MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI AMENAJĂRII TERITORIULUI 

ORDIN nr. 54/N din 11.03.1997 

Având în vedere Avizul Consiliului Tehnico­Ştiinţific nr. 371/14.11.1996, 
În  temeiul  Hotărârii  Guvernului  nr.  456/1994  privind  organizarea  şi  funcţionarea 
Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, 
În  conformitate  cu  Hotărârea  Parlamentului  României  nr.  12/1996  şi  a  Decretului  nr. 
591/1996,
În baza Raportului Direcţiei Generale de Reglementări şi Atestări Tehnice, 
Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului emite următorul 

ORDIN: 

Art.l.  Se  aprobă  reglementarea  “Specificaţie  tehnică  privind  refacerea  prin  obturare  şi 
etanşare  a  contactului  teren­infrastructură  pentru  construcţii  de  locuinţe,  social­culturale  şi 
industriale”, indicativ ST­015­97. 
Art. 2. Reglementarea menţionată la art.l se publică în Buletinul Construcţiilor şi intră în 
vigoare la data publicării. 
Art.  3.  Direcţia  Programe  de  Cercetare  şi  Reglementări  Tehnice  va  duce  la  îndeplinire 
prevederile prezentului ordin. 

MINISTRU 
NICOLAE NOICA 

MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI AMENAJĂRII TERITORIULUI­MLPAT 

DIRECŢIA COORDONARE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ 
ŞI REGLEMENTĂRI TEHNICE PENTRU CONSTRUCŢII 

SPECIFICAŢIE TEHNICĂ PRIVIND REFACEREA PRIN OBTURARE 
ŞI ETANŞARE A CONTACTULUI TEREN­INFRASTRUCTURĂ 
PENTRU CONSTRUCŢII DE LOCUINŢE, SOCIAL­CULTURALE 
ŞI INDUSTRIALE, INDICATIV ST 015­97 

­ Elaborată de: 

INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE­DEZVOLTARE ÎN CONSTRUCŢII 
ŞI ECONOMIA CONSTRUCŢIILOR 
­ INCERC BUCUREŞTI­ 

Director general: Ing. Paul Popescu 
Departamentul Structură si Inginerie Seismică 
Director: Prof.dr.ing. Augustin Popăescu 
Coordonator ştiinţific: Prof.dr.ing. Dan Ghiocel 
Şef Laborator G.F.: Conf.dr.ing. Maria Ştefanică 
Responsabil lucrare: Ing. Maria Teodoru
­ Avizată de: 

DIRECŢIA COORDONARE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ 
ŞI REGLEMENTĂRI TEHNICE PENTRU CONSTRUCŢII 

Director: Ing. Octavian Mănoiu 
Responsabil lucrare MLPAT: Ing. Nicolae Radu 

SPECIFICAŢIE TEHNICĂ PRIVIND REFACEREA PRIN 
OBTURARE ŞI ETANŞARE A CONTACTULUI TEREN­  Indicativ 
INFRASTRUCTURĂ PENTRU CONSTRUCŢII DE  ST­015­97 
LOCUINŢE, SOCIAL­CULTURALE ŞI INDUSTRIALE 

1. GENERALITĂŢI 
1.1. Practica  exploatării  construcţiilor  arată  frecvent  necesitatea  intervenţiilor  la 
contactul teren­infrastructură (fundaţii, subsoluri, bazine îngropate, etc.), datorită apariţiei în timp a 
unor  deficienţe  cauzate  fie  de  concepţii  sau  execuţii  iniţiale  defectuoase,  fie  de  schimbări  pe 
parcursul exploatării construcţiilor. 
1.2.  În general, contactul teren­infrastructură nu se limitează la interfaţa dintre acestea, 
ci implică participarea pe o anumită grosime a celor două elemente. 
1.3.  Prezentul  ghid  practic  conţine  indicaţii  privind  stabilirea  necesităţii  obturării 
şi/sau  etanşării  contactului  teren­infrastructură,  precum  şi  a  metodelor  cele  mai  adecvate  de 
remediere. 
1.4.  Ghidul  se  referă  exclusiv  la  construcţii  existente.  Nu  sunt  avute  în  vedere  soluţii 
aplicabile înaintea sau în timpul execuţiei infrastructurii. El este destinat uzului personalului tehnic, 
având  pregătirea  superioară de specialitate,  necesară  acestui  gen  de  lucrări.  De  asemenea  poate 
servi  orientării  beneficiarilor  în  vederea  solicitării  de  intervenţii  specializate,  pentru  remedierea 
deficienţelor apărute în exploatarea construcţiilor. 
1.5. Expunerea soluţiilor incluse în ghid este grupată în modul următor: 
a. obturarea contactului teren­infrastructură (umplerea golurilor din zona respectivă); 
b. etanşarea  contactului  teren­infrastructură  (reducerea  permeabilităţii  până  la  valori  care  să 
corespundă celor pentru terenuri puţin permeabile ­ de exemplu sub 10 ­6  ­ 10 ­7  cm/s şi se împiedică 
prezenţa şi circulaţia apei prin terenuri de tipul nisipurilor şi pietrişurilor); 
c. reducerea umidităţii sau drenarea umpluturilor de la contactul teren­infrastructură. 
1.6. Metodele, materialele şi reţelele prezentate în acest ghid insistă asupra unor soluţii bine 
cunoscute şi frecvent aplicate în România. 
Sunt însă semnalate şi soluţii aflate încă în faza de atestare, sau soluţii aplicate cu succes, dar 
numai în cazuri singulare, sau altele încă în testare. 
1.7.  Conţinutul  ghidului  se  intersectează  cu  domeniul  metodelor  de  îmbunătăţirea 
pământurilor.  Zona  comună  se  referă  la  tratarea  pământului  în  contact  cu  infrastructura 
construcţiilor. Deosebiri esenţiale decurg din faptul că, ghidul examinează şi alte aspecte decât cele 
privind pământul (îndeosebi aspecte referitoare la corpul infrastructurii), precum şi din limitarea la 
zona de contact a pământului cu infrastructura, fără extindere la întreaga zonă activă a construcţiilor. 

2.  SUGESTII  PENTRU  IDENTIFICAREA  CONTACTULUI  TEREN 

INFRASTRUCTURĂ,  GENERATOR  DE  DEFECŢIUNI  ÎN  CONSTRUCŢII. 
DOMENIUL DE APLICARE. 
2.1.  Sunt  situaţii  în  care  localizarea  cauzelor  generatoare  de  efecte  dăunătoare  asupra 
construcţiilor este evidentă, fie că ele se găsesc la contactul teren­infrastructură, fie în afara lui.
 Clarificarea  situaţiilor,  unde  o  astfel  de  localizare  nu  mai  este  evidentă,  pune  frecvent 
probleme dificile din mai multe motive: 
­  efecte  similare,  dăunătoare  asupra  construcţiilor  pot  fi  provocate  de  cauze  complet 
independente unele de altele; 
­  un anumit efect dăunător poate rezulta din acţiunea comună a mai multor cauze; 
­  investigarea  detaliată  a  contactului  teren­infrastructură  este  complicată  din  cauza 
dificultăţilor de acces. 

De  aceea  se  sugerează  parcurgerea  prezentării  enumerării  unor  deficienţe  la  contactul 
teren­infrastructură  din  capitolul  următor.  Deşi  nu  este  o  enumerare  exhaustivă,  ea  poate  ajuta  la 
orientarea investigaţiilor necesare depistării cauzelor efectelor negative constatate. 
2.2. Este dificil  de  precizat  o  tehnică  de investigare  specifică cercetării situaţiei contactului 
teren­infrastructură  si  factorilor  înconjurători,  care  o  pot  influenţa.  Tehnicile  utilizate  sunt  cele 
geotehnice  uzuale şi cele pentru  investigarea  construcţiilor  îngropate  (reţelele  subterane, puţuri 
etc.). 
În cazurile în care există însă, zona construcţiei supusă unor efecte dăunătoare, puncte de 
observaţie cu o durată mai mare de funcţionare, sau acţiunea de clarificare a cauzelor acestor efecte 
permite instalarea unor astfel de puncte, ele pot aduce informaţii de substanţială utilitate. 
2.3.  Reperii  etajaţi  de  tasare  (fig.  1,  2)  permit  localizarea  straturilor  a  căror  deformare 
determină  tasarea  construcţiilor.  O  diagramă  (fig.  3)  redând  deplasarea  diverşilor reperi  faţă  de 
situaţia iniţială indică aportul stratului dintre fiecare pereche de doi reperi succesivi la tasarea totală 
de la suprafaţa terenului sau a construcţiei.
 Când se compară măsurătorile la începutul si sfârşitul unui anumit interval de timp (fig. 4) se 
obţin informaţii cu privire la strate care nu s­au deformat în intervalul respectiv de timp, sau au 
continuat  să  se  deformeze  (prin  îndesare  sau  turtire)  sau,  dimpotrivă  si­au  modificat  grosimea 
prin afânare sau fisurare. 
Astfel de măsurători pot răspunde întrebării dacă tasările construcţiei rezultă din deformatiile 
terenului din zona de contact teren­infrastructură sau din afara ei. 
Când se compară măsurătorile la începutul şi sfârşitul unui anumit interval de timp (fig. 4) se 
obţin  informaţii  cu  privire  la  straturi  care  nu  s­au  deformat  în  intervalul  respectiv  de  timp,  sau  au 
continuat să se deformeze (prin îndesare  sau turtire) sau, dimpotrivă  şi­au modificat  grosimea prin 
afânare sau fisurare. 
Astfel de măsurători pot răspunde întrebării dacă tasările construcţiei rezultă din deformaţiile 
terenului din zona de contact teren­infrastructură sau din afara ei.
 Dacă  doi  reperi  succesivi,  unul  instalat  pe  infrastructură,  altul  în  teren  indică  o  creştere  a 
distanţei dintre ei, rezultă că s­a produs fie o afânare a stratului de pământ de contact, fie fracturarea 
lui, fie desprinderea pământului de talpa fundaţiei. În toate cazurile, distanţarea celor doi reperi 
semnalează existenţa unui punct nevralgic în zona de contact. 
2.4.  Din  punctul  de  vedere  al  comportării  contactului  teren­infrastructură,  puţurile 
piezometrice pot furniza mai multe informaţii, ca de exemplu: 
a.  intervalul  de  variaţie  al  intervalului  apei  subterane  în  decursul  timpului,  permite 
precizarea nivelului de la care intervine inundarea infrastructurii; 
b. semnalarea  eventualului  pericol  de  apariţie  a unor  subpresiuni,  capabile  să provoace 
intrarea  construcţiei  în  plutire  sau  deformarea  şi  ruperea  sub  efectul  subpresiunii  (fracturarea 
hidraulică) a planşeului infrastructurii; 
c. prezenţa în apa subterană din zonă a unor compuşi agresivi; 
d. semnalarea unor  variaţii  bruşte de  nivel, capabile,  la  coborâre,  să antreneze particulele 
fine din teren. 
Pentru  cazurile  în  care  se  cere  urmărirea  pe  aceeaşi  verticală  a  mai  multor  orizonturi, 
independente  de  apa  subterană  sunt utile  piezometrele  suprapuse  cu  tub  subţire (tip  Gassagrande) 
(fig. 5).
 2.5. Metodele radiometrice de urmărire a variaţiilor de densitate şi umiditate a pământului 
sunt,  în  prezent,  unicele  mijloace  de  efectuare  în  regim  staţionar  (în  puncte  de  observaţie,  fără 
prelevare  de  probe)  a  unor  astfel  de  deformări.  Prin  curbe de  etalonare  se  stabilesc  relaţiile  dintre 
densitatea totală a pământului şi umiditatea lui volumică Vapă/Vpământ  % (conţinutul procentual de apă 
din volumul pământului) şi indicaţiile aparaturii radiometrice (fig. 6). 

Fig. 6. Variaţia indicaţiei radiometrice gamma Rγ  cu densitatea totală a pământului ρ: a 
radiometriei RN  cu umiditatea volumică a pământului Wvol
 Astfel  de  măsurători  succesive,  în  puncte  staţionare  de  observaţie  (de  exemplu  în  foraje) 
permit semnalarea apariţiei sau dispariţiei apei din orizonturi permeabile, localizarea unor orizonturi 
în curs de consolidare şi urmărirea desfăşurării procesului, apariţia unor goluri în lungul forajului. 

3. DEFICIENŢE LA CONTACTUL TEREN­INFRASTRUCTURĂ 

Deficienţele  care  pot  apare  la  contactul  teren­infrastructură  în  timpul  exploatării 
construcţiilor  sunt  multiple,  iar  practica  semnalează  permanent  apariţia  unor  tipuri  noi.  În 
prezentul ghid se tratează deficienţele cele mai frecvente, cunoscute în prezent, în ţara noastră. 
Aceste  deficienţe  şi  cauzele  lor  pot  fi  clar  individualizate  sau  să  se  manifeste  ca  rezultat 
comun al mai multora dintre ele. 
Ca urmare, unele  aspecte  se regăsesc în  semnalarea  mai multor categorii de deficienţe în 
paragrafele următoare. 
Enumerarea care urmează are drept scop să ajute pe cititor în localizarea şi identificarea 
cauzelor care  perturbă  conlucrarea  teren­infrastructură. De aceea a  fost  considerată utilă, deşi este 
limitată numai la situaţiile mai frecvent întâlnite. 

3.1. Deficiente datorate schimbării regimului apelor subterane 

a. Deficienţele provocate de ridicarea nivelului apelor subterane (ridicări frecvent întâlnite), 
fie cu caracter zonal (de exemplu în urma amenajării de retenţii de apă sau prin rambleierea unor văi 
cu funcţie de emisar natural), fie cu caracter local (de exemplu prin infiltrarea şi acumularea apei în 
teren,  din  surse  punctuale  izolate  sau  răspândite  pe  teritoriul  unui  cartier  de  locuinţe,  al  unei 
unităţi industriale etc). 
Ele pot să se manifeste prin: 
­  umeziri si inundări ale infrastructurilor; 
­  degradarea materialului constituient al infrastructurilor; 
­  efecte  de  fisurare  şi  dislocare  ale  pardoselelor,  eventual  refulări  de material  granular  şi 
chiar deplasări ale infrastructurii (fig. 7); 
­  străpungeri  ale  pereţilor  perimetrali  ai  infrastructurii,  urmate  de  jeturi  de  fluid  cu  sau 
fără antrenare de material granular. 

Fig. 7. Dislocarea şi fracturarea planşeului infrastructurii de către presiunea apei subterane, 
cu antrenare de material din pământ. 

b. Efecte ale coborârii nivelului apelor subterane, putând genera, în zona de contact teren­ 
infrastructură,  formarea  de  goluri  locale,  prin  antrenarea  materialului  de  contact  şi  evoluţia 
nefavorabilă a răspunsului infrastructurii la împingerea apei şi pământului. 
c.  Efecte  ale  lichefierii  pământului  în  jurul  şi  dedesubtul  infrastructurii  (lichefierea 
putând fi generată de seism, de surse de vibraţii, de apariţia unor căi de scurgere a materialului 
granular mobil). 
Consecinţe ale unor astfel de fenomene pot fi, de exemplu:
 ­ dislocarea infrastructurii şi reaşezarea ei într­o poziţie nefavorabilă; 
­ dezechilibrarea ei prin schimbarea condiţiilor de încastrare; 
­  afluxul de material lichefiat în interiorul infrastructurii. 
d. Efecte ale schimbării chimismului apelor subterane, având drept urmare: 
­  contactul materialelor constituente ale corpului infrastructurii cu agenţi agresivi; 
­ perturbarea  funcţionării  infrastructurii  prin  prezenţa  în  interiorul  ei  a  unor  fluide 
dăunătoare procesului de exploatare, inclusiv ca urmare a nerespectării procesului tehnologic   sau 
avariilor   în   sistemul   de manipulare a agenţilor agresivi. 

3.2. Deficienţe datorate prezenţei unui material afânat la contactul teren­infrastructură 

Astfel de situaţii pot apare ca urmare: 
­ a  aşezării  iniţiale  a  infrastructurii  pe  o  asiză  insuficient  compactată  şi  rambleierii  ei 
perimetrale cu material afânat; 
­  a  afânării  materialului  din  zona  de  contact,  în  timpul  exploatării  construcţiei  (de 
exemplu prin antrenarea particulelor fine sub acţiunea mişcării apei subterane, prin levigarea sau 
degradarea unor particule componente de către un fluid lichid sau gazos, agresiv); 
­ a erodării materialului, urmată eventual de resedimentări afânate, sub acţiunea unor curenţi 
de fluid generaţi de accidente subterane. 
Efectele prezenţei unui material afânat la contactul cu infrastructura pot fi, de exemplu: 
­ facilitarea pătrunderii şi acumulării în zona de contact a unor substanţe nocive pentru 
infrastructură; 
­ apariţia  unui  regim  de  preluare  şi  transmitere  a  vibraţiilor,  nociv  pentru  funcţionarea 
infrastructurii şi exploatării construcţiei. 

3.3. Deficienţe datorate formării de goluri la contactul teren­infrastructură 

Între diversele situaţii generatoare de astfel de goluri vor fi citate: 
­  erodarea locală a pământului şi antrenarea lui în afara zonei de contact; 
­  apariţia  unor  goluri  în  afara  zonei  de  contact,  inaccesibile  iniţial  şi  în care  să  se  poată 
scurge o parte din materialul de la contactul teren­infrastructură; 
­  desprinderea de infrastructură a materialului din zona de contact, ca urmare a unor procese 
dezvoltate  ulterior  executării  infrastructurii.  De  exemplu,  tasarea  sub  sarcina  geologică  a 
pământului sensibil la umezire de sub o parte a tălpii de fundaţie; contracţia pământului la contactul 
cu infrastructura sub efectul unor procese tehnologice; 
­ procese chimice de dizolvare şi levigare. 
Între consecinţele unor astfel de goluri: 
­ înrăutăţirea   condiţiilor   de   transmitere   a   eforturilor   de   la infrastructură la teren şi 
reciproc, inclusiv dislocări ale infrastructurii; 
­  facilitarea  accesului  şi  acumulării  în  zona  de  contact  a  unor  substanţe  nocive  pentru 
infrastructuri. 

3.4. Deficiente datorate fenomenelor de gelivitate 

Gelivitatea are drept efect umflarea pământului, prin formare de lentile de gheaţă la scăderea 
temperaturii, înmuierea pământului la dezgheţarea lentilelor. 
Trebuie avut în  vedere faptul că  gelivitatea  nu  se  manifestă  numai  în  zona de îngheţ de la 
suprafaţa  terenului  (în  condiţii  favorabile  funcţie  de  natura  pământului  şi  prezenţei  unor  surse 
succesibile de adsorbţie a apei). 
Efecte  similare  se  pot  produce  şi  la  adâncime,  fie  ca  urmare  a  variaţiilor  termice de  la
suprafaţa terenului (de exemplu în subsoluri neîncălzite), fie datorate unor variaţii de temperatură 
provocate de procesele tehnologice. 
Umflarea provocată de îngheţ poate conduce la boltirea pardoselilor, la ridicarea neuniformă 
şi fisurarea construcţiei, la presiuni dăunătoare asupra pereţilor infrastructurii. 
Dezgheţul conduce la înmuierea şi înnoirea pământului, la tasări neuniforme, la umezirea 
pereţilor infrastructurii. 

3.5. Deficienţe datorate încălzirii şi uscării pământului la contactul teren­infrastructură 

Principala  urmare  defavorabilă  datorată  încălzirii  şi  uscării  o  constituie  contracţia  şi 
fisurarea pământurilor fine. 
O astfel de situaţie defavorabilă se poate manifesta chiar la creşteri moderate de temperatură 
dar care acţionează suficient de mult timp, încât să provoace uscarea pământului, mai ales când ea 
este favorizată de prezenţa unor curenţi de aer. 
Situaţii  de  acest  fel  pot  fi  exemplificate  prin  pardoseli  aşezate  pe  terenuri  fine  sau  pe 
umpluturi  conţinând  astfel  de  pământuri  în  hale  industriale.  Contracţia pământului  va  provoca 
formarea  de  goluri  sub  pardoseli,  deformarea  lor,  greutăţi  în  transportul  interior,  rotiri  sau 
denivelări  ale  utilajelor  aşezate  pe  pardoseală  şi  eventuale  vibraţii  nefavorabile  exploatării 
construcţiei. 
Când pământurile afectate de contracţii sunt situate sub talpa fundaţiilor pot rezulta tasări 
neuniforme şi fisurări ale construcţiei. 
Aceste  fenomene  devin  deosebit  de  agresive  când  încălzirea  pământului  atinge 
temperaturi  mari,  de  sute  de  grade.  În  aceste  cazuri  contracţiile  sunt  considerabile,  pământul  se 
pietrifică şi se fisurează. Când pe lângă apa prezentă iniţial în pământ există alte surse de apă cu acces 
în zona respectivă, degajarea de vapori devine intensă şi poate stânjeni sau chiar periclita exploatarea 
şi favorizează procesul de coroziune al componentelor metalice. 

3.6.  Deficiente  rezultate  din  prezenta  unor  fluide  agresive  în  zona  contactului  teren­ 
infrastructură 

Prezenţa unor  astfel  de  fluide  se  poate  datora  atât unor  surse  exterioare  construcţiei,  cât  şi 
exfiltraţiilor provenite din construcţie şi chiar din interiorul infrastructurii. 
Nocivitatea,  efectul  poluant  al  unor  astfel  de  fluide  se  poate  manifesta  atât  prin  reacţiile 
chimice pe care le provoacă, cât şi prin generarea unui mediu dăunător prin miros, vapori, aburi. 
Acţiunea acestor fluide poate să conducă: 
­  la  formarea  de  goluri  în  zona  de  contact,  prin  dizolvarea  şi  levigarea  unora  dintre 
componenţii pământului; 
­  la  atacarea  materialelor  din  componenţa  infrastructurii  (în  particular,  la  distrugerea 
protecţiilor impermeabile,  la degradări ale betonului  si zidăriei,  putând  ajunge  la  periclitarea 
funcţionării elementelor de structură şi fundare); 
­  la reacţii chimice cu pământul de sub fundaţii, putând provoca umflarea pământului şi 
ridicarea fundaţiilor, infrastructurii, respectiv a structurii de rezistenţă a construcţiei. 

3.7. Deficienţe rezultate din degradarea în timp a infrastructurii 

Dintre deficienţele mai des întâlnite din această categorie ar fi de citat: 
­ în elementele de fundaţie şi/sau corpul infrastructurii: 
• putrezirea elementelor de lemn; 
• corodarea elementelor metalice; 
• dezagregarea liantului în zidărie si beton;
 • dezgolirea armăturii betonului armat şi corodarea ei; 
• îmbătrânirea izolaţiilor şi pierderea proprietăţilor lor; 
­ afectarea sistemelor de filtrare şi drenaj, de exemplu prin scăderea capacităţii lor filtrante 
(degradarea protecţiilor  geotextile,  afânarea materialului  granular prin  erodare  sau  levigare); prin 
pierderea capacităţii drenante, ca urmare a colmatării. 

3.8. Deficienţe provocate de acţiuni dinamice (vibraţii, şocuri, seism) 

Acţiunile dinamice pot provoca îndesarea unor materiale necoezive si chiar coezive, mai ales, 

atunci  când  ele  nu  sunt  uniform  distribuite  dedesubtul  şi  în  jurul  infrastructurii,  formarea  de 
goluri, deplasări neuniforme. 
Când contactul este imersat, se adaugă expulzarea de apă din masa materialului, sunt posibile 
fenomene de lichefiere (a se vedea şi pct. 3.1.a). 
Sunt  situaţii  în  care,  în  zona  contactului,  există  goluri  iniţial  obturate,  dar  care  devin 
accesibile sub efectul acţiunilor dinamice (strate de roci fisurate şi colmatate, conducte imperfect 
obturate etc.) Prin efectul acţiunilor dinamice, astfel de spaţii devin accesibile scurgerii materialului 
granular şi formării de goluri la contactul teren­infrastructură. 
În cazul pământurilor fine umede, acţiunea dinamică poate genera apariţia unor presiuni 
suplimentare în apa din pori (punerea ei sub tensiune), necesitând ulterior un timp îndelungat de 
disipare. 
În situaţia în care, acţiunea dinamică obligă masa respectivă de pământ fin să se deformeze, 
deformaţia se produce sub volum constant şi poate să se răsfrângă defavorabil asupra infrastructurii. 

3.9. Deficienţe datorate terenului sensibil la umezire 

Sunt de punctat câteva dintre caracteristicile comportării acestor pământuri: 
­  creşterea  umidităţii  determină  scăderea  rezistenţei  şi  mărirea  deformabilităţii  lor 
(inclusiv prăbuşiri la imersarea pământului puţin umed); 
­  se dezagregă în contact cu apa şi sunt intens erodate de către curenţii de apă; 
­  sunt  vulnerabile  la  agresivitate  chimică,  levigabile  de  către  acizi,  sensibile  la  atacul 
bazelor concentrate, care pot dezagrega mineralele argiloase, dând naştere la noi compuşi, unii cu 
efect de cimentare, alţii cu tendinţă de umflare. 
Aceste caracteristici se reflectă în numeroase deficienţe, constatate la construcţii pe terenuri 
sensibile la umezire (tasări mari şi neuniforme, fisurarea structurilor etc). Ele sunt activate, între 
altele, prin: 
­  schimbări  în  regimul  apelor  subterane  (ridicări  zonale  de  nivel,  umeziri  şi  inundări 
locale,  ca  urmare  a  deficienţelor  reţelelor  edilitare  îngropate,  creşterea  umidităţii  sub  construcţii 
prin schimbarea regimului de aeraţie, ca urmare a prezenţei construcţiei platformelor betonate etc); 
­ schimbări în construcţie, îndeosebi introducerea unor consumuri mult mărite de apă sau 
încărcarea suplimentară a fundaţiilor prin redistribuirea eforturilor în structură; 
­ nerespectarea unor măsuri specifice pentru aşezarea construcţiilor pe astfel de pământuri, la 
proiectarea şi executarea lor; 
­ poluarea terenului şi apei subterane cu substanţe agresive sau prin schimbări profunde ale 
regimului termic. 
Degradarea  construcţiilor aşezate pe terenuri  sensibile  la umezire poate fi  provocată  atât  de 
cauze localizate în zona contactului teren­infrastructură, cât şi în afara lui. 
Dintre cauzele localizate la acest contact sunt de menţionat: 
a. cedarea   plastică   a  terenului,  manifestată  prin  poansonarea fundaţiilor în pământ 
(fig.8.a.)
 Împingerea poate avansa timp îndelungat, cu perioada de stagnare, apoi de reluare, mai ales, 
funcţie  de  variaţiile  de  umiditate  ale  pământului  în  zona  de  contact  teren­fundaţie.  Împingerea 
fundaţiilor în teren este frecvent pusă în evidenţă prin boltirea pardoselilor aşezate direct pe teren, 
prin frângeri ale pereţilor despărţitori aşezaţi pe pardoseli. De menţionat că, împingerea fundaţiilor 
în astfel de pământuri nu este însoţită de formarea de valuri laterale de refulare, deoarece volumul 
echivalent împingerea este compensat   prin   deformarea   perimetrală   a   pământului. Boltirea 
pardoselilor  nu  este  efectul  refulării  pământului  de  sub  fundaţie,  ci  antrenării  perimetrale  a 
pardoselii de către fundaţie în procesul de împingere. 
b. formarea de goluri la contactul fundaţie­teren. 
Ele pot fi provocate: 
­  de erodarea locală a pământului de sub talpa fundaţiei; 
­  de tasarea terenului provocată de alte cauze decât de încărcarea nemijlocită pe fundaţia 
respectivă.  Un  astfel de  caz îl  constituie  tasarea de adâncime  a  terenului  sub  sarcina  geologică 
(fig.  8.b)  (de  ex.  când  avansează  un  front  de  umezire  de  adâncime  spre  amplasamentul 
construcţiei sau când se produce o inundare intens locală, sub un colţ al construcţiei). 
c. frecarea negativă exercitată la contactul teren­infrastructură sub efectul tasării terenului 
perimetral,  de  exemplu  ca  urmare  a  umezirii  pământului şi deformării  lui  sub sarcina  geologică 
(fig. 8.c). 

3.10.  Deficienţe 
datorate  prezenţei 
pământurilor  cu umflări şi 
contracţii mari în zone de contact teren­infrastructură 

Sunt de amintit caracteristici de comportare ale acestor categorii de pământuri: 
­ contracţii considerabile, cu o fragmentare şi fisurare avansată prin pierderea umidităţii;
 ­ considerabila  capacitate  de  absorbţie  a  apei,  având  drept  urmare  umflări  mari  când 
deformarea este liberă, presiuni mari când este împiedicată; 
­ comportarea ca un mediu foarte activ adsorbant în contact cu alte medii, deci cedând sau 
adsorbind apa din mediile cu care sunt în contact, după cum ele au o capacitate adsorbantă mai mare 
sau mai mică decât pământul. 
În cazurile când astfel de pământuri se găsesc la suprafaţă sau la mică adâncime, îndeosebi în 
zona  de  aeraţie,  ele  afectează  construcţiile  aşezate  pe  ele  prin  variaţiile  de  volum,  de  umflare  sau 
contracţie, generatoare de ample şi neuniforme deformaţii (fig. 9). 

Astfel  de  situaţii  sunt  bine cunoscute  în ţara  noastră,  fiindcă  au  făcut obiectul unor  studii 
ample.
 Nu  trebuie  însă  pierdut  din  vedere  că  pământuri  capabile  de  contracţii  şi  umflări  mari  se 
întâlnesc  şi  în  adâncime.  Creşterea  temperaturii  sau,  invers,  afluxul  de  apă  vor  provoca  si  la 
adâncime fenomene acute de contracţie sau presiuni sau umflări importante. 

3.11. Deficiente manifestate în cazul fundaţiilor de mare adâncime 

Deficienţe de  natura  celor  enumerate mai  sus pot apare  şi  în cazul unor fundaţii de mare 

adâncime (chesoane deschise, coloane, barete etc). 
Ca exemple mai frecvent întâlnite pot fi citate fundaţiile realizate pe un loess relativ uscat şi 
umezit ulterior, pe nisipuri afânate sau spălate în timpul exploatării construcţiilor etc. 
Menţionarea  că  un  caz  aparte  a  acestor  tipuri  de  fundaţii  a  fost  considerată  oportună, 
datorită faptului că adâncimea mare de fundare implică dificultăţi tehnice şi de cost, deosebit de 
mari. 
Soluţiile disponibile, în prezent, în ţara noastră sunt aceleaşi ca pentru infrastructuri mai puţin 
adânci, dar, în alegerea variantelor posibile de rezolvare, adâncimea zonei de  intervenţie poate fi 
decisivă. 
Dintre  tehnologiile  încă  neasimilate  în  România,  dar  semnalate  tot  mai  frecvent  peste 
hotare, în cazul unor intervenţii dificile, datorate adâncimii mari sau zonelor greu accesibile este de 
amintit tehnica de JET­GROUTING. 

3.12. Deficiente datorate prezenţei argilelor microfragmentate în zona contactului teren­ 

infrastructură 

În  prezenţa  apei  în  exces,  rezistenţa  la  forfecare  a unor  astfel  de  argile scade  semnificativ, 
deoarece apa umezeşte interfeţele agregatelor, diminuând frecarea dintre ele. 
Procesul  se  autointensifică  prin  faptul  că  deformaţia  de  alunecare  la  astfel  de  argile  are  o 
tendinţă de dilatanţă (mărire de volum), facilitează pătrunderea apei. 
În aceste condiţii, argila poate fi expulzată de sub fundaţii şi apar refulări, similare celor 
corespunzătoare  depăşirii  portantei  argilelor  moi  (fig.  10).  Construcţia  suferă  tasări  neuniforme, 
înclinări. 
Fenomenul  poate  interveni  la  construcţii  considerate  stabile,  ca  urmare  a  imersării 
orizontului de argilă structurată (de exemplu printr­o inundare accidentală). 

4. OBTURAREA CONTACTULUI TEREN­INFRASTRUCTURĂ 

4.1. Considerente de ansamblu 

4.1.1.  Obturarea contactului teren­infrastructură poate să se refere la: 
a. reducerea porozităţii umpluturii din jurul infrastructurii şi umplerea golurilor existente: 
b. transformarea zonei de contact într­un bloc monolit prin cimentarea umpluturii, umplerea 
golurilor cu un material compact;
 c.  mărirea  prin  cimentare  a  aderenţei  dintre  faţa  exterioară  a  infrastructurii  şi 
materialul înconjurător (ceea ce poate implica si o consolidare a părţii exterioare a infrastructurii 
în cazurile în care ea s­a degradat în timp). 
NOTĂ:  Adoptarea  unei  soluţii  bazate  pe  cimentarea  pământului,  în  contact  cu  talpa 
fundaţiei  poate  constitui  un  mod  de  subzidire  a  tălpii,  în  vederea  diminuării  presiunii  de 
contact cu terenul. 
4.1.2. Pentru atingerea obiectivelor de mai sus se utilizează în mod curent: 
a. materiale granulare naturale (pietrişuri, nisipuri, pământuri prăfoase etc.) sau rezultate din 
deşeuri (ca, de exemplu cenuşi, zguri etc. sub rezerva verificării prealabile a absenţei unor posibile 
efecte nocive, ca urmare a comportării lor). 
Ele se introduc uscat cu umiditate moderată sau sub forma de paste sau suspensii. 
b.  materiale  care  dau  în  final  o  masă  compactă,  fie  prin  creşterea  consistenţei,  fie  prin 
autoîncărcarea  (mortare şi  suspensii  autoîntăritoare  stabile  argilă­ciment; bitum; paste pe bază de 
ciment­silicat de sodiu; fluide pentru îmbibarea şi cimentarea pământului etc). 
Aceste materiale se introduc prin turnare, presare sau injectare. 

4.2. Utilizarea materialelor granulare 

4.2.1. Este de examinat stabilitatea în timp a materialului granular utilizat. În particular: 
­ în cazurile în care umplutura se va găsi într­un mediu chimic agresiv, mai ales când mediul 
este împrospătat prin curenţi de fluid, sunt de evitat materiale cu granule de carbonaţi, în mediu acid; 
cu minerale argiloase, în medii bazice foarte concentrate; 
­ în cazul utilizării umpluturilor din deşeuri, este de examinat dacă ele sunt mecanic stabile 
(nu se dezagregă la variaţii de uscare­umezire) şi chimic stabile (dacă nu există pericolul levigării 
lor cu producere de soluţii agresive pentru elementele de construcţii şi, mai general, pentru mediul 
înconjurător, de ex. cu producere de soluţii sulfatice. 
4.2.2. Dacă umplerea se face în uscat cu umiditate moderată, este de examinat în ce măsură 
îndesarea materialului introdus este suficientă sau poate fi îmbunătăţită prin compactare. 
4.2.3. Dacă materialele se introduc sub forma de pastă sau suspensii: 
a. este de examinat în ce măsură ele reuşesc nu numai să umple golurile existente, dar să 
penetreze şi umplutura afânată; 
b. adaptarea unei tehnologii umede de umplere este acceptabilă numai dacă, apa în exces nu 
este dăunătoare zonei respective si dacă s­au luat în consideraţie ce se va întâmpla cu apa în exces 
(dacă  este  necesară  şi  posibilă  evacuarea  apei  degajată  din  umplutura  introdusă;  dacă  este 
necesară şi posibilă diminuarea umidităţii remanente); 
4.2.4.  În  toate  cazurile  în  care  umplerea  se  face  prin  turnare  liberă  există  riscul  unei 
rambleieri incomplete, al rămânerii de interspaţii între umplutură si componentele infrastructurii. 
De aceea este de examinat necesitatea completării operaţiei de umplere prin turnare liberă, cu 
o  injectare  de  material­  care  să  asigure  atât  o  îndesare  a  celui  rambleiat  liber,  cât  si  obturarea 
spaţiilor insuficient umplute. 

4.3. Obturarea cu materiale compacte 

4.3.1. Considerente de ansamblu 
4.3.1.1. Obturarea  cu  materiale  compacte  poate  să  rezolve  simultan  şi  problema  etanşării 
contactului  teren­infrastructură,  dacă  materialele  introduse  sunt  apte  să  umple  atât  golurile 
existente, cât şi spaţiile din umplutura afânată din zona de contact. 
4.3.1.2. La  alegerea  materialului  de umplere trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor: 
­  de aderenţa    materialului introdus, faţă de cele existente în zona de contact; 
­  de înfăptuirea procesului de întărire;
 ­  de  existenţa  condiţiilor  de  rezistenţă  la  procesele  de  uscare­umezire  şi  de  rezistenţa  în 
mediu agresiv, în vederea asigurării comportării satisfăcătoare în timp a materialului introdus. 
4.3.1.3. Tehnicile de introducere sunt cele menţionate la pct. 4.1.2. Dintre ele, cele bazate 
pe injectare justifică o atenţie specială pentru că asigură o obturare certă, pentru că permit o mare 
flexibilitate  în  adaptarea la  condiţiile  de  amplasament  şi  la  natura  spaţiilor  pe  care  trebuie  să  le 
obtureze; realizează monolitizarea materialului injectat cu faţa exterioară a infrastructurii. 

4.3.2. Obturarea prin injectare 
4.3.2.1. Tehnicile de injectare utilizate în prezent în lucrările de construcţii în România şi 
aplicabile la obturarea contactului teren­infrastructură includ: 
a. injectarea prin obturator fixat în peretele de contact teren­infrastructură (fig. 11); 
b. injectarea prin lance înfiptă în teren; sau injectare prin tuburi cu manşetă (fig. 12). 
O schiţă de amplasare posibilă a injectărilor este prezentată în fig. 13. 
c. injectarea combinată prin presiune si electroosmoză. 
4.3.2.2. Pătrunderea fluidului de injecţie în spaţiul de contact teren­infrastructură se produce 
prin (fig. 14): 
a. pătrundere liberă (sub greutatea proprie); 
b. presarea şi îndesarea umpluturii existente, fără să o penetreze; 
c. penetrarea golurilor din umplutură şi îmbinarea fluidului injectat; 
d. clacarea  (fracturarea)  umpluturii  şi  formarea  în  masa  ei  a peliculelor  de  material întărit, 
constituind o armare a acesteia. 
Modul  de  pătrundere  depinde  esenţial  de  natura  umpluturii  existente  şi  de  fluidul  de 
injecţie. 
Există  fluide  de injecţie  care  au  fost  utilizate  în România  şi  care  pot penetra  pământuri  cu 
permeabilitatea coborând până la 10 ­3  ­ 10 ­4  cm/s (nisipuri fine, nisipuri prăfoase, loessuri) şi până la 
10 ­4 ­ 5∙10 ­5 cm/s, dacă se utilizează injectarea combinată prin presiune şi electroosmoză. 
Fluidele utilizate se grupează în următoarele categorii principale: 
­  suspensii stabile de ciment­argilă; 
­  fluide pe bază de silicat de sodiu; 
­  fluide bazate pe răşini sintetice; 
­  fluide bazate pe hidrocarburi, în principal de tipul bitumurilor. 
În cadrul ghidului vor fi prezentate exclusiv fluidele pe bază de 
ciment­argilă,  deoarece  sunt  singurele  care  şi­au  găsit  o  largă  aplicare  în  România,  cel  puţin  în 
ultimii 5­10 ani. 
Principalul  impediment  în  utilizarea  celorlalte  l­a  constituit  costul  ridicat  al  materialelor 
componente,  la  care,  în  cazul  răşinilor  sintetice  s­a  adăugat  nocivitatea  lor,  iar  la  cele  bazate  pe 
hidrocarburi, dificultăţile tehnologice sau lipsa experienţei de injectare în lucrările de construcţii.
 4.3.2.3.  Suspensiile  pe  bază  de  ciment­argilă,  preparate  cu  materiale  disponibile  în  ţara 
noastră  pot  penetra  materiale  granulare  cu  permeabilitatea  peste  10 ­1  cm/s,  eventual  peste  5∙10 ­2 
cm/s. Peste hotare se prepară suspensii similare, dar utilizând cimenturi ultrafine, cu granule de 1­10 
microni, şi care sunt mult mai penetrante; momentan, astfel de cimenturi nu sunt disponibile din 
producţia internă. 
Suspensiile de ciment­argilă au fost totuşi larg utilizate şi pentru terenuri cu permeabilităţi 
mai mici decât cele de mai sus şi, în care penetrarea nu era posibilă. 
Larga lor utilizare se datorează: 
­  pătrunderii  fluidului  de  injecţie  în  pământ,  fără  să  îmbibe  porii  pământului,  dar 
umplând  golurile  mai  mari,  provocând  îndesarea  lui  sub  presiunea  fluidului  şi  fracturarea 
pământului cu pelicule de material întărit (armarea pământului); 
­  accesibilităţii relative, ca posibilitate de procurare şi cost; 
­  faptului că nu pun probleme în privinţa protecţiei mediului; 
­  faptului că se obţine un volum de ”piatră” (material întărit), practic egal cu cel al fluidului 
injectat; 
­  capacităţii de realizare a unei monolitizări între piatra rezultată din întărirea fluidului cu 
feţele infrastructurii; 
­  tehnologiei de preparare si injectare, fără probleme dificile. 
În situaţii frecvente, suspensiile de ciment­argilă umplu spaţiile goale din zona contactului 
teren­infrastructură,  presează  şi  favorizează  îndesarea  umpluturilor  existente,  dar  le  şi 
fracturează, intercalând în corpul lor pelicule de material întărit. 

4.3.3.  Mortare  şi  suspensii  pe  bază  de  ciment­argilă  utilizabile  pentru  obturarea 
contactului teren­ infrastructură 
4.3.3.1.  Tipurile  de  materiale  pe  bază  de  ciment  argilă  utilizabile  pentru  obturarea 
contactului teren­infrastructură cuprind: 
­  suspensii stabile de ciment­argilă autoîntăritoare; 
­  mortare de ciment­argilă; 
­  betoane de ciment­argilă (gel­beton). 
Toate cele 3 categorii au ca element comun liantul format din ciment şi argilă. 
Suspensiile au drept principali componenţi apa, cimentul şi argilă, în proporţii de natură să 
nu  se  producă  separarea  componenţilor  solizi  din  apă  şi,  după  un  anumit  timp  de  la  preparare, 
suspensia să se întărească, transformându­se într­un volum de piatră apropiat de volumul suspensiei 
iniţiale. 
Mortarele de ciment­argilă conţin o cantitate de material granular fin (până la particule cel 
mult de dimensia nisipului) inert sau cvasi inert, amestecat cu un liant pe bază de ciment­argilă, 
care asigură priza şi întărirea mortarului. 
Betoanele de argilă (gel­betonul) au o compoziţie similară mortarului de ciment­argilă, numai 
că agregatul solid este similar celui al betonului de ciment, putând include şi particule grosiere de 
dimensiunea pietrişului. 
Există  totuşi  o  deosebire  importantă  de  alcătuire  între  mortarul  şi  betonul  de  argilă: 
mortarul constituie un amestec de material granular si liant întărit în care nu se distinge un schelet 
mineral; betonul este format dintr­un schelet mineral ai cărui pori sunt umpluţi cu piatra rezultată din 
liantul  ciment­argilă.  Ca  urmare,  conţinutul  de  material  granular  în  betonul de  ciment  trebuie  să 
corespundă cel puţin cantităţii necesare stării de afânare maxime a materialului granular. 
4.3.3.2. Componenţii de bază ai materialelor de mai sus îi constituie cimentul si argila. 
Cimentul  asigură  funcţia  de  liant.  Se  folosesc  atât  cimenturi  obişnuite,  cât  si  cimenturi 
speciale, când se impun caracteristici deosebite.
 Argila are drept scop să menţină particulele de ciment în suspensie până la începerea prizei 
iar după întărire să confere pietrei rezultate o permeabilitate cât mai redusă şi o mai mică rigiditate 
(o mai mare maleabilitate) decât liantul exclusiv pe bază de ciment. 
Cerinţele de mai sus impun utilizarea unor argile puternic hidrofile, capabile să atingă un 
grad ridicat de dispersie în apă şi să manifeste proprietăţi tixotropice (în stare de repaus suspensia 
de argilă în apă să tindă să se gelifice, dar să redevină fluidă prin malaxare). 
Argilele  care  îndeplinesc  cerinţele  de  mai  sus  conţin  predominant  minerale  argiloase  în 
fracţiunea  granulometrică  ”argila”  (sub  5  microni)  şi  sunt  denumite  în  mod  curent  ”argile 
bentonitice”. Astfel de argile se procură de la cariere sau întreprinderi specializate sub formă de 
praf. 
O  consecinţă  a  acestei  denumiri este  generalizarea  utilizării  denumirii ”suspensii  stabile  de 
ciment­bentonită” pentru suspensiile cu proprietăţile amintite. 
Este  de  menţionat  faptul  că,  pe  teritoriul  României  se  găsesc  argile  cu  caracteristici 
corespunzătoare  cerinţelor  expuse  mai  sus  si care  nu au  fost identificate  şi  clasificate  drept ”argile 
bentonitice”, dar care pot fi utilizate cu succes ca atare. 
În suspensiile de ciment­argilă se adaugă frecvent diverşi aditivi pentru: 
­ intensificarea desfacerii în apă şi mărirea hidrofilităţii microagregatelor, incluzând granule 
argiloase; 
­  mărirea stabilităţii suspensiei; 
­  accelerarea sau întârzierea prizei suspensiei etc. 
Unul dintre aditivii cei mai des utilizaţi îl constituie soluţia de silicat de sodiu (preferabil cu 
modul cât mai aproape sau peste 3). Interacţiunea dintre silicatul de sodiu şi ciment sau argila are un 
caracter  foarte  complex  şi  este  profund  influenţat  de  dozajul  componentelor  suspensiei  şi  al 
adaosului de silicat de sodiu. 
În cele ce urmează se va face referinţă la dozaje, în care principala funcţie a silicatului de 
sodiu este să constituie la o cât mai bună stabilitate a suspensiei. 
4.3.3.3. Argilele bentonitice au o largă  şi diversă utilizare  industrială, în particular ele sunt 
utilizate pentru prepararea "noroaielor de foraj" ceea ce a făcut să fie elaborate criterii şi tehnici de 
caracterizare  a  lor  corespunzătoare  condiţiilor  uneori  extrem  de  severe  întâlnite  în  forajele  de 
adâncime.
Pentru  noroaiele  (suspensiile)  bentonitice  utilizate  în  lucrările  de  construcţii,  inclusiv 
pentru  cele  destinate  obturării  contactului  teren­infrastructură,  criteriile  şi  tehnicile  de 
caracterizare pot fi considerabil simplificate. 
Astfel, caracteristicile uzual cerute şi verificate sunt: 
a. noroiul (suspensia) de bentonită în apă: 
­ densitatea sub 1,06­1,08; 
­ vâscozitatea ”Marsch” de ordinul a 36­38 secunde; 
­ stabilitate în cilindrul de 1000 cmc de la 1 oră peste 98% (eventual verificată şi la 4 ore, 
când trebuie să fie superioară la 95%). 
b. suspensia (noroiul) de ciment­bentonită: 
­ densitate nedepăşind 1,15­1,20; 
­ vâscozitate Marsch între 40­50 secunde; 
­ stabilitate similară celei pentru noroaiele bentonitice; 
­ începerea prizei, nedepăşind 24­48 ore; 
­ rezistenţa la 7 zile de la preparare (păstrare în mediu umed) 100­200 kPa; 
­ rezistenta la 28 zile de la preparare minimum 300 kPa. 
Caracteristicile  de  mai  sus  sunt  orientative.  Ele  pot  avea  mici  variaţii  de  la  caz  la  caz,  în 
funcţie de cerinţele concrete locale. 
Suspensiile  de  ciment­bentonită  se  prepară  într­o  anumită  ordine,  dar  asupra  căreia  există 
păreri controversate.
 Ordinea preconizată în prezentul ghid este: 
­ marcarea, sau cel puţin malaxarea timp de 3­5 minute a argilei în apă(de preferat în malaxor 
cu ”înaltă turbulenţă”, respectiv cu 1500­3000 rot/minut); 
­ adăugarea cimentului şi malaxarea timp de 3­5 minute într­un malaxor similar; 
­ adăugarea silicatului de sodiu şi o scurtă malaxare; 
­ completarea necesarului de apă. 
4.3.3.4.  Dozajele  utilizate  se  determină  în  funcţie  de  obiectivul  urmărit  (cu  luarea  în 
considerare a caracteristicilor orientative de la punctul precedent). 
Este important să se reţină următoarele: 
a. Caracteristicile  materialelor  utilizate  la  prepararea  suspensiilor  de  ciment­bentonită  sunt 
foarte variabile. Ele pot diferi chiar de la o livrare la alta, primită de la acelaşi furnizor. De aceea, 
NU  este  recomandabilă  stabilirea  unor  reţete  rigide.  Reţetele  stabilite  în  prealabil  pe  baza 
anumitor  condiţii  trebuiesc  periodic  verificate,  total  sau  parţial,  chiar  de  la  şarjă  la  şarjă  în 
cazurile când se constată o mare varietate a caracteristicilor materialelor utilizate. 
b. În fiecare caz concret, la precizarea valorilor caracteristicilor de la pct. 4.3.3.3 este de avut 
în vedere: 
­ la  1  mc  de  suspensie  conţinutul  specific  de  ciment  este  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  se 
doreşte  obţinerea  unei  pietre  cât  mai  rezistente.  Dimpotrivă,  conţinutul  specific  este  cu  atât 
mai mic, cu cât se urmăreşte obţinerea unei pietre cât mai puţin permeabilă şi cât mai maleabilă. 
Conţinuturile uzuale sunt cuprinse între limitele minime de 100­150 kg.ciment/mc suspensie de 
350­400 kg/mc; 
­ conţinutul specific de bentonită variază în limite şi mai largi din, două motive: 
•  caracteristicile argilelor bentonitice posibil de obţinut de la furnizorii interni sunt extrem 
de diferite de la un furnizor la altul şi chiar de la acelaşi furnizor de la o livrare la alta; 
•  când rolul argilei bentonitice este predominant asigurarea stabilităţii suspensiei, dozajul 
se  reduce la sub 50 kg/mc, iar permeabilitatea pietrei rezultă uzual sub 10 ­6  cm/s (de avut în vedere 
că  permabilitatea  probelor  de  suspensie  întărită  constituie  numai  o  valoare  de  orientare; 
permeabilitatea  masivului  de  material  întărit  sau  al  celui de umplutură  monolitizată  este  decisiv 
determinată  de  starea  de  ansamblu  a  volumului  întărit  şi,  în  general,  nu  se  contează  pe 
permeabilităţi de ansamblu sub 10 ­5 ­ 10 ­6 cm/s); 
•  când  rezistenţa  pietrei  prezintă  un  interes  secundar  faţă  de  rolul  de  etanşare  şi  costul 
cimentului  este  superior  celui  al  bentonitei,  dozajul  acesteia  din  urmă  poate  creşte  mult, 
depăşind 100­150 kg/mc. 
­ dozajul  uzual  de  soluţie  de  silicat  de  sodiu  (cu  densitatea  maximă 
livrată  de  fabrică,  de  obicei  peste  1,35)  este  de  5­15  l/mc  suspensie  ciment­ 
bentonită;
­ dacă  posibilităţile  locale  de  procurare  oferă  adaosuri  posibile  de  filler  semiactiv  ­  de 
exemplu cenuşi sau argile cu caracteristici favorabile,  dozajele locale pot fi corectate în sensul 
înlocuirii parţiale a cimentului cu filler semiactiv, a bentonitei cu argila locală, după o prealabilă 
macerare şi  malaxare.  Valabilitatea  unei  astfel  de  substituiri  se  verifică  prin  caracteristicile 
de la pct. 4.3.3.3. 
c.  caracteristicile  iniţiale  de  densitate  şi  vâscozitate  se  reglează  uzual,  în  funcţie  de 
condiţiile locale de preparare şi injectare a suspensiei, de capacitatea ei de penetrare în teren. 
4.3.3.5. Suspensiile  stabile  autoîntăritoare  de  ciment­bentonită,  pentru  care  sunt  necesare 
două tipuri de încercări: 
­ preliminare, pentru definirea bentonitei din cariera de unde se procură pe de o parte, 
precum şi a proprietăţilor reologice ale noroiului şi a suspensiei ciment­bentonită, pe de altă parte; 
­ curente, în timpul execuţiei. 
Suspensiile stabile autoîntăritoare de ciment­bentonită se utilizează la: 
a. umpleri de goluri, realizarea de ecrane sau pereţi îngropaţi (deci la obţinerea unor masive
de piatră, rezultată din întărirea suspensiei); 
b. monolitizarea umpluturilor. 
Introducerea  în  zona  de  contact  teren­infrastructură  a  suspensiei  se  poate  face  prin 
introducerea fără presiune (turnare), presare, injectare. 
4.3.3.6.  Mortarele    de    ciment­argilă    se    prepară    prin  malaxarea  componentei 
minerale cu suspensie de ciment­bentonită (preparată separat sau adăugând componentele ei în 
malaxor, după introducerea materialului granular şi în ordinea indicată pentru prepararea suspensiei). 
Dozajul de material granular este uzual, de ordinul sutelor de kilograme, nedepăşind 1000 
1200 kg/mc mortar. 
O  influenţă  esenţială  asupra  dozajului  o  are  lucrabilitatea  şi  condiţiile  de  introducere  a 
mortarului în spaţiul contactului teren­infrastructură. 
Greutăţile unitare uzuale pentru un astfel de mortar sunt de 1500­1800 kg/mc. 
4.3.3.7. Betonul  de  ciment­argilă  (gelbetonul)  se  prepară  similar  mortarului,  dar  cu  un 
dozaj corespunzător de agregate, incluzând granule mari (similar betonului). 
Greutăţile unitare uzuale ajung la 2000­2200 kg/mc. 
4.3.3.8. Suspensii stabile de ciment­bentonită spumate. 
În  situaţiile  în  care  obturarea interspaţiului  teren­infrastructură necesită  volume mari de 
material,  poate  prezenta  interes  utilizarea  suspensiilor  spumate  de  ciment­bentonită.  Ele  includ 
bule de  aer de dimensiuni  submilimetrice, sau de maximum 1,2 mm, ceea ce poate con duce  la o 
economie substanţială de materiale. 
Peste  hotare  s­au pus la punct şi s­au utilizat în practică astfel de suspensii, obţinute prin 
introducerea  în  suspensia  obişnuită  de  ciment­bentonită  a  unor  spumanţi,  reprezentând  diverse 
tipuri de substanţe superficial active sau pe bază de praf de aluminiu. 
Studii  efectuate  în  România  au  evidenţiat  posibilitatea  obţinerii  de  suspensii  stabile 
spumate de ciment­bentonită prin utilizarea unei substanţe superficial active fabricate pe bază de 
ceratină din deşeurile de  la abatoare (denumire comercială ”Spumogen”, utilizată, în particular de 
către pompieri şi fabricată de Întreprinderea Chimică Mărăşeşti). 
Spumogenul se utilizează în proporţie de 1­2% din cantitatea de apă, rezultând un consum de 
aprox. 6­8 1 spumogen la 1 mc de fluid spumat necesar injectării. 
Studiile  au  evidenţiat  un  efect  de  spumare  (mărire  de  volum)  de  40­100%, rezultând  un 
material  întărit  cu  greutăţi  unitare  de  0,60­1,10  t/mc  (faţă  de  cca.1,50  t/mc  fără),  echivalent  cu 
economii de ciment de 25­60%. 
Prepararea  suspensiilor  spumate  nu   necesită  un   utilaj   special.  Malaxoarele uzuale 
folosite  la  prepararea  suspensiilor  asigură  spumarea  amestecului.  Un  efect  satisfăcător  de 
omogenizare  a  amestecului,  după  introducerea  spumantului  se  poate  obţine  fie  cu  turaţii  de 
malaxare cât mai mari, fie prin amestecare de ordinul a 5'. 
În  cazul  când  injectarea  suspensiei  spumate  se  face  sub  apă,  este  de  luat  în  considerare 
eventualitatea intrării ei în plutire. 
4.3.3.9. În vederea folosirii în practică a materialelor menţionate se fac următoarele precizări: 
a. piatra rezultată din noroiul autoîntăritor sau din derivatele lui (mortar sau beton, având 
ca  liant  noroiul  autoîntăritor)  se comportă bine când este conservată în apă sau aer umed, neavând 
variaţii de greutate sau volum semnificative; prin păstrare în aer (în condiţii favorabile uscării) pierde 
în greutate şi suferă contracţii care pot depăşi 20%. 
b. noroiul  autoîntăritor  simplu  poate  fi  introdus  în  teren  prin  injectare, pompare sau 
turnare; mortarul si betonul pe bază de noroi autoîntăritor numai prin pompare sau turnare. În 
cazul mortarelor şi betoanelor, mai ales a celor turnate pot interveni neomogenităţi ale pietrei datorită 
segregării.
c.  când  este  posibilă  uscarea  ei,  contracţia  pietrei  rezultate  din  noroi  autoîntăritor  sau 
derivate  ale  lui  (mortar  sau  beton)  este  de  luat  în  considerare  stabilizarea ei prin  armare,  fie 
discretă (de ex. cu plase din fibră de sticlă, geogrile etc), fie continuă (prin încorporarea în fluidul
compozit de fragmente de fibră). 
d.  atât  pentru  noroaiele  autoîntăritoare  (şi  derivatele  lui),  cât  şi  pentru  pământurile 
stabilizate   utilizate,   pentru   obturarea   sau   etanşarea contactului teren­infrastructură sunt de 
luat în considerare adaosuri de cenuşi (cu sau fără reducerea dozajului de ciment) sau de filer. 

4.3.4. Mortare cu întărire rapidă pe bază de liant ciment­silicat de sodiu 
Amestecul cimentului cu soluţia de silicat de sodiu are efecte de cert interes aplicativ, dar 
care sunt dependente de dosajul celor două substanţe. 
Începând  cu  o  cantitate  dată  de  ciment  în  suspensie  apoasă  şi  adăugând  treptat  cantităţi 
crescânde de soluţie de silicat de sodiu se parcurg următoarele etape: 
a. amestec  incomplet  (neomogen),  trecând,  cu  mărirea  cantităţii  de  soluţie de  silicat de 
sodiu, într­o suspensie instabilă de ciment; 
b. suspensie stabilă de ciment cu începutul şi sfârşitul prizei în 24­48 ore, rezultând o piatră 
cu R7  depăşind 1000­2000 kPa; 
c. pasta formată în decursul a 1­2 minute după adăugarea soluţiei de silicat de sodiu şi care 
se întăreşte în decursul mai multor ore, rezultând o piatră de rezistenţe sutelor de kPa. 
d. după decantarea cimentului din  soluţia de silicat de sodiu, fluidul gelifică în întregime 
volumul. 
Din punctul de vedere al rambleierii unor caverne poate fi util un mortar pregătit pe baza 
amestecurilor corespunzătoare etapelor "b" şi "c" deoarece: 
­ asigură o priză rapidă; 
­ poate fi excavat şi înlăturat cu uşurinţă. 
În  consecinţă,  poate  constitui  fie  o  soluţie  definitivă,  fie  o  soluţie  temporară  pentru  o 
intervenţie urgentă. 
Astfel de materiale au fost şi sunt studiate şi utilizate în practică peste hotare. 
Un  studiu  similar  s­a  efectuat  şi  în  România,  cu  ciment  şi  silicat de  sodiu de producţie 
internă,  ajungându­se  la  rezultate  concludente  de  laborator,  dar  numai  la  o  singură  utilizare 
izolată la scară mondială. 
De  aceea,  în  ghid  se  semnalează  numai  existenţa  unor  astfel  de  soluţii  şi  se  dau  câteva 
indicaţii orientative rezultate din studiul amintit: 
­ amestecuri formate din suspensie ciment/apă = 0,5 şi cantităţi de soluţie de silicat de sodiu 
cu modul 3 şi densitate 1,25, cuprinse între 0,5 ­ 10 l soluţie de silicat de sodiu la 1 kg ciment au făcut 
priza  mai  puţin  de  20',  cu  un  minim  de  3­4'  la  cantităţi  de  soluţie  de  silicat  de  sodiu  de  2­5 
l/kg ciment. 
­ mortare pregătite cu suspensie C/A 0,5, soluţie de silicat de sodiu cu parametrii de mai sus în 
cantitate  de  0,3  l/kg  ciment  si  nisip/ciment  =1­2  au  prezentat  densităţi  1,45­1,55;  consum  de 
ciment 300 kg/mc priza în limita a 24 ore; R7  zi  = 250 kPa, R7  zilc  = 800 kPa. 

5. ETANŞAREA CONTACTULUI TEREN­INFRASTRUCTURĂ 

5.1. Etanşarea contactului teren­infrastructură poate să urmărească: 
­ impermeabilitatea terenului în zona de contact; 
­ etanşarea feţei exterioare a infrastructurii; 
­ etanşarea feţei interioare a infrastructurii; 
­ o combinaţie a celor de mai sus. 
Soluţiile uzuale de rezolvare fac parte din categoriile de mai jos: 
­ efectul implicit de impermeabilitate, obţinut prin monolitizarea zonei de contact (cf.pct. 
4.3); 
­ metodele uzuale de etanşare a suprafeţelor de zidărie sau beton şi care presupun o suprafaţă 
uscată la execuţie;
 ­ utilizarea  noilor  materiale  aplicabile  pe  suprafeţe umede de beton  sau  mortar  de  ciment  şi 
capabile să le etanşeze sau chiar să blocheze afluxul concentrat de fluid; 
­ căptuşirea interiorului infrastructurii cu un ecran cu strat drenant în spate (şi care implică 
un dispozitiv de evacuare a apei colectoare). 
O  condiţie determinantă  în alegerea uneia  sau  alteia  dintre  soluţii  o  constituie accesul  la 
feţele infrastructurii. 
5.2. Materialele de etanşare aplicabile pe beton umed sunt încă de dată recentă în România. 
Însă la ora actuală sunt menţionate mai multe aplicări eficiente. Ele nu au făcut însă obiectul 
unor  publicaţii  sau  dezbateri  publice,  până  se  va  ajunge  la  o  mai  amplă  experienţă  în 
utilizarea  lor,  până  la  confirmarea  eficienţei  lor  printr­o  dezbatere  publică  între  specialişti,  este 
recomandabil  un  minim  de  circumspecţie  şi  o  aplicare  atentă  şi  treptată  de  fiecare  specialist 
interesat,  astfel  încât  să  ajungă  să  se  convingă  singur  de  veridicitatea  afirmaţiilor  care  însoţesc 
fiecare produs. 
Caracteristicile,  modul  şi  domeniul  de  aplicare  al  materialelor  menţionate  fac  obiectul 
prezentării fiecăruia dintre ele si constituie un brevet. În consecinţă nu se justifică reluarea lor într­ 
un ghid. 
În măsura în care, aceste prezentări sunt corecte, interesul aplicării lor decurge din mai multe 
aspecte: 
­ nu  numai  că  ele  sunt  aplicabile  pe  suprafaţa  de  beton  umed,  dar  existenţa  acestei 
umidităţi este o condiţie pentru eficienţa tratării; 
­ aderenţa  lor  de  beton  este  foarte  bună,  explicabilă  şi  prin  faptul  că  substanţele 
componente  pătrund  în  porii  betonului  şi  reacţionează  cu  cimentul,  generând  un  strat 
impermeabil făcând corp comun cu masa betonului; 
­ aplicarea  acestor  produse  nu  necesită  operaţii  dificile;  ele  includ: 
nivelarea  suprafeţei;  aplicarea  prin  pensulare  sau  stropire  a  produsului 
respectiv;  eventuala  repetare  de  mai  multe  ori,  la  intervale  de  timp,  în 
general, scurte (ore sau zile); 
­ se afirmă că produsele respective nu sunt nocive la manipulare şi nu constituie o sursă de 
poluare a mediului; 
­ pe lângă substanţele utilizabile pentru peliculizarea betonului, se oferă produse sub formă 
de mastic sau pentru prepararea de masticuri şi care sunt capabile să blocheze jeturi de lichid, chiar 
ample şi sub presiune ridicată sau să colmateze fisurile şi crăpăturile betonului. 
Aspectele amintite sunt de cert interes nu numai prin eficienţa lor declarată, dar şi prin 
faptul că permit aplicarea din interiorul infrastructurii, deci la vedere, în condiţii relativ comode, 
mai ales în raport cu dificultăţile de acces în cazul în care se recurge la decopertarea feţei exterioare 
a infrastructurii. 
Rămâne totuşi de remarcat faptul că, umiditatea betonului (sau zidăriei acoperită cu stratul de 
mortar  de  ciment  necesar  aplicării produselor amintite)  se menţine.  În  situaţiile  în care se  cere 
oprirea  extinderii  umezirii  în  pereţii  infrastructurii,  este  necesară  o  operaţie  de  blocare  a  ei  în 
corpul pereţilor. 
5.3. Toate soluţiile bazate pe etanşarea contactului infrastructurii cu terenul, fără un drenaj 
protector,  trebuie  să  ia  în  consideraţie  presiunea apei subterane  asupra  suprafeţelor  etanşate.  Ca 
aspecte particulare: 
­  suprafeţele  orizontale  de  contact  vor  prelua  presiunea  ascensională,  putând  provoca 
dislocarea plăcilor sau fracturarea planşeelor, existând de asemenea pericolul, pe lângă al inundării, al 
erupţiei de material din teren şi formării de goluri; 
­ preluarea  acestor presiuni (pe  suprafeţele orizontale  sau orientate oricum altfel) trebuie 
realizată prin ancoraje în teren sau prin rigidizări interioare infrastructurii (fig. 15); 
­ în cazurile în care lestarea suprafeţelor supuse subpresiunilor este posibilă, o soluţie poate 
consta  din  îngroşarea  planşeelor  (cu  asigurarea  unei  bune  monolitizări  pe  contur  cu  structura
construcţiei); 
­ soluţiile  constând   din   monolitizarea  (de  ex.   prin   injectare) materialelor prezentate în 
zona  de  contact  teren­infrastructură,  reduce  sau poate  chiar  să  elimine  pericolul  reprezentat  de 
presiunea apei după etanşare. 
De remarcat că injectarea pentru monolitizarea contactului bazei infrastructurii cu terenul 
are un efect similar lestării planşeului; 
­  subpresiunea  apei  subterane  poate  provoca  intrarea  în  plutire  a  construcţiei. 
Deoarece trebuie comparată greutatea construcţiei cu mărimea subpresiunii. 
De  avut  în  vedere  următorul  detaliu:  o  lestare  suplimentară  se  poate  obţine,  de exemplu, 
prin amplasarea în interiorul infrastructurii a unor instalaţii grele, de ex. maşini grele amplasate pe 
blocuri de beton, ceea ce măreşte coeficientul de siguranţă la plutire. 
Dacă însă subpresiunea periclitează siguranţa planşeului, instalarea lestului reduce pericolul 
de intrare în plutire, dar menţine pe cel de rupere hidraulică al planşeului. 

6.  REDUCEREA  UMIDITĂŢII  SAU  DRENAREA  UMPLUTURII  DIN  ZONA  DE 

CONTACT TEREN­INFRASTRUCTURĂ 

6.1.  Existenţa  unui  surplus  de  umiditate  în  umplutura  din  zona  de  contact  teren­ 
infrastructură  va  fi  considerată  în  ghid  ca un  caz  de  excepţie.  Ea  poate  să  fie  prezentată  dinaintea 
intervenţiei  asupra  zonei  de  contact  sau  să  fie  provocată  de  această  intervenţie  în  cazul  în  care  se 
recurge la o ramblere umedă cu material granular, necoeziv sau coeziv. 
6.2.  Dificultăţile  de  acces  în  zona  de  contact teren­infrastructură  fac recomandabilă  luarea 
unor  măsuri  prealabile  rambleierii,  cazurile  în  care se  prevede  necesitatea  reducerii  umidităţii  sau 
drenării ulterioare: 
a. măsuri prealabile nu apar necesare când rambleierea se face cu material grosier (pietriş, 
nisip mare etc.) capabil să cedeze rapid apa; cel mult de prevăzut o başe de colectare într­un punct 
mai coborât si la care să aibă acces sorbul unei pompe; 
b. dacă se rambleiază un material mai fin necoeziv (de ex. nisip fin, nisip prăfos, cenuşe etc), 
deci care cedează apa mai lent şi este si erodabil, este de recomandat o bază de evacuare, ca la pct."a", 
dar  amenajată  astfel  încât  să  evite  antrenarea  materialului  din  umplutură  (deci  o  bază  protejată  cu 
material granular filtrant sau cu geotextil); 
c.  dacă  se  rambleiază  cu  un  material  coeziv  (de  ex.  cu  loess  sau  praf  argilos  etc.)  apare 
oportună depunerea unui strat granular filtrant, protejat cu filtru invers sau cu geotextil şi în care să se 
instaleze baza de evacuare. Rambleierea cu material coeziv să se facă peste acest strat pregătitor. 
6.3. Când nu au fost posibile sau nu s­au luat măsurile prealabile sugerate la pct. 6.2 şi totuşi 
se impune reducerea umidităţii si drenarea forţată a umpluturii sunt de luat în consideraţie câteva 
soluţii: 
a.  extragerea  excesului  de  apă  cu  ajutorul  unui  material  adsorbant,  cum  este  varul  nestins 
anhidru (teoretic, raportul între greutatea apei adsorbite şi greutatea varului nestins anhidru este de 
0,32). 
Operaţia presupune  realizarea  unor  "piloţi"  de  var  care  să  adsoarbă  apa din  umplutură.  În 
acest scop trebuie introduşi în umplutură tuburi, care se extrag după umplerea lor cu var nestins. 
Pentru obţinerea unor "piloţi" cu o oarecare rigiditate, cei exclusiv din var pot fi intercalaţi 
cu  ”piloţi”  umpluţi  cu  un amestec  de  var  nestins  şi ciment  sau  pământ  stabilizat  cu  ciment  (de 
exemplu în proporţie, în greutate de 1/1) şi cu unii, în care să se introducă pe lângă amestecul de 
var şi ciment, pietriş sau piatră spartă. 
Orientativ raportul între suprafaţa de umplutură tratată si secţiunea ”piloţilor” ar fi necesar 
să reprezinte 5/10. 
b. drenarea  electroosmotică,  ceea  ce  presupune  înfingerea  în umplutură a unor tuburi 
metalice perforate, servind drept electrozi şi care să fie conectaţi la o sursă de curent electric continuu
(de exemplu la un convertizor de sudură, capabil să asigure o tensiune de 30­40 V). Electrozii trebuie 
instalaţi într­o reţea cu ochiurile de 0,8­1,0 m şi  conectaţi, unii  la anodul  sursei,  ceilalţi  la  catod. 
Trecerea curentului electric este recomandabil să se efectueze în etape de 10­20 ore, după fiecare 
etapă  schimbându­se  sensul  curentului  (anozii  să  devină  catozi  şi  reciproc).  Rămâne  problema 
îndepărtării apei colectate la catozi. 
Sub  acest  aspect,  este  preferabil  ca  electrozii  să  fie  constituiţi  din  filtre  metalice  subţiri 
(aciculare), conectaţi la o instalaţie de absorbţia apei. 
c.  accelerarea  consolidării  umpluturii  prin  înfigerea  de  benzi  drenante  de  tipul  celor  de 
geotextil, cu sau fără sâmbure canelat. În acest caz un strat filtrant colector este necesar la suprafaţa 
umpluturii, în care  să debiteze benzile drenante  şi  de unde, dintr­un punct de colectare, apa să fie 
evacuată. 
Principala  dificultate  care  trebuie  depăşită  în  vederea  aplicării  unei  astfel  de  soluţii  o 
constituie înfingerea benzilor drenante, deoarece este puţin probabil să se poată recurge la instalaţiile 
uzuale de înfingere. Este deci de imaginat şi realizat un dispozitiv ad­hoc de înfingere. 

7. INDICAŢII PRIVIND ÎNTOCMIREA PROIECTULUI DE REMEDIERI 

7.1.  Proiectul  de  aplicare  a  soluţiilor  de  obturare  sau/şi  etanşare  a  contactului  teren 
infrastructură se întocmeşte pe baza următoarelor materiale: 
a. rezultatele studiilor geotehnice şi hidrologice asupra amplasamentului; 
b.  date  asupra  construcţiilor  sau  lucrărilor  existente  sau  proiectate  pe  amplasament  sau 
vecinătate; 
c. rezultatele unor încercări speciale de laborator pentru selectarea materialelor, reţelelor şi 
metodelor aplicabile în cazul pământurilor din amplasamentul respectiv; 
d.  rezultatele  unor  sondaje  geotehnice  suplimentare  necesare  identificării  deficienţelor 
existente şi stabilirii dimensiunilor cât mai exacte ale acestora. 
7.2.În  cazul  în  care  studiile  geotehnice  executate  anterior  pe,  sau  în  vecinătatea 
amplasamentului nu se mai găsesc sau sunt incomplete, se vor efectua altele noi sau suplimentare. 
7.3. Datele asupra construcţiilor constau în planurile de execuţie sau releveele fundaţiilor sau 
a  amenajărilor,  descrierea  sistemului  constructiv  adoptat,  presiunile  de  calcul  sau  cele  efective 
transmise de fundaţii pe teren, precum şi orice alte indicaţii, care pot aduce precizări în aplicarea 
metodei. 
7.4. Încercările  speciale  de  laborator  se  stabilesc  în  funcţie  de  deficienţele  existente 
(cap.  2),  în  baza  datelor  preliminare  prin  care  s­a stabilit  necesitatea  obturării  şi/sau  etanşării  şi 
potrivit, metodei stabilită pentru remediere, şi pot consta din (de la caz la caz): 
­ prepararea  de  probe  în  laborator  cu  materialele,  reţetele  şi  metodele  preconizate  pentru 
remedierea deficienţelor; 
­ realizarea  de  măsurători  si  încercări  fizico­mecanice  pentru  stabilirea  caracteristicilor  de 
rezistenţă  şi  deformaţie ale materialelor şi eşantioanelor folosite; 
­ realizarea de încercări de permeabilitate; 
­ realizarea  de  modele  în  laborator pentru  simularea condiţiilor  de  teren  (comportarea la 
presiune a apei, la acţiunea hidrodinamică a apei, comportarea în timp, în medii agresive etc). 
7.5. Sondajele geotehnice suplimentare pot fi: 
­ penetrăm statice sau dinamice; 
­ foraje geotehnice; 
­ sondaje deschise; 
­ dezveliri de fundaţii; 
­ străpungeri de pardoseli, infrastructuri etc. 

7.6. În principiu, proiectul lucrării de remediere este alcătuit din următoarele elemente:

 a. planul şi secţiunile caracteristice ale volumului de masiv care trebuie consolidat, în funcţie de 
dimensiunile construcţiei, mărimea şi amploarea deficienţelor; 
b.  modul  de  distribuţie  în  plan  a  punctelor  de  tratare  (consolidare,  turnare,  pompare, 
injectare), adâncimea de tratare, specificarea treptelor de tratare; 
c. calculul cantităţilor de materiale, soluţii, substanţe pe tipuri de reţete; deoarece calculul 
cantităţilor de materiale este estimativ, cantităţile pot varia în funcţie de situaţiile concrete din teren; 
d. specificarea utilajelor necesare; 
e. calculul  duratei  lucrărilor  repartizate  pe  operaţiuni,  precum  şi  precizarea  succesiunii 
operaţiunilor; 
f.  precizarea  condiţiilor  tehnice  pe  care  trebuie  să  le  îndeplinească  terenul  după 
consolidare; rezistenţe mecanice, rezistenţa la acţiunea apei, permeabilitate, tasare prin umezire etc; 
g. date generale asupra organizării şantierului, lucrărilor auxiliare, a celor specifice pe timp 
de iarnă etc; 
h. devizul lucrărilor; 
i. planul calendaristic de execuţie a lucrărilor; 
j. instrucţiuni de exploatare. 
7.7. Toate  elementele  de  la  punctele  d;  e;  f  şi  g  de  mai  sus  vor  fi  cuprinse  în  cadrul 
Caietului de sarcini care va conţine şi Fişa tehnologică de execuţie a lucrărilor de remediere, precum 
şi încercările de verificare a calităţii  lucrărilor atât pe parcursul execuţiei, cât şi final în vederea 
recepţiei. 
7.8. Instrucţiunile de exploatare de la pct. 7.6.j. vor conţine: 
­ modul de urmărire  a  comportării  în  timp a  construcţiilor după  remediere (prin reperi 
de urmărire a deformaţiilor, puţuri piezometrice, urmărirea vizuală periodică etc); 
­ acţiunile pe care trebuie să le întreprindă beneficiarul în cazul depăşirii limitelor de 
deformaţie sau apariţiei unor semne noi de degradare a construcţiei. 
7.9.  Pe  parcursul  execuţiei  lucrărilor  de  obturare  şi/sau  etanşare  a  contactului  teren­ 
infrastructură, proiectantul va rezolva prin ”note de şantier” orice neconcordanţă dintre situaţia de 
pe teren şi cea avută în vedere la proiectare. 
7.10. Este recomandabil ca înaintea proiectării detaliilor de execuţie să se nominalizeze unitatea 
de  execuţie,  cu  care  să  se  colaboreze  la  cercetarea  condiţiilor  geotehnice  de  fundare,  stabilirea 
reţetelor, tehnologiilor perioadelor de lucru şi metodelor de verificare a lucrărilor pe faze. 
De  asemenea  se  recomandă  realizarea  investigaţiilor  de  laborator,  precum  şi  verificarea 
soluţiilor pe modele. 

8. INDICAŢII PRIVIND EXECUTAREA LUCRĂRILOR DE 
REMEDIERI 

8.1. Executarea lucrărilor de obturare şi/sau etanşare a contactului teren­infrastructură se 
va face de către unităţi specializate, având experienţă şi dotarea corespunzătoare. 
8.2. În  funcţie  de  procedeul  de  remediere  stabilit  prin  proiect  se  vor  asigura  utilajele  şi 
instalaţiile necesare, în stare de funcţionare la parametrii ceruţi. Acestea pot fi, de la caz la caz: 
­ utilaje şi scule de excavare; 
­ instalaţii de forare; 
­ instalaţii de înfingere­extragere injectori; 
­ instalaţii pentru prepararea amestecurilor (dozatoare, malaxoare, agitatoare); 
­ instalaţii  de  introducere  în  pământ  a  amestecurilor  sau  de  peliculizare  a  infrastructurilor 
decopertate  şi  curăţate  corespunzător  (pompe  de  injecţie),  pompe  de  turnare,  recipienţi  de 
presiune, reductori pentru substanţe gazoase etc; 
­ surse de apă, curent electric, tablouri de comandă etc; 
­ echipamente speciale (obturatoare, tuburi cu manşetă, tevi­injector etc.).
 8.3.  Pentru  lucrările  de  injectare  se  vor  consulta  si  respecta  după  caz  prevederile  din 
”Instrucţiuni  tehnice  pentru  consolidarea  pământurilor  sensibile  la  umezire  şi  a  nisipurilor  prin 
silicatizare şi electrosilicatizare”, inclusiv C 168­80. 
8.4. Pentru  lucrările  de  pompare  şi  turnare  se  vor  consulta  şi  respecta  prevederile 
din  ”Instrucţiuni  tehnice  pentru  proiectarea  şi  executarea  baretelor  pentru  fundarea 
construcţiilor”  ­  P  106/1985  şi  "Normativ  pentru  executarea  lucrărilor  din  beton  şi  beton 
armat" C 140/1986. 
8.5. Materialele necesare vor  fi  aprovizionate în  funcţie de volumul lucrărilor şi de 
perioada de realizare a acestora. La începerea lucrărilor se vor stabili: 
­ cantităţile necesare pentru fiecare amplasament; 
­ perioada de aprovizionare; 
­ modul de transport si aprovizionare; 
­ locul de depozitare. 
8.6. Depozitarea materialelor se face în magazii sau depozite acoperite şi în funcţie de 
instrucţiunile furnizorului. 
8.7. În funcţie de volumul de lucrări pentru prepararea amestecurilor se va folosi fie 
”Procedeul  amestecării  pe  loc”,  fie  ”Procedeul  amestecării  în  staţii  fixe”,  conform 
”Instrucţiunilor  tehnice  pentru  folosirea  pământurilor  stabilizate  la  lucrările  de  fundaţii”, 
indicativ C 196­1986. 
8.8. Se  va  respecta  cu  stricteţe  intervalul  de  timp  de  la  prepararea  amestecului 
(soluţiei) până la punerea în lucrare, stabilit prin proiect. 
8.9. Pentru  fiecare  punct  de  tratare  se  vor  recolta  minim  3  epruvete  din  amestecul 
introdus în pământ, care se vor păstra în atmosferă umedă şi se vor încerca la compresiune, 
la minim 28 de zile de la punerea în operă. 
8.10. Înregistrarea  operaţiunilor  se  va  face  pentru  fiecare  punct  de  tratare  pe 
formulare întocmite înaintea începerii lucrărilor, după modelele din Instrucţiunile C 168­80 
sau Normativul C 29­85, după caz. 
8.11. Conducerea  lucrărilor  de  obturare  şi/sau  etanşare  a  contactului  teren­ 
infrastructură va fi încredinţată unui cadru competent,  cu experienţă în acest gen de lucrări. 

9. VERIFICAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR ŞI URMĂRIREA 
COMPORTĂRII ÎN TIMP 

9.1.Verificarea  lucrărilor  de  remediere  (obturare  si/sau  etanşare)  se  face  atât  pe 
parcursul execuţiei fiecărui punct de tratare, cât si în final, în vederea recepţiei lor ca lucrări 
ascunse. 
Verificarea  lucrărilor  se  face  de  către  personal  atestat  aparţinând  unei  instituţii, 
laborator,  agent  economic  etc,  conform  ”Normei  metodologice  privind  autorizarea 
laboratoarelor  de  încercări  în  construcţii”  ­  din  Buletinul  Construcţiilor  nr.  1/1989 
autorizat pentru profilul Geotehnică şi teren de fundare (GTF). 

9.3. Verificarea pe parcursul execuţiei 
Verificarea  pe  parcursul  execuţiei  constă  verificarea  periodică  (cel  puţin  zilnic)  a 
tehnologiei  de  execuţie,  reţetelor  amestecurilor  şi  a  corectitudinii  înregistrării 
operaţiunilor menţionate la pct. 8.10. 

9.4. Verificări în vederea recepţiei 
Verificarea  finală  în  vederea  recepţiei  se  face  în  funcţie  de  tipul  de  lucrare,  prin 
metodele indicate în proiect şi care pot fi: 
­ metoda sondajelor de penetrare statică sau dinamică;
 ­ metoda măsurătorilor radiometrice; 
­ metoda forajelor cu prelevare de probe netulburate; 
­ metoda forajelor piezometrice; 
­ metode seismice. 
Rezultatele obţinute prin una sau mai multe din metodele de mai sus se compară cu 
cele  avute în vedere la proiectare şi se  stabileşte încadrarea sau  nu  în  abaterile  admise  prin 
proiect,  de  către  comisia  de  recepţie.  Această  comisie  recepţionează  lucrarea  şi  stabileşte 
lucrări suplimentare, după caz, cu termene şi verificări suplimentare. 
9.5.  Cu  ocazia  recepţiei  se  verifică  şi  existenţa  reperilor  de  deformaţie  în  punctele 
stabilite  prin proiect, la  care  se  fac  măsurători  trimestrial, cel puţin  timp  de  un  an,  pentru 
urmărirea comportării în timp. 

10. MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII 

10.1. La  executarea  lucrărilor  se  vor  respecta  prevederile  generale  şi  cele  specifice 
din normativele republicane de protecţia muncii în lucrările de construcţii­montaj. 
10.2. La  executarea  lucrărilor  de  obturare  şi/sau  etanşare  a  contactului  teren­ 
infrastructură a construcţiilor se vor respecta prevederile din: 
­  Norme  republicane  de  protecţia  muncii  aprobate  de  Ministerul  Sănătăţii  şi 
Ministerul Muncii cu ordinul nr. 60 şi 34/1975, inclusiv modificările aduse prin Ord. 110/1977 al 
M.M. şi 39/1977 al M.S. 
­  Norme de protecţia muncii în activitatea de construcţii­montaj aprobate de M.C.Ind. cu 
ord.nr. 1233/D din 29.12.1980. 
­  Legea 90/1996 (aplicabilă din 21.09.1996). 
10.3.  Datorită  specificului  muncii  cu  utilajele  speciale  si  substanţele  chimice  necesare 
diferitelor  tipuri de  tratare  se  vor  completa  prevederile  menţionate  de  la  caz  la  caz,  cu  prevederi 
suplimentare  referitoare  la: substanţe  agresive,  inflamabile,  aer  comprimat,  instalaţii  electrice  şi 
hidraulice,  lucrări  de  terasamente  etc.  Se  va  stabili  şi  instructajul  necesar, precum si mijloacele  de 
intervenţie în caz de accident. 

CUPRINS 

1. GENERALITĂŢI 
2. SUGESTII  PENTRU  IDENTIFICAREA  CONTACTULUI  TEREN  INFRASTRUCTURĂ 
GENERATOR  DE  DEFECŢIUNI   ÎN  CONSTRUCŢII. 
DOMENIUL DE APLICARE 
3. DEFICIENŢE LA CONTACTUL TEREN­INFRASTRUCTURĂ 
3.1.Deficienţe datorate schimbării regimului apelor subterane 
3.2.Deficienţe datorate prezenţei unui material afânat la contactul teren­infrastructură 
3.3.Deficienţe datorate formării de goluri la contactul teren­infrastructură 
3.4.Deficienţe datorate fenomenului de gelivitate 
3.5.Deficienţe datorate încălzirii pământului la contactul teren­infrastructură 
3.6.Deficienţe rezultate din prezenţa unor fluide agresive în zona contactului teren­ 
infrastructură 
3.7.Deficienţe rezultate din degradarea în timp a infrastructurii 
3.8.Deficienţe la contactul teren­infrastructură provocate de acţiuni dinamice (vibraţii, 
şocuri, seism) 
3.9. Deficienţe datorate terenului sensibil la umezire 
3.10. Deficienţe datorate prezenţei pământurilor cu umflări şi   contracţii mari în zona 
de contact teren­infrastructură
 3.11.Deficienţe manifestate în cazul fundaţiilor de mare adâncime 
3.12.Deficienţe datorate prezenţei argilelor microfragmentate   în zona contactului 
teren­infrastructură 
4. OBTURAREA CONTACTULUI TEREN­INFRASTRUCTURĂ 
4.1.Considerente de ansamblu 
4.2.Utilizarea materialelor granulare 
4.3.Obturarea cu materiale compacte 
4.3.1.Considerente de ansamblu 
4.3.2.Obturare prin injectare 
4.3.3.Mortare şi suspensii pe bază de ciment­argilă   utilizabile pentru obturarea 
contactului teren­infrastructură 
4.3.4.Mortare cu întărire rapidă pe bază de liant ciment­silicat de sodiu 
5. ETANŞAREA CONTACTULUI TEREN­INFRASTRUCTURĂ 
6. REDUCEREA UMIDITĂŢII SAU DRENAREA UMPLUTURII DIN ZONA DE 
CONTACT TEREN­INFRASTRUCTURĂ 
7. INDICATORII PRIVIND ÎNTOCMIREA PROIECTULUI DE REMEDIERE 
8. INDICAŢII PRIVIND EXECUTAREA LUCRĂRILOR DE REMEDIERE 
9. VERIFICAREA CALITĂŢII LUCRĂRILOR ŞI URMĂRIREA COMPORTĂRII ÎN 
TIMP 
10. MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII