Conceptul de “suveranitate”

Thomas Hobbes şi Edmund Burke

1. Introducere

Concept des utilizat astăzi, fundamental pentru definirea şi organizarea societăţii în care
trăim, „suveranitatea” este un termen cu o lunga istorie. Discuţiile şi controversele stârnite de
validarea şi definirea „suveranităţii” ca şi concept au variat în funcţie de curentele de gandire
din filozofie sau ştiinţele politice care s-au succedat de-a lungul timpului. Marii gânditori ai
acestor domenii au încercat să stabilească înţelesul nucleic al termenului în funcţie de
elementele care alcătuiau viziunea lor despre organizarea şi funcţionarea societăţii umane.
Astăzi „suveranitatea” este un termen larg acceptat ca fiind dreptul exclusiv de a
exercita autoritatea supremă politică (legislativa, executivă şi/sau judecătorească) asupra unor
regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înşişi. În general, noţiunea este
inseparabilă de conceptul de „stat” (unitate fundamentală în analiza relaţiilor internaţionale),
fiind recunoscută ca instituţie odata cu statul (1648 – Tratatele Westfalice).

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române avem:

- Suveranitate = calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa;
independenţă, putere supremă;
- Suveranitate naţională = independenţa unui stat faţă de alte state
- Suveranitatea de stat = supremaţia puterii de stat în interiorul ţării şi independenţă
faţă de puterea altor state

Accepţiunile „suveranităţii” au fost fluctuante, uneori chiar opuse semnificaţiei

contemporane. Astfel avem în continuare o încercare de studiu comparativ a terenului prin
prisma a doi mari gânditori ai ştiinţelor politice.
 2. Thomas Hobbes – sec. XVII

Thomas Hobbes s-a născut în 1588 în Anglia şi a studiat la Oxford. În timpul Războiului
Civil acesta a trăit în în exil la Paris (1640-1642) unde a întâlnit o serie de ari ganditori. Cele mai
importante lucrări ale sale au fost de fapt una singură, copletată şi desăvârşită în 3 etape:
„Elementele dreptului natural şi politic” (1640), „De Cive” (1647), „Leviathan” (1651). Ideile
esenţiale promovate în aceste lucrări au rămas în istorie şi au constituit baza unor discuţii
filosofice ample.
În viziunea lui Hobbes, singul model de guvernare viabil, compatibil cu natura umană
egoistă, este absolutismul, reprezentat de o autoritate unitară, supremă şi necondiţionată.
Colectivităţile umane care se supun acesteia nu au dreptul de a opune rezistenţă şi cedează
totaliatatea drepturilor naturale autorităţii (cu excepţia dreptului la autoconservare, care stă la
baza motivaţiei fondate pe interes). Hobbes punea semnul egalităţii între lege şi voinţa
conducătorului suprem, iar relaţiile sociale erau considerate ca fiind organizate pe baza unui
contract social între supuşi, care conferea legitimitate conducătorului suprem. Cu alte cuvinte,
în viziunea hobbesiană, suveranitatea capătă o dimensiune absolută, ea aparţine monarhului ,
suveranului şi este legitimă prin contractul social stabilit între supuşii aflaţi în inferioritate
(contractul nu are nici o legătura cu monarhul). Supunerea care conturează autoritatea
cârmuirii supreme este de fapt iyvorâtă din capacitatea acesteia de a proteja indivizii (interes
vital) şi nu din consimţământul acestora (aşa cu se întâmplă astăzi în sistemele democratice).
Conducătorul nu participă efectiv în contractul (pactul de supunere) amintit de Hobbes,
deci nu are nici un fel de responsabilitate guvernamentală. Neexistând o convenţie între supuşi,
suveranul nu poate în nici un mod să promisiunile sau pactul, pentru că acesta din urma nu
există de facto. Altfel spus cei supuşi nu pot rămâne decât supuşi şi nu au dreptul să se opună
conducătorului chiar dacă sunt conduşi de interese şi sunt îndreptăţiţi la autoconservare.
Hobbes, în opera sa „De Cive”, face distincţie între dreptul inalienabil la autoapărare (se referă
în principal la violenţa fizică) şi rezistenţa colectivă care este inacceptabilă.
Suveranitatea necondiţionată hobbesiană aparţine conducătorului absolut, mai puternic
decât supuşii şi nicidecum acestora din urmă (sau poporului) pentru simplul fapt ca ei nu
constituie un tot unitar, cu interese unitare (tocmai datorită naturii umane egoiste). Liderul
trebuie să ofere siguranţă, să rezolve toate conflictele, acestea fiind de fapt motivele centrale
pentru care indivizii acceptă să trăiască întro societate politică. Pentru a putea face acest lucru,
acesta trebuie să beneficieze de putere abslută, conferită de suveranitatea absolută
(suveranitate absolută fără de care, în opinia lui Hobbes, statul nu poate exista).

3. Edmund Burke – sec. XVIII

Edmund Burke s-a născut la Dublin în anul 1729 şi şi-a petrecut cea mai mare parte a
vieţii la Londra. Acesta a renunţat la studiile de drept pe care le începuse la Inns of Court în
favoarea unei cariere litereare. A îndeplinit funcţia de parlamentar şi trezorier al armatei
engleze.
Burke este un adept al legilor naturale şi crede în existenţa unor principii universal
valabile care se regăsesc de fapt în tradiţie (experienţe sedimentate) şi trebuie puse în aplicare
în practicile instituţionale ale unei comunităţi. Regulile şi cutumele care guvernează
comportamentul uman sunt de fapt rezultatul sedimentărilor, acumulărilor experienţelor
concrete şi nu construcţii pe fundamente principal abstracte.
Atitudinea lui Burke faţă de conceptul de „suveranitate” este predilect absolutistă,
precum cea a lui Hobbes, însă acesta consideră existenţa unor anumite limitări în ceea ce
priveşte puterea absolută a conducătorului suprem. Concret, el consideră că suveranitatea
supremă este compatibilă cu constrângerile constituţionale. Spre deosebire de viziunea lui
Hobbes, Burke nu pune semnul de egalitate între lege şi voinţa conducătorului, ci stabileşte
supremaţia legii, fără ca aceasta să afecteze capacitatea liderului de a-şi exercita puterea.
Limitările deziderate pentru conducător reprezintă de fapt tradiţia, raţiunea colectivă
încorporată în practicile şi experienţele care au existat din vremuri străvechi, acestea fiind
considerate a fi validate şi superioare gândirii unei minţi individuale.
Obligaţia indivizilor de a se supune conducerii nu are la bază capacitatea acestora de a
proteja (ca în demersul lui Hobbes) ci mai degrabă prescripţiile, prezumţiile şi prejudecăţile
(prin „prejudecăţi” acesta se referă de fapt la experimente validate, practici testate; nu are
înţeles peiorativ). Acest lucru se datorează în principiu diferenţei de viziune asupra naturii
umane pe care cei doi gânditori o au: dacă Hobbes susţinea egoismul, atitudinea antisocială şi
deschiderea spre conflict a naturii umane, ei bine Burke crede că natura umană este socială şi
duală, formată dintr-un set de caracteristici naturale universale la bază şi un adstrat care este
dat de produsul circumstanţelor (istorice, sociale, politice, psihologice).
Burke consideră libertatea socială ca fiind cea mai importantă într-o societate, iar prin
aceasta el înţelege „libertatea asigurată prin egalitatea constrângerilor” 1 (de fapt el se referă la
dreptate). Puterea statului ca instituţie, a liderului suveran, este ,în viziunea acestuia şi
rezultatul religiei care conferă sanctitate şi respect (Hobbes considera că divinitatea este
incomprehensibilă, viziune ateistă). Statul reprezintă de fapt un întreg care înglobează orice
formă de relaţie umană, întreg supus unei transformari dinamice, istorice. Societatea umană
este continuă (tradiţie, societate cutumiară) şi graduală (ierarhie), iar coeziunea socială nu este
pe bază de consimţământ ci pe relaţii morale ale asocierii (datoria fiecărui individ în societate).
El consideră aristrocraţia necesară pentru a proteja, prin constrângere cutumiară, societatea de
monarhia tiranică sau democraţia despotică.

4. În loc de concluzii
Concluzionând, conceptul de „suveranitate” a avut o evoluţie temporală firească în
funcţie de circumstanţele istorice existente dar şi de modelul de gândire politică general
adoptat. Acest termen, deşi nu a presupus iniţial o democraţie, ci dimpotrivă a adus argumente
împotriva unui astfel de sistem, a devenit totuşi o condiţie absolut necesară în timpurile gândirii
democratice pe care le trăim.

1
Edmund Burke, “Burke, Poine and the rights of man” p.97