ALEGERILE PARLAMENTARE DIN 2000 SAU MOMENTUL

ADEVARULUI IN POLITICA ROMANEASCA DUPA 1989

Alegerile din 2000 au reprezentat, cu siguranta, un moment definitoriu in evolutia

sistemului politic romanesc de dupa decembrie 1989. Ele au avut rolul , in opinia mea, al
unei adevarate „hartii de turnesol” , aratand cu claritate cum stateau cu adevarat lucrurile
in politica romaneasca in acea perioada, dincolo de toate iluziile nutrite de
intelectualitatea „democratica” din Romania in anii `90.
Fireste, o analiza a sistemului politic romanesc care sa respecte complet criteriile
stiintei politice occidentale nu este posibila, datorita contextului cu totul special al
Romaniei in acel moment si a caracterului de noutate a acestui sistem. Cu alte cuvinte,
intr-o perioada de 11 ani sistemul politic romanesc nu era suficient de matur pentru a i se
aplica tale quale o analiza de tipul celei a lui Arend Lijphart din „Modele ale
democratiei.” Insusi Lijphart , atunci cand analizeaza ceea ce el numeste „sisteme
democratice” , subliniaza necesitatea existentei a macar 20 de ani in care sa fi avut loc
alegeri libere pentru ca analiza sa poata fi aplicata intocmai. Pe de alta parte, trendurile
din aceasta perioada ‚de tranzitie”, ca sa uzitam mult repetatul cliseu, pot fi considerate
oricum, numai lipsite de interes nu.
Mai intai, ar fi util sa vedem in ce masura aceste alegeri au indeplinit criteriile
democratice de care vorbeste Lijphart in „Modele ale democratiei: „ ... definitia simpla a
lui Lincoln , conform careia democratia este guvernarea de catre popor si pentru popor .
De exemplu, < de catre popor> implica sufragiu universal, eligibilitatea functiilor publice
si alegeri libere si corecte, iar alegerile nu pot fi libere si corecte decat daca exista
1
libertate de expresie si de asociere, atat inainte , cat si intre alegeri.” Daca avem in
vedere numai faptul ca principalul partid aflat la putere, P.N.T.C.D. care, participand pe
listele fantomaticei aliante C.D.R. 2000, nu a reusit sa depaseasca noul prag electoral de
10% pentru aliante , si ca celelalte trei partide din coalitia aflata pana atunci la putere
(P.N.L. ,P.D. si U.D.M.R.) au intrat cu mari emotii in Parlament , putem afirma fara
niciun risc de a gresi ca au fost probabil cele mai libere alegeri desfasurate vreodata in
1
Lijphart, Arend- “Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in 36 de tari”, Tradusa de
Catalin Constantinescu, Editura Polirom, Iasi 2006, pp. 62-63.

1
Romania, concurand cu cele din 1928 cand P.N.T. de atunci, deja chemat la guvernare
dupa cutumele vremii, era mult prea popular dupa marea guvernare liberala din 1922-
1928 pentru a mai recurge la obisnuitele metode de influentare a rezultatului, ca sa ne
exprimam eufemistic. Referitor la libertatea de expresie , in anul 2000 presa scrisa si
audiovizuala se afla inca in majoritate in perioada „romantica” de dinaintea celebrelor
„contracte de publicitate” cu statul din perioada 2001-2004 si de completa ei
mercenarizare, fie anti-, fie pro Basescu din 2005- prezent. Am spus in majoritate, pentru
ca in emisiuni celebre gen „Marius Tuca show” , emisiune care a avut un rol pivotal in
stabilirea starii de spirit care a dus la rezultatele alegerilor din 2000 , sau cele de la Tele 7
ABC realizate de pe atunci mai putin cunoscutul Dan Diaconescu se facea deja simtita
adierea unui nou „jurnalism” care azi a devenit regula. Faptul era, insa, mai putin vizibil
atunci deoarece guvernele coalitiei meritau intr-adevar o critica virulenta datorita
ineficientei si incompetentei lor crase si era greu de distins la aceste emisiuni pentru un
public neexperimentat si credul partea de „comanda” patronala care se manifesta in mod
clar de atunci. De asemenea, slabiciunea partidelor din coalitie si conflictul continuu
dintre ele au facut imposibil orice control sau macar incercare de control al presei din
partea acestora, cum un partid puternic ca P.S.D.-ul din era Nastase , dar si P.D.L.-ul de
azi , pe un segment mai mic gen B1 sau T.V.R. (avand, fireste, impotriva tot restul presei
„mogulizate” care acum raspunde unor comenzi mai degraba economice decat strict
politice), nu au ezitat s-o faca. Privind in urma, din aceste motive, dar si datorita
entuziasmului inca prezent generat de noutatea „libertatii de exprimare” care azi nu mai
inseamna nimic , anii 1996-2000 au fost anii de glorie ai presei romanesti, asa cum nu
putini ziaristi au recunoscut cu nostalgie ulterior, feriti inca de mercenariat si tabloidizare,
fenomene in esenta inevitabile si care au loc si in Vest, in forme mai elegante.
Legat de eligibilitatea functiilor, aceasta in teorie era „acoperita”, dar in practica
depindea, fireste, de „lista” de candidati decisa de la centru in functie de contributiile
banesti la vistieria partidului . Votul uninominal sau varianta adoptata in 2008 cel putin
nu au imbunatatit cu nimic situatia, ba din contra, am putea spune. Este insa un secret al
lui Polichinelle si in „democratiile avansate” faptul ca „darea de mana” a candidatilor
sau a sponsorilor lor si , normal, modul in care acestia controleaza implicit accesul la
presa care conteaza decid, in realitate, cine va fi ales si nu „poporul suveran”...

2
 Revenind la alegerile propriu-zise, sa prezentam mai intai rezultatele :
PDSR – Polul Democrat-Social din România (36,61%)

PRM – Partidul România Mare (19,48%)

PD – Partidul Democrat (7,03%)

PNL – Partidul Naţional Liberal (6,89%)

UDMR – Uniunea Democrată Maghiară din România (6,80%)

CDR2000 – Convenţia Democrată Română 2000 (5,04%)

APR – Alianţa pentru România (4,07%)

PNLC – Partidul Naţional Liberal Câmpeanu (1,40%)

La prima vedere, s-ar zice ca sistemul politic este unul multipartid cu un partid
dominant, ceea ce , dupa cum vom vedea mai departe, este intr-un anumit sens adevarat.
Daca vom compara rezultatele acestor alegeri cu cele precedente, am fi tentati sa credem
insa ca s-a produs o rasturnare semnificativa, pentru ca, fara sa socotim alegerile din 1990
care se incadreaza intr-un context cu totul special, cele din 1992 si 1996 pareau sa
sugereze existenta unui sistem intr-adevar multipartid generat de sistemul electoral
proportional si de votul pe liste, dar unul in care primele doua forte politice (F.D.S.N. –
P.D.S.R. pe de o parte si C.D.R. pe de alta) pareau sa aiba ponderi sensibil egale si chiar
sa alterneze reciproc la putere, dupa cum s-a intamplat in 1996, celelalte partide mai mici
avand si ele un rol deloc neglijabil, ajutand la inclinarea balantei de o parte sau de alta.
Acest rationament este insa fals, deoarece se intemeiaza pe premisa ca C.D.R. ar fi fost o
forta coerenta si relativ omogena, chiar daca , fireste, toata lumea stia ca nu este un partid
ci o coalitie de partide si asociatii conduse de P.N.T.C.D. In realitate, perioada 1996-
2000 a demonstrat prin conflictele repetate dintre partidele principale ale C.D.R.
( P.N.T.C.D. si P.N.L.) si prin ruptura lor definitiva din iulie 2000 ca aceasta coalitie

3
avea un fundament eminamente negativ si anume ostilitatea fata de P.D.S.R. In esenta,
aceasta slabiciune cumplita a asa-zisei „drepte” romanesti odata ajunsa la putere spunea
multe lucruri nu doar despre sistemul politic romanesc ci si despre realitatile sociale care
stateau la baza lui. Se poate spune, avand avantajul unei perspective date de cei 11 ani
distanta de la eveniment, ca alegerile din 2000 au fost ultimele ale caror linii de forta s-au
structurat in mod real conform clivajului comunism-anticomunism, in ciuda unor
incercari ulterioare stranii (mai ales la alegerile din 2008 si 2009 ) de resuscitare a
acestuia care nu au reprezentat in realitate decat simple strategii propagandistice, neavand
niciun efect asupra unei societati in care realitatile erau deja fundamental diferite fata de
anii `90. De asemenea, se mai poate spune fara nicio ezitare ca aceste alegeri au fost si
ultimele din Romania care au mai avut o reala incarcatura ideologica, „ponderata”
,fireste, de „pragmatismele”, eufemistic vorbind, ale culturii politice romanesti. Este clar
ca, ulterior, in plan real si nu cel de slogan electoral, factorul ideologic nu a mai jucat
niciun rol, nici macar la alegerile din 2004 unde tema principala a fost „anticoruptia” si
unde un populist charismatic non-ideologic precum Traian Basescu s-a putut impune.
Revenind la clivajul comunism-anticomunism , acesta, firesc pentru o societate abia iesita
dintr-un experiment leninist-stalinist cu accente nationaliste puternice, a mascat
inexistenta unor segmente sociale semnificative care sa adere pe baza unor interese reale
la partidele de ‚dreapta”. Patosul care a sustinut C.D.R. in prima jumatate a anilor`90 a
fost unul eminamente „moral”, fara baza in realitatea sociala a Romaniei, figura lui
Corneliu Coposu fiind semnificativa in acest sens( oricat de admirabila este figura
acestuia in comparatie cu actualul pandemonium „politic” romanesc, trebuie sa
recunoastem ca acesta a ramas permanent un „corp strain” pentru marea masa a societatii
romanesti post 1989, inclusiv pentru cea mai mare parte a adeptilor sai autodeclarati). In
plan practic, preeminenta P.N.T.C.D. fata de P.N.L. in perioada 1992-2000 semnifica
acelasi lucru , preponderenta patosului pur moral, eteric, neintemeiat intr-o realitate
sociala palpabila ( reprezentat de P.N.T.C.D.) fata de firavul, pe atunci, segment
intreprinzator , cu tarele sale, evident, care era reprezentat de P.N.L. Marea problema a
P.N.T.C.D. a fost aceea ca nu a reprezentat , la nivelul realitatii sociale, pe nimeni , ca nu
a avut o „baza sociala” evidenta, acest partid reprezentand doar indignarea morala a
victimelor comunismului, victime aflate intr-un proces firesc de imputinare biologica.

4
Din aceasta perspectiva, disparitia acestui partid ca forta reala dupa 2000 nu mai poate
surprinde pe nimeni. Un alt fapt unic in intreaga Europa de Est post 1989 este reaparitia
in Romania a „partidelor istorice”, fapt care denota alte realitati profunde la nivel social:
lipsa oricarei structurari sociale autonome in Romania in ultimii ani ai regimului
comunist si lipsa unor miscari semnificative de protest care sa genereze cumva o viziune
alternativa mai adaptata realitatilor prezentului , asa cum s-a intamplat in tarile central-
europene( ca si acolo in prezent peisajul politic general este departe de a fi modelul pe
care intelectualii romani „neopasoptisti” din anii`90 il recomandau este o alta discutie).
Cum orice vid trebuie umplut, au reaparut „partidele istorice” care au nutrit , mai ales
unii lideri ai P.N.T.C.D.,iluzia reintoarcerii intr-un interbelic idealizat. „Partidele
istorice” au facut apoi corp comun cu o „societate civila”la fel de eterica si imateriala
reprezentata de Alianta Civica care dorea sa compenseze printr-un activism politic post
factum lipsa unei reale opozitii la regimul comunist. Proba alegerilor din 2000 este
revelatoare: singura parte a fostei C.D.R. cu o minima „baza” sociala, P.N.L. , a
supravietuit, chiar daca la limita, iar partea intemeiata doar pe patos moral , P.N.T.C.D. si
aliatii sai civici, au disparut definitiv. Evident ca au contat, cum o spun multi observatori,
politica dezastruoasa de „cadre” a P.N.T.C.D. si prestatia lamentabila a reprezentantilor
partidului la guvernare, dar acestea sunt, la o privire mai atenta , simple consecinte ale
lipsei de inradacinare in realitatea Romaniei anilor 1990 a acestui partid.
Rezultatul exceptional obtinut de P.R.M. in anul 2000 care, la momentul
respectiv, a provocat o panica indescriptibila in randurile membrilor „intelectualitatii
civice” care au ajuns in umilitoarea situatie de a pune stampila la turul doi al
prezidentialelor pe marele lor dusman Ion Iliescu, se dovedeste, privit astazi, a fi fost un
fenomen exagerat in amploarea lui in aprecierile vremii, strict politic vorbind, dar extrem
de semnificativ la un nivel mai profund. Cei care au votat P.R.M. atunci au fost, in opinia
mea, nu atat votantii profund nationalisti, marcati de educatia nationalist-comunista de
dinainte de 1989, cat „perdantii radicali” ai tranzitiei si tinerii debusolati care au deschis
ochii intr-o Romanie marcata de saracie, coruptie, incompetenta a guvernelor succesive
ale coalitiei si scandaluri la T.V. Era greu de imaginat atunci ca scandalul, televizat sau
nu, nelimitat doar la politic, isi va castiga in deceniul urmator un loc permanent ca
„institutie” informala a societatii romanesti . De la votul pentru P.R.M. s-a trecut la

5
forme aparent „benigne” dar, in profunzime, mult mai periculoase precum „fenomenul
O.T.V.”, manelizarea , tabloidizarea desantata, admiratia pentru figuri precum Gigi
Becali, iar, in plan „politic”, fenomenul „mitei electorale”. Cu alte cuvinte, de la o revolta
reala, gresit orientata si speculata de un demagog precum C.V. Tudor, „dezmostenitii
tranzitiei” au ajuns prada unor manifestari degradante de tipul „panem et circenses”,
instrumentate cu cinism de amatorii de „rating” mediatic si politic, ceea ce nu trebuie sa
ne mire prea tare.
Marele invingator a ramas P.D.S.R. si era firesc sa se intample asa. Urmas
direct al P.C.R. , raspunzator pentru realitatile Romaniei post 1989, era firesc ca acest
partid sa stie cel mai bine cum sa se descurce intr-un astfel de context. Electoratul sau,
sarac, needucat, in majoritate rural sau locuind in orase mici, a ramas relativ constant din
1992 si chiar pana in 2008, osciland in jurul cifrei de 30%. Legat de aspectul regional ,
trebuie subliniat ca la aceste alegeri ,pentru prima oara, clivajul regional Transilvania-
Vechiul Regat a fost depasit, partidele de „dreapta” fiind spulberate de P.D.S.R. inclusiv
in fostul lor fief transilvan ca si in Bucuresti, alt fost centru al C.D.R. Pentru ca umilinta
sa fie totala, in Banat, epicentrul votului „anticomunist” dupa 1990, primul loc a fost
obtinut de...P.R.M. Alegerile din 2000 au fost decisive , aratand cu claritate risipirea
mirajului alternativei C.D.R. si demonstrand ca P.D.S.R. si apoi P.S.D. a ramas partidul
dominant intr-un sistem multipartid, care nu poate fi concurat decat de o coalitie a
partidelor mai mici cu sanse reduse de a alcatui un ansamblu coerent: „De 11 ani
formatiunea politica numita azi P.D.S.R. castiga mai multe voturi in confruntarile
nationale decat orice alta formatiune considerata separat... P.D.S.R. nu poate fi invins
decat in circumstante deosebite....”2

2
Stefan-Scalat, Laurentiu-“Fantoma lui Radu Campeanu”, Revista “Sfera politicii”, nr. 87-88, 2001.

6
 BIBLIOGRAFIE:

1. CONSTANTINIU, Laurentiu- „Vox Populi in Romania”, Revista „Sfera

politicii”, nr. 87-88, 2001.
2. LAZESCU, Alexandru- „Peisaj dupa batalie”, Revista „Sfera politicii”, nr. 87-88,
2001.
3. LIJPHART, Arend- „Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare
in 36 de tari”, Traducere de Catalin Constantinescu, Editura „Polirom”, Iasi 2006.
4. STANESCU, Mircea-„ Anatomia unui faliment”, Revista „Sfera politicii”, nr. 87-
88, 2001.
5. STEFAN-SCALAT, Laurentiu-„Fantoma lui Radu Campeanu”, Revista „Sfera
politicii”, nr. 87-88, 2001.