1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. 1. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI PĂRŢILE TOPOGRAFIEI

Topografia face parte din grupul ştiinţelor aplicate, cunoscute şi sub numele de
ştiinţele măsurătorilor terestre.
Măsurătorile terestre cuprind ansamblul ştiinţelor aplicate care se ocupă cu studiul
şi determinarea formei Pământului, precum şi cu elaborarea de planuri şi hărţi, folosind
metode de lucru specifice.
Problemele studiate de topografie sunt metodele de execuţie şi prelucrare a
măsurătorilor efectuate asupra detaliilor din teren, în scopul reprezentării grafice în plan a
unor porţiuni restrânse din suprafaţa terestră.
Ştiinţa măsurătorilor terestre cuprinde următoarele ramuri principale:
Geodezia, se ocupă cu studiul, măsurarea şi determinarea formei şi dimensiunilor
Pământului sau a unor părţi întinse din suprafaţa acestuia. Rolul geodeziei în măsurătorile
terestre este de a determina poziţia exactă a unor puncte de pe suprafaţa terestră, sub
formă de coordonate geografice sau rectangulare.
Nu se determină decât o reţea de puncte de sprijin, care au o anumită densitate, în
aşa fel încât, ridicarea amănunţită (detaliată) să poată fi continuată prin mijloace
topografice şi fotogrammetrice.
Altfel spus, geodezia asigură reţeaua de sprijin pentru ridicările de detaliu,
indiferent prin ce metode se realizează acestea, prin aceasta geodezia asigură unitatea
ridicării detaliilor din teren.
Topografia are rolul să stabilească poziţiile relative dintre diferite obiecte (detalii
topografice) de pe teren, sprijinindu-se pe reţeaua de triangulaţie geodezică. Aceast lucru,
presupune parcurgerea efectivă a terenului şi efectuarea de măsurători pentru a obţine
poziţia punctelor caracteristice ale terenului în funcţie de care se întocmesc planurile
topografice.
Detaliul topografic este orice obiect natural sau artificial din teren, pentru
definirea lui se folosesc câteva puncte caracteristice numite puncte topografice (ex.
colţurile unei clădiri, punctele de la marginea unei păduri etc.).
Ansamblul lucrărilor efectuate de topografie (de teren şi de birou), pentru
obţinerea imaginii grafice şi micşorate a terenului, se numeşte ridicare topografică sau
ridicare în plan.
Planul este o reprezentare detaliată a unor părţi restrânse din suprafaţa terestră şi
stă la baza întocmirii proiectelor de organizare şi sistematizare a teritoriului şi a
construcţiilor de orice fel.
Realizarea proiectelor presupune, de cele mai multe ori, transpunerea detaliilor de
pe plan sau harta topografică în teren, operaţiunea poartă denumirea de trasare. Trasarea
este operaţia topografică în care ordinea desfăşurării lucrărilor este inversă celor de
ridicare, întâi se execută lucrările de birou şi în final cele desfăşurate efectiv în teren.
Ridicările şi trasările, se execută întotdeauna în conformitate cu principiile
topografiei generale.
 Având în vedere că aplicaţiile topografiei în diferite domenii s-au intensificat şi
diversificat, se disting în funcţie de domeniul de activitate o serie de ramuri ale
topografiei: topografia minieră, topografia în construcţii, topografia în îmbunătăţiri
funciare, topografia forestieră etc.
Aceste ramuri alcătuiesc domeniul topografiei inginereşti respectiv aplicate.
Fotogrammetria, cuprinde procedeele prin care se face reprezentarea suprafeţei
terestre în plan pe baza fotogramelor - fotografii speciale realizate de la sol sau din avion.
Teledetecţia constă în recepţionarea de la distanţă mare a semnalelor emise sau
remise de către obiecte sau procese, precum şi în obţinerea şi descifrarea informaţiilor
determinate; cuprinde procedeele prin care este reprezentată suprafaţa terestră în plan pe
baza imaginilor furnizate de sateliţii artificiali.
Cartografia se ocupă cu reprezentarea în plan a suprafeţei sferice a Pământului,
respectiv cu metodele şi procedeele (sistemele de proiecţie) utilizate la întocmirea
planurilor şi hărţilor precum şi cu metodele de micşorare, mărire şi multiplicare,
manipulare şi păstrare a acestora.
Cartografia conferă ,,personalitate’’ punctelor topografice care alcătuiesc
imaginea grafică a terenului sub formă de hărţi şi planuri.
Un domeniu deosebit de activ este cartografia digitală.
Cadastrul se constituie într-un ansamblu de operaţii tehnice, economice şi juridice
care au ca scop cunoaşterea şi inventarierea sistematică şi permanentă a fondului funciar
naţional. El furnizează date reale şi complete privind suprafaţa, folosinţa, calitatea,
posesorul terenurilor şi construcţiilor.
Sisteme Informatice Geografice (GIS) utilizează date grafice cu referinţă spaţială
şi date alfanumerice, ultimele conferă personalitate datelor grafice, cele două categori
alcătuiesc baza de date geografice.
GIS-urile permit pe baza unei dotări tehnice adecvate (hardware şi software),
captarea, stocarea, integrarea, manipularea, analiza şi vizualizarea datelor geografice.
Dintre ştiinţele cu care topografia are legături, menţionăm: matematica,
astronomia, geofizica, fizica, geografia etc.
 UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU DISTANŢE ŞI SUPRAFEŢE

Unitatea de măsură fundamentală pentru măsurarea distanţelor în sistemul

internaţional este metrul, iar pentru suprafeţe metrul pătrat. Metrul este definit ca fiind a
299 792 458 – a parte a distanţei parcurse de lumină în vid, în timp de o secundă.

Submultiplii metrului:
1 m = 10 dm = 100 cm = 1000 mm
Multiplii metrului:
1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m
1 m = 0,1 dam = 0,01 hm = 0,0001 km

Submultiplii metrului pătrat:

1 m2 = 100 dm2 = 10000 cm2 = 1000000 mm2
Multiplii metrului pătrat:
1 km2 = 100 ha = 10000 ar = 1000000 m2
1 m2 = 0,01 ar = 0,0001 ha = 0,000001 km2

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU UNGHIURI

Pentru unghiuri, unităţile de măsură sunt gradele, radianii şi miimile.

Gradele pot fi sexagesimale şi centesimale. În sistemul sexagesimal cercul este
împărţit în 360 grade, gradul în 60 minute şi minutul în 60 secunde:

1o = 60’ ; 1’ = 60’’ sau 360o = 21 600’ = 1 296 000’.

În sistemul centesimal cercul are 400 grade, gradul 100 minute şi minutul 100
secunde, adică

1g = 100c ; 1c = 100cc sau 400g = 40 000c = 4 000 000cc.

Radianul este unghiul căruia i se opune un arc egal cu raza cercului ce-l descrie.
De obicei, radianii se exprimă în secunde şi au următoarele valori: - în gradaţia
sexagesimală = 206 265’’ , iar în gradaţia centesimală = 636 620cc.
Miimea este definită ca fiind unghiul care corespunde lungimii de arc egal cu
1/1000 din rază. Un cerc are 6283 de miimi, dar pentru a uşura calculele s-a procedat la o
rotunjire în plus (6400 de miimi) sau uneori în minus (6000 de miimi).
 NOŢIUNI DESPRE ERORI

Pentru orice măsurătoare topografică sau geodezică, sunt necesare operaţii de

măsurare a unor mărimi fizice: distanţe, unghiuri etc. Dacă o mărime se măsoară de mai
multe ori, de fiecare dată se obţine o altă valoare, chiar dacă măsurătorile se efectuează în
aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi instrumente.
Aceste diferenţe se datorează erorilor care afectează o măsurătoare, făcând ca
valoarea adevărată a mărimii măsurate să nu poată fi cunoscută niciodată.
Neputând fi determinată valoarea adevărată se caută o valoare cât mai apropiată
de cea adevărată, practic aceasta caracterizează precizia determinării.
Valoarea adevărată ,,X’’ a unei mărimi este numărul care exprimă raportul exact
dintre acea mărime şi unitatea de măsură adoptată. Din cauze diverse, valoarea adevărată
nu este accesibilă practicii. Aceasta este mai mult o noţiune matematică a mărimilor, care
nu poate fi atinsă, oricât de perfecţionate ar fi instrumentele utilizate şi oricât de mare ar
fi numărul măsurătorilor efectuate asupra aceleiaşi mărimi.
Valoarea măsurată (m) a mărimilor este oricare dintre termenii unui şir de
măsurători, rezultate din măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi.
Valoarea medie (M) a şirului de măsurători este media aritmetică a valorilor
individuale (mi) ale unui şir.

∑mi m1 + m2 + ...+ mn
M= sau M = , n - numărul termenilor.
n n

În mod teoretic, repetarea operaţiei de măsurare ar trebui să conducă de fiecare

dată la aceeaşi valoare numerică, practic de fiecare dată se obţine o altă valoare, chiar
dacă măsurătorile se efectuează în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi instrumente.
Întrucât valoarea adevărată nu este accesibilă practicii, rezultă că orice valoare
este însoţită de erori.
Eroarea e a valorii măsurate a unei mărimi, faţă de o anumită valoare etalon a
aceleiaşi mărimi este diferenţa dintre valoarea măsurată V şi valoarea etalon, respectiv
valoarea de referinţă V0.

e = V - V0

Clasificarea erorilor

Prin operaţia de măsurare se pot produce erori propriu-zise şi greşeli.

Erorile propriu-zise se datorează unor cauze multiple şi se clasifică astfel:

1. după provenienţa lor:
- erori instrumentale – date de instrumentele cu care se fac observaţiile;
- erori personale – se datoresc operatorului care face observaţiile;
- erori de mediu – date de condiţiile în care se fac măsurătorile (temperatura,
umiditatea etc.)
2. după mărime:
 - erori tolerabile – au valori mici şi sunt erorile cu care se operează în măsurători;
- erori intolerabile – au valori mari şi sunt eliminate înaintea începerii calculelor.
3. după modul de propagare:
- erori sistematice;
- erori accidentale (întâmplătoare).

Erorile sistematice (Es), sunt provocate de cauze permanente şi rămân constante

atât ca valoare absolută cât şi ca semn, atunci când se măsoară aceeaşi mărime în condiţii
identice.
Erorile sistematice se propagă, se cumulează după legea înmulţirii, adică eroarea
de măsurare totală (Et) este produsul dintre eroarea unitară (Eu) şi numărul (n) care arată
de câte ori intervine eroarea unitară în rezultatul final.

Et = Eu . n

Erorile sistematice fiind controlabile, efectul lor poate fi îndepărtat prin aplicarea
de corecţii.
Corecţia (C) este egală şi de semn contrar cu eroarea, aceasta trebuie însumată
algebric la rezultatul măsurătorii, pentru a obţine rezultatul corectat.

C = - Et

În unele cazuri, corecţia totală trebuie aplicată mai multor valori, fie în mod egal,
fie proporţional cu mărimea acestora, sub forma unor corecţii unitare.

Erorile întâmplătoare, sunt erorile care variază atât ca valoare, cât şi ca semn,
atunci când se măsoară repetat aceeaşi mărime, în condiţii practic identice.
Acestea însoţesc întotdeauna orice măsurătoare şi se produc accidental, când într-
un sens când în altul, mărimea şi sensul de producere nu pot fi nici cunoscute nici
influenţate.
Având în vedere că erorile accidentale nu pot fi eliminate, în lucrările topografice
curente se apelează la compensarea empirică, dacă acestea sunt inferioare toleranţelor
(e<T), astfel:
- se repartizează în mod egal, în cazul în care eroarea nu depinde de mărimile
măsurate (unghiuri, diferenţe de nivel), ci de numărul lor (n).

C = -e/n

- se repartizează proporţional cu valoarea elementului măsurat, când eroarea este

funcţie de mărimea lui (distanţe, coordonate relative).

e .
C=- Li = Cu . Li, unde : Lt - suma lungimilor parţiale, Li - lungimea de
Lt
compensat, Cu - corecţia unitară.
 În geodezie, ca şi în unele lucrări topografice de precizie, se aplică metode cum ar
fi: metoda celor mai mici pătrate (MCMP), media ponderată etc.
În cazul măsurării lungimilor, dacă un instrument se cuprinde de mai multe ori pe
distanţa de măsurat, se pune problema după ce lege se adună erorile întâmplătoare.
Legea adunării erorilor întâmplătoare este E = e n , în care: E - eroarea totală, e -
eroarea parţială, n - numărul care arată de câte ori se adună eroarea parţială.
Ex: Măsurând o distanţă de 300 m cu un instrument de 20 m, a cărui precizie
normală este considerată de 6 cm la 100 m, eroarea totală nu va fi de atătea ori 6 de câte
ori 100 m se cuprind în 300 m, adică 3x6 = 18, ci 6 3 = 10,39 cm.
Dacă măsurătorile se repetă de mai multe ori asupra unei mărimi, legea după care
ep e2P
se reduc erorile este Em = ± sau n = 2 .
n Em
eP - eroarea medie pătratică a unei singure măsurători, aceasta poate fi echivalată
cu eroarea întâmplătoare ce se produce la o măsurătoare.
Em - eroarea medie a mediei aritmetice, poate fi echivalată cu precizia finală.
n - numărul măsurătorilor.

Ex: Se cere numărul de măsurători ce urmează a se efectua cu un teodolit de 20cc

precizie, pentru a atinge precizia de 5cc, se obţine: n = 202 /52 = 400 /25 = 16.

Curba erorilor. Pentru a stabili probabilitatea producerii unei erori e, de o anumită

valoare, considerăm că asupra unei mărimi se efectuează un număr mare de măsurători.
Cu valorile individuale M1, M2,..., Mn se calculează media M, iar valorile aparente
ε1, ε2,..., εn, se raportează pe un grafic, unde pe ordonată este raportat numărul erorilor
aparente, respectiv frecvenţa de apariţie, iar pe abscisă mărimea erorilor aparente
(negative şi pozitive).

Fig. 1.1. Curba erorilor după Gauss.

Curba rezultată reprezintă distribuţia normală a erorilor întâmplătoare şi are aspect

caracteristic de clopot (fig.1.1.). Ecuaţia curbei erorilor a fost stabilită de Gauss.

y = f (x)
h − h2x2
Ecuaţia curbei la modul general este de forma: y = , unde:
π e
x - eroarea, h - constanta ce depinde de modul de efectuare a măsurătorilor.

Având la bază un număr mare de determinări, curba lui Gauss exprimă sugestiv
legile probabilităţii:
- probabilitatea producerii erorilor pozitive este egală cu probabilitatea producerii
erorilor negative, curba fiind simetrică în raport cu ordonata.
- probabilitatea producerii erorilor mici este mai mare decât probabilitatea
producerii erorilor mari, întrucât frecvenţa de apariţie a primelor este mare şi
scade cu creşterea erorii.
Forma curbei erorilor caracterizează precizia măsurătorilor: o curbă înaltă (cu h
mare) indică rezultate de precizie ridicată, iar o curbă aplatizată, specifică unui h mic este
caracteristică unor lucrări de precizie mai modestă şi cu erori mai mari (fig. 1.2.).

Fig.1.2. Forma curbei erorilor în măsurători precise a şi de precizie scăzută b.

Greşelile provin de obicei din neatenţia operatorului, ca de exemplu dintr-o

manipulare greşită a instrumentului, din citirea sau înscrierea greşită a valorilor măsurate,
greşeli de calcul, procedeul ales etc.
Verificarea măsurătorilor se face în mod direct, prin repetarea aceleiaşi operaţii
sau schimbarea procedeului şi prin controlul efectuat de un alt operator pentru aceleaşi
mărimi măsurate sau indirect prin compararea rezultatelor obţinute diferit şi eventual
verificate.

Erori absolute. Erori relative. Eroarea absolută (Ea) este egală cu diferenţa
algebrică dintre valoarea măsurată şi valoarea convenţional adevărată a mărimii
măsurate.
Eroarea relativă (Er) este egală cu raportul dintre valoarea absolută şi valoarea
convenţional adevărată a mărimii măsurate.

Erori probabile. Erori limită. Pe baza unui număr mare de măsurători s-a dedus
probabilitatea de apariţie a unor erori întâmplătoare (ei) mai mari decât unele valori
reprezentative (m0).
Eroarea probabilă corespunzătoare unei probabilităţi de apariţie de ½, considerată
în valoare absolută, presupune că valorile mai mici decât eroarea probabilă sunt egale ca
număr cu valorile mai mari decât eroarea probabilă.
 Eroarea probabilă a unei singure măsurători este eP = ± (2/3)m0 = ± 0,6745 m0,
iar eroarea probabilă a mediei măsurătorilor, prin analogie este: ePM= ± (2/3)m = ±
0,6745 m.
Eroarea limită corespunde unei probabilităţi de 1/500 şi este cea mai mare eroare
care se poate produce în decursul unei singure măsurători, cu un instrument de precizie
m0.

elim = 3 m0

Se consideră că un eveniment cu o probabilitate atât de redusă, mai puţin de 1 00 ,

practic nu se poate produce.
Din tab. I. 1. se constată că la o toleranţă egală cu precizia aparatului (m 0) la
fiecare a treia măsurătoare ea ar fi depăşită, la o toleranţă de ± 2,5 m0 probabilitatea
depăşirii toleranţei este 1 la 90.

Erori e > 2 m0/3 m0 2.0 m0 2.5 m0 3.0 m0

Probabilitatea 1/2 1/3 1/23 1/90 1/500

Tab.I.1. Relaţia dintre toleranţă şi precizia aparatului pe de o parte şi

probabilitatea depăşiri toleranţei pe de altă parte (după N. Boş).

Se observă că, cu cât toleranţa este mai mare decât precizia aparatului cu atât
posibilitatea apariţiei erorilor este mai mică şi cu cât toleranţa este mai apropiată de
precizia aparatului sau chiar egală, posibilitatea apariţiei erorilor este mai mare.

1.2.3. Ecart. Toleranţe. Precizie

Ecartul Δij este diferenţa dintre două valori oarecare Mi şi Mj, dintr-un şir de
măsurători efectuate asupra aceleiaşi mărimi.
Ecartul maxim Δmax este dat de diferenţa dintre valoarea cea mai mare Mmax şi
valoarea cea mai mică Mmin dintr-un şir de măsurători.

Toleranţa este valoarea unei erori maxime admise de prevederile unui standard
(normă). Ea se fixează în funcţie de necesităţi, dar se ţine seama şi de
instrumentul care se foloseşte la realizarea unei măsurători.
Toleranţele se referă fie la ecartul maxim dintre termenii unui şir de măsurători,
fie la diferenţa dintre o măsurătoare şi valoarea considerată justă a acelei mărimi, fie la
anumite expresii deduse din calculul erorilor.
De regulă toleranţa se exprimă sub forma unei relaţii:

T = eî M + Es . M, unde eî - eroare întâmplătoare, Es - eroare sistematică.

Precizia măsurătorilor. Rezultatul măsurării unei mărimi, ce a fost măsurată de

mai multe ori este de forma A ± a, în care:
 A - valoarea medie a şirului de măsurători efectuate în aceleaşi condiţii sau
valoarea măsurată individual, după ce au fost îndepărtate erorile sistematice;
a - una dintre erorile medii probabile sau limită.
Acolo unde precizia măsurătorilor este în funcţie de mărimea ce se determină (ex.
măsurarea distanţelor), cantitatea a se poate raporta, la mărimea măsurată, adică erorile
pot fi date şi sub forma de erori relative, de exemplu:

eM e
erelativ = ± sau erelativ 00 = ± M . 100
M M

În cazul măsurării unghiurilor, deoarece precizia nu este în funcţie de mărimea

unghiulară, nu avem erori relative.
Prin precizie, se înţelege gradul de grupare a rezultatelor unor măsurători, practic
gradul de grupare este dat de erorile aparente (erorile aparente nu se referă la valoarea
reală ci la valoarea medie ce este acceptată ca valoare de referinţă), cu cât sunt mai mici
cu atât sunt mai grupate şi în consecinţă este mai mare precizia măsurătorilor.
 1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI. SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ

O primă ipoteză asupra sfericităţii Pământului a apărut încă din sec. VI î.dH.
emisă de Pitagora şi Thales din Milet. Primele măsurători exacte asupra dimensiunilor
terestre le face Eratostene din Alexandria, sec. III î. dH.
În evul mediu, concepţia generală privind Pământul, era că acesta are formă
plană, călătoria în jurul globului terestru (Magellan 1519 - 1521) a reprezentat sfârşitul
îndoielilor asupra formei Pământului.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, I. Newton bazat pe teoria sa privind atracţia
universală, a dedus că Pământul ca un corp omogen în rotaţie are o formă de echilibru,
turtită la poli din cauza forţei centrifuge, foarte apropiată de un elipsoid de rotaţie.
Măsurătorile efectuate de Academia Franceză în secolul următor, confirmă
precizarea lui Newton, aceasta fiind confirmată şi de măsurătorile satelitare din zilele
noastre.
Forma suprafeţei Pământului cu toate neregularităţile lui, se poate defini şi
reprezenta doar prin generalizări şi convenţii.
Pentru definirea formei şi dimensiunilor Pământului, s-au folosit: metode
geometrice şi astronomice bazate pe determinarea directă sau prin triangulaţie a arcului
de meridian; metode dinamice (fizice) bazate pe măsurători gravimetrice etc., toate au
dus la acelaşi rezultat, anume că forma fundamentală a Pământului este ,,geoidul’’,
respectiv suprafaţa de nivel ,,0’’.
Geoidul ca formă proprie a Pământului este foarte apropiată de un elipsoid de
rotaţie.
O secţiune verticală în lungul unui arc de meridian sau de paralel, scoate în
evidenţă neregularităţile reliefului globului terestru, neregularităţile negative sunt
acoperite de apele oceanului planetar, pe când cele pozitive conturează, formele majore
ale uscatului.
Geoidul este suprafaţa echipotenţială care coincide cu suprafaţa liniştită a mărilor
şi oceanelor, prelungită imaginar pe sub continente şi este perpendiculară în orice punct
al ei pe direcţia verticalei locului dată de direcţia firului cu plumb ( fig. 1.3.).
Asupra unui punct de pe suprafaţa Pământului, acţionează permanent două forţe:
o forţă de atracţie (F1) îndreptată spre centrul de masă al Pământului şi o forţă centrifugă
(F2) dirijată spre exterior, a cărei direcţie este perpendiculară pe axa de rotaţie a
Pământului.
 Fig. 1.3. Geoidul şi suprafaţa topografică (după M. Rotaru şi colab.).

Rezultanta G a celor două forţe, la care se adaugă atracţia Lunii, Soarelui şi a altor
planete este gravitatea, dirijată pe direcţia verticalei locului (fig. 1.4.).

G = mg, g - acceleraţia gravitaţională, m - masa Pământului.

Suprafaţa construită încât să fie perpendiculară în orice punct al ei pe direcţia

verticalei, se numeşte suprafaţă echipotenţială sau suprafaţă de nivel (fig. 1.5).

Fig. 1.4. Forţele ce acţionează asupra unui punct de pe suprafaţa terestră (după M.
Rotaru şi colab.).

Geoidul nu este o suprafaţă matematică şi deci nu poate fi definit geometric, dar

este considerat ca suprafaţă de nivel zero, suprafaţă de referinţă în determinarea cotelor.
Din multitudinea suprafeţelor de nivel care pot fi construite, pentru geodezie, prezintă
importanţă doar geoidul.

Fig. 1.5. Suprafeţe echipotenţiale (după M. Rotaru şi colab.).

 Elipsoidul de referinţă. Figura geometrică de referinţă şi convenţională, în raport
cu care se defineşte suprafaţa geoidului este elipsoidul de rotaţie.
Ca suprafaţă regulată permite rezolvarea matematică a problemelor legate de
domeniul măsurătorilor terestre, iar ca formă şi dimensiuni trebuie să se apropie cât mai
mult de geoid pentru a nu afecta precizia de determinare.
Pentru un punct P de pe suprafaţa terestră care se proiectează pe elipsoid,
perpendiculara la suprafaţa elipsoidului prin punctul respectiv este normala la elipsoid.
În orice punct de pe suprafaţa Pământului, direcţia normalei nu coincide cu
direcţia verticalei, cele două direcţii formând un unghi de deviaţie a verticalei ( fig.1.6).

Fig. 1.6. Deviaţia verticalei (după M. Rotaru şi colab.).

Elipsoidul serveşte ca suprafaţă de referinţă pe care se determină coordonatele

geografice respectiv geodezice ale punctelor topo-geodezice.
La un elipsoid de rotaţie se disting următorii parametrii:
- semiaxa mare (raza ecuatorială) – a
- semiaxa mică (raza polară) – b
a− b
- turtirea f =
a
- excentricitatea E = a2 – b2
- prima excentricitate e = E /a
- a doua excentricitate e’ = E / b
- raza de curbură polară c = a2 / b

Suprafaţa topografică face obiectul măsurătorilor terestre şi se defineşte prin

suprafaţa neregulată, reală, reprezentată de scoarţa terestră.
 1. 5. SISTEME DE COORDONATE

Coordonatele unui punct, permit precizarea poziţiei acelui punct faţă de unul sau
mai multe sisteme de referinţă. Poziţia unui punct pe sfera terestră poate fi definită prin
coordonate geografice (sistem global) sau coordonate carteziene în plan ori în spaţiu
(sisteme locale).

1.5.1 Coordonate geografice

La modul general, poziţia unui punct pe suprafaţa terestră, se poate determina

prin coordonatele sale geografice, respectiv latitudine şi longitudine geografică (φ, λ).

Pe elipsoid poziţia unui punct (fig.1.11), se defineşte prin coordonate geodezice,

respectiv latitudine şi longitudine geodezică (B, L).
Latitudinea punctului P este unghiul format între planul ecuatorului (EE I) şi
normala punctului P (PQ), iar longitudinea punctului P este unghiul format între planul
meridianului 0 (Greenwich) şi meridianul punctului P.
Latitudinea se măsoară de la ecuator spre cei doi poli, de la 0 o la 90o şi avem
latitudine nord şi sud. Longitudinea se măsoară de la meridianul origine (Greenwich) spre
est şi vest, de la 0o la 180o şi avem longitudine estică şi vestică.

Fig. 1.11. Coordonate geografice.

1.5.2. Coordonate în plan

Un punct oarecare (P) din teren, poate fi determinat în plan faţă de un sistem de
axe (XOY), prin depărtarea acelui punct faţă de axele sistemului (fig. 1.12).
 Fig. 1.12. Coordonate în plan.

În cazul proiecţiilor utilizate în ţara noastră (Gauss-Krüger şi sterografică 1970),

axa OX corespunde cu direcţia nord, iar OY corespunde cu direcţia est.
Punctul P poate fi definit fie prin coordonatele rectangulare X şi Y, fie prin
coordonatele polare D şi α.

Dx, Dy - distanţa de la P la axa OX respectiv OY sau diferenţa pe axa X între X P

şi XO, respectiv pe axa Y între YP şi YO.
- coordonate rectangulare relative, pe baza acestora se determină
coordonatele rectangulare absolute ale punctului P, astfel:
D - distanţa de la P la originea sistemului de axe.
α - unghi orizontal cu valori cuprinse între 0g şi 100g (vezi cercul topografic -
relaţiile între θ şi α).

XP = XO ± Dx
YP = YO ± Dy

Când se cunosc Dx şi Dy, se pot determina coordonatele polare ale punctului P,

pe baza relaţiilor trigonometrice într-un triunghi dreptunghic, astfel:

D= Dx 2 + Dy 2
Dy Y P − Y O
tg α = =
Dx X P − X O

Invers, când se cunosc D şi α se pot determina Dx şi Dy, astfel:

Dx = D . cos α
Dy = D . sin α

Semnul coordonatelor rectangulare relative este în funcţie de cadranul în care se

găsesc.

1.5.3. Coordonate în spaţiu

Poziţia unui punct P, poate fi determinată în spaţiu sau tridimensional (XOYZ),

faţă de normala la elipsoid a punctului respectiv (zenitul geodezic) şi planul orizontal
(XOY).
Punctul P (fig.1.13) poate fi definit prin coordonatele rectangulare Dx, Dy, Dz sau
prin coordonatele polare D, d, θ, i, z.
 Dx - distanţa de la P la axa OX sau diferenţa pe axa X între XP şi XO.
Dy - distanţa de la P la axa OY sau diferenţa pe axa Y între YP şi YO.
Dz - distanţa pe verticală de la planul orizontal XOY la punctul P.

D - distanţa înclinată de la originea sistemului la punctul P.

d - distanţa orizontală de la originea sistemului la punctul P.
θ - unghiul orizontal (de orientare) între axa OX (nord) şi direcţia din teren (OP).
i - unghiul de înclinare dintre direcţia OP din teren şi planul orizontal (XOY).
z - unghiul zenital dintre normala la elipsoid a punctului P şi direcţia din teren.

Fig. 1.13. Coordonate în spaţiu.

Cunoscând coordonatele rectangulare relative ale punctului P, se pot determina

coordonatele polare şi invers.

Dx = D cos θ cos i
Dy = D cos i sin θ
Dz = D sin i

D= Dx 2 + Dy 2 + Dz 2
Dz
tg i =
Dx + Dy 2
2

Dy
tg θ =
Dx
 Pe baza coordonatelor rectangulare relative se determină coordonatele
rectangulare absolute ale punctului P, astfel:

XP = XO ± Dx
YP = YO ± Dy
ZP = ZO ± Dz

Se ştie că, în natură, cele mai multe puncte pot fi determinate tridimensional, pentru

determinarea altitudinii punctelor de pe suprafaţa terestră este necesar să se stabilească

o suprafaţă de referinţă şi un punct fundamental.

Începând din anul 1952, România a adoptat ca suprafaţă de referinţă a altitudinilor

nivelul mediu al Mării Baltice, pentru hărţile topografice şi nivelul mediu al Mării Negre
începând din 1970 pentru planurile topografice.

1.6. ORIENTĂRI

Prin orientare se înţelege unghiul orizontal pe care o direcţie din teren îl face cu o
direcţie de referinţă. În raport cu această direcţie de referinţă, se disting mai multe feluri
de orientări (fig. 1.14 ).
- orientarea geografică (θg), reprezintă unghiul orizontal dintre nordul geografic
(dat de meridianul geografic) şi direcţia din teren.
- orientarea magnetică (θm), reprezintă unghiul orizontal dintre nordul magnetic (dat
de meridianul magnetic, care este indicat de acul busolei ) şi direcţia din teren.
- Orientarea convenţională (θ0) este unghiul pe care, în sistemul rectangular de axe,
îl face coordonata OX care este tangentă la meridianul geografic cu direcţia din
teren.
Unghiul dintre direcţia dată de meridianul magnetic şi direcţia dată de meridianul
geografic, se numeşte declinaţie magnetică (δ), iar cel dintre meridianul geografic şi
tangenta la acesta se numeşte unghi de convergenţă a meridianelor (c).
În topografie, deoarece se lucrează pe suprafeţe mai restrânse, unghiul de
convergenţă a meridianelor este neglijabil, în acest sens pentru orientarea unei direcţii se
foloseşte θ (fig. 1.15 a ).
Pe suprafeţele mari, specifice geodeziei, se determină azimutul unei direcţii,
azimutul magnetic (Am) sau geografic (Ag), în acest caz se ţine cont de unghiul de
convergenţă a meridianelor (fig. 1.15 b).

δ - declinaţia magnetică
c - unghiul de convergenţă a
meridianelor.
θAB = θ0 + c ;
θAB = θm – δ
 Fig. 1.14. Orientări.

3. MĂSURAREA DISTANŢELOR ŞI A UNGHIURILOR

3. 1. MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

Măsurarea directă a distankţelor, constă în aplicarea instrumentului de măsurat, în

mod succesiv, pe distanţa a cărei mărime trebuie aflată. Dintre instrumente, se amintesc:
ruleta, panglica de oţel, firul de invar, firul Ciurileanu, lanţul cu zale etc.
Când distanţa de determinat este mai mare decât lungimea instrumentului, se trece
la jalonarea aliniamentului de măsurat. Trasarea aliniamentului se face cu ajutorul
echerelor topografice.
Prin jalonare se înţelege marcarea pe teren a unui traseu cu jaloane fixate vertical,
astfel încât toate jaloanele să fie cuprinse în planul vertical ce trece prin punctele
extreme. Când între punctele extreme există vizibilitate, jalonarea se face prin procedeul
spre sine (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Jalonarea unui aliniament. Procedeul spre sine.

În cazul în care între punctele de capăt A şi B, nu există vizibilitate (fig.3.2.) se

plantează două jaloane ajutătoare C şi D aproximativ pe aliniamentul AB, în aşa fel încât,
din ambele puncte să se vadă atât A cât şi B.
 Fig. 3.2. Jalonarea unui aliniament când între punctele de capăt nu există
vizibilitate sau sunt inaccesibile.

Suprafeţele de teren fiind în general înclinate, distanţele măsurate între diferite

puncte sunt distanţe înclinate, în vederea reprezentării în plan, distanţele se reduc la
orizont (fig. 3.3).

Fig. 3.3. Reducerea la orizont a distanţelor.

D - distanţa înclinată;
do - distanţa redusă la orizont;
i - unghi de înclinare.

do = D cos i

În cazul distanţelor mari, specifice geodeziei, acestea se reduc şi la nivelul mării

(fig. 3.5.).
 d R dR
= ⇒ d= o
do R + h R+h

Corecţia ce se aplică la reducerea distanţelor la nivelul mării:

doR dh
c = do - d = do - =- o
R+h R +h

d - distanţa redusă la nivelul mării;

do - distanţa redusă la orizont;
h - înălţimea punctelor faţă de
nivelul mării;
R - raza medie terestră;

Fig. 3.5. Reducerea distanţelor la nivelul mării.

3.2. MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANŢELOR

Măsurarea indirectă a distanţelor constă în determinarea distanţei dintre două

puncte, fără parcurgerea propriu-zisă a acestei distanţe, presupune ca într-un punct să fie
instalat un aparat topografic, iar în punctul celălalt un semnal specific tipului de aparat
utilizat.

3.2.1. Măsurarea distanţelor pe cale optică

Se face staţie cu un tahimetru sau teodolit prevăzut cu fire stadimetrice în punctul

A, în punctul B se trimite o miră verticală, din punctul A se vizeză la înălţimea aparatului
pe mira din punctul B şi se face citirea la firele stadimetrice.

Măsurarea distanţelor cu teodolite prevăzute cu fire stadimetrice. Principiul

măsurării distanţei pe cale stadimetrică se bazează pe asemănarea a două triunghiuri,
formate de ocular, stadie şi firele reticulare (fig. 3.6).
 În triunghiurile asemenea ABC şi MNC avem:

D d d
= ⇒D = H
H h h

d
=K ⇒ D=K.H
h

Fig. 3.6. Principiul stadimetriei.

1 - ocular, 2 - reticul, 3 - lentilă analitică, 4 - centrul de analitism, 5 - obiectivul.

d - distanţa de la ocular la firele reticulare;

h - distanţa dintre firele stadimetrice;
D - distanţa din teren;
H - număr generator, se obţine prin diferenţa citirilor de pe miră, între firul
stadimetric superior şi cel inferior (fig. 3.6 ).
K - constantă stadimetrică.
d
Raportul = K , rămâne constant şi de cele mai multe ori are valoarea 100, dar
h
poate avea şi valoarea 50 sau 200 şi este dat prin construcţia aparatelor.

Pentru a determina distanţa redusă la orizont

 d = D cos2 i.

3.2.2. Măsurarea distanţelor prin unde

În principiu, la capătul A al unei distanţe, se instalează o unitate electronică

(staţia de emisie), iar la capătul B un reflector (staţie de recepţie). În acest sens, sunt
construite aparate pentru măsurarea distanţelor mici specifice topografiei precum şi
pentru măsurarea distanţelor mari specifice geodeziei, cum ar fi : geodimetrele,
telurometrele sau radiotelemetrele.
O undă emisă din staţia A, se propagă în mediul în care are loc măsurătoarea şi
este recepţionată de staţia B, după care este retransmisă staţiei A (fig. 3.10). Altfel spus,
unda emisă parcurge distanţa D dus-întors cu o anumită viteză v şi într-un timp t.
vt
D= , unde v - viteza de propagare a undei; t - timpul de propagare a undei.
2

v = c / n, unde c ≈ 299 792,5 ± 0,4 km/s - viteza de propagare a undei în vid; n

≈ 1,0003 - mărime variabilă, funcţie de presiunea, temperatura şi umiditatea
atmosferică.

t = φ / ω, unde φ - unghiul de fază care exprimă defazajul dintre unda emisă de

staţia A şi aceeaşi undă revenită după parcurgerea distanţei AB (dus-întors); ω - viteza
unghiulară.

Fig. 3.10. Principiul măsurării prin unde.

3.3.MĂSURAREA UNGHIURILOR
 Pentru măsurarea unghiurilor este necesară centrarea, calarea şi orientarea
aparatului, respectiv punerea în staţie a teodolitului, precum şi vizarea semnalelor ce
alcătuiesc direcţiile între care se determină unghiurile. În topografie, se măsoară două
tipuri de unghiuri:

3.3.1. Măsurarea unghiurilor orizontale

Unghiul orizontal a două direcţii oarecare este unghiul format de planele verticale
ce conţin acele direcţii.
Unghiurile orizontale se determină cu ajutorul cercurilor orizontale ale aparatelor
topografice, prin citirea valorii acestora în luneta pentru unghiuri (Hz) sau citirea pe
ecran.
Metodele de măsurare a unghiurilor sunt diverse şi condiţionate de măsurarea
unui singur unghi sau a mai multor unghiuri, dacă determinarea se face printr-o singură
măsurătoare sau mai multe.
În continuare, prezentăm câteva din aceste metode:

Metoda simplă - constă în măsurarea unui unghi izolat, aceasta se poate face prin
diferenţa citirilor sau cu zero în coincidenţă pe prima viză.
Prin diferenţa citirilor, măsurarea unghiului α (fig. 3.11. a) format de

direcţiile SA şi SB se face astfel: se staţionează cu teodolitul în punctul S, se vizează

spre A şi se face citirea la cercul orizontal (CSA), se roteşte aparatul în sens topografic şi
se vizează spre B citind la cercul orizontal valoarea (CSB).
Din punctul S se vizează cu luneta în poziţia I (cerc stânga) punctul A, apoi
deplasând aparatul în sens topografic, se vizează punctul B, se fac citirile pe cele două
direcţii, pe direcţia B se dă luneta peste cap - poziţia II (cerc dreapta) şi în sens invers
acelor de ceasornic se vizează mai întâi punctul B şi apoi punctul A, făcând citirile
aferente celor două direcţii.

CII = CI ± 200g

α = CSB - CSA

a) b)

Fig. 3.11. Măsurarea unghiurilor orizontale izolate.

Pct. Pct. Unghiuri orizontale Unghiul

Media
staţie vizat Poziţia I Poziţia II măsurat
g c cc
S A 138 14 00 338g14c 50cc 138g14c25cc 46g98c05cc
 B 185g12c50cc 385g12c10cc 185g12c30cc

Tab. III. 1. Măsurarea unui unghi orizontal prin diferenţa citirilor.

Se face media citirilor pentru fiecare direcţie, diferenţa dintre mediile celor două
direcţii reprezintă valoarea unghiului α (tab. III.1).

C I + C II
M= ± 200g
2

Măsurarea unghiurilor orizontale cu luneta în ambele poziţii are rolul de a reduce

unele erorii (eroarea de colimaţie, de excentricitate etc.).

Măsurarea cu zero în coincidenţă, se face ca şi în primul caz, numai că pe una din

direcţii se introduce la cercul orizontal 0g00c00cc, apoi se vizează direcţia a doua şi se
citeşte direct valoarea unghiului orizontal (fig. 3. 11. b, tab III. 2).

Metoda repetiţiei. Constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, luând de
fiecare dată ca origine de citire valoarea unghiului obţinută în măsurătoarea precedentă
(fig. 3.12).

Pct. Pct. Unghiuri orizontale Unghiul

Media
staţie vizat Poziţia I Poziţia II măsurat
g c cc
A 0 00 00 200g00c 50cc 0g00c25cc
S g c cc 45g30c75cc
B 45 30 50 245g31c00cc 45g30c75cc

Tab. III.2. Măsurarea unui unghi orizontal cu zero în coincidenţă.

Numărul repetiţiilor (n), se stabileşte în funcţie de precizia cu care dorim să

determinăm valoarea unghiului orizontal. Pentru reducerea erorilor instrumentale se fac
observaţii şi cu luneta în poziţia a doua.

Cn − C0
α= ,
n
C − C 0 161g99c00cc − 12g30c50cc
α= 3 = = 48g89c50cc
3 3
 a) b) c)

Fig. 3.12. Repetiţia.

Metoda turului de orizont. Presupune măsurarea unghiurilor orizontale dintre

mai multe direcţii din jurul unui punct de staţie.
Se face staţie în punctul S, se alege o direcţie de referinţă (SA), se vizează direcţia
respectivă cu luneta în poziţia I, apoi se vizează în sens topografic direcţiile SB, SC şi SD
şi se închide turul de orizont pe direcţia de plecare (SA).
Unghiurile se măsoară şi cu luneta în poziţia II-a, în sens invers primului tur,
direcţia de plecare este aceeaşi (SA), se vizează în continuare

direcţiile SD, SC, SB şi din nou SA pentru control (fig. 3.13, a)

Datele obţinute se trec într-un tabel (tab. III.3), după care se calculează mediile
pentru fiecare direcţie. Datorită erorilor instrumentale, erorilor induse de
operator etc., citirea iniţială (Ci) va fi diferită de citirea finală (Cf) , atât în poziţia I cât şi
în poziţia II, diferenţa (eu) reprezintă eroarea unghiulară (fig. 3.13. b, tab III. 3).
eu = Cf - Ci , dacă eu > T înseamnă că s-au făcut greşeli şi se reiau observaţiile.
T = mo n , unde mo - precizia aparatului, n - numărul punctelor vizate.

Dacă eu ≤ T, se trece la compensarea turului de orizont (aducerea la aceeaşi

valoare a vizei de plecare cu viza de închidere), prin compensarea progresivă a tuturor
vizelor.

meu
C= ± , unde m - numărul de ordine al direcţiei de compensat n - numărul
n
direcţiilor (punctelor vizate).

C1 = ± 1eu / n, C2 = ± 2eu / n,......., Cn = ± neu / n = ± eu

a) b)

Fig. 3.13. Turul de orizont (a) şi neînchiderea în tur de orizont (b).

 eu = Cf medie - Cimedie = + 08cc, T = ± 6cc 4 = 12cc, eu < T

Când eu este pozitivă, corecţia se aplică progresiv şi cu semn schimbat. Prima

direcţie ce se compensează este direcţia a doua din turul de orizont (SB).

C1 = (-1) . 8cc = - 2cc, C2 = - 4cc, C3 = - 6cc, C4 = - 8cc

Pct Unghiuri orizontale

Citiri
Pct . Media eu C Unghiuri
Poz. I Poz. II compensate
. st. viz
A 65g44c43cc 265g44c47cc 65g44c45cc - 65g44c45cc
107g08c70cc
B 172g53c15cc 372g53c19cc 172g53c17cc -2cc 172g53c15cc
70g63c63cc
-4cc

+8cc
S C 243g16c84cc 43g16c80cc 243g16c82cc 243g16c78cc
125g30c29cc
D 368g47c11cc 168g47c15cc 368g47c13cc -6cc 368g47c07cc

A 65g44c51cc 265g44c55cc 65g44c53cc -8cc 65g44c45cc 96g97c38cc

400g
Tab. III.3. Turul de orizont.

3.3.2. Măsurarea unghiurilor verticale

Unghiurile verticale, se măsoară cu ajutorul cercului vertical al

aparatelor topografice. Unghiurile verticale sunt necesare la reducerea distanţei la orizont
şi la calculul altitudinii punctelor pe cale trigonometrică.
Pentru determinarea unghiurilor verticale se vizează cu firul reticular orizontal la

înălţimea aparatului, când se foloseşte mira (fig.3.19) sau la înălţimea semnalului, în

cazul distanţelor mari.

Prin înălţimea aparatului, se înţelege distanţa măsurată pe verticală de la punctul

de staţie la axa OO a teodolitului (centrul cercului vertical).

z - unghi zenital;
i - unghi de înclinare (pantă).
 Fig. 3.19. Măsurarea unghiurilor verticale.

În funcţie de cum este divizat cercul vertical, se va obţine direct unghiul de pantă
(i), când gradaţiile 0 - 200g sunt în plan orizontal, sau unghiul zenital (z) când gradaţiile 0
- 200g sunt în plan vertical.

i = 100g - z , la pantă pozitivă;

i = 100g - 72g50c = 27g50c;
i = z -100g, la pantă negativă;
i = 141g 30c - 100g = 41g 30c.

Pentru precizie, unghiurile verticale trebuie să se determine cu luneta în ambele

poziţii, ca valoare justă se ia media celor două citiri.
 4. RIDICĂRI PLANIMETRICE

4.1. NOŢIUNI GENERALE

Planimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul metodelor şi

mijloacelor pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor topografice, în scopul
transpunerii lor pe plan sau hartă.
Ridicările planimetrice cuprind totalitatea lucrărilor topografice, efectuate pentru
obţinerea unui plan, cu reprezentarea detaliilor naturale şi artificiale de pe suprafaţa
topografică, exclusiv relieful.
Metodele prin care se realizează ridicările planimetrice numerice sunt:
triangulaţia, intersecţia, drumuirea, radierea, trilateraţia, metoda aliniamentelor etc., în
continuare ne vom opri doar asupra unora din aceste metode.
Indiferent de metodele de ridicare planimetrică, în aplicarea lor se disting o serie
de etape comune, cum ar fi:
- întocmirea proiectului tehnic. Această operaţiune este precedată de culegerea şi analiza
datelor privind lucrările executate anterior în zona respectivă.
Pe baza acestor date, pe un plan sau hartă se adaugă punctele noi care trebuie
determinate, precum şi metodele prin care se vor face ridicările topografice, memoriul
justificativ şi devizul estimativ.
- recunoaşterea terenului, operaţiune necesară pentru identificarea şi semnalizarea
puntelor de sprijin, precum şi stabilirea amplasării punctelor noi.
- marcarea şi semnalizarea punctelor, se execută numai după aprobarea proiectului tehnic
al lucrării.
- efectuarea măsurătorilor în teren. Metodele de măsurare sunt cele prevăzute în proiectul
tehnic.
- prelucrarea datelor. Elementele măsurate pe teren sunt prelucrate în vederea raportării în
plan, tinând seama de faptul că suprafaţa respectivă se proiectează pe un plan orizontal şi
că distanţele trebuie reduse la orizont.
- redactarea planurilor este ultima etapă a unei ridicării topografice, respectiv
planimetrice.
 4.5.3. Radierea

Radierea este metoda cel mai des folosită la ridicarea punctelor de detaliu, dispuse
în jurul unui punct de coordonate cunoscute, pe o rază de maxim 150 - 200 m. Radierea,
se mai numeşte şi metoda polară, deoarece în teren se determină coordonatele polare ale
punctelor radiate (distanţe şi unghiuri).
Radierea se poate folosi asociată cu drumuirea sau ca metodă independentă
(fundamentală). Avem radieri ,,simple’’şi ,,duble’’, în primul caz, punctele sunt
determinate printr-o singură radiere, în cazul al doilea, unele punctele, cele mai
importante, sunt determinate prin două radieri concurente.
În principiu, pentru realizarea unei radieri, se staţionează într-un punct de
coordonate cunoscute din care se măsoară elementele punctelor radiate.
Elementele ce se determină sunt:
- distanţele de la punctul de staţie la punctele radiate;
- unghiurile orizontale, care se pot determina cumulat într-un tur de
orizont şi separat pentru câte două direcţii sau direct orientările (vezi metoda orientărilor
directe).
- unghiurile verticale dintre punctul de staţie şi punctele radiate,
necesare pentru reducerea distanţelor la orizont în cazul radierii planimetrice.
Unghiurile orizontale se măsoară cu luneta în poziţia I, într-un singur
tur de orizont, numai cele mai importante puncte se verifică prin radieri din două staţii cu
luneta în ambele poziţii.
În continuare, prezentăm cazul unei radieri independente:
Se face staţie în punctul A, se vizează spre o direcţie de referinţă după care în sens
topografic se măsoară unghiurile orizontale (α1,α2, α3, α4), distanţele (d1, d2, d3, d4) şi
unghiurile de înclinare (i1, i2, i3, i4).

Orientările punctelor radiate se pot determina în două moduri:

1) Adăugând succesiv unghiurile orizontale la orientarea de referinţă sau

determinând unghiurile orizontale dintre două câte două direcţii şi însumându-le la
orientarea direcţiei precedente (fig. 4.20 ).

θAB - determinată din coordonate

θA-1 = θAB + α1 θA-1 = θAB + α1

θA-2 = θAB + α2 sau θA-2 = θA-1 + α2I
θA-3 = θAB + α3 θA-3 = θA-2 + α3I
θA-4 = θAB + α4 θA-4 = θA-3 + α4I
 Fig. 4.20. Metoda radierii.

2) Determinând direct orientările punctelor radiate, în acest caz se vizează pe

direcţia AB cu θAB introdusă în aparat (zero al limbului este dirijat spre direcţia nord), se
deblochează aparatul şi în sens topografic se vizează punctele de radiere, citind direct
orientările punctelor.
Având orientările şi distanţele reduse la orizont, dintre punctul de staţie şi

punctele de radiere, după caz şi diferenţele de nivel, se trece la calculul coordonatelor.

Determinarea coordonatelor relative se face pe baza distanţelor reduse la orizont

şi a orientărilor, astfel:

Dx1 = d1. cos θA-1 ; Dy1 = d1. sin θA-1

..........................................................
Dx4 = d4. cos θA-4 ; Dy4 = d4. sin θA-4

Coordonatele absolute se determină adunând la coordonatele punctului de staţie,

coordonatele relative ale fiecărui punct radiat.

X1 = XA ± Dx1 ; Y1 = YA ± Dy1
.....................................................
X4 = XA ± Dx4 ; Y4 = YA ± Dy4