Curs I

Aspecte generale
Prin amenajarea turistică trebuie să înţelegem acţiunea de punere în valoare estetică şi
economică a unui obiectiv , complex atractiv sau zonă turistică . Ea generează prin edificarea
unei anumite părţi din infrastructura turistică produsul turistic sau oferta turistică integrală .
Simpla existenţă în spaţiul geografic a unui fond turistic remarcabil nu generează o mişcare
turistică importantă , este nevoie de intrarea în scenă a unor elemente infrastructurale care să
asigure accesul în zonă după care trebuie edificată baza tehnico-materială necesară unui
turism modern .
Sunt cunoscute în literatura de specialitate numeroase zone austere din perspectiva
fondului turistic a căror cotă a fost ridicată prin amenajări turistice de excepţie (vezi spaţiul
geografic al petro-dolarului aferent Golfului Persic , unde , numeroase spaţii deşertice şi semi
deşertice au fost transformate în bijuterii turistico-arhitectonice ; aici a apărut primul hotel de
7 stele – Burj –al-Arab , Dubaiul fiind recunoscut ca un paradis turistic ce a sfidat rigorile
deşertului ).
La polul opus este recunoscut faptul că nici 50% din oportunităţile oferite de România nu
sunt valorificate , noi fiind , de pildă , pe locul al II-lea în Europa , după Franţa , la capitolul
potenţial turistic morfo-peisagistic .
Prin amenajarea turistică a spaţiului geografic se urmăreşte în primul rând estetizarea
locurilor respective şi abordarea unor lucrări care să ducă în final la cizelarea fondului turistic.
Analizat în ansamblu , procesul amenajării vizează :
1.Estetizarea şi cizelarea fontului turistic ;
2.Dezvoltarea bazei tehnico-materiale (pentru cazare , servicii , recreere , distracţii şi alte
activităţi de agrement ) ;
3.Îmbunătăţirea căilor şi mijloacelor de acces în teritoriu;
4.Ridicare cotei prestaţiilor de servicii la nivelul cerinţelor moderne şi în concordanţă cu
nevoile principalelor categorii de turişti ;
5.Îmbunătăţirea sistemului informaţiei turistice prin realizarea atât a unui mix publicitar
divers şi eficient cât şi prin înfiinţarea unor servicii care să furnizeze informaţii turiştilor în
regim non-stop .

Proiectarea amenajării turistice

Ansamblul tuturor măsurilor şi intervenţiilor tehnice aplicate în scopul creerii condiţiilor
optime pentru valorificarea şi exploatarea integrală a potenţialului natural dintr-o regiune
reprezintă procesul de amenajare turistică a unui teritoriu . Actul amenajării concrete trebuie
să fie precedat de un studiu foarte bine documentat cu elementele de fezabilitate la care
trebuie adăugate câteva expertize tehnice care vizează teritoriul respectiv (analize geotehnice ,
repere hidrotehnice , observaţii meteo-climatice , etc.)
Pentru o cât mai corespunzătoare valorificare turistică a unui teritoriu trebuie respectate
câteva reguli şi măsuri foarte importante :
- calcularea şi respectarea unui prag de toleranţă a utilizării mediului înconjurător prin
limitarea volumului de construcţii dintr-un teritoriu ;
- stabilirea unui raport rezonabil între extensiunea spaţiului ce urmează a fi construit şi
caracterul limitat al resurselor turistice din spaţiul respectiv ;
- stabilirea unei densităţi a componentelor turistice în raport cu necesarul pentru
populaţia din teritoriu (atenţia trebuie îndreptată mai ales spre spaţiile verzi , a căror
suprafaţă este recomandabil să nu fie diminuată ).
 Aceste praguri nu constituie limite absolute deoarece ele pot fi stabilite în deplină
concordanţă cu existenţa unor coeficienţi de armonie între diferitele activităţi economice şi
dezvoltarea turismului în zonă . Există de pildă , pentru anumite zone turistice , calculate
praguri specifice de capacitate maximă : 1450 persoane / ha de plajă , 25 persoane / km de
drum sau potecă turistică , etc.
Pentru realizarea acţiunii de amenajare turistică se impune luarea în considerare a
următorilor factori :
a)Particularităţile fondului natural care se poate manifesta favorabil sau restrictiv în procesul
de amenajare turistică . Există unele bariere orografice care au un important potenţial de
atractivitate turistică dar care prin relieful accidentat diminuează posibilităţile de amenajare
turistică a spaţiului respectiv ;
b)Dimensiunea şi valoarea potenţialului atractiv , care îşi va pune amprenta asupra
complexităţii procesului de amenajare , deoarece intervenţia în teritoriu este proporţională cu
cererea turistică . Cu cât potenţialul va fi mai bogat , cu atât o amenajare mai complexă este
pe deplin justificată .
c)Distanţa dintre zona receptoare şi cea emiţătoare de turişti joacă un rol de prim ordin în
privinţa cheltuielilor şi consumului de energie de către turişti . Interesul acestora descreşte
odată cu amplificarea distanţelor .
d)Potenţialul demografic al zonei este foarte important dintr-o dublă perspectivă :
- cea a oamenilor capabili să presteze servicii turistice către vizitatori ;
- cea a potenţialilor turişti .

Principiile amenajării turistice

Principiul unicităţii prestaţiei duce la ideea că fiecare obiectiv turistic este o entitate
separată . Obiectivul edificat în zona respectivă trebuie să se caracterizeze şi prin elemente de
unicitate.
Principiul stabilităţii are în vedere faptul că amenajarea vizează situarea obiectivelor într-un
loc bine precizat , strâns legat de elementele de atractivitate turistică , elemente caracterizate
prin stabilitate şi prin lipsa probabilităţii de a fi strămutate .
Principiul interdependenţei vizează relaţia de interdependenţă între amenajarea turistică şi
cea economică a regiunii , rezultând că infrastructura care va deservi celelalte ramuri
economice va deservi şi turismul si invers .
Principiul polivalenţei sugerează constituirea unei oferte turistice cât mai variate , fapt ce are
urmări asupra satisfacerii cererii dar şi asupra intensificării fluxurilor turistice .

Tipuri şi modele de amenajare turistică

a)Amenajarea turistică univocă presupune includerea într-o formă de exploatare turistică a

unor obiective singulare (un izvor mineral , o sursă hidro-termală , un edificiu istoric ,etc.)
b)Amenajarea turistică plurivocă vizează un teritoriu mai larg , care deţine numeroase
obiective turistice de aceeaşi factură sau de tipuri diferite .
c)Amenajarea turistică echivocă are în vedere teritoriile care conţin obiective cu un grad
mai redus de atractivitate turistică , iar punerea în valoare a acestora stă numai sub comanda
cerinţelor ce vin dinspre zonele emiţătoare de turişti . Într-o asemenea situaţie sunt multe arii
peri urbane , unde valoarea de atracţie a obiectivelor (în special cele naturale) este modestă ,
dar în lipsa altora nu se poate renunţa la ele , impunându-se scoaterea lor la circulaţia
turistică.
Amenajarea turistică răspunde cerinţelor multiple ce vin dinspre cerere şi ofertă dar
totdeauna necesită o adecvare la situaţia concretă a teritoriului , de aceea , amenajarea
propriu-zisă va îmbrăca forma unui model abstract , prin care se urmăreşte optimizarea
activităţilor din sfera turistică şi crearea unor relaţii eficiente între diferitele componente ale
sistemului turistic .
Cele mai răspândite modele sunt :
a)Modelul amenajării în cascadă se aplică cu succes de-a lungul unor axe de circulaţie
intensă , indiferent de relieful pe care acestea îl străbat .
b)Modelul amenajării în releu se aplică regiunilor în care există o mare concentrare de
obiective turistice . Aici trebuie conturată baza principală situată în spaţiul de maximă
densitate a obiectivelor turistice iar bazele secundare vor fi concepute şi amenajate spre
periferia celei dintâi , căpătând astfel rangul II , III ,…
c)Modelul amenajării în reţea este strâns condiţionat de dispersia obiectivelor turistice
naturale în teritoriu (ex. răspândirea izvoarelor minerale la Vatra Dornei a determinat apariţia
unor amenajări speciale în punctele respective ).
d)Modelul amplasării în centre concentrice este valabil pentru acele arii care au o dispersie
a obiectivelor turistice dintr-un punct central spre inelele periferice (de pildă Munţii Apuseni ,
cu fenomene carstice răspândite din zona centrală a Bihorului spre masivele periferice).
e)Modelul amenajării izolate în vedere obiectivele turistice singulare şi izolate dar care
prezintă atractivitate turistică substanţială (Peştera Urşilor) .

Curs II
Amenajarea turistică a zonei montane
La elaborarea strategiei de amenajare a zonelor montane se va avea în vedere în primul
rând specificul spaţiului montan din fiecare ţară în parte , fapt care va trebui coroborat cu
performanţele economice ale unei ţări şi cu o serie de factori sociali care vizeză dimensiunea
veniturilor populaţiei şi fondul de timp liber . Un rol important îl vor juca şi factorii fizico-
geografici , dintre care se desprind cu un caracter hotărâtor cei climatici şi apoi cei legaţi de
hidrografie şi covorul forestier .
Într-un fel va trebui gândită acţiunea de amenajare a muntelui în spaţiile intertropicale
calde , unde zăpada şi domeniile schiabile au atât un caracter sezonier cât şi un aspect
altimetric profund . Spaţiile montane din zona temperată pot beneficia în funcţie de expoziţia
versanţilor de perioade mai lungi ale sezonului de schii (6-10luni) iar spaţiile montane ce se
circumscriu zonelor subpolare reci beneficiază de un sezon continuu de schi .
În funcţie de mulţimea factorilor care îşi dau concursul la amenajarea domeniului montan ,
în literatura de specialitate se conturează 3 tipuri principale de localizare a staţiunilor
montane:
a) Localizare periferică , respectiv la periferia oraşelor , în apropierea masivelor
montane cu condiţii foarte favorabile în practicarea sporturilor de iarna .
b) Localizare liniară care urmează culoarele naturale de penetraţie în munte , creindu-se
astfel axe purtătoare de staţiuni montane de-a lungul amenajamentelor rutiere .
c) Localizarea terminală apare în spaţiile alpine la baza muntelui , acolo unde văile şi
axele rutiere îşi încep sau îşi termină traseul .
Concepţia franceză de amenajare turistică alpină se remarcă prin implantarea şi
dezvoltarea unei serii de staţiuni noi , create peste limita locuinţelor permanente , în locuri
special alese pentru posibilităţile de practicare a sporturilor de iarnă . Prima experienţă de
acest fel o constituie staţiunea Alpes d’Huez , apărută în anul 1934 . Ea s-a impus prin statutul
de unicat în zona alpină franceză , atrăgând de la început o parte din reprezentanţii
aristocraţiei franceze . A urmat a doua generaţie de staţiuni , debutul realizându-l în 1949
pitorească locaţie Courchevel . A treia generaţie a debutat prin inaugurarea , în 1963 a
staţiunii La Plagne . Odată cu crearea Comisiei Interministerale de Amenajare Turistică
Montană şi cu adoptarea Planului Zăpezii , strategia amenajării muntelui a trecut în grija
statului . Ceea ce i s-a reproşat acestei politici a fost faptul că toate strategiile de până acum s-
au constituit în forme moderne de colonizare a muntelui virgin cu elemente ale civilizaţiei
moderne care au artificializat un spaţiu natural de excepţie .
Principalele trăsături ale acestei politici au fost :
- activitatea brutal grefată pe un mediu uman nepregătit şi dezvoltată ca un soi de
monocultură speculativă ;
- capitalul provine în mare parte de la marea finanţă pariziană , deci exterior regiunii ;
- aparatul legislativ de constrângere permite societăţilor promotoare să achiziţioneze
uşor domeniul funciar indispensabil creeri staţiunilor ;
- instalaţiile şi întreaga bază tehnico-materială au fost destinate satisfacerii în principal a
unei clientele de lux extraregionale sau internaţionale (cea care a fost mai sensibilă la
modă) , opunându-se mereu tendinţelor de democratizare a turismului ;
- populaţia autohtonă n-a cunoscut binefacerile amenajării muntelui ,fiind scoasă
oarecum din ecuaţia acestui tip de dezvoltare (doar cei foarte buni meseriaşi sau
oamenii care aveau o bază materială bună au avut acces la o serie de locuri de muncă
mai bine plătite);
- existenţa unor forme de agresiune declanşate contra naturii alpine de către oameni
ignoranţi în problemele mediului montan au condus deseori la catastrofe precum
avalanşele.
Drept consecinţă , ulterior a apărut şi refuzul de a susţine proiectul de amenajare a altor
staţiuni de acest fel , fapt ce a determinat autorităţile să acorde prioritate dezvoltării staţiunilor
de la altitudini medii .
Concepţia austriacă a avut la bază alte criterii şi alte priorităţi decât cea franceză . Alături
de considerentele economice care nu pot fi neglijate , partea preocupărilor umane este mult
mai importantă , omul locuitor al muntelui fiind în centrul doctrinei de amenajare .
Este remarcabil felul în care autorităţile au promovat politici locale care nu au ţinut
neapărat să ctitorească încă o staţiune nouă ci au încercat să dezvolte un turism sătesc montan
în favoarea autohtonilor şi împreună cu aceştia .
Iată câteva caracteristici ale acestei politici:
- turismul se integrează în armonie cu economia tradiţională pe care statul o protejează ;
- echipamentele şi instalaţiile se multiplică prin iniţiative publice sau private dar
localnicii le păstrează sub controlul lor ;
- turismul aduce beneficii din veniturile sale marii majorităţi a populaţiei locale ;
- turismul are în vedere păstrarea nealterată a mediului natural şi cultural ;
- pentru Austria , noţiunea de sporturi de iarnă , în afară de schi , mai cuprinde
topoganul , bob-sleight-ul , schi bob-ul , patinajul (pe unul din cele aproape 40 de
patinoare artificiale şi pe majoritatea lacurilor austriece îngheţate ) jocuri de iarnă
diverse , distractive , etc;
- hotelăria austriacă şi-a îmbunătăţit considerabil în ultimii ani condiţiile şi calitatea
serviciilor , în aşa fel încât să se compare cu Elveţia . Ţinând pasul cu creşterea cererii
turismul montan austriac a înregistrat creşterea capacităţii hoteliere de la câteva sute
de mii de paturi în urmă cu 3-4 decenii , la peste 1 milion în prezent . Ocuparea medie
în orice mijloc de cazare se apreciază ca fiind între 20-30%. În ciuda acestui fapt ,
investitorii austrieci au realizat în ultimul deceniu o creştere a capacităţilor cu 6-10 mii
de paturi la hotelurile de 4 stele .
Norvegia nu are masive muntoase care să atingă cotele altimetrice ale Alpilor dar poziţia
geografică pe o latitudine circumpolară creează posibilităţi multiple de practicare a sporturilor
de iarnă . Dacă în zona alpină zăpezile permanente apar dincolo de 3000 m în munţii
Norvegiei , în zona cercului Polar de Nord , acestea se instalează la altitudini aflate dincolo de
500 m . Norvegia s-a lansat pe piaţa europeană a sporturilor de iarnă prin dezvoltarea şi
amenajarea unor staţiuni care excelează prin dotări la nivelul exigenţelor marilor concursuri
internaţionale . Una dintre staţiunile pentru schi este Vos , pe pantele căreia pot schia atât
schiori experimentaţi cât şi începători . Norvegia este ţara europeană cu cel mai înalt nivel de
instruire şi de învăţare în arta schiului . Se poate aprecia ca norvegienii constituie un popor de
schiori . Helio este cea mai mare staţiune de schi , care dispune de două telecabine , şi 8 schi
lifturi . Caracteristic pentru staţiune este faptul că toate construcţiile – hotelurile , şcoala de
schi , policlinica , lifturile , patinoarele şi altele – sunt aşezate compact şi atingerea acestora
aproape că nu consumă timpul turiştilor . Lillehamer este cea mai veche staţiune de schi din
Norvegia , ea reprezentând un amestec dintre nou şi vechi şi bucurându-se de vizitatori tot
anul . A găzduit Olimpiada albă în 1995. Staţiunile specializate în practicarea sporturilor de
iarnă sunt prezente şi în Suedia (Iare , Ternap , Hemaoan ), Bulgaria (Borovec, Pamporovo ,
Vitosa) , alături de spaţiul ex Iugoslav , unde în zona Sarajevo au fost amenajate câteva pârtii
pentru olimpiada albă desfăşurată acolo .

Din experienţa internaţională în amenajarea şi echiparea muntelui

Proiectele de dezvoltare a staţiunilor turistice din spaţiul alpin nordic sau central european
ne-au permis desprinderea câtorva aspecte esenţiale :
1.Ţările europene depun eforturi deosebite pentru dezvoltarea staţiunilor montane pornind în
amenajarea turistică a muntelui de la o concepţie proprie , menită să pună în valoare resursele
naturale , tradiţia , în scopul atragerii clientelei de pe piaţa internaţională a sporturilor de iarnă
şi creşterea rentabilităţii .
2.Ţinta ţărilor cu tradiţie în domeniu este dezvoltarea unor activităţi non-stop , care să dea uin
caracter permanent staţiunilor montane , fapt realizabil prin :
- amenajarea unor pârtii în locurile adăpostite , unde zăpada se menţine 6-8 luni pe an sau mai
mult ;
- amenajarea unor pârtii sintetice ;
- folosirea tunurilor de zăpadă ;
- extinderea schiului pe iarbă ;
- iniţierea unor acţiuni – cursuri de alpinism , speoturism , turism ecvestru , etc. care sa atragă
turiştii în orice lună a anului ;
- practicarea pe scară largă a pescuitului la păstrăv şi a vânătorii sportive ;
- asigurarea unei oferte de vară sau chiar extrasezon foarte variate , înlesnită de prezenţa în
apropierea satelor de munte şi a staţiunilor a lacurilor naturale , a parcurilor naţionale , a
fermelor agroturistice , etc.
3.În fiecare ţară alpină au fost create sute de staţiuni de capacităţi diferite . Ele au luat naştere
prin amenajare pentru sporturi de iarnă a unor vechi staţiuni climatice sau balneo-climatice ,
prin dotarea unor sate de munte cu echipament adecvat acestei forme de turism , ori ca staţiuni
moderne nou construite .
4.Cele mai solicitate staţiuni sunt cele cu profil complex (tratament balnear , cură de aer ,
turism de munte –vară , sporturi de iarnă , etc.) care oferă turistului posibilitatea integrării în
viaţa localităţii şi corespunde tendinţei de socializare a sporturilor de iarnă prin modicitatea
tarifelor de cazare şi prin asigurarea de condiţii optime tuturor genurilor de schiori , de la
începători la campioni continentali sau mondiali .
5.Cazarea turiştilor se face în cele mai variate forme , de la hoteluri de lux , la hanuri , case de
vacanţă sau camping-uri cu încălzire.
6.Reţeaua unităţilor de alimentaţie publică este foarte variată , de mare popularitate
bucurându-se restaurantele cu specific , dar mai ales cele care oferă gastronomie locală .
7.Au fost depuse eforturi pentru a asigura masa turiştilor chiar în zona domeniului schiabil , în
acest sens , multe cabane de pe crestele munţilor au bufete sau restaurante în care schiorii pot
servi masa în sistemul a la Carte , fără să mai fie nevoiţi să coboare în staţiune . Au de
asemenea aranjate numeroase pârtii de-a lungul cărora apar reţele de restaurante .
8.Fiecare staţiune dispune de numeroase pârtii de schi de diverse categorii şi grade de
dificultate . De starea acestora şi buna lor întreţinere se ocupă specialişti cu înaltă calificare ,
dispunând de cele mai moderne mijloace . Alături de pârtiile de coborâre sau slalom ,
importanţă deosebită se acordă pârtiilor de schi fond . În ultimii ani , în special pe piaţa
americană , a fost lansat un nou program – schi-mountainereeng (un fel de combinaţie între
schiul fond si cel alpin ) , ce se desfăşoară în afara pârtiilor marcate , gen de schi care oferă
schiorului posibilitatea să urce orice culme muntoasă .
9.Foarte căutate sunt sejururile de sporturi de iarnă combinate cu cursuri de limbi străine ,
grădiniţe şi şcoli de schi , patinaj pe patinoare naturale sau artificiale , schi de noapte, etc.
10.Facilitarea accesului spre pârtiile de schi este o preocupare permanentă în toate staţiunile ,
utilizându-se diverse mijloace de transport adaptate la buzunarul fiecăruia : auto , avion ,
elicopter , instalaţii mecanice de urcat . Amenajările de tip -Skis au pieds- se extind (toate
dotările în apropierea pistelor).
11.Nici o staţiune nu este concepută şi amenajată până nu sunt realizate toate mijloacele de
transport pe cablu şi nu sunt rezolvate toate aducţiunile de apă , curent electric şi gaz
.Tendinţa generală este , mai ales în Alpi , de a uni instalaţiile mecanice de urcat din toate
ţările alpine în scopul asigurării accesului turiştilor la variate domenii schiabile şi dotări de
agrement (obiectiv realizat 90%) . Spre o astfel de conexiune se depun eforturi şi în Tatra
(Cehia şi Slovacia) şi în Alpii Dolomitici (Iugoslavia).
12.Numărul mereu crescând al amatorilor de schi a determinat crearea în numeroase staţiuni a
unor importante şcoli de schi , ce se adresează categoriilor diferite de turişti, ca vârstă şi ca
grad de stăpânire a schiului . Instructorii de schi sunt recrutaţi de regulă dintre celebrităţile
schiului naţional , european sau mondial .
13.În privinţa agrementului se apreciază că gama oferită trebuie să fie bogată şi diversificată ,
încât să satisfacă şi exigenţele celor ce nu vin sa practice schiul (18-20%) . În acest sens o
atenţie deosebită se acordă întreţinerii în bune condiţii a potecilor pentru drumeţii . Dintre
dotări amintim : piscină acoperită şi în aer liber , bar cu pian , bar elveţian , bar american ,
variate terenuri de sport , săli de sport şi de forţă , saună , bowling , patinoare naturale şi
artificiale , discoteci , centre de echitaţie , cursuri de iniţiere în diferite meserii sau arte .
14.Fiecare staţiune are posturi de radio şi televiziune proprii , prin intermediul cărora sunt
transmise buletine ale zăpezii , starea vremii , ştiri diverse şi foarte multă muzică .
15.Reţeaua comercială este bogată şi diversificată de la magazine alimentare , de artizanat , de
artă , de antichităţi , bijuterii , etc.
16.Foarte răspândit şi utilizat de cca. ¾ dintre turiştii sosiţi în staţiunile alpine este –skipass-
ul- (paşaportul de schi) , care oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioadă determinată
contra unei sume fixe . Tariful include cazare , transport , utilizarea instalaţiilor de urcat ,
lecţii de schi , beneficiind şi de unele facilităţi care diferă de la staţiune la staţiune .
17.Tarifele în cadrul aranjamentelor pentru sporturi de iarna sunt diferenţiate pe sezoane :
sezon de vârf – feb-mar- , sezon inferior –ian-feb- , -mar-apr- , presezon şi post sezon stabilite
în cadrul fiecărei staţiuni în funcţie de condiţiile meteorologice de schiat şi de afluenţa de
vizitatori .
18.Atenţie deosebită se acordă şi turismului montan de vară , prin marcarea unor poteci şi
trasee pentru drumeţie montană , amenajarea unor peşteri şi grote pentru vizitare (peste 800
numai în Cehia şi Slovacia) . Numeroase posibilităţi de practicare a sporturilor nautice ,
amenajarea de pârtii artificiale şi practicarea schiului pe iarbă , amenajarea unor lacuri de
pescuit şi vânătoare , etc.
În România există condiţii naturale deosebite care au determinat dezvoltarea a 3 staţiuni
importante –Poiana Braşov , Sinaia , Predeal - , care concentrează pe un areal de cca. 150 km
pătraţi 63% din capacităţile de cazare existente în staţiunile montane româneşti , 70% din
totalul pârtiilor amenajate şi a instalaţiilor mecanice de urcat , 40% din circulaţia turistică din
zona muntoasă , respectiv 52% din sosirile de turişti străini . La acestea se adaugă staţiunea
Azuga , cu importante amenajamente de ultima oră.
Deficienţele semnalate în staţiunile menţionate se referă la :
- diversificarea redusă a unităţilor de cazare şi alimentaţie publică ;
- insuficienţa dotărilor de agrement ;
- calitatea şi pregătirea personalului şi a serviciilor prestate ;
- prezenţa unui valoros domeniu schiabil însă necompetitiv ca lungime şi lăţime şi
varietate a pârtiilor cu cel al altor staţiuni europene ;
- insuficienţa instalaţiilor mecanice de urcat ca lungime , capacitate orară , diversificare,
etc.
- întreţinerea defectuoasă a pârtiilor de schi şi slaba lor iluminare .
Turismul montan pentru practicarea sporturilor de iarnă se realizează şi în numeroase alte
staţiuni din România precum Păltiniş , Semenic , Borşa , Durău , Stâna de Vale , Lacu Roşu ,
Buşteni , Bâlea , etc.
În 2003 a fost lansat şi aprobat un program generos de amenajare a spaţiului montan
carpatic cu pârtii de schi realizate la standarde europene . Majoritatea masivelor montane ce
deţin domeniu schiabil sunt prinse în acest program , în judeţul nostru fiind prinse amenajări
în Munţii Bârgăului , Rodnei şi Ţibleşului . Proiectul se numeşte Superschi în Carpaţi şi
urmează a fi transpus în practică după realizarea studiilor de fezabilitate şi după evaluarea
corectă a resurselor financiare.

Curs III
Amenajarea turistică a staţiunilor balneo-climatice
Oamenii din societatea modernă supuşi unui ritm mai alert de viaţă decât generaţiile
anterioare simt din ce în ce mai mult nevoia unor remedii naturale care să le rezolve o parte
din neajunsurile create de activităţile complexe pe care le desfăşoară.
Pe lângă acest fapt există o tendinţă sporită pe mapamond de-a renunţa pe cât se poate la
consumul excesiv de medicamente , ca fenomen care a pus stăpânire pe societăţile industriale
şi urbane super dezvoltate . Iată de ce staţiunile balneo – climatice au revenit în atenţia
societăţilor respective lărgindu-şi gama terapiilor naturale şi diversificând-o de la tratamente
şi cure exterioare până la cure interioare şi băi cu plante medicinale .
Însă aceste locuri înzestrate de natură cu surse hidro-minerale valoroase , cu nămoluri
terapeutice , cu iviri mofetice şi altele necesită o amenajare specială şi specifică pentru că
numai aşa valoarea zestrei naturale poate fi fructificată şi amplificată . Organismele mondiale
în domeniu şi factorii guvernamentali naţionali şi-au sporit interesul faţă de utilizarea şi
valorificarea factorilor naturali terapeutici , gândind şi concepând mereu criterii de clasificare
a staţiunilor balneo-climatice şi climaterice .

Criterii de clasificare a staţiunilor balneo-climatice şi climaterice

Zestrea naturală a localităţilor supuse analizei şi judecăţii factorilor abilitaţi nu este
suficientă pentru ca o aşezare umană în cuprinsul căreia apar valoroase surse minerale să fie
proclamată staţiune balneo-climaterică şi să intre într-un catalog naţional sau internaţional de
clasificare specifică . De aceea OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii ) împreună cu o serie
de factori naţionali guvernamentali au gândit un set de criterii de clasificare a staţiunilor
balneo-climatice şi climaterice .
S-a plecat de la ideea iniţială a îndeplinirii unor condiţii minime obligatorii de încadrare a
unei localităţi în categoria staţiunilor balneo-turistice :
- existenţa unor substanţe minerale utile valoroase pentru balneo-terapie exploatabile şi a altor
factori climatici şi ambientali recunoscuţi ştiinţific cantitativ şi cantitativ ;
- dotările tehnice necesare pentru exploatarea şi utilizare a substanţelor minerale balneare ;
- capacităţi de cazare , alimentaţie şi tratament corespunzătoare realizării turismului balneo-
climateric ;
- dotări cu elemente de agrement corespunzătoare ;
- posibilităţi de servire a mesei în conformitate cu recomandările medicului balneolog ;
- amenajări şi dotări urban edilitare minimale ;
- perimetre de protecţie ecologică , sanitară şi hidrogeologică clar conturate în spaţiu .
În final , un aviz trebuie obţinut şi de la ministerul turismului sau de la agenţia de profil pe
baza unei solicitări documentate din partea autorităţilor administrative publice locale .
Pentru clasificarea staţiunilor balneo-turistice intră în calcul un set de 8 criterii punctate cu
un sistem consacrat în funcţie de valoarea lor:
1.Cantitatea şi calitatea factorilor naturali ;
2.Confortul şi funcţionalitatea bazei materiale ;
3.Organizarea şi dotarea bazei medicale care asigură asistenţa de specialitate balneo-
terapeutică ;
4.Calitatea dotărilor şi amenajărilor urban edilitare ;
5.Organizarea şi materializarea protecţiei ambientale şi de profil , perimetre de protecţie ;
6.Organizarea şi dotarea spaţiilor de agrement şi divertisment şi a parcurilor balneare ;
7.Organizarea şi dotarea culturală , comercială şi administrativă ;
8.Accesibilitatea , mijloacele de transport şi starea căilor de comunicaţie .

Indicatori de corelaţie între calitatea şi cantitatea substanţelor minerale omologate şi

cererea de servicii de tratament balnear

1. Cura internă cu apă minerală la izvor . Considerând porţia maximă de apă 300 ml şi
un consum de 3 porţii/zi pentru fiecare pacient se calculează la un timp de funcţionare
util al izvorului de 8 ore cu pierderi de 30% .
2. Cura externă cu apă minerală/termală .
a)cadă cu apă minerală/termală considerând că pentru o cadă se consumă cca. 300 l apă
pentru o baie la un timp de funcţionare de 7 ore/zi şi un timp de efectuare a procedurii
de maximum 40 minute se poate calcula aproximativ cantitatea de apă minimă
necesară/zi .
b)bazin pentru balneaţie ; se consideră pentru calcul o normă de 4m pătraţi de persoană
la o adâncime medie de 1,5 m cu alimentare prin curgere continuă astfel la sfârşitul
zilei de lucru considerată de 7 ore apa să fie schimbată odată . O procedură durează 40
de minute .
c)bazin pentru kineto-terapie .
3. Cura externă nu nămol
a) baia de nămol diluată . Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore
şi un timp pentru procedură de 40 minute
b)împachetări cu nămol .
4. Baia mofetică . Considerând programul de lucru al mofetei de 7 ore/zi şi durata unei
proceduri 30 de minute rezultă pentru o mofetă standard de 40 m cubi posibilitatea efectuării
curei pentru 700 pacienţi la un grad de acoperire de 2 persoane/m pătrat şi 350 pacienţi la un
grad de acoperire de 1 persoană .
Calculând pierderile de gaz prin dizolvare redumetrică (în medie 80 l /pers până la
adâncimea de 1,5 m ) prin difuziune moleculară şi prin absorbţie pe haine rezultă un consum
de gaz în mofetă zilnic egal cu dublul volumului mofetei .
5. Aerosoloterapia cu apă minerală - se consideră porţia pentru o procedură pentru
fiecare pacient de minimum 100 ml apă şi o durată maximă a procedeului de 40 minute .

Strategii de dezvoltare a bazei materiale necesară tratamentului balnear

Pentru buna desfăşurare a acţiunii de organizare şi amenajare a staţiunilor s-au avut şi se

au în vedere următoarele :
a) Sistematizarea şi definirea zonelor funcţionale (perimetrul balnear) care coroborează
datele privind exploatarea optimă a factorilor naturali de cură , amplasamentele cele
mai favorabile , măsuri de materializare a perimetrelor de protecţie sanitară ;
b) Dimensionarea clădirilor , a stabilimentelor balneare şi de altă natură , în funcţie de
volumul , capacitatea şi calităţile factorilor naturali de cură ;
c) Amenajarea unor spaţii verzi şi utilizarea lor în scopuri terapeutice ;
d) Utilizarea juridică şi economică a factorilor naturali de cură prin gospodărirea ,
înmagazinarea şi transportul raţional cu evitarea alterărilor şi a pierderilor nejustificate
e) Utilizarea unor tehnici şi echipamente balneo-terapeutice moderne şi eficiente care să
nu perturbe starea naturală a surselor hidro sau termo minerale .
În ceea ce priveşte strategia de dezvoltare a bazei materiale specifică turismului balnear se
conturează de asemenea câteva direcţii prioritare :
a) crearea în toate staţiunile cu programe de profilaxie balneară a unei baze materiale
corespunzătoare (trasee în aer liber pentru alergări şi mers pe jos , amenajarea de
suprafeţe de apă cu plajă , spaţii amenajate pentru gimnastică de grup şi sporturi ca
badminton , tenis , etc.)
b) modernizarea instalaţiilor balneo-climaterice pentru captarea , distribuţia , transportul
şi recuperarea factorilor naturali terapeutici ;
c) diversificarea în unele staţiuni climatice sau cu un singur tip de substanţă terapeutică ,
a utilizării factorilor naturali prin :
- descoperirea şi captarea unor ape minerale pretabile la băile externe ;
- aducerea sau prepararea unor nămoluri în staţiune ;
- practicarea helioterapiei şi a băilor reci când sezonul o permite ;
- organizarea unor cure terapeutice în saline , peşteri , grote naturale , dacă distanţa faţă
de staţiune nu este prea mare .
d) modernizarea instalaţiilor terapeutice şi adăpostirea lor în spaţii închise pentru a nu
depinde de capriciile vremii ;
e) modernizarea instalaţiilor pentru a diversifica procedurile (nămol , pungi termice ,
parafină )
f) dezvoltarea bazelor de kineto-terapie pentru practicarea kineto-terapiei de recuperare ;
g) pentru a accentua caracterele specifice ale factorilor naturali de cură şi a experienţei
colective medicale din unele staţiuni se pot studia posibilităţile de creare a unor unităţi
specializate pentru profilaxia , terapia şi recuperarea balnearilor aparţinând unei
anumite grupe de afecţiuni .
 Curs IV
Amenajarea turistică a zonei de litoral

Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului

Dacă avem de-a face cu o variantă ideală de litoral cu un ţărm ce are o topografie pretabilă
la construcţii diverse , cu plaje de largă desfăşurare spaţială şi cu ape cu un regim termic
rezonabil tot anul problema amenajării turistice a zonei respective nu comportă elemente
majore de dificultate .
Coeficienţii de dificultate în amenajarea zonelor litorale apar în arealele de ţărmuri
temperate , unde plajele înguste şi topografia complexă a reliefului litoral ridică probleme
tehnice speciale . Dacă realizăm un exerciţiu de imaginaţie şi acceptăm în calitate de
constructori să amenajăm o secvenţă din litoralul atlantic al Braziliei (zona plajei
Copacabana) şi în acelaşi timp încercăm să rezolvăm şi un proiect la Marea Neagră este
normal să ne punem întrebarea care dintre proiecte va suporta costuri mai ridicate (pentru a
prelungi sezonul în zona mării negre este evident faptul că proiectul de acolo va trebui
prevăzut cu sisteme de încălzire ce vor amplifica în final costurile de executare a proiectului;
în plus , topografia zonei Copacabana este mai favorabilă aplicării proiectului decât cea din
zona mării negre , unde apar şi o serie de obstacole morfologice ce trebuie rezolvate -
alternanţa unor plaje înalte cu faleze cu unele sectoare inundabile sau existenţa unor tronsoane
litorale unde rezistenţa terenului este discutabilă .
În funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţii de organizare ,
respectiv tipologia implantărilor şi localizarea amplasamentelor . Mărimea unei staţiuni
litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor , avându-se în vedere următorii
parametrii :
1. Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale configuraţiei
şi cadrului natural de ansamblu . De exemplu , pe litoralul românesc se disting situaţiile : ţărm
cu plajă nelimitată în interior de elemente naturale ; ţărm delimitat de faleze cu lacuri şi
mlaştini ; ţărm fără plaje , dar la care fundul mării este uşor accesibil şi în care pot fi realizate
plaje artificiale .
Din experienţa internaţională se constată că o exploatare efectivă a plajei se poate realiza
pe o lăţime de 50 m , ţărmurile situate mai în adâncime fiind în general ocupate cu jocuri de
plajă , umbrele , vestiare şi plantaţii , ceea ce se remarcă şi pe litoralul românesc . Plajele cu
lăţimi mai mari de 100 m contribuie la sporirea gradului de confort , asigurând menţinerea
cadrului natural – vegetaţie de protecţie , dune de nisip , zone adăpostite de vânt , fără a spori
însă gradul de utilizare a ţărmului , întrucât cura helio-marină pierde din eficienţă la mai mult
de 50 m de la apă .
2.Capacitatea optimă de primire a plajei este un indicator sintetic de mare însemnătate ,
folosit atât în determinarea capacităţii plajei cât şi în dimensionarea staţiunii propriu-zise. În
literatura de specialitate , nivelul de ocupare a plajei are ca bază de calcul un indicator de tip
formulă , menit sa determine capacitatea optimă a plajei : Co=(S/L)/N (Co-capacitatea
optimă; S-suprafaţa plajei ; L-lungimea plajei ; N- norma de spaţiu afectat unui vizitator ) .
Experienţa ţărilor cu turism litoral foarte dezvoltat permite să luăm în considerare următoarele
norme de spaţiu pentru plajă sau linie de ţărm :
- ocupare intensivă (4-6 m2 /vizitator ) , când se consideră că plaja nu este ocupată cu alte
activităţi în afară de cura helio-marină ;
- ocupare medie (6-8 m2/vizitator ) , când se iau în considerare în general aceleaşi condiţii ca
mai sus dar apar şi unele amenajări reduse ca suprafaţă ;
- ocupare largă (8-12 m2/vizitator ) , în situaţia plajelor a căror lăţime depăşeşte 80-100 m şi
unde , în partea îndepărtată de ţărm se amenajează cu dotări pentru sport, agrement ,
alimentaţie publică , plantaţii de protecţie , etc.
3.Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă se stabileşte luând în considerare că
durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie în intervalul optim de plajă în aceeaşi lună în
condiţiile climatului românesc de 3-4 ore , la care putem prinde în calcul şi prelungirea sau
extinderea pe o perioadă de 7-8 ore (între 9-17) . Indicele de simultaneitate (Is) este egal cu
1/3 din numărul de vizitatori potenţiali , în funcţie de condiţiile specifice locale , de profitul
staţiunii şi de nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratament cultural-
recreative , care pot constitui pentru turiştii staţiunii atracţii suplimentare către alte activităţi
balneo-turistice , dar şi prilej de revenire a acestora în locurile respective .
4.Capacitatea zilnică a plajei exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja , număr
pe baza căruia se stabileşte mărimea staţiunii şi în special capacitatea dotărilor şi amenajărilor
acesteia . Se calculează astfel : Cz = Is * Cn – capacitatea optimă potenţială a plajei , stabilită
pe baza normei de suprafaţă oferită unui vizitator .

Amenajarea coastei litorale a provinciilor franceze Langnedoc-Rousillon

Amenajarea turistică a unei vaste zone de litoral din sudul Franţei , întinsă pe o lungime de
peste 180 km pe teritoriul provinciilor amintite este operaţiunea turistică de cea mai mare
amploare decisă vreodată în Europa şi chiar în lume .
Special pentru acest proiect a fost constituiră Misiunea Interministerială pentru Amenajare
Turistică a Litoralului Langnedoc-Rousillon , ca unica responsabilă a întregii acţiuni , căreia
i-a fost acordată libertate deplină , acţionând ca un veritabil comando în cadrul administraţiei
franceze .
Principalele obiective ale proiectului de amenajare decis în anul 1963 au fost încă de la
început definite :
- crearea unei mari regiuni turistice prin punerea în valoare a tuturor resurselor
existente;
- diversificarea economiei regiunii prin aportul multiplelor activităţi pe care le
generează turismul ;
- echilibrarea balanţei de plăţi turistice a Franţei ;
- asigurarea pentru clientela franceză şi cea străină a unei alternative de vacanţă la
concurenţă cu celelalte zone de litoral ale mediteranei .
Ca toate atuurile care au justificat decizia de amenajare (poziţia mediteraneană , climatul ,
centura de iazuri care brodează malul , plaja imensă , etc. ) zona prezintă şi obstacole
considerabile : ţărmul plat , fără relief , cu un peisaj monoton şi dezolant , cu vânturi puternice
, care fac navigaţia periculoasă şi care pompează spre ţărm ape ceva mai reci decât în restul
zonei , precum şi cu prezenţa disconfortabilă a ţânţarilor din zonele mlăştinoase . De aceea,
încă de la început a fost lansată o politică de protecţie de mare anvergură în cadrul căreia
împădurirea a fost considerată investiţia de bază , pentru aceasta alocându-se anual importante
sume .
Politica aceasta a avut o triplă valenţă :
- multiplicarea spaţiilor verzi din toate staţiunile ;
- reîmpădurirea şi regenerarea masivelor din apropiere (cca. 700 ha) ;
- distribuirea în mod gratuit locuitorilor regiunii a milioane de arbori şi arbuşti .
Pe de altă parte zonele a căror frumuseţe naturală , interes istoric sau valoare estetică se
recomandă a fi ocrotite au fost inventariate cu minuţiozitate şi supuse unor legi speciale de
protecţie , creându-se câteva rezervaţii ştiinţifice de mare interes .
 Un alt factor însemnat în atingerea obiectivelor l-a constituit realizarea tuturor structurilor
de infrastructură şi echipare a terenurilor înaintea construirii imobilelor . S-au realizat astfel
căi de comunicaţie rapidă între zonele în curs de amenajare şi reţeaua naţională de căi rutiere ,
s-au delimitat şi amenajat spaţiile verzi şi s-a construit un lanţ întreg de porturi de agrement
(19).
O problemă fundamentală a fost aceea a protecţiei terenului , urmărindu-se o densitate
rezonabilă a construcţiilor , pentru a-l scuti pe turistul venit dintr-un mediu urban artificializat
într-un altul la fel de sufocant . Clădirile au alternat cu numeroase spaţii verzi şi locuri de
agrement .
Pentru a deveni o activitate permanentă în vederea punerii depline a bazelor materiale
create s-a hotărât ca turismul în Langnedoc-Rousillon să fie un turism pentru toţi . De aceea ,
toate categoriile sociale pot beneficia aici de instalaţii turistice care vor face ca turismul
tradiţional şi naturismul să convieţuiască . Politica de încurajare a turismului social a îmbrăcat
două forme :
- rezervarea în staţiunile noi a unor terenuri pentru instituţiile de turism social iar pe
restul litoralului , crearea unui număr important de camping-uri în colaborare cu
municipalităţile ;
- pe o altă coordonată a fost soluţionată problema naturismului , care a câştigat în
ultimele decenii foarte mulţi adepţi , întoarcerea spre natură , desprinderea de mediul
urban şi artificiile vieţii moderne reprezintă unul dintre magneţii turismului
contemporan .
Problema încurajării de către stat a centrelor de naturism a fost larg dezbătută în cadrul
Misiunii Interministeriale . Abandonarea termenului vechi de nudism , disciplina personală şi
colectivă impusă naturiştilor , Controlul Federaţiei Naţionale şi Internaţionale a Naturismului
au pledat în favoarea lui .
Staţiunea Cap d’Adge a devenit cel mai mare centru european de naturism , primind cca.
40000 de naturişti în fiecare vară . Acestui centru i-au fost rezervate nu cartier întreg şi un sat
turistic special , cu o arhitectură foarte reuşită „Port Nature” (cu două nuclee de bază
amenajate de către britanici şi ei mari amatori de naturism ) .
După construirea primelor staţiuni , principala preocupare a fost animaţia , în primul rând
pentru sezonul de vară . Porturile au devenit mai întâi puncte de plecare pentru toţi cei care
gravitau în jurul cluburilor nautice . pe de altă parte , sporturile terestre : tenis , baschet ,
minigolf , echitaţie , jocurile de plajă şi pentru copii au contribuit de asemenea la animarea
staţiunilor .
În La Grande Motte şi Port Barcares au fost reamenajate cazinourile , ultimul pe
pachebotul nisipurilor Lydia . Locul pe care îl ocupă în vacanţele de azi activităţile culturale a
determinat crearea de condiţii pentru practicarea unor meserii tradiţionale , a muzicii , a
dansului , gimnasticii , a învăţării limbilor străine . Animaţia a devenit o politică de bază a
fiecărei staţiuni. În fiecare an , pentru toate staţiunile se elaborează un calendar al sărbătorilor,
spectacolelor şi distracţiilor .
Agrementul se reînnoieşte însă în fiecare an , el contribuind decisiv la prelungirea
sezonului turistic . Nu a fost neglijat nici extra sezonul , spre această perioadă fiind atrase
categoriile de clientelă care au valorificat din plin baza tehnico-materială a staţiunilor : tinerii
şi sportivii , participanţii la colocvii şi congrese , pentru care se oferă aici la concurenţă cu
marile oraşe săli dotate cu echipamente audio vizuale moderne şi posibilităţi variate pentru
distracţii .
Politica de marketing planificată cu mare atenţie a fost susţinută de o publicitate periodic
înnoită .
Creşterea circulaţiei turistice după finalizarea proiectului de amenajare a fost
spectaculoasă: de la 525000 în 1965 la 2,4 milioane în 1980 şi 3-4 milioane în prezent .
Străinii au reprezentat 20% din circulaţia înregistrată dar în sezonul propriu-zis ei au ajuns la
50-60 % (din care jumătate germani ) .
În afara sezonului circulaţia turistică internaţională a adus o preţioasă contribuţie la
prelungirea activităţii turistice . Din aprilie până la sfârşitul lui iunie , străinii au reprezentat
aici majoritatea turiştilor . În Langnedoc-Rousillon , turismul a atins o asemenea dezvoltare
încât a devenit motorul prosperităţii economice a regiunii şi aproape singurul creator de locuri
de muncă . Cifra de afaceri a staţiunilor a fost cu mult superioară veniturilor din agricultură şi
viticultură , activităţi principale înaintea amenajării turistice . Amenajarea turistică realizată a
determinat crearea a peste 8000 de locuri de muncă permanente în turism şi 20000-25000 de
locuri permanente în alte sectoare . La toate acestea în sezonul estival propriu-zis se adaugă
peste 20000 de locuri de muncă sezoniere .
Povestea amenajării turistice complexe din arealul Langnedoc-Rousillon rămâne una de
mare succes , ea generând un veritabil boom economic pentru o parte a Franţei şi a Europei
austeră cândva .

Curs V
Amenajări turistice în ariile protejate
Organizarea unor parcuri naţionale şi naturale trebuie să rămână nu doar o simplă sarcină
socială , nu doar o simplă încercare de ocrotire a naturii ci şi o modalitate de valorificare
turistică a unor elemente ale mediului ambiant cu statutul de unicat .
Iniţiatorul ariilor protejate din Germania , Sonneman , spunea că „ natura nu trebuie
protejată numai pentru ea însuşi dar mai ales pentru oamenii care caută în ea o sursă de
sănătate , bucurie şi recreere inteligentă “.
Acţiunea de amenajare a ariilor protejate trebuie gândită pe două coordonate
fundamentale: protejarea elementelor bio diversităţii , alături de cointeresarea comunităţilor
umane în realizarea acestui deziderat din perspectiva dezvoltării durabile , a habitatelor
umane.
Eliminarea omului din ecuaţia protecţiei naturii reprezintă o greşeală care mai devreme sau
mai târziu va obstrucţiona ideea de conservare a bio diversităţii . Din aceste multiple
perspective parcurile naturale şi naţionale trebuie amenajate în folosul valorificării lor de către
turiştii dornici să guste natura la ea acasă .
Atât în ţara noastră cât şi în celelalte ţări cu tradiţie în domeniul ocrotirii naturii
sistematizarea parcurilor are în vedere divizarea teritoriilor în cel puţin 3 zone în funcţie de
care se realizează construirea reţelei de drumuri de acces şi de circulaţie interioară şi
amplasamentele bazei materiale propriu-zise :
- o primă zonă a rezervaţiei ştiinţifice , în cuprinsul căreia este promovată ideea de
protejare globală a naturii , flora , fauna şi peisajul fiind supuse unui regim restrictiv
din partea activităţilor umane şi făcând doar obiectul cercetării ştiinţifice;
- o a doua zonă , numită zonă tampon , este rezervaţia integrală mai extinsă ca
suprafaţă, ce înconjură rezervaţia ştiinţifică , asigurându-i o protecţie ecologică ; este
supusă şi ea unui regim restrictiv dar nu exclude unele activităţi umane , chiar
economice limitate; în cadrul ei sunt amenajate alei pentru circulaţie , uneori şi alte
construcţii turistice , chiar baze de cazare ;
- cea de-a treia zonă , în mod obişnuit zona periferică , este construită în jurul
parcurilor, în scopul de a pune la dispoziţia vizitatorilor aceleaşi obiective naturale
cărora lise aplică însă o reglementare strictă de ocrotire ; ea comportă activităţi umane
de diferite intensităţi şi asigură preluarea fluxurilor turistice şi apoi dispersarea lor spre
obiectivele de interes din restul parcului .
 Activităţile umane sunt supuse unui regim special în parcurile naţionale şi naturale :
exploatările miniere şi forestiere , vânătoarea , pescuitul , păşunatul animalelor domestice ,
practicarea agriculturii , industriei şi comerţului , construcţia de baraje , locuinţe , linii
electrice de înaltă tensiune sunt interzise şi este limitată construirea căilor de comunicaţie şi a
altor activităţi care ar duce la ruperea echilibrului ecologic . Sunt permise însă o serie de
acţiuni legate de organizarea turismului (elemente ale bazei materiale , marcarea unor trasee ,
filmarea documentară a unor obiective protejate , practicarea unor sporturi ca echitaţia ,
canotajul , schiul , etc.) , cercetarea ştiinţifică în laboratoare şi staţiuni specializate .
Amenajarea turistică a parcurilor naturale şi naţionale variază de la o ţară la alta , aşa cum
diferă şi echipamentele turistice ale fiecărui parc în funcţie de specificul lui . Dotările turistice
cuprind în general baze de cazare foarte diversificate (terenuri de campare , corturi , cabane ,
refugii , vile , hoteluri , tabere de tineret , sate de vacanţă , etc. ) , baze de alimentaţie publică
(restaurante moderne cu specific local , chioşcuri , cofetării , etc.) , ici magazine pentru
comerţ adecvat , călărie , şi alte dotări pentru divertisment caracteristice fiecărui loc .
Cu prilejul Conferinţei Mondiale a Turismului din Indonezia (Bali 1992) s-a ridicat pentru
prima dată problema capacităţii de suport a mediului , având la bază recomandările OMT ,
potrivit cărora nevoile turistului nu trebuie să prejudicieze interesele sociale şi economice ale
comunităţilor locale . Acestea trebuie să îşi păstreze şansa de a convieţui în armonie cu natura
locurilor , fapt pentru care au fost stabilite o serie de norme speciale .

Amenajarea turistică a parcurilor naturale din diverse ţări

Studii de caz

Parcul Naţional La Vanoise din Franţa a fost amenajat în arealul masivului alpin cu
acelaşi nume , în vecinătatea omologului său italian Grand Paradiso , la graniţa dintre cele
două ţări . Este o rezervaţie complexă desfăşurată pe o suprafaţă de peste 53000 ha. Parcul
oferă numeroase posibilităţi de practicare a activităţilor turistice , în interiorul acestuia fiind
posibile drumeţiile pe rute sau circuite diversificate ca durată , destinaţie , tematică , circuite
comentate , alpinism pe vârfuri care depăşesc 3000 m altitudine , foto safari , schi alpin şi
fond , cu plecare din satele şi staţiunile specializate în sporturi de iarnă (Val d’Izere ,
Courchevel , Pralignon , etc.) .
Vizitarea zonei se face numai cu ghizi însoţitori pe o reţea de 500 km de poteci marcate ,
cele mai multe fiind practicabile între 1 iunie şi 30 octombrie . În această zonă sunt amenajate
platforme de privelişte în punctele cu perspectivă peisagistică remarcabilă , numeroase
panouri explicative precum şi 29 de refugii (18 administrate de Parcul Naţional , 8 de Clubul
Alpin francez , 3 particulare ) , cu o capacitate de 1400 de locuri .
Zona periferică ce delimitează o suprafaţa de 140000 ha este echipată cu dotări de ordin
social economic şi cultural , terenuri de campare , cabane turistice , staţiuni pentru sporturi de
iarnă , etc. Aici funcţionează un centru de cercetări ştiinţifice , o casă a tineretului , un centru
de conservare a tradiţiilor , a mediului şi a monumentelor antropice . Activităţile turistice sunt
diversificate , ele desfăşurându-se fie în aer liber (drumeţii , circuite tematice , schi alpin şi
fond , alpinism , pescuit , jocuri sportive diverse , caiac-canoe , echitaţie , etc. ) fie în spaţii
închise (conferinţe , programe distractive , cursuri de astronomie , sculptură în lemn , piatră ,
etc . ) .
În localităţile din jurul parcului sunt amenajate muzee , expoziţii de artizanat , de foto
safari , de documente istorice , iar Departamentul Turistic din Savoia editează în fiecare an o
carte program cu oferta generoasă a acestui parc pentru toţi turiştii. Până în perioada 1-15
iunie a fiecărui an aceste documente sunt distribuite în întreaga ţară .
Parcul Naţional Jasper din Canada a fost înfiinţat în 1907 , desfăşurându-se pe o suprafaţă
de peste 1 milion de ha în bazinul superior al fluviului Alhabaska . Este situat în Munţii
Stâncoşi la cca. 375 km de Edmonton , capitala statului Alberta şi cca. 450 km de Calgary . Se
desfăşoară pe un ecart altitudinal cuprins între 1005 m şi 3783 m (Muntele Columbia) .
Munţii sunt alcătuiţi din roci sedimentare , calcare , gresii , marne modelate atât de apele
curgătoare cât mai ales de gheţari care au dat naştere unei fizionomii insolite constând din
abrupturi , curgeri de grohotiş , morene glaciare , lacuri glaciare , lacuri , cascade , etc.
O notă originală o dau gheţarii existenţi dintre care unul amenajat special pentru vizitare .
O cale ferată terminată în 1975 asigură accesul în zonă , ea determinând şi apariţia orăşelului
Jasper , singura localitate din actualul parc naţional unde se află şi administraţia parcului .
Orăşelul are cca. 4000 locuitori permanenţi , fiind dotat cu cele mai importante amenajări
necesare turismului .Peste 2 milioane de turişti vizitează parcul şi implicit orăşelul în fiecare
an .
Administraţia parcului întreţine cca. 300 km de drum public în tot timpul anului şi peste
1000 km de poteci marcate pe munte .
Printre activităţile de agrement oferite vizitatorilor se numără plimbările cu autocarul , cu
bicicleta , piknicurile , terenurile pentru camping , excursiile combinate , schiul , plimbările pe
apă cu ambarcaţiuni de cauciuc , plutăritul , etc.
În cuprinsul parcului genul acesta de activităţi este organizat de administraţia ariei
protejate , în vistieria căreia intră resurse financiare consistente . Hotelurile , restaurantele si
magazinele sunt concesionate particularilor cu taxe speciale ce se ridică până la 20% din
beneficii . Administraţia parcului controlează activitatea acestor unităţi concesionate ,
verificând în acelaşi timp preţurile . Capacitatea celor 11 hoteluri din orăşel este de 980 de
camere . Personalul permanent al administraţiei parcului este de cca. 200 de persoane , dintre
care 50 sunt cu studii superioare . Din acest personal o mare parte o reprezintă personalul de
pază , care se desfăşoară de obicei călare pentru paza contra braconajului .

Parcul Naţional Serengeti se află în Câmpia cu acelaşi nume în Africa , în partea central
nordică a Tanzaniei şi pe o foarte mică porţiune în Kenya , în nord est ajungând până la lacul
Victoria .
Fondat în 1951 el acoperă o suprafaţă de 14763 km2 , în mare parte savană . În 1981 a fost
adăugat pe lista patrimoniului mondial UNESCO . Este singurul loc din Africa unde mai au
loc ample migraţii ale animalelor , fiind renumit mai ales pentru turmele uriaşe de ierbivore
(antilope gnu , zebre , gazele ) .
Prin parc mişună cca. 1300000 de antilope gnu , 150000 de gazele , 60000 de zebre şi
multe alte specii de ierbivore , la care se adaugă peste 350 de specii de păsări – struţi , vulturi ,
flamingo , etc.
Amenajarea parcului s-a făcut ţinând cont de specificul morfologic al zonei dar şi de
particularităţile bio diversităţii protejate . Parcul cuprinde câteva amenajări racordate la
specificităţile savanei din zonă dar şi la spiritul etno-cultural al locurilor :
1.Amenajarea Serena – Safari – Lodge este amplasată pe o câmpie deluroasă , oferind
turiştilor o privelişte de neuitat a savanei africane pe care pasc turme uriaşe de ierbivore .
Lodge-ul este inspirat de satul tradiţional african cu colibe rotunde , el urmărind să creeze atât
prin aspectul exterior cât şi prin detaliile de interior (obiecte de artă lucrate manual de
localnici ) , o atmosferă indigenă tipică . Acesta cuprinde în total 66 căsuţe în stil autohton ,
primitoare , fiecare dotate cu baie proprie şi cu balcon .
2.Amenajarea Sera-Nera este amplasată de asemenea în partea centrală a parcului , în jurul
unui martor structural de piatră , are o capacitate de 75 de camere duble şi a fost construit în
jurul anului 1960 aproape în totalitate din sticlă şi piatră .
3.Amenajarea Sopa este originală prin arhitectură şi locaţie , fiind situată în sud vestul
parcului , pe înălţimile dealurilor Nyaboro . Oferă o privelişte asupra savanei cu akacia în care
pasc tot timpul anului animale urmare a unei bogate surse de apă permanentă . Camerele sunt
moderne şi spaţioase iar ambianţa este completată aici de prezenţa unei piscine de mari
dimensiuni .

Rezervaţia biosferei Delta Dunării – spaţiu eco-turistic unicat în Europa

Delta Dunării constituie una dintre cele mai importante zone turistice ale României , prin
originalitatea şi varietatea resurselor turistice pe care le deţine .
Activitatea turistică din Delta Dunării este datorată următoarelor elemente ale cadrului
natural şi antropic :
- originalitatea şi spectaculozitatea peisajului în care se îmbină suprafeţele acvatice cu
stufărişurile , terenurile mlăştinoase şi grindurile marine şi fluviale cu păduri de stejar
şi zăvoaie de sălcii şi plopi , plaja mării şi dunele de nisip cu peisaje aride şi exotice ;
- oglinzile de apă – îndeosebi braţele Dunării , canalele , gârlele şi lacurile care
constituie atât locuri pentru excursii , agrement şi pescuit sportiv , cât şi principalele
căi de acces şi de circulaţia turistică în Deltă ;
- vegetaţia deltei , variată , bogată şi specifică ;
- păsările , prin cele 280 de specii variate ca origine geografică şi de interes ştiinţific ,
estetic şi unele chiar cinegetic conferă Deltei renumele de paradis al păsărilor ;
- fauna piscicolă deosebit de bogată şi variată de la crap , ştiucă şi somn la sturionii de
mare valoare economică şi interes ştiinţific ;
- plajele din zona de contact cu marea , care permit practicarea curei heliomarine ;
- condiţiile climatice deosebite (11-11,4 grade celsius , precipitaţii 350 – 400 mm/an ,
2630 de ore pe an durată de strălucire a soarelui ) ;
- potenţial cultural interesant cu numeroase vestigii istorice şi elemente etno-folclorice
aparte .
Într-un asemenea paradis se pot practica multiple forme de turism :
- turism de circulaţie ;
- turism de sejur ;
- turism balnear ;
- turism de week-end ;
- turism itinerant ;
- turism specializat (ştiinţific , cognitiv – educaţional ) ;
- turism profesional (agricol , apicol , piscicol , etc. ) ;
- turism pentru tineret ( agrement nautic şi alte derivate ale acestuia ) ;
- turism sportiv ( de la pescuitul sportiv la vânătoarea sportivă ) ;
- alte forme de turism (foto safari , hobby , etc.)

Elemente de amenajare ale rezervaţiei biosferei Delta Dunării

Declararea Deltei Dunării ca rezervaţie a biosferei impune ca activitatea de turism să fie

redefinită în sensul restructurării formelor de turism ca şi al promovării pe piaţa turistică a
produsului turistic .
Turismul trebuie să devină treptat activitate organizată în scopul promovării unui turism
specializat , puţin poluant , a turismului de cunoaştere cu valenţe ştiinţifice , profesionale şi
estetice .
Se impune limitarea treptată a turismului de masă şi stabilirea unor fluxuri turistice în
corelaţie cu capacitatea de suport ecologică a fiecărui ecosistem din zonă . Se impune
stabilirea şi amenajarea unor centre de control şi informare în principalele porţi de intrare în
deltă . Se impune retehnologizarea navelor de croazieră şi agrement pentru a corespunde
exigenţelor de protecţie a ecosistemelor . Predominarea oglinzii de apă în dauna uscatului ,
natura terenurilor pentru fundaţie impun o anumită concepţie de amenajare şi exploatare a
deltei şi anume :
1.Programele turistice trebuie să corespundă motivaţiilor principale ale deltei şi trebuie
realizate în cuprinsul spaţiilor acvatice mai ales cu bărcile ;
2.Realizarea unor dotări hoteliere în deltă este nerentabilă datorită costurilor mari de investiţie
legate de lucrările de conexe (fundaţie , izolări , alimentare cu apă , canalizare ,etc.);
3.Accentul trebuie pus pe ambarcaţiuni silenţioase de tip hotel plutitor , pontoane dormitor ,
pe ambarcaţiuni uşoare de cazare şi alimentaţie , amenajare de platforme supraînălţate de
campare şi agrement , amenajarea unor dotări de agrement nautic şi sportiv în locurile de
concentrare turistică ;
4.Completarea cu dotări de agrement a actualelor nuclee turistice de pe malul braţului Sfântul
Gheorghe ;
5.Încurajarea promovării turismului rural pentru a le oferi locuitorilor o sursă a prosperităţii
economico-sociale ;
6.Organizarea şi declararea unor sate turistice ;
7.Amenajarea şi ridicarea confortului pensiunilor pentru a primi turişti ;
8.Dezvoltarea şi diversificarea unor sectoare de servicii adiacente (de comerţ şi comerţ
specific cu peşte) ;
9.Dezvoltarea unei infrastructuri adecvate ;
10.Formarea şi pregătirea forţei de muncă pentru turism ;
11.Promovarea turismului în zonă printr-un mix publicitar adecvat .