Categoria gramaticală a cazului

• Conţinutul semantic al categoriei gramaticale a cazului

este reprezentat de organizarea specifică a sensurilor
sintactice dezvoltate de substantive prin funcţiile sintactice
pe care le realizează în structura enunţului lingvistic.
Gramaticile româneşti apreciază că aceste raporturi
sintactice se pot reda prin cinci cazuri:
nominativ,
genitiv,
dativ,
acuzativ,
şi vocativ.
• Termenul neutru al categoriei din planul limbii are
forma cazului nominativ nearticulat.
Nominativul este, mai ales, dar nu exclusiv, cazul
subiectului, care intră în raport de inerenţă cu
predicatul.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i
(M. Eminescu)
În complementaritate cu un verb copulativ
substantivul în nominativ îndeplineşte
funcţia de nume predicativ.
În faptă lumea-i visul sufletului nostru.
(M. Eminescu)
• Genitivul este, mai ales, dar nu exclusiv, cazul
subordonării atributive. Genitivul dezvoltă sensul
definitoriu de apartenenţă.
Prin bolţile ferestrelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de
apă. (M. Eminescu)
• Când genitivul este impus de recţiunea unor prepoziţii
(locuţiuni prepoziţionale) specifice: asupra, deasupra,
contra, împotriva, în jurul, în spatele etc. planul său
semantic se amplifică prin sensuri cu originea în alte
funcţii sintactice:
• Complement indirect: Ah acele gânduri toate îndreptate contra
lumii …(M. Eminescu)
• Circumstanţial: Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se
scutură salcâmii de ploaie şi de vânt. (M. Eminescu)
• Sensul fundamental al cazului Dativ îşi are originea în
funcţia sintactică de complement indirect. Impus de
recţiunea unui verb cu tranzitivitate directă sau indirectă
sau a unui adjectiv, prin intermediul relaţiei de dependenţă,
dativul este cazul destinatarului unei acţiuni sau al
beneficiarului unei însuşiri.
El numai-n veci e-n floarea tinereţii/ Miresei dulci i-ar da suflarea
vieţii. (M. Eminescu)
• Prin acest conţinut semantic, dativul este, prin excelenţă,
un caz personal. Substantivele în dativ numesc, în general,
fiinţe umane.
• Câteva prepoziţii: asemeni/asemenea, datorită, mulţumită,
graţie, conform, potrivit) impun substantivului cazul dativ.
El a acţionat potrivit legii.
Sensul fundamental al cazului Acuzativ este dat de funcţia
sintactică de complement direct. Impus de recţiunea unui
verb cu tranzitivitate directă,acuzativul este termenul opus
direct nominativului în dezvoltarea opoziţiei pasiv/activ:
nominativul este cazul activităţii, acuzativul este cazul
pasivităţii.
Copilul udă florile. Florile sunt udate de copil.
Mai participă la realizarea dezvoltărilor semantice ale
Acuzativului şi funcţia de circumstanţial de temporalitate,
de spaţialitate etc.
O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor. (M. Eminescu)
Prepoziţiile de tipul cu, către, spre, sub, la, de etc., cer,
de obicei, cazul acuzativ.
Conţinutul semantic al cazului Vocativ este
determinat de natura sa deictică. Este una din
modalităţile de concretizare a funcţiei conative a
limbii: prin vocativ emiţătorul atrage în
comunicare un interlocutor.
Prin acest conţinut semantic, vocativul este un caz
personal; se întrebuinţează la vocativ substantive
caracterizate prin trăsătura semantică + uman.
Moşnege, zise ea, lasă-mi şi mie nişte galbeni.
(I. Creangă)
 Exprimarea opoziţiei cazuale

Mijloace directe Mijloace indirecte

desinenţe prepoziţia

Prepoziţii morfem interjecţia

articolul Articol genitival

intonaţia

topica
 Desinenţe

masculin
Singular
N. -Ø, -u, -e, -ă, -a copil, ateu, frate, popă, Toma Concluzie: se disting două
G. -Ø, -u, -e, -ă, -a copil, ateu, frate, popă, Toma forme desinenţiale:
a) pentru N.,G.,D.,Ac.;
D. -Ø, -u, -e, -ă, -a copil, ateu, frate, popă, Toma b) pentru V.*
Ac. -Ø, -u, -e, -ă, -a copil, ateu, frate, popă, Toma
V. - e!, -ule! (-o) copile, ateule, Tomo
plural
N. - i, copii, atei, fraţi, popi
G. - i, copii, atei, fraţi, popi Concluzie: se disting două
forme desinenţiale:
D. - i, copii, atei, fraţi, popi
a) pentru N.,G.,D.,Ac.;
Ac.- i, copii, atei, fraţi, popi b) pentru V.
V. - lor, copiilor! ateilor!
La substantivele masculine la singular sunt 2 desinenţe specifice pentru
vocativ:

-e caracteristică substantivelor proprii: Petre, Tudore, Ioane etc.

Fac excepţie substantivele terminate în –u: Radule, Gelule.

-ule care este condiţionată de structura fonetică şi morfematică

a substantivului. Primesc această desinenţă:
a) substantivele terminate în diftong: eroule, puiule, leule,
zmeule;
b) substantive provenite din adjective: urâtule, frumosule, răule;
c) substantivele: omule, domnule, moşule, unchiule, bunicule;
d) substantive etnonime: italianule, turcule, albanezule;
e) substantive formate prin derivare, care evită prin desinenţa
–ule omonimia cu femininul plural: muncitorule, semănătorule,
învăţătorule;
 Desinenţe

feminin
Singular
N. -ă, -e,-Ø,-a: copilă, făptură, femeie, stea-Ø, Maria Concluzie: se disting trei
G. -e,-Ø, -i, -le, -e: copile, făpturi, femei, stele, Marii forme desinenţiale:
a) pentru N., Ac.;
D. -e,-Ø, -i, -le, -e: copile, făpturi, femei, stele, Marii b) Pentru G.,D.;
Ac. -ă, -e, -Ø,-a: copilă, făptură, femeie, stea-Ø,Maria a) pentru V.
V. - o!, -a! (-e): copilo (Mario), Maria (Marie)
plural
N. –e, -i, -Ø, -le: copile, făpturi, femei, stele, Marii
G. –e, -i, -Ø, -le: copile, făpturi, femei, stele, Marii Concluzie: se disting două
forme desinenţiale:
D. –e, -i, -Ø, -le: copile, făpturi, femei, stele, Marii
a) pentru N.,G.,D.,Ac.;
Ac. –e, -i, -Ø, -le: copile, făpturi, femei, stele, Marii b) pentru V.
V. - lor: copilelor!
 Prepoziţii morfem

-a: marchează cazul genitiv prepoziţional;

se construieşte cu substantive determinate de pronume de cuantificare.
Miroase florile-argintii/Şi cad, o dulce ploaie,/
Pe creştetele-a doi copii/Cu plete lungi, bălaie. (M. Eminescu)

- de marchează cazul genitiv prepoziţional, frecvent în limbajul popular:

O, mamă, dulce mamă, pe negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la
tine tu mă chemi (M.Eminescu)

- la marchează cazul dativ prepoziţional, frecvent în limbajul popular:

Dau mâncare la copii.

-pe marcheză cazul acuzativ al genului personal: substantive proprii

sau comune denumind fiinţe umane cu funcţia de complement direct.
Ea-l asculta pe copilaş uimită şi distrasă… (M. Eminescu)