ENZIMELE

OBIECTIVELE:
 Natura chimică şi rolul biologic al enzimelor. Dovezile naturii
proteice a enzimelor. Diferenţa dintre acţiunea enzimelor şi
catalizatorilor nebiologici.
 Structura enzimelor. Proenzimele (zimogenii). Noţiune despre
centrul activ şi centrul alosteric al enzimelor.
 Izoenzimele şi rolul lor.
 Cofactorii enzimelor. Coenzimele şi ionii metalici. Funcţiile de
coenzime a vitaminelor şi microelementelor.
 Natura chimică (structura) vitaminelor B1, B2, B6, PP şi rolul lor
ca coenzime.
 Mecanismul de acţiune al enzimelor. Centrul activ al enzimelor şi
rolul lui în formarea şi transformarea complecşilor intermediari
dintre enzimă şi substrat. Rolul modificărilor conformaţionale
reciproce ale moleculei enzimei şi substratului la favorizarea
catalizei (reacţiei).
 Nomenclatura (denumirea) şi clasificarea enzimelor.
Caracteristica generală a claselor şi subclaselor principale de
enzime. Numărul de cod al enzimei.
ENZIMĂ – de la grec.“Eu ZYMOS”-
în drojdie

 Enzime – catalizatori biologici de natură

proteică, ce măresc viteza reacţiilor chimice
 E- acţionează strict într-o anumită
consecutivitate şi cu o anumită specificitate
 Enzimologie-
ştiinţa,
ce se ocupă
cu studierea enzimelor

Enzimodiagnostica
- este determinarea
activitătii enzimelor,
care se pot modifica în
diferite patologii cu
scop de diagnoză.
Enzimoterapia
- este utilizarea enzimelor,
extrase şi purificate sau
sintetizate în laborator,
în tratamentul
diferitor patologii.
 Natura chimică a E
 E- sunt proteine şi posedă toate proprietăţile fizico-chimice
specifice acestor molecule (solubilitate, proprietăţi osmotice,
sarcină electrică netă, denaturare termică)
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu propriet. sale specifice
4. Prezintă electroliţi amfoliţi
5. Se supun denaturării
6. Au fost sintetizate în condiţii de laborator din AA
(ribonucleaza, lizozima)
 Asemănările E cu catalizatorii
neorganici
1. catalizează numai reacţiile posibile din punct
de vedere energetic
2. nu modifică echilibrul reacţiilor reversibile
3. nu modifică direcţia reacţiei
4. nu se consumă în procesul reacţiilor.
 Deosebirile E de catalizatorii
neorganici
1. Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai mare decît a
celei nebiologice (1 mg de Fe în componenţa catalazei poate
înlocui o tonă de Fe metalic).
2. Enzima posedă specificitate înaltă.
3. Enzimele catalizează reacţiile chimice în condiţii blînde
(presiunea obişnuită, temperatura 37C, pH aproape neutru).
4. E catalizează reacţiile fără formarea produselor intermediare
– randamentul este de 100%
5. Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se reglează.
6. Viteza reacţiilor este direct proporţională cu cantitatea
enzimei.
 Structura enzimelor
 Masa moleculară a E e de mii de ori mai mare decât
masa moleculară a substratului (S)
 S - substanţa asupra căreia acţionează E
 E acţionează nu cu toată molecula dar cu un anumit
sector – denumit centrul activ (CA)
 CA - locul care asigură interacţiunea E cu S şi
transformarea ulterioară a acestuia.
 Particularităţile CA
1. Este o combinare unicală în spaţiu şi în timp a
anumitor resturi de AA
2. E o structură tridimensională (AA aflaţi în locuri
diferite)
3. Are formă de adâncitură sau cavitate, căptuşită cu AA
hidrofobi, unde nu-i acces de apă (ex. când apa este un
reagent al reacţiei)
4. Ocupă o parte relativ mică din volumul E şi majoritatea
resturilor de AA în molecula E nu contactează cu S
5. S relativ slab se leagă cu E
6. CA este alcătuit din 2 sectoare:
 Sectorul de contact (de legare)
 Sectorul catalitic
 Centrul alosteric
 Unele E posedă şi un alt centru (sau alte centre)
decît cel activ – centru alosteric (allo stereos –alt loc)
 C alos - are o poziţie spaţială pentru fixarea
metabolitului reglator, numit efector sau modulator
 Modulatorii se fixează necovalent şi pot fi: activatori
sau inhibitori
 E cu centrul alos – se numesc E alosterice sau
reglatoare
 La fixarea modulatorului, E alos îşi modifică
conformaţia. Modulatorii accelerează sau inhibă
utilizarea S de enzima respectivă.
 Enzime alosterice
 Moleculele enzimelor alosterice sunt mai mari, mai complexe
şi sunt oligomere pare
 Au cinetica lor – viteza reacţiilor în dependenţă de c% S are
formă sigmoidală, dar nu hiperbolică, cauzată de urmările
interacţiunii între protomerii ce leagă S în mod cooperativ
 Sunt 2 tipuri de E alosterice
1. Homotrope - modulatorul şi S constituie aceeaşi substanţă
Acumularea S activează v reacţiei catalizate de această E (ex:
alcoolul activează alcoolDH, E ce îl scindează)
2. Heterotrope - modulatorul se deosebeşte după structură de S.
 Cofactorii enzimelor
 Deosebim:
1. E simple – alcătuite numai din AA
2. E conjugate - sînt formate din:
a. partea proteică - apoenzimă
b. partea neproteică - cofactor.
Cofactori – molecule (sau ioni) mici, mai stabili la
acţiune decât apoenzimele
 Cofactorul strîns legat în structura E – grupare
prostetică
 Cofactorul slab legat, uşor disociabil – coenzimă
 În calitate de cofactori apar frecvent cationii unor
metale şi, foarte rar, unii anioni
 Rolul Co
1. stabilizează conformaţia activă a moleculei
2. Prezintă veriga de legătură între S şi CA prin
leg. coordinative
3. Co pot îndeplini actul de cataliză

Ex. – transportul electronilor

 Clasificarea Co
 Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Biotinice
8. lipoice
 Co nevitaminice
(nucleotidice; metaloporfirinice,peptidice)
 Coenzimele tiaminice
 Derivaţii vitaminei B1
 TMP, TDP (TPP), TTP
 Rolul:
1. Decarboxilarea
oxidativă a piruvatului
2. Decarboxilarea
oxidativă a α
cetoglutaratului
3. Reacţii de transcetolare
 Coenzimele flavinice
 Derivaţi ai vitaminei B2
 FMN şi FAD
 Rolul:
1. Participă în reacţiile de
oxido-reducere:
2. Dezaminarea AA
(aminoacidoxidaza)
3. Degradarea aldehidelor
(aldehidDH)
4. Degradarea purinelor
(xantinoxidaza)
5. Ciclul Krebs (succinatDH)
6. Oxidarea AG
7. DOP (dihidrolipoilDH)
 Coenzimele nicotinamidice
 Sunt derivaţi ai vitaminei PP
–niacina, niacinamida, B5
 se include în structura a 2
Co- NAD şi NADP
 Rolul
 Participă în reacţiile de
oxido-reducere
(dehidrogenarea S –
transferul unui hibrid ion
(H+ şi 2 e). Alt proton
rămâne în soluţie H+
Coenzimele nicotinamidice
 Coenzimele piridoxinice
 Derivaţi a vitaminei
B6
 Co – piridoxalfosfat şi
piridoxaminfosfat
 Rolul:
1. Transaminarea AA
2. Decarboxilarea AA
3. Transsulfurarea
 Ionii de metale –cofactori ai E
 E care în calitate de cofactori conţin metale –
metaloenzime
 Metalele sunt fixate de apoenzimă prin legături
electrostatice la care participă resturile de AA acizi
(Asp, Glu) sau bazici (Arg, Lyz, His)
 Exemple:
1. citocromii, catalaza (Fe)
2. Citocromoxidaza (Cu)
3. Amilaza salivară (Cl)
4. alcoolDH (Zn)
 Metalele ce intră în componenţa
metaloenzimelor îndeplinesc următoarele
funcţii:
1. Stabilizează structura E
2. Participă la legarea S
3. Participă nemijlocit la cataliză
4. Fixarea cofactorului la apoE (ex: Zn leagă
NAD la alcoolDH)
 Co pantotenice (B3)- HS-CoA
1. biosinteza AG
2. biosinteza Col
3. sinteza corpilor cetonici
4. Oxidarea AG
5. Ciclul Krebs
6. Sinteza aminolevulinatului
7. DOP
8. DO a alfa cetoglutaratului
Transferul grupelor acil
 Co biotinice – vitamina H
 Gluconeogeneză (I cale –
piruvatdecarboxilaza)
 Sinteza AG (formarea lui malonil CoA)
 Transformarea propionil-CoA în succinil CoA
(oxidarea AG cu număr impar)
 Intervine în catabolismul Leu
 Co cobamidice – B12
-ciancobalamina
 Vitamină antipernicioasă pentru om şi factor
de creştere pentru microorganisme
 În ficat sunt 3 compuşi cobalaminici: meti-;
hidroxo- şi deoxiadenozil-cobalamină
 Rolul:
1. Co pentru unele transmetilaze (homocisteină
– metionină)
2. Co pentru anumite mutaze (izomeraze)-
metilmalonil Co A---- succinil CoA
 Co folice sau pteridinice
 Bc-acidul folic
 Forma activă- acidul tetrahidrofolic
 Rol: transferul grupărilor cu un C: metil
(CH3), metilen(-CH2), formil (COH),
formimino (CH=NH)
 Mecanismul de acţiune al enzimelor.
 Procesul catalizei enzimatice poate fi divizat
convenţional în trei stadii:
1. Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E - formarea
complexului ES. Prima etapă de scurtă durată depinde
de concentraţia substratului şi de viteza lui de difuzie
spre centrul activ al enzimei.
 Mecanismul de acţiune al E
2. Transformarea complexului primar ES în unul sau cîteva
complexe activate, indicate în ecuaţie prin ES* şi ES**. Această
etapă este cea mai lentă şi depinde de energia de activare a
reacţiei chimice respective. La această etapă are loc dereglarea
legăturilor S, ruperea lor sau formarea noilor legături în urma
interacţiunii grupelor catalitice ale enzimei.
3. Despărţirea produselor reacţiei de CA al E şi difuzia lor în
mediul ambiant (complexul EP disociază în E şi P).
Ipoteza “lacăt-cheie” (Fischer) şi “coincidenţa
forţată” (Kochland)

 Modelul clasic (Emil Fischer) consideră că

potrivirea substratului cu centrul activ al enzimei
este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”. Acest
model presupune o rigiditate a structurii enzimei
în zona centrului activ.
 modelul Kochland, numit “centrul activ indus”,
presupune o flexibilitate a CA. În enzima liberă
CA este “preformat” într-o configuraţie spaţială
uşor diferită de cea necesară fixării S.
S induce o modificare conformaţională a CA,
care favorizează fixarea lui
 Conceptul clasic "lacăt- cheie
- elaborat în 1890 de către Emil Fişer
- consideră că potrivirea substratului cu centrul activ al enzimei
este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”. Acest model presupune o
rigiditate a CA.
la prima etapă a formării acestui complex în rezultat se modifă
structura S căpătînd starea de tranziţie după care se transformă în P

E+S-- ES- E+P

Conceptul coencidenţei inductive
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 Mecanismul de acţiune al E
 La nivel molecular acţiunea E poate fi lămurită prin
următoarele efecte:
1. Efectul de orientare a substratelor (CA al E fixează S şi le
orientează într-un mod convenabil pentru acţiunea gr.
catalitice)
2. Efectul de deformare a S (după unirea în CA molecula S se
întinde, se deformează –favorizând scindarea ei)
3. Cataliza acido-bazică (în procesul fixării S în CA asupra lui
acţionează grupele electrofile ale sectorului catalitic, are loc
redistribuirea densităţii electronice în S şi ruperea legăturilor
din S
4. Cataliza covalentă – formarea legăturilor covalente între CA
şi S, complexul ES e foarte instabil, uşor disociază eliberând
P reacţiei
 Mecanismul de acţiune al E
 Pentru decurgerea unei reacţii este necesar ca
molecula de S şi E să contacteze între ele, pentru
aceasta e necesar de conştientizarea unei noţiuni ca:
 Energia de activare – este energia necesară tuturor
moleculelor unui mol de substanţă, care la o anumită t
pot să atingă starea de tranziţie corespunzătoare
apixului barierii energetice (KJ/mol; kcal/mol)
 E - micşorează energia de activare ale reacţiilor
chimice.
 Cu cît mai mult scade energie de activare, cu atît mai
eficient acţionează catalizatorul, şi cu atît mai mult se
accelerează reacţia.
Enzymes
Lower a
Reaction’s
Activation
Energy
 Clasificarea actuală a enzimelor.

 Toate enzimele se împart în şase clase, clasele în subclase,

subclasele în subsubclase, iar aici E îşi are numărul său de
ordin. Clasele, subclasele, sub-subclasele şi enzimele
individuale se notează prin cifre despărţite de puncte. Ex:
LDH - 1.1.1.27
 Clasa reprezintă tipul de reacţie, catalizat de enzime
 Subclasa – precizează acţiunea E, deoarece indică natura
grupării chimice a S, atacat de E
 Subsubclasa – precizează natura legăturii S atacat sau natura
acceptorului care participă la reacţii
 Denumirea E – denumirea S +tipul reacţiei catalizate +aza
 Clasificarea actuală a enzimelor
1. Oxidoreductaze, catalizează reacţiii de oxido-reducere;
2. Transferaze, catalizează transferuri grupelor funcţionale de
la un S la altul (metil, amino, acil,);
3. Hidrolaze catalizează scindări de legături covalente cu
adiţionarea apei ;
4. Liaze, catalizează ruperea leg. C-C, C-S şi C-N; fără
adiţionarea apei, adiţia la legături duble şi reacţiile inverse.
5. Izomeraze, catalizează toate tipurile de transformări în
cadrul uneia şi aceleaşi moleculă ;
6. Ligaze (sintetaze), catalizează formarea de legături între
carbon şi O, S, N, cuplate cu hidroliza legăturilor
macroergice (utilizarea ATP).
 Clasificarea enzimelor.

- catalizează reacţiii de oxido-

reducere;
-catalizează transferuri
grupelor funcţionale de la un S
la altul (metil, amino, acil,);

-catalizează scindări de
legături covalente cu
adiţionarea apei ;

-catalizează ruperea leg. C-C,

C-S şi C-N; fără adiţionarea
apei, adiţia la legături duble
şi reacţiile inverse.

-catalizează toate tipurile de

transformări în cadrul uneia
şi aceleaşi moleculă ;
- catalizează formarea de legături
între carbon şi O, S, N, cuplate cu
hidroliza legăturilor macroergice
(utilizarea ATP).
 Izoenzimele
 forme moleculare multiple ale E (la aceeaşi specie, în acelaşi ţesut,
în aceeaşi celulă), ce catalizează aceeaşi reacţie chimică, dar se
deosebesc prin structură, proprietăţi fizice, chimice şi cinetice
 Diferite forme de izoenzime se pot găsi fie împreună; fie în ţesuturi
diferite (fosfotaza acidă în prostată şi hematii); sau chiar în diferite
părţi ale aceleiaşi celule (MDH mitocondrială şi citoplasmatică)
 Sunt E cu structură cuaternară, alcătuite din cel puţin 2 protomeri
diferiţi
 Ex. LDH (lactat – piruvat)
 Prezintă un tetramer, alcătuit din 2 tipuri de subunităţi (H – inimă;
M- muşchi) în diferite raporturi; codificate de gene diferite.
 HHHH – inimă; HHHM;HHMM; HMMM; MMMM – muşchi
 Izoenzimele diferă între ele prin:
1. V max de cataliză,
2. prin sensibilitatea faţă de modulatorii alosterici,
3. prin sarcina electrică (ce permite separarea lor prin electroforeză);
4. pH-optim de acţiune;
5. termolabilitate, au afinitate diferită faţă de S.
 Rolul:
1. Rol însemnat în controlul metabolic
( faciliteaza adaptarea metabolismului in
diferite ţesuturi.) Ex: in miocard predomina
HHHH aceasta izoenzima este inhibata de către
piruvat deaceea orientează oxidarea piruvatului
pe cale aeroba. Pe cind fracţia M4 este activată
de catre piruvat şi orientează transformarea
piruvatului pe cale anaerobă spre lactat.
2. Variaţia diferitor forme de izoenzime are o
semnificaţie diagnostică deosebită în unele stări
patologice.
 Exemple de izoenzime:
1. creatinkinaza (2 tipuri de monomeri: M-Muscle
şi B –brain
2. MDH
3. Aldolaza
4. Fosfataza alcalină
5. Fosfataza acidă
Proprietăţile generale
ale enzimelor
 Obiectivele:
1. Proprietăţile generale ale E (termolabilitatea, specificitatea), acţiunea pH-
ului asupra activităţii enzimatice.
2. Activarea şi inhibarea enzimelor:
a) mecanismele de activare (proteoliza parţială, activarea alosterică,
autostructurarea cuaternară, fosforilarea şi defosforilarea, reactivarea).
b) mecanismele de inhibiţie (specifică şi nespecifică, reversibilă şi
ireversibilă, alosterică şi competitivă).
3. Organizarea enzimelor în celulă (ansamblurile enzimatice,
compartimentalizarea). Reglarea activităţii enzimatice în celulă —
importanţa principiului de retroinhibitie.
4. Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor.
Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite
afecţiuni (enzimodiagnosticul).
5. Metodele de obţinere şi purificare ale enzimelor. Cromatografia de afinitate.
6. Utilizarea enzimelor în practica medicală. Întrebuinţarea enzimelor
imobilizate în medicină.
7. Unităţile de activitate ale enzimelor.
8. Metodele de determinare a activităţii enzimelor.
 Factorii care influienţiază activitatea E

 Temperatura
 PH
 Concentraţia S
 Concentraţia E
 electroliţii
 Termolabilitatea (t°)
 E – sunt termolabile
 t optimă a majorităţii E se află în
limitele 20 ° - 40° C
 odată cu creşterea t cu 10°C (dacă
luăm punctul de plecare 0° ) - V
reacţiei enzimatice sporeşte de 1,5
ori, atingând max la t 40°C.
 Majorarea de mai departe duce la
micşorarea activităţii enzimatice
ceea ce mărturiseşte despre
denaturarea proteinei. La 100°C
toate E organismului sunt
inactive. Unele E a
microorganismelor termofile sunt
active la t de 80°C
 La t joase E se inactivează
(excepţii: catalaza: activitate max
la t=0 °C)
 Termolabilitatea (t°)
 Creşterea vitezei reacţiei odată
cu creşterea t° este înterpretată
prin prisma "energiei de activare".
Pentru fiecare E se poate stabili o
t° optimă la care V atinge
valoarea max, mai departe V
scade din cauza denaturării.
 Acţiunea pH asupra activităţii enzimatice

 Fiecare E are un pH optim

propriu la care îşi manifestă
activitatea maximală.
 Majoritatea E celulare au
pH-ul optim- 7,4 (excepţii:
hidrolazele acide lizozomale
pH= 5; MAO din membrana
mitocondrială externa pH=
10).
 La E digestive pH-lui optim
este cel al sediului lor de
acţiune:
1. Pepsina – pH 1,5 – 2,
2. Amilaza pancreatică - pH
6,4-7,2,
3. Tripsina - pH 7,8-8,0
4. Arginaza- pH 9,5-10 etc.
 Dependenţa activităţii E de
variaţia pH-ului este deseori
descrisă de o curbă în forma de
clopot.
 In CA al E se află grupări
ionizabile, acide sau bazice.
Acestea interacţionează direct
cu ionii H+ si OH-, rezultatul
fiind creşterea sau scăderea
gradului lor de disociere
 Deci mărind sau micşorînd pH-
ul mediului, se poate regla
activitatea catalitică a E.
 pH optim e dependent de:
1. gradul de ionizare a grupelor
funcţionale,
2. afinităţii E faţă de S,
3. stabilităţii E.
 [E]
 în condiţii standard 2 mol de E într-o anumită
perioadă de timp vor transforma de 2 ori mai
multe molecule de S decît 1 mol de E (relaţie
direct proporţională).
 [S]
 Grafic se reprezintă sub
formă de o curbă de tip
hiperbolic.
 în perioada iniţială a reacţiei
V creşte pe măsură ce creşte
[S]. La un moment dat cînd
CA al E se ocupă de S – V
nu mai creşte. Ea rămîne
constantă şi corespunde V
max a reacţiei.
 În cazul E alosterice – curba
reprezintă un aspect sigmoid
 Analiza curbei hiperbolice arată că ea reprezintă 3
zone:
 a. V de reacţie creşte proporţional cu c% S
 b. Creşterea este mai încetă
 c. V de reacţie nu mai creşte
 Această curbă este numită curba lui Michaelis-
Menten şi se exprimă prin ecuaţia:
[S] unde: V-Vreacţiei la un
moment dat
 V=Vmax x _________ Vmax- viteza max
Km +[S] Km-constanta lui
Michaelis Menten
[S] –C% molară a S
Km- este acea concentraţie de S pentru care v de reacţie este jumătate din
Vmax. Km reflectă afinitatea E pentru S şi anume cu cât Km este mai mică
cu atît afinitatea este mai mare şi invers.
 Specificitatea
 este capacitatea unei E de a selecta dintr-un
număr de compuşi S particular.
 este o proprietate a E, care instituie eficienţă şi
ordine în metabolism, prevenind desfăşurarea
lui haotică.
 este condiţionata de complimentaritatea
conformaţională şi electrostatică între CA al E şi
S.
 Specificitatea
- este capacitatea unei enzime de a selecta dintr-un
număr mare de S unul particular,
-

-este condiţionată de complimentaritatea conformaţională

şi electrostatică între CA al E şi S.

E S1

S4

S2
Deci fiecare E catalizează un anumit tip de reactii
sau transformarea unui anumit S.
 Specificitatea:
Specificitatea de reacţie: E-
catalizează un anumit tip de reacţie ce stă la baza
clasificării enzimelor: o hidroliza, o reacţie
redox, formarea unei legături, etc.
 Specificitate de substrat:
stereochimică, absolută şi
relativă :
 Specificitate stereochimică - E
catalizează transformarea numai a unuia din
stereoizomerii posibili. Ex: Amilaza scindează
legăturile α 1-4 glucozidice din amidon sau
glicogen şi nu influentează asupra legăturilor β
din celuloza.
 specificitate de S absolută - E catalizează
transformarea doar a unui S (anhidraza carbonica, ureaza).
 specificitate de S relativă –
 E acţionează nu asupra unor grupe din mol S ci asupra
anumitor legături a anumitei grupe de S (proteazele:
chimotripsina - legatura peptidica, formata de COOH a
Phe, Tyr, Trp; tripsina - de COOH a Lyz si Arg).
 E catalizează transformarea grupei de substanţe
asemănătoare (alcoolDH)
 E catalizează transformarea substanţelor care aparţin
diferitor grupe de compuşi organici (cit. P450)
 Mecanismele de activare a E
Sunt : 1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice
- Se activează la:
1. majorarea concentraţiei S cînd este insuficient
2. majorarea cantităţii E
3. introducerea coenzimelor cînd sunt insuficiente
4. Introducerea ionilor metalelor Fe, Cu
- Se cunosc următoarele tipuri de reglare a activităţii enzimatice:
1. proteoliza limitata
2. Reglare covalentă – fosforilare/ defosforilare
3. Autostructurarea cuaternară
4. Alosterică
5. Reactivare
 Proteoliză limitată
 Unele enzime (proteine) se sintetizează în forma neactivă de
precursor – proenzime (zimogeni)
Exemplu:
1) enzimele digestiei: pepsinogenul, himotripsinogenul,
tripsinogenul, proelastaza, procarboxipeptidaza - scindeaza
proteinele in stomac şi duoden.
2) coagularea singelui e determinată de cascada de reacţii cu
activitate proteolitică;
3) hormonii proteici (insulina);
4) proteinele fibrilare (colagenul).
 Mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza limitata.
 Proteoliza limitata - este scindarea ( înlăturarea) unui sector al
catenei în rezultat enzima se restructurează şi se formează CA.
H+
Pepsinogen ------→pepsină
-42AA
Importanla biologică a prezenţei
formelor neactive .

1. Protejază de proteoliză proteinele celulelor

producătoare de E.
2. Este o forma de rezervă a E, care rapid pot fi
activate şi interven în reacţie.
 Reglarea covalentă
(fosforilare-defosforilare)
 Activitatea unor E se modifică
prin fosforilare. Reacţiile de
fosforilare sunt catalizate de
kinaze specifice.
 E-OH + ATP --------→ E-O-P
+ADP
 Defosforilarea are loc sub
acţiunea fosfotazei specifice
E-OP +H2O-------→ E-OH
+H3PO4

 unele enzime sînt active în forma

fosforilată, iar altele în forma
defosforilată.
Ex.: glicogen fosforilaza – activă
în forma fosforilată; glicogen
sintaza – este activă în forma
defosforilată
 Autostructurarea cuaternară
 Este caracteristică E ce posedă structură cuaternară
 Fiecare protomer în parte nu posedă activitate
enzimatică
 La asamblarea lor – se modifică conformaţia fiecărui
protomer şi corespunzător se modifică şi conformaţia
CA, devenind astfel favorabil pentru fixarea şi
transformarea S
 EE
S AllosM
CA
 Inhibiţia activităţii enzimelor
 Deosebim:
1. inhibiţie nespecifică (T, pH, agenţii denaturării )
2. inhibiţie specifică
 Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.
 La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de
enzimă sau se leagă atît de puternic încît disociaţia are loc foarte
incet.
Exemple: cianurile se fixează cu Fe 3+ din citocromoxidază ---se
întrerupe LR; ionii metalelor grele (mercur, plumb) inhibă
gruparea SH a multor E
 La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab,
necovalent de E
 Deosebim:
1. Inhibiţie competitivă
2. Inhibiţie necompetitivă
3. Inhibiţie prin exces de S
4. Inhibiţie alosterică
 Inhibitorul se aseamănă după structură cu S şi se fixează în CA al E,
împedicând fixarea şi transformarea S.
Nu e posibilă fixarea simultană a S şi a I. E va fixa pe acel competitor care se afla intr-o
concentraţie mai mare.
inhibiţia enzimei (SDH)cu malonat. SDH oxideaza succinatul in fumarat)
Malonatul inhiba aceasta E datorita asemanarii cu S.
Particularitatea principală a acestui tip de inhibiţie este că poate fi înlăturată cu
adăugarea în exes a S(succinat).
 Inhibiţia competitivă
 I se aseamănă după structură
cu S. Apare o competiţie dintre
I şi S pentru CA. Nu e posibil
simultan fixarea S şi a I. E va
fixa pe acel competitor care se
află intr-o concentraţie mai
mare.
 E+I ---- EI
 Inhibiţia competitivă
diminuează v catalizei,
micşorînd cota moleculelor de
E fixatoare a S.
 Exemplu: inhibiţia SDH cu
malonat (SDH -oxideaza
succinatul in fumarat).
Malonatul inhibă aceasta E
datorită asemănării cu S.
 Inhibiţia necompetitivă

 inhibitorul nu se aseamănă ca structura cu S

 I şi S se leagă simultan cu E dar locusurile sint diferite
 E+S+I--------- →ESI
 Acest tip de inhibiţie nu se înlătură prin exces de
substrat.
 Activitatea I constă în micşorarea numărului turnover al E,
dar nu şi numărul de molecule de S.
 Cei mai de vaza inhibitori de acest tip în celulele vii sint
produsele intermediare ale metabolismului, care reversibil
se fixeaza cu locusuri specifice pe suprafata unor enzime
reglatoare şi modifică activitatea lor.
 I poate fi înlăturat de substanţe care îl leagă – numite
reactivatori
 I şi S se leagă simultan cu E în locusuri diferite

Mărirea concentraţiei de S nu micşoreaza inhibiţia.

Cei mai de vază inhibitori de acest tip în celulele vii sint produsele intermediare
ale metabolismului, care reversibil se fixează la unele E reglatoare şi modifică
activitatea lor.
 Inhibiţia noncompetetivă – I se leagă la
complexul ES, inhibă activitatea E
E+S----ES +I-----ESI
 inhibiţia prin modificarea covalentă a
moleculei enzimei - prin fosforilare pe baza ATP-
ului. Unele enzime fosforilate pierd activitatea de
exemplu enzima glicogensintetaza
 Inhibiţia prin exces de S – în CA se fixează
simultan surplus de S – ce nu poate fi transformat.
Este o inhibiţie reversibilă – înlăturarea S.
 Retroinhibiţie -
Inhibiţie alosterică - inhibitorul (efectorul) se leagă în centrul
alosteric al enzimei, modificând conformaţia moleculei (structura terţiară)
ce are ca consecinţă deformarea centrului activ.

E
S CA E
CA AllosM
Retroinhibiţie
 Sistemele polienzimatice Tipurile de
organizare a sistemelor polienzimatice
 Fiecare celulă a organismului conţine setul său specific de
E. Unele se găsesc în toate celulele, altele sunt prezente
doar în anumite celule sau anumite compartimente
celulare. Funcţia fiecărei E, nu este izolată, ci strins legată
de funcţia altor enzime. Astiel din E aparte se formeaza
sisteme polienzimatice sau conveiere.
 Funcţia sistemelor polienzimatice depinde de
particularităţile de organizare a lor in celule.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a sistemelor
polienzimatice:
1. - funcţională,
2. - structural-funcţională
3. - mixtă.
 Organizarea funcţională

 enzimele sunt asociate în sistemul

polienzimatic cu ajutorul metaboliţilor, care
difuzează de la o enzimă la alta.
 produsul reacţiei primei enzime serveşte drept
substrat pentru enzima următoare etc.
 Ex.: glicoliza. Toate enzimele participante la
glicoliza sunt în stare solubilă, legătura se face
doar prin intermediarii metabolici.
 E1 E2 E3 E4
 A----------------→ B-------------→ C---------- →D----------→ P
 Organizarea structural-funcţională
 E sunt fixate prin legături slabe, într-o ordine corespunzătoare întrării lor în acţiune,
pe o proteină “centrală”, care poate fi chiar una din enzime.
 Proteina centrală dispune de un “braţ” care fixează S şi îl duce la E1, care îl
transformă în P1;
 P1devine în acest caz S2 , braţul îl preia şi îl duce la E2, care îl transformă în P2.
 La nivelul fiecărei E braţul îndeplineşte rol similar asigurînd formarea produsului
unic al tuturor enzimelor complexului.
 Avantajul este că braţul duce de fiecare dată S la E corespunzătoare, potrivindu-l cu
mare exactitate pe CA, ceea ce asigură în ansamblu o viteză mai mare decît cea
corespunzătoare acţiunii enzimelor neasociate.
 Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic, constituit din 3 E şi 5 Co
sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte enzime legate structural, care în
ansamblu îndeplinesc funcţia de sinteza a acizilor grasi.
 Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă varianta de organizare
structural-funcţională. Astfel E se pot aranja în lanţ, fixîndu-se de membrana
biologică. Ex.enzimele lanţului respirator mitocondrial, care participă la transferul de
electroni şi protoni şi la generarea de energie.
 Tipul mixt de organizare
 reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de organizare,
adică o parte din sistemul polienzimatic are
organizare structurala, iar cealalta parte - organizare
funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime sunt
asociate în complex structural (complexul 2-
oxoglutaratdehidrogenazic), îar altă parte se leagă
funcţional prin metaboliţii de legătură.
 Unităţile de activitate ale
enzimelor
 Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea de E
care catalizează transformarea 1μmol de S într-
un minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care asigură
transformarea unui mol de S într-o secundă în
condiţii standard (1U.I.=16,67 nkat)
Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor.
Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite
afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate intracelular:

în citoplasmă (lactatdehidrogenaza, aldolaza),
în mitocondrii glutamatdehidrogenaza),
în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza alcalină).
Acestea enzime în normă în plasmă se găsesc în
concentraţii foarte mici. La afecţiunile celulare
activitatea acestor enzime în plasmă este brusc
mărită.
 Terapia cu enzime
 Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte importante şi
specifice.
 Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca medicaţie e natura
protC:IC6:legată de natura proteică:
 - distribuţie redusă în organism dependenţa de dimensiuni, sarcina şi de
fenomenele de glicozilare (prin glicozilare proteinele sunt recunoscute de
receptori şi fixate în anumite locuri
 - posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd tendinţă de a căptăta
şi reţine proteinele străine;
 - inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul administrarii
orale, iar proteazele tisulare le scurteaza de asemeni actiunea;
 - potentialul lor antigenic, anticorpii formati pot genera reacţii de
hipersensibilizare adesea grave şi pot inactiva enzima.
 Tehnici propuse pentru optimizarea
proprietăţilor terapeutice ale enzimelor.
- prin N-acilare a fost crescută semiviata asparaginazei, folosită în leucemie
- S-au incercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin adsorbţie pe polimeri
sintetici ori prin ataşare covalentă, sau prin incorporare într-un gel in cursul polimerizarii.
 Aceste preparate caştiga rezistenţa la enzimele proteolitice şi sunt mai putin imunoactive dar
pot fi alterate proprietaisile farmacocinetice. Asemenea avantaje au dovedit conjugatii cu
polietilenglicol (PEG) ai arginazei, ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa
reticularii, enzime cu efect antitumoral. Un succes în terapia defectelor genetice a fost
imobilizarea enzimelor din ciclul ureogenetic pe un suport de fibrina.
 S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in lipozomi -
microsfere cu membrana bistratificata lipido proteica, in hematii umane, in fantome
eritrocitare sau in alti transportori celulari. Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire
tisulară. De ex. in cazul unor boli genetice cauzate de deficitul unor enzime lizozomale se
impune o terape de substitutie, enzima trebuind tintita direct in lizozomi.
 Tipurile de organizare a sistemelor
polienzimatice:
Organizarea funcţională - enzimele sunt asociate în sisteme polienzimatice, care îndeplinesc o anumită func ţie.
Produsul reacţiei prirmei enzime a lanţului serveşte drept substrat pentru enzima următoare etc.
Ex.de organizare funcţională - enzimele glicolizei, unde toate E participante se găsesc în stare solubilă;
Fiecare reacţie este catalizată de enzime aparte. Drept verigă de legătura aici servesc metaboliţii.
Organizarea structural-funcţională consta în faptul ca enzimele formează sisteme structurale cu o anumită
funcţie.
Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic, constituit din cîteva enzime, care particip ă la oxidarea
acidului piruvic, sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte enzime legate structural, care în ansamblu
îndeplinesc funcţia de sinteza a acizilor grasi.
 Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă varianta de organizare structural-funcţională. Astfel
enzimele se pot aranja în lanţ, fixindu-se de membrana biologică. Ex.enzimele lanţului respirator
mitocondrial, care participă la transferul de electroni şi protoni şi la generarea de energie.
Tipul mixt de organizare a sistemelor polienzimatice reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de organizare,
adică o parte din sistemul polienzimatic are organizare structurala, iar cealalt ă parte - organizare
funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime sunt asociate în complex structural (complexul 2-
oxoglutaratdehidrogenazic), îar altă parte se leagă funcţional prin metaboliţii de legătură.
 Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor.
Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite
afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate intracelular: în

citoplasmă (lactatdehidrogenaza, aldolaza), în mitocondrii
glutamatdehidrogenaza), în lizosomi (-glucoronidaza,
fosfataza alcalină). Acestea enzime în normă în plasmă se
găsesc în concentraţii foarte mici. La afecţiunile celulare
activitatea acestor enzime în plasmă este brusc mărită.
 Unităţile de activitate ale
enzimelor.
 Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea de E
care catalizează transformarea 1μmol de S într-
un minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care asigură
transformarea unui mol de S într-o secundă în
condiţii standard (1U.I.=16,67 nkat)
 Terapia cu enzime
 Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte importante şi
specifice.
 Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca medicaţie sunt legate
de natura proteică:
 - distribuţie redusă în organism dependenţa de dimensiuni, sarcina şi de
fenomenele de glicozilare (prin glicozilare proteinele sunt recunoscute de
receptori şi fixate în anumite locuri
 - posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd tendinţă de a căptăta
şi reţine proteinele străine;
 - inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul administrarii
orale, iar proteazele tisulare le scurteaza de asemeni actiunea;
 - potentialul lor antigenic, anticorpii formati pot genera reacţii de
hipersensibilizare adesea grave şi pot inactiva enzima.
 Tehnici propuse pentru optimizarea
proprietăţilor terapeutice ale enzimelor.
- prin N-acilare a fost crescută semiviata asparaginazei, folosită în leucemie
- S-au incercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin adsorbţie pe polimeri
sintetici ori prin ataşare covalentă, sau prin incorporare într-un gel in cursul polimerizarii.
 Aceste preparate caştiga rezistenţa la enzimele proteolitice şi sunt mai putin imunoactive dar
pot fi alterate proprietaisile farmacocinetice. Asemenea avantaje au dovedit conjugatii cu
polietilenglicol (PEG) ai arginazei, ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa
reticularii, enzime cu efect antitumoral. Un succes în terapia defectelor genetice a fost
imobilizarea enzimelor din ciclul ureogenetic pe un suport de fibrina.
 S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in lipozomi -
microsfere cu membrana bistratificata lipido proteica, in hematii umane, in fantome
eritrocitare sau in alti transportori celulari. Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire
tisulară. De ex. in cazul unor boli genetice cauzate de deficitul unor enzime lizozomale se
impune o terape de substitutie, enzima trebuind tintita direct in lizozomi.
Metodele de determinare a activităţii
enzimelor.
Metodele de determinare a
activităţii enzimelor.