FITOPATOLOGIE

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Plantele agricole sunt afectate în dezvoltarea lor de la sămânţă până la recoltare,

precum şi în perioada de păstrare, de numeroşi factori biotici (microorganisme) şi
abiotici, care pot influenţa sănătatea lor luată individual şi a culturii privită din punct
de vedere populaţional.

1.1. SCURT ISTORIC AL FITOPATOLOGIEI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Fitopatologia sau patologia vegetală este o disciplină care se ocupă cu studiul

factorilor primari (biotici şi abiotici) care produc boli la plante, cu studiul bolilor
propriu-zise şi al metodelor de prevenire şi combatere a acestora. Această ştiinţă a
apărut din necesitatea de a proteja recoltele şi de a reduce pierderile ce se
înregistrează ca urmare a atacului diferiţilor patogeni.
În cadrul fitopatologiei se disting câteva capitole importante, care permit o mai bună
înţelegere a problemelor cu care se ocupă, şi anume :
- etiologia bolilor, care studiază cauzele bolilor plantelor ;
- patogenia, care se ocupă de modul în care patogenii produc bolile plantelor ;
- patografia, care descrie simptomele prin care se manifestă bolile şi metodele cu
care se determină ;
- ecologia patogenilor şi bolilor plantelor agricole, care studiază relaţiile
acestora cu factorii de mediu ;
- epidemiologia (epifitologia), care se ocupă cu studiul populaţiilor de patogeni în
populaţiile gazdei (culturi agricole) şi cu bolile ce apar în contextul influenţelor
mediului înconjurător şi al factorilor antropologici ;
-profilaxia bolilor, care se referă la elaborarea şi aplicarea mijloacelor de luptă
preventivă ;
- terapia bolilor, care se preocupă de elaborarea şi aplicarea mijloacelor de luptă
curativă ;
- protecţia integrată a culturilor agricole împotriva bolilor, care se referă la
îmbinarea diferitelor mijloace de combatere în cadrul agro-ecosistemului şi aplicarea
lor numai atunci când se justifică economic şi ecologic.
Fitopatologia are legături cu o serie de discipline agricole şi biologice care sunt
prezentate mai jos:
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Botanică sistematică Fitotehnie
(micologie, bacteriologie, Viticultură
virologie) Legumicultura
Morfologie vegetală Pomicultură
Anatomie vegetală Ameliorarea plantelor
Microbiologie Agrochimie
Biochimie Agrotehnică
Fiziologie vegetală Maşini agricole
1
Genetică Economie agricolă
Ecologie
------------------------------------------------------------------------------------------------------
In ţara noastră cunoştinţele din domeniul fitopatologiei au provenit cu certitudine de
la strămoşii noştri daci şi romani, cauzele bolilor plantelor fiind considerate în
general de ordin supranatural.
Denumirile populare ale multor boli ale plantelor demonstrează că poporul nostru le-a
diferenţiat, dar fără să le interpreteze corect cauzele. Cu toate acestea, vechea zicală
românească „mălura din grâu se spală la râu" demonstrează totuşi că ţăranii au găsit
în mod empiric o soluţie pentru a reduce o parte din pierderile provocate de această
boală a grâului.
In secolele al XVIlI-lea şi al XlX-lea se cunosc primele semnalări ale unor ciuperci
parazite în Transilvania în lucrările unor micologi străini. După anul 1915, apar
primele lucrări româneşti de micologie, cum sunt cele referitoare la mixomicete a lui
M. Brânză, la uredinale a lui C. Constantineanu, cea despre macromicete a lui Al.
Popovici sau despre flora micologică a Moldovei, scrisă de C. Petrescu. Toate aceste
lucrări au contribuit în general la cunoaşterea florei micologice a ţării noastre şi în
special la cunoaşterea patogenilor plantelor de cultură.
Cunoaşterea ciupercilor microscopice în general şi a celor fitopatogene în special a
progresat mult în România o dată cu înfiinţarea I.C.A.R., în care secţia de
fitopatologie a început să editeze o exsicată de ciuperci - „Herbarium mycologicum
romanicum". Tot în cadrul I.C.A.R. au lucrat o serie de fitopatologi, care, în frunte cu
Tr. Săvulescu, au creat şcoala românească de fitopatologie. Dintre aceşti fitopatologi
cităm pe : T. Rayss, Al. Alexandri, Ana Hulea, Vera Bontea, Alice Săvulescu ş.a.
La Iaşi, C. Sandu - Ville a aprofundat studiul diferitelor grupe de ciuperci parazite
(Erysiphaceae, Pyrenomycetes), iar la Cluj E. Rădulescu a dezvoltat cercetări de
fitopatologie teoretică şi aplicativă.
În anul1941, V. Ghimpu a publicat un tratat despre bolile tutunului, iar în 1950 S.
Fosteris, Vera Bontea şi D. Becerescu au publicat primul manual românesc de
fitopatologie, în 1957 E. Rădulescu şi V. Bulinaru au elaborat o lucrare documentată
despre bolile plantelor industriale ; în aceeaşi perioadă se remarcă lucrările magistrale
despre uredinale (1953) şi ustilaginale (1957) ale lui Tr. Săvulescu. In 1959 apare
cartea „Protecţia, plantelor” de F. Paulian şi Al. Alexandri, iar în 1967 începe editarea
tratatului de fitopatologie sub redacţia prof. E. Rădulescu şi C. Rafailă, operă în 4
volume, la care au contribuit majoritatea fitopatologilor din ţara noastră. De
asemenea, trebuie menţionat aportul profesorilor E. Docea, I. Comes, Al. Lazăr, M.
Hatman, A. Drăcea, I. Bobeş, Olga Săvulescu şi Eugenia Eliade şi a altor dascăli care
au format generaţii de specialişti în domeniul agricol şi biologic şi au contribuit la
identificarea de agenţi patogeni şi boli noi în România. O contribuţie importantă au
avut şi au la dezvoltarea cunoştinţelor de fitopatologie o serie de cercetători care au
abordat studiul diferitelor categorii de boli ale plantelor, cum sunt : bacteriozele (V.
Severin şi colaboratorii, 1985), virozele (I. Pop, 1984, 1986, 1988), micoplasmozele
(P. Ploaie, 1968). O lucrare de sinteză asupra ciupercilor parazite şi saprofite din
România a publicat Vera Bontea (1985—1986).

2
Contribuţii apreciabile la dezvoltarea metodelor de combatere şi a studiului
fungicidelor au avut T. Baicu şi Al. Alexandri prin cele 4 ediţii publicate ale lucrării
„Îndrumătorul pentru utilizarea pesticidelor şi T. Baicu şi A. Săvescu prin cele 2 cărţi
publicate referitoare la probleme de protecţia integrată a culturilor (1978, 1986).
Actuala evoluţie a fitopatologiei în ţara noastră este dominată de o pleiadă de oameni
de ştiinţă care au contribuit şi contribuie activ la dezvoltarea acestei discipline,
contribuţii însemnate aducându-şi : C. Rafailă, C. Raicu, Vera Bontea, Ana Hulea, D.
Becerescu, Lucreţia Dumitraş, A. Puşcaşu, H. Iliescu, M. Costache, Tatiana Şesan,
Viorica Iacob, ş.a. Toate realizările s-au obţinut în cadrul institutelor de cercetări, în
I.C.A.R., I. C. Biologie, I.C.P.P. Bucureşti, precum şi, în cel al unor institute ale
A.S.A.S., ca I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.L.F. Vidra, I.C.P.C. Braşov, I.C.P.P.
Mărăcineni, I.C.V.V. Valea Călugărească etc.
1.2. DEFINIŢIA BOLII
Pentru a înţelege ceea ce înseamnă starea de boală, trebuie mai întâi definită, noţiunea
de sănătate. Prin sănătate se înţelege funcţionarea normală a unui sistem viu, ale
cărui procese oscilează în cadrul limitelor normale ale adaptabilităţii organismului şi
care, în final, duc la realizarea potenţialului genetic, şi a ciclului biologic, precum şi
la obţinerea unei recolte optime (Baicu, 1989).
Noţiunea de boală a fost definită ca ,,o alterare dăunătoare a unuia sau a mai multor
procese ordonate ale unui sistem viu, cauzată de către un factor primar . Când
sistemul viu este alterat în afara limitelor sale normale de toleranţă facilă, este bolnav,
iar dacă este împins în afara limitelor sale de toleranţă absolută, el „moare" (Bateman,
1976).
Trecerea de la starea de sănătate la starea de boală este un proces treptat, care
presupune o situaţie intermediară care poate fi reversibilă, cu revenire spre sănătate,
dacă factorii care au indus-o dispar sau îşi reduc intensitatea acţiunii. Starea
intermediară are multe elemente comune cu starea de stress şi poate fi definită ca o
situaţie între sănătate şi boală, care se caracterizează mai ales prin dereglarea
proceselor informaţionale.
1.3. CLASIFICAREA BOLILOR
În funcţie de natura factorilor care produc îrnbolnăviri, bolile plantelor se clasifică
astfel :
Boli neparazitare, produse de acţiunea nefavorabilă a unor factori externi
(temperatură, umiditate, lumină, substanţe poluante etc.) sau interni, proprii plantei
(respiraţie, metabolism dereglat în general etc). Din punct de vedere populaţional al
culturii agricole, există adesea o multitudine de manifestări de acest tip induse de
tasare (strat de sol mai dens ce apare la arături repetate la aceeaşi adâncime), zone cu
exces de apă, exces de săruri, zone cu reziduuri fitotoxice de erbicide etc.
Boli parazitare, provocate de diferiţi patogeni : virusuri, microorganisme, alge,
plante superioare parazite (antofite). Aceste boli se clasifică, în funcţie de cauza lor,
astfel:
viroze -boli produse devirusuri;
micoplasmoze- boli produse de microorganisme asemănătoare micoplasmelor ;
bacterioze - boli produse de bacterii ;
rickettioze- boli produse de ricketsii ;
3
 micoze- boli produse de ciuperci ;
antofitoze- boli produse de plante superioare (antofite) ;
lichenoze- boli produse de licheni;
ficoze- boli produse de alge ;
flageloze - boli produse de flagelate.

Sistemele patogene sau patosistemele (Robinson, 1976) cuprind totalitatea

elementelor şi relaţiilor dintre plante şi patogen. Privite din acest punct de vedere,
pentru boli se ia în considerare, în primul rând, modul de nutriţie. Modul de nutriţie
nu trebuie confundat cu modul de viaţă, care se referă mai ales la sistemele
biocenotice.
Paraziţii cu mod de nutriţie biotrof se hrănesc cu ţesuturile vii ale plantelor de cultură
(ex. : Puccinia graminis, Plasmopara viticola etc).
Paraziţii necrofiţi se hrănesc cu substratul mort, provenit din ţesuturile vii, care mai
întâi sunt omorâte de patogeni şi după aceea sunt utilizate în nutriţie (ex. Pythium
debaryanum).
Paraziţii facultativi au în cadrul ciclului de evoluţie stadii saprofite (ex. Verticillium
alboatrum, Fusarium sp.). în acelaşi grup pot fi incluşi şi semisaprofiţii, care se
hrănesc o perioadă mai îndelungată cu substratul mort.
Triptofitele sunt acele organisme care atacă plantele vii, dar se hrănesc cu ţesuturile
moarte din alte cauze (ex. Nectria cinnubarina),
Procesul patologic de îmbolnăvire a plantelor poate să se desfăşoare foarte repede,
adică poate fi acut sau se desfăşoară lent, adică are un caracter cronic. Atacul
ciupercii Pythium debaryanum pe plantule de tomate are un caracter acut, o plantă
putând fi distrusă, în funcţie de temperatură şi umiditate, în 12-24 ore, iar din punct
de vedere al răsadului (culturii), în câteva zile pot dispărea majoritatea
plantulelor.
Alteori, evoluţia bolii este lentă şi de lungă durată, cum este, de exemplu, cea a
cancerului bacterian a pomilor fructiferi şi viţei de vie, produs de bacteria
Agrobacterium tumefaciens care, în decurs de câţiva ani, duce la moartea plantelor,
iar în cultură trec de la o plantă la alta pe diferite căi, astfel încât, o mare parte a
plantaţiilor pot fi afectate numai după o perioadă mai mare de timp (ani).
Există şi boli care au caracter cronic, dar cu simptome acute, cum este cazul
apoplexiei caisului, care, sub influenţa unor factori abiotici şi biotici, are o evoluţie
lentă, de câţiva ani, pentru ca deodată primăvara pomii să se usuce în plină floare sau
în vegetaţie.
Datorită capacităţii ridicate de multiplicare a unor ciuperci şi bacterii fitopatogene,
acestea pot provoca adevărate epifitii, cu intensitate mare, ceea ce
duce la pierderi enorme de recoltă. Astfel de cazuri sunt cunoscute la ruginile
cerealelor (Puccinia spp.), la mana tutunului (Peronospora tabacina) ş.a. În cazul în
care boala respectivă se manifestă an de an în aceeaşi zonă, aceasta are caracter
endemic. Astfel de boli sunt bolile principale dintr-o cultură agricolă.
Bolile plantelor se pot manifesta, ca simptome, pe diferite organe (sămânţă, rădăcini,
colet, tulpini, frunze, fructe) sau pe mai multe organe în acelaşi timp.

4
Există unele boli care au un caracter generalizat, provocând îmbolnăvirea întregii
plante, cum este cazul virozelor, tracheobacteriozelor şi tracheomicozelor, sau boli
care atacă anumite organe ale plantei.
În funcţie de faza de dezvoltare a plantelor, se pot distinge : boli ale plantulelor
(căderea răsadului, produsă de Pythium debaryanum şi alte ciuperci), boli ale
plantelor mature (rapănul mărului, produs de ciuperca Venturia inaequalis), boli ale
plantelor în declin (cancerul negru al ramurilor produs de Physalospora cydoniae).
Mai importantă pentru practica protecţiei plantelor şi mai ales pentru perspectiva
elaborării sistemelor de protecţie integrată este clasificarea ecologică a bolilor.
In acest sistem, patogenii sunt grupaţi după localizarea de bază a atacului şi după
mecanismul de transmitere. Această clasificare este importantă pentru înţelegerea
manifestării bolilor din punct de vedere epidemiologic şi mai ales pentru abordarea
ecologică a problemelor de prevenire şi combatere. De asemenea, această clasificare
corespunde în mare măsură şi principalelor tipuri de măsuri de combatere şi anume :
tratarea solului, tratarea seminţelor, tratamente foliare etc.
Din punct de vedere ecologic, este foarte important să se cunoască legăturile trofice
ale patogenului cu diferite plante gazdă. Cele mai frecvente sunt sistemele parazitare
cu 2 componente (parazit - gazdă), ca de exemplu mana viţei de vie (Plasmopara
viticola - viţa de vie), cu 3 componente (parazit - gazdă intermediară -plantă gazdă de
bază), ca de exemplu rugina neagră a grâului (Puccinia graminis- cu planta
gazdă dracila la grâu) şi cu mai multe componente (parazit - câteva plante gazdă), ca
de exemplu putregaiul alb produs de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum.
Cunoaşterea acestor probleme permite o orientare mult mai bună a măsurilor de
protecţie a culturilor agricole.

1.4. ORGANIZAREA PROTECŢIEI PLANTELOR

Identificarea prezenţei bolilor şi luarea măsurilor pentru reducerea influenţei lor
negative asupra recoltelor se desfăşoară în cadrul unui sistem organizatoric. Structura
organizatorică a protecţiei plantelor depinde de forma de proprietate, de eficienţa ei
economică şi mai ales de o serie de factori tehnologici şi ecologici.
Analizând procesele care stau la baza protecţiei plantelor se pot distinge următoarele
etape :
1. diagnoză ; 2. alegerea soluţiilor şi recomandarea lor ; 3. aplicarea măsurilor de
combatere ; 4. verificarea eficacităţii.
Aceste etape trebuie să se desfăşoare normal, să fie parcurse repede şi eficient în
cadrul structurii organizatorice alese.
Procesul de diagnoză este realizat atât în ferme şi unităţi de producţie, cât şi în cadrul
inspectoratelor, unde sunt prezenţi biologi calificaţi pentru diagnozele mai dificile şi
mai ales pentru gospodăriile individuale.
Următoarea etapă o constituie alegerea soluţiilor şi recomandările de combatere.
Cunoscând bolile, dăunătorii şi buruienile prezente, pornind de la tehnologia de
cultură şi ţinând seama de protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor se preconizează
măsurile de combatere. Acestea se aleg în funcţie de costuri (nivel de eficacitate,
număr de lucrări de combatere, nivelul producţiei) şi, pe baza avertizării şi a
pragurilor economice de dăunare, se fac recomandările necesare.
5
O importanţă mare o are verificarea eficacităţii care se face începând cu controlul
calităţii tratamentelor, a acţiunii lor biologice şi ulterior a producţiei şi a influenţelor
asupra mediului înconjurător.
Această separare pe etape are ca scop o înţelegere mai exactă a proceselor care stau
la baza protecţiei plantelor. In realitate la nivel de producţie, adesea diagnoza şi
alegerea soluţiilor se efectuează într-o singură etapă. În cadrul gospodăriilor
individuale, ultimele 3 etape şi chiar prima etapă pot fi parcurse de aceeaşi persoană.
În cadrul sistemelor de protecţie integrată este necesar un volum mare de observaţii în
fiecare cultură, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, pentru a stabili dacă s-a atins
pragul economic de dăunare şi prezenţa duşmanilor naturali etc. şi a hotărî dacă
parcela se tratează sau nu.
Pentru a organiza, efectua şi controla activităţile de protecţia plantelor, în Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei există o direcţie de protecţia plantelor care include şi
inspecţia de stat pentru carantină fito-sanitară. Laboratorul central de carantină
fitosanitară este subordonat M.A.A. şi desfăşoară o activitate proprie pe întreg
teritoriul ţării. Inspectoratele judeţene desfăşoară o activitate de protecţia plantelor, a
sănătăţii omului şi a mediului înconjurător la nivelul fiecărui judeţ, inclusiv în
gospodăriile individuale, societăţi comerciale agricole, asociaţii etc.

2.1. PIERDERILE PROVOCATE DE BOLI Şl PRINCIPIILE DUPĂ

CARE SE PRODUC
Fitopatologia este disciplina a cărei dezvoltare a fost permanent impulsionată de
epidemiile grave apărute în culturile agricole şi de pierderile pe care le-au produs
patogenii în aceste culturi. În tabelul 1 prezentăm câteva cazuri de astfel de epidemii
ce au generat pierderi grave, care au intrat nu numai în istoria fitopatologiei, ci şi în
istoria agriculturii.
Tabelul 1
Exemple de mari epidemii care au produs pierderi grave în culturi
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cultura Patogenul Ţara Anul Pierderi
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Secară Claviceps purpurea Rusia 1772 Ergotism în masă
Cartof Phytophthora infestans, Irlanda 1846 Moartea a 1,5
milioane oameni

Castan Endothia parasitica S.U.A. sec. XIXMoartea masivă a

pomilor
Cafea Hemileia vastatrix Ceylon 1870 Distrugerea
tuturor
plantaţiilor
Piersic Peach Yellows S.U.A. 1870—1874 Distrugerea
plantaţiilor
Orez Helminthosporium India 1942 Moartea a 2
oryzae milioane de
oameni
6
Grâu Puccinia graminis Europa dif. ani Epidemii repetate
Porumb Helminthosporium S.U.A. 1970 Pierderi imense
maydis
Grâu Puccinia striiformis România 1961 Pierderi până la
70% din recoltă
Viţa de vie Plasmopara viticola România 1940 Pierderi de 77%
din recoltă
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
În ţara noastră, estimările asupra pierderilor cantitative şi calitative de recoltă (tabelul
2) arată că cele mai importante pagube s-au produs în viticultură, în cultura
cartofului, în pomicultură şi în legumicultură.
Între patogeni şi planta de cultură, în condiţii ecologice variate, se stabilesc relaţii
complexe, în urma cărora plantele de cultură înregistrează daune.

Tabelul 2
Pierderi anuale de recoltă produse în ţara noastră (%)
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cultura Boli Dăunători Buruieni Total
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Grâu 11 9 8 28
Orz 11 3 9 23
Porumb 7 9 10 26
Cartof 14 10 7 31
Sfeclă de zahăr 9 10 6 25
Culturi legumicole 13 8 7 28
Pomi fructiferi 15 16 3 34
Viţa de vie 20 9 8 37
Tutun 10 10 9 29
Floarea-soarelui 8 9 6 23
Leguminoase pentru
boabe 16 11 10 37
Plante furajere 7 12 10 29
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nivelul daunelor depinde de capacitatea de dăunare a patogenilor şi de alte condiţii
care duc în final, la pagube şi pierderi mari. Pierderile se referă în principal la
recoltă, dauna se referă la distrugerea unui organ sau unei părţi dintr-un organ al
plantei, la dereglarea proceselor fiziologice şi biochimice normale, care determină
scăderea acumulării de substanţă uscată.
Capacitatea de dăunare a unui patogen este determinată genetic şi poate fi definită
drept proprietatea acestuia de a produce daune, care diferă în funcţie de specie şi de
alţi factori.
Paguba reprezintă un indicator tehnic care se referă concret la un prejudiciu, o
stricăciune sau o daună produsă culturii agricole.

7
Pierderea se raportează la recoltă şi reprezintă diferenţa dintre recolta produsă de o
cultură sănătoasă, neatacată şi una atacată. Pentru a putea defini mai exact această
noţiune este necesar să înţelegem mai bine ce reprezintă recolta.
Recolta potenţială reprezintă cantitatea de produs agricol util ce se poate obţine la
hectar în condiţii optime de dezvoltare a culturii şi, de fapt, este recolta cea mai mare
şi de calitate superioară care se obţine atunci când se aplică tehnologiile cele mai
avansate, respectân-du-se toate cerinţele culturii.
Recolta reală este cea care se obţine în diferite societăţi comerciale, asociaţii sau
ferme individuale.
Recolta economică este recolta care se obţine atunci când se aplică tehnologiile
moderne, respectându-se şi cerinţele economice, în special rentabilitatea.
Diferenţa dintre recolta potenţială şi cea reală se numeşte pierdere teoretică, iar
diferenţa dintre recolta economică şi cea reală se numeşte pierdere reală.
Din punct de vedere ecologic, pierderea poate fi definită ca reprezentând diferenţa
dintre biomasa utilă pentru om şi biomasa reală utilă ce se obţine. Ca regulă generală
de bază toate aceste valori se exprimă cantitativ (kg, q, t) raportate la unitatea de
suprafaţă (m2, ha) sau/şi calitativ prin diferiţi parametri ai recoltei.

Principii care generalizează cunoştinţele în domeniul fitopatologiei (Baicu, 1986) :

1. Orice cultură agricolă este afectată de patogeni. Cunoştinţele actuale
demonstrează că în orice cultură agricolă se întâlnesc patogeni care produc sau nu
pierderi. Există însă parcele în care prezenţa patogenilor poate fi minimă, trecând
adesea neobservată, iar în altele sunt prezente numeroase specii de patogeni.
Principiul enunţat mai sus derivă din faptul că fiecare strămoş sălbatic al plantelor de
cultură a suportat, în condiţii naturale, daune produse de patogeni, dar cu frecvenţă şi
intensitate mai mică. Aceasta se explică prin faptul că evoluţia concomitentă a plantei
şi patogenilor creează în final un echilibru de tip ecologic, ce nu duce la dispariţia
unui component al acestui echilibru.
2. Nu orice atac de patogeni duce la pierderi.
Prezenţa bolilor plantelor de cultură nu înseamnă că automat se înregistrează şi
pierderi de recoltă. Aceste pierderi se pot produce dacă se întrunesc următoarele
condiţii :
a) patogenii sunt genetic compatibili cu planta ;
b) planta (soiul, hibridul, clona etc.) nu este imună sau foarte rezistentă la patogeni ;
c) dacă există o corespondenţă între fazele de dezvoltare ale celor 2 specii (planta :
patogen) ;
d) dacă există o corespondenţă între condiţiile ecologice ale patogenului şi plantei de
cultură ;
e) dacă se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru patogeni. Dacă nu se întrunesc
aceste condiţii atacul de patogeni nu duce la pierderi.
La toate plantele de cultură se întâlneşte o capacitate naturală de a suporta un anumit
grad de atac de patogeni. Culturile agricole viguroase, bine dezvoltate, pe fondul unei
bune asigurări cu elemente nutritive şi apă suportă atacuri slabe sau chiar mijlocii fără
ca recolta să fie influenţată. Pe de altă parte, plantele au o capacitate naturală de
refacere a ţesuturilor şi organelor bolnave.
8
Datorită acestori factori culturile agricole, deşi sunt atacate de numeroşi patogeni,
suportă pierderi numai de la unele specii şi nu întotdeauna.
3. Pierderile produse de patogeni depind de organele atacate ale plantei. În
funcţie de caracteristicile patogenului şi ale plantei de cultură boala se poate
manifesta pe întreaga plantă sau pe anumite organe.
Pierderi mari se înregistrează, chiar la frecvenţe reduse de atac, dacă sunt afectate
organele plantei care se recoltează şi anume : seminţe, fructe, bulbi, tuberculi,
rădăcini etc. Acesta este cazul pentru : mălura grâului, tăciunele zburător al orzului,
rapănul mărului pe fructe, putregaiul cenuşiu al căpşunului, râia neagră a cartofului,
rizomania sfeclei etc.
Plantele tinere şi seminţele în germinare sunt, de regulă, sensibile la patogeni.Totuşi,
culturile fiind la începutul dezvoltării lor, există posibilitatea de compensare a
recoltei prin suprafaţa de nutriţie mai mare ce rămâne pentru plantele din jur sau prin
mărirea normei de semănat.
Prezenţa patogenilor pe frunze este suportată mai bine de plante dacă distrugerea
foliajului nu depăşeşte 15-40%, în funcţie de specia de plantă luată în considerare,
sau dacă nu se suprapune cu perioada de acumulare maximă de substanţă uscată.
Patogenii care afectează puternic metabolismul plantelor diminuează acumularea de
substanţă uscată, formarea organelor care constituie recolta şi, în general, formarea
recoltei.
Există alţi patogeni ce produc toxine care perturbează întregul metabolism al plantei.
Atacul de putregaiuri radiculare la grâu, orz, tomate, măr etc, deşi afectează aparent
un singur organ, dat fiind importanţa deosebită a acestuia pentru nutriţie şi asigurarea
cu apă a întregii plante, afectează mai puternic planta. Totuşi, capacitatea de refacere
a rădăcinilor este de regulă mai mare, ceea ce reduce din riscurile de pierderi.
Analiza pierderilor în funcţie de acest principiu permite şi abordarea diferenţiată a
aplicării măsurilor de prevenire şi combatere.
4. Nivelul pierderilor depinde de specia patogenă şi de capacitatea ei de dăunare. În
culturile agricole se întâlnesc mai mulţi patogeni, dar pierderi mari produc numai unii
dintre aceştia. De exemplu, la grâu, mălura şi făinarea produc pierderi mari, în timp
ce alte boli, cum ar fi virusul mozaicului dungat, produc rareori pierderi mari.
Această diferenţă provine din capacitatea variată de dăunare, care este condiţionată
genetic şi depinde de numărul de generaţii, durata atacului organelor atacate, fazele
de vegetaţie ale plantei în care se manifestă atacul.
Patogenii cu mare capacitate de dăunare apar an de an şi impun, de regulă, aplicarea
de măsuri de prevenire şi combatere.
5. Pierderile produse de patogeni depind de stadiul lor de dezvoltare şi de
variabilitatea virulenţei şi agresivităţii acestora. Fiecare agent patogen are în
dezvoltarea sa stadii vii care dăunează şi altele în care nu dăunează. În stadiul de
spor, sclerot, miceliu de rezistenţă etc. patogenii nu produc pagube. In stadiul de
miceliu şi mai ales de fructificare, consumul de substanţe creşte şi daunele sunt
proporţional mai mari.
În populaţia patogenului există suşe, biotipuri, rase, care sunt slab virulente sau chiar
avirulente, în timp ce altele sunt deosebit de virulente şi de păgubitoare. Suşele
virulente produc simptome puternice de boală şi pierderi mai mari de recoltă.
9
Unii patogeni formează cu uşurinţă biotipuri şi rase numeroase, cum sunt de
exemplu, ruginile cerealelor (Puccinia recondita), iar la alţi patogeni se cunosc puţine
rase sau biotipuri (Septorba tritici).
6. Nivelul pierderilor depinde de diversitatea patogenilor şi de cantitatea de inocul
din cadrul agroecosistemului.
Cu cât într-o cultură se întâlnesc mai mulţi patogeni, cu atât mai mult se creează
posibilitatea apariţiei unor pierderi mai mari, deşi uneori prezenţa unui patogen pe o
plantă poate limita atacul altui patogen, în ansamblul culturii această diversitate de
specii patogene se poate realiza. De exemplu, într-o cultură de sfeclă de zahăr se
întâlnesc succesiv sau concomitent 4 patogeni (Aphanomyces euteiches, Phoma
betae, Cercospora beticola, virusul îngălbenirii sfeclei) şi uneori chiar mai mulţi.
Din punct de vedere al cantităţii de inocul (spori, scleroţi, miceliu etc), cu cât acesta
este mai mare, cu atât reuşita infecţiilor este asigurată şi sunt infectate un număr mai
mare de plante şi organe ate plantelor.
Van der Plank (1977) a formulat o serie de relaţii între inoculul primar şi viteza de
înmulţire, care adaptate la pierderi (Baicu, 1986) se pot enunţa astfel :
a) o cantitate mare de inocul primar şi o viteză mare de infecţie duc de regulă la
pierderi mari :
b) o cantitate mică de inocul şi o viteză mică de infecţie duc de regulă la pierderi
mici :
c) o cantitate mare de inocul primar şi o viteză mică de infecţie ulterioară pot duce la
pierderi mari ;
d) o cantitate mică de inocul primar şi o viteză mare de infecţie ulterioară pot duce la
pierderi mari.
7. Pierderile care se înregistrează în anul în curs depind de nivelul şi evoluţia
atacului din anul trecut. Prezenţa unui atac ridicat în anul precedent nu înseamnă
automat un atac mare şi în anul în curs. În evoluţia pe mai mulţi ani a bolilor de
tip cronic (boli care se dezvoltă lent o perioadă mare de timp luni şi chiar ani) se pot
observa o serie de faze de la declin până la înmulţirea în masă. La bolile de tip
dinamic (boli care se dezvoltă rapid pe o perioadă de zile şi săptămâni) aceste faze
sunt mai puţin distincte, dar există şi în acest caz oscilaţii între faza de
depresie până la epidemie (gradul de atac mare şi suprafeţe mari afectate). Aceste
faze sunt următoarele : depresia, dezvoltare moderată, epidemie (Poliakov şi Ebert,
1983). Fiecare fază durează 1-2 ani. În această evoluţie naturală a bolilor în culturi
factorii tehnologici produc perturbări însemnate.
8. Cu cât echilibrul agroecosistemului este mai puţin stabil cu atât pierderile vor fi
probabil mai mari. Deşi acest principiu se referă mai ales la relaţiile insectelor cu
entomofagii (insecte care distrug dăunătorii), în cazul patogenilor, cercetările mai
noi arată că pe frunze, în rizosferă, pe sămânţă există numeroase alte microorganisme
(actinomicete, bacterii, drojdii, ciuperci filamentoase) care pe diferite căi pot frâna
dezvoltarea patogenilor şi chiar a bolii (antagonişti, microparaziţi etc). Dacă aceste
relaţii sunt perturbate reuşita infecţiilor poate creşte şi, ca urmare, cresc şi pierderile.
9. Pierderile depind de condiţiile pedoclimatice în care se dezvoltă planta de
cultură şi patogenii.

10
 Speciile de patogeni se caracterizează printr-un optimum de temperatură,
umiditate, luminozitate etc. la care creşterea şi dezvoltarea sunt maxime. Acelaşi
lucru se constată şi la plantele agricole. Dacă pentru plantă aceste condiţii nu sunt
corespunzătoare, iar pentru patogeni sunt favorabile, boala se manifestă puternic.
Invers, dacă pentru planta de cultură condiţiile sunt optime şi pentru patogen
nefavorabile, boala se manifestă slab şi pierderile sunt mici sau neglijabile.
10. Pierderile produse de patogeni depind de condiţiile agrofitotehnice, măsurile
organizatorice, sistemele şi tehnologiile de cultură. În funcţie de acest principiu,
pierderile sunt influenţate prin următorii factori:
a) suprafaţa afectată de pierderi ;
b) formarea biomasei ;
c) amplificarea sau slăbirea combinaţiilor optime sau extreme ale factorilor
ecologici necesari înmulţirii, răspândirii şi supravieţuirii patogenilor ;
d) realizarea condiţiilor de înmulţire a antagoniştilor, micoparaziţilor etc. ;
e) acţiunea asupra relaţiei patogen - plantă.
Tehnologiile de cultură pot influenţa puternic evoluţia unor patogeni. Astfel, excesul
de azot, densităţile ridicate de plante la m2, lipsa rotaţiei pot favoriza numeroşi
patogeni ai plantelor de cultură.
Adesea unele lucrări de protecţia plantelor pot induce dezvoltarea unor patogeni. De
exemplu, stropirile cu zineb, maneb etc. pot accentua îmbolnăvirea viţei de vie de
făinare etc. Acestea sunt aşa zisele „boli iatrogene", care sunt induse în special de
tratamentele cu fungicide.

2.2. INFLUENTA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA EVOLUŢIEI

PATOGENILOR ŞI A PIERDERILOR PE CARE LE PRODUC
Totalitatea factorilor de mediu care condiţionează creşterea şi dezvoltarea patogenilor
se numesc factori ecologici. Dintre aceştia, mai ales factorii direcţi (climatici, de sol
şi biotici) au o influenţă mai mare. Factorii indirecţi (altitudinea, latitudinea,
expoziţia etc.) pentru patogenii raportaţi la ţara noastră au o importanţă mai redusă.
Influenţa temperaturii. Analiza influenţei acestui factor asupra majorităţii patogenilor
arată că temperaturile minime de dezvoltare a acestora oscilează în jurul valorii de
4°C, cele maxime în jurul valorilor de 40°C, iar cele optime între 18 şi 28°C.
Importanţă prezintă, în special, temperaturile microclimatului din cultură, care pot fi
diferite de cele din zona de observaţie.
Influenţa umidităţii. Pentru majoritatea patogenilor acest factor are o influenţă
hotărâtoare în reuşita infecţiilor. Unii patogeni au nevoie de apă sub formă de picături
(Plasmopara viticola) sau apă în sol (Pythium debaryanum), alţii de o umiditate
100% a aerului (Phytoplithora infestans), în timp ce unele ciuperci, cum sunt cele ce
produc făinările, nu sunt pretenţioase la acest factor, producând infecţii în condiţii de
umiditate mai scăzută. Apa este importantă în primul rând pentru realizarea
infecţiilor, dar şi pentru sporulare (diferenţierea fructificaţiilor) şi pentru răspândirea
bolii.
Influenţa luminii. Acest factor influenţează mult starea de predispoziţie a plantelor la
îmbolnăvire, care creşte o dată cu creşterea intensităţii. Pentru unii patogeni lumina
are însă o influenţă negativă. Sporularea ciupercilor ce produc ruginile cerealelor
11
(Puccinia spp.) necesită o lumină mai intensă, în timp ce infecţiile cu Fulvia fulva
(pătarea brună a frunzelor tomatelor) şi Erysiphe graminis (făinarea cerealelor
păioase) se pot produce şi noaptea.
Influenţa reacţiei solului. Majoritatea patogenilor se dezvoltă într-un mediu neutru
sau slab acid. Există însă boli produse de patogeni care se dezvoltă în sol şi sunt
favorizate de reacţia acidă a acestuia, cum sunt, de exemplu, hernia verzei
(Plasmodiophora brassicae), ofilirea tomatelor (Fusarium oxysporurw f. sp.
lycopersici) ; alţi patogeni de sol sunt favorizaţi de reacţia alcalină a acestuia, cum
este, de exemplu, Pleospora bjorlingii (putregaiul inimii sfeclei de zahăr).
Influenţa factorilor biotici. Cantitatea de inocul de patogeni de pe frunze, din sol şi de
pe sămânţă poate fi redusă dacă există în imediata apropiere a acestora
microorganisme anatagoniste (actinomicete, bacterii, drojdii, unele ciuperci) sau
micoparaziţi, aceştia putând avea influentă de oprire a atacului patogenilor. În sol se
întâlnesc ciuperci antagoniste din speciile Trichoderma viride, T. harzianum ş.a. care
pot frâna unele infecţii. Antagoniştii şi micoparaziţii reprezintă o sursă importantă
pentru elaborarea de noi mijloace biologice pentru protecţia plantelor.

2.3. TEHNOLOGII AGRICOLE ACTUALE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA BOLILOR PLANTELOR Şl A PIERDERILOR PRODUSE DE
ACESTEA
Tehnologiile actuale de cultură pot favoriza unele boli prin perturbarea relaţiilor de
ordin ecologic dintre diferite microorganisme şi patogeni pe de o parte şi cele ale
acestora cu planta de cultură pe de altă parte. Uneori atacurile de patogeni pot creşte
mai ales dacă aceşti factori acţionează pe o durată mai lungă. În unele cazuri,
influenţa tehnologiilor intensive puternic chimizate poate fi foarte mare asupra
plantei de cultură, ceea ce poate duce la fenomene de predispoziţie (planta este
afectată mai uşor de starea intermediară dintre sănătate şi boală) sau pot apărea boli
specifice generate de unele cauze neparazitare. În tabelul 3 sunt enumeraţi o serie de
factori care contribuie la apariţia stării intermediare dintre starea de sănătate şi cea, de
boală.
Tabelul 3
Factori tehnologici cu rol important în apariţia stadiului intermediar între sănătate şi
boală
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Factori Exemple de culturi afectate
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ozon Fasole, soia ete.
Bioxid de sulf Viţă de vie, tomate, varză
Fluor Cereale, leguminoase
Praf Porumb
Negru de fum Toate culturile
Aluminiu în sol Grâu
Soiuri cu plasticitate redusă Diferite culturi
Plante îmbătrânite înainte de Răsaduri de legume ţinute prea mult în
termen răsadniţe
12
Plante în condiţii noi de creştere Culturi mediteraneene în condiţiile
ţării noastre ; culturi tropicale în zona
temperată
Tehnologii de cultură stresante Culturi cu numeroase tratamente
chimice şi doze prea mari de
îngrăşăminte
Acţiune fitotoxică crescută a pesticidelor Plante de cartof tratate cu
amestecuri de pesticide
Doze prea mari de pesticide orz tratat cu Icedin+fungicid+
insecticid
Castraveţi, fasole, soia etc.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Sub denumirea de tehnopatii sunt incluse o serie de boli, de fapt fiziologice, care apar
în astfel de condiţii.

2.4. CLASIFICAREA BOLILOR DIN PUNCT DE VEDERE ECOLOGIC

In funcţie de localizarea agenţilor fitopatogeni, de mecanismele de transmitere a
bolilor de la un an la altul şi de mecanismele de răspândire în cursul perioadei de
vegetaţie, bolile plantelor se, pot clasifica în 4 categorii, prezentate în tabelul 4.

Tabelul 4
Clasificarea ecologică a bolilor infecţioase

I. Infecţii de sol sau radiculare

Exemplu : hernia verzei, râia neagră a cartofului, înnegrirea bazei tulpinii
grâului, putregaiul alb.
II. Infecţii seminale
Exemplu : cornul secarei, mălura grâului.
III. Infecţii ce se realizează prin aer şi în picăturile de apă, foliară şi pe tulpini
Exemplu : rugina brună a grâului, rugina coronată a ovăzului, făinarea şi mana
viţei de vie, cercosporioza sfeclei, ascochitoza mazărei, antracnoza inului.
IV. Alte tipuri de infecţii (vectori, seminale etc.)
Exemplu : piticirea galbenă a cerealelor, mozaicul cepei, boala petelor de bronz a
tomatelor, mozaicul sfeclei.
Această clasificare ecologică are o importanţă deosebită deoarece permite să se
înţeleagă mai bine modul în care se realizează sistemele de protecţie integrată faţă de
boli.

2.5. BOLILE PRINCIPALE, BOLILE SECUNDARE Şl ALTE BOLI

Când se trece la elaborarea măsurilor de protecţie a plantelor pe baza cunoştinţelor
ecologice mai aprofundate, bolile se clasifică în 4 categorii :
a. Boli principale, care se întâlnesc an de an în cultura agricolă din zonă şi care
produc pierderi de recoltă ce impun lucrări sistematice de protecţie.
De exemplu : rapănul mărului, mălura grâului etc.

13
b. Boli secundare, care se întâlnesc în cultură agricolă, dar pot produce pierderi
numai în unii ani şi impun în aceste condiţii lucrări de combatere. De exemplu,
pătarea în ochi a bazei tulpinilor de grâu, septorioza grâului, rincthosporioza ,etc.
c. Boli potenţial păgubitoare, care se întâlnesc în culturi dar, de regulă, nu produc
pierderi.
d. Bolile produse de patogeni polifagi (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea,
Rhizoctonia solani etc), care, în funcţie de cultură şi zonă, se pot încadra în una din
primele 2 categorii de boli.
Această clasificare are o importanţă ecologică deosebită, deoarece sistemul de
protecţie al culturilor agricole se construieşte numai pe bolile principale, diminuând
deci considerabil presiunea substanţelor chimice asupra agrobiocenozei ; pentru
bolile secundare tratamentele intervin mult mai rar şi numai atunci când acestea se
justifică economic.

2.6. ECOLOGIA PATOGENILOR PLANTELOR DE CULTURĂ

Agroecosistemul reprezintă o unitate de organizare biologică, alcătuită în principal de
planta de cultură şi alte organisme prezente pe o anumită suprafaţă, aflate în
interdependenţă între ele şi cu mediul înconjurător.
Prin cultivarea unei singure specii sau a 2 specii de plante, comparativ cu
ecosistemele naturale, se reduce drastic numărul de specii şi stabilitatea. Organismele
consumatoare ale fitomasei (de ordinul I) pot să se înmulţească uşor în prezenţa
substratului abundent, de unde şi posibilitatea apariţiei unor epidemii grave asociate
cu pierderi mari de biomasă. Omul ia toate măsurile posibile pentru obţinerea unei
biomase cât mai mari şi, pe de altă parte, acţionează şi asupra consumatorilor de
ordinul I (patogeni, dăunători).
Componenta heterotrofă (care foloseşte resturile ce rămân din recoltă şi de la diferiţi
consumatori) se dezvoltă prin restructurarea şi descompunerea substanţelor organice
complexe. Dintre aceştia multe specii au caracter antagonist faţă de patogeni şi pot fi
utili.
Agroecosistemele cuprind următoarele elemente :
a) substanţe anorganice (C, H, O, N, CO2, H2O, NH4 etc.), care îşi au fiecare circuitul
lor ;
b) compuşi organici (proteine, hidrocarbonate, lipide, acizi humici etc.) ;
c) regimul climatic (temperatură, lumină, precipitaţii etc.) ;
d) producătorii care sintetizează hrana din substanţe simple anorganice formate din
1-2 plante în număr foarte mare şi din buruieni ca producători primari nedoriţi ;
e) macroconsumatori (de ordinul I), care sunt constituiţi în special din animale
rozătoare, insecte, acarieni etc, care se hrănesc cu plianta de cultură şi rnai puţin cu
alte organisme vii ;
f) microconsumatori (de ordinul I), organisme heterotrofe, în special, bacterii şi
ciuperci, care descompun compuşii creaţi de plante şi animale;
g) consumatori de ordinul II, care se hrănesc cu cei de ordinul I (dăunători,
patogeni), având în felul acesta un rol mare în reducerea populaţiilor respective.
Aceştia cuprind zoofagii, microparaziţii, entomo-patogenii etc, care reduc populaţiile
de dăunători şi patogeni.
14
În cadrul agroecosistemelor se întâlnesc şi consumatori de ordinul III şi chiar IV,
care, fiecare la rândul lor, se hrănesc cu consumatori din grupul inferior.
În afara acestor grupe de specii utile, dintre microconsumatorii de ordinul I care se
hrănesc cu resturile vegetale şi animale, numeroase specii au un caracter antagonist,
adică, prin metaboliţii lor, pot inhiba patogenii şi infecţiile pe care aceştia le produc.
Dintre antagonişti, actinomicetele, multe bacterii şi ciuperci microscopice prezintă
astfel de proprietăţi utile pentru protecţia plantelor.
Pe frunze, tulpini, în zona rădăcinilor etc., se întâlnesc asociaţii de populaţii de
microorganisme, mezofaună şi chiar organisme mai mari care acţionează între ele,
facilitând sau frânând evoluţia infecţiilor cu patogeni şi dezvoltarea bolilor.
Rizosfera -zona rădăcinilor, prezintă numeroase specii de bacterii, actinomiecte,
ciuperci filamentoase şi chiar o serie de animale (lumbricide, helminţi, etc), este aşa
de complexă încât nu se cunosc decât vag relaţiile ce se stabilesc între patogeni şi
aceste componente, din care nu trebuie excluse micorizele..
Pe suprafaţa frunzelor, unde se produc majoritatea infecţiilor ce determină boli
foliare, există un complex de microorganisme care pot frâna adesea infecţiile.
Microorganismele se găsesc răspândite sub forma unor colonii izolate sau care se
interpătrund şi care acţionează între ele şi cu sporii şi miceliul patogenilor.

2.7. EPIDEMIOLOGIA
Epidemiologia (epi = pe ; demos = popor ; Logos = vorbire, ştiinţă în greaca veche)
este ştiinţa despre interacţiunea populaţiilor patogenului cu populaţia plantei gazdă,
care se dezvoltă sub influenţa condiţiilor de mediu şi a intervenţiei omului.
In condiţii naturale, boala se desfăşoară sub forma unui proces complex care
antrenează o multitudine de factori ai sistemului agrocenozei.
Pentru epidemiile de boli ale plantelor este importantă delimitarea lor în spaţiu şi
timp. Epidemiile sunt caracterizate, de asemenea, şi de procese accidentale şi
fluctuante, precum şi de fenomene cu praguri, limite şi de ordin discret.
Epidemia are o serie de elemente care definesc principalele interacţiuni dintre gazda,
patogenul, mediul înconjurător şi timpul în care se produc.
Soiurile şi hibrizii sensibili sunt implicaţi cel mai frecvent în epidemii.
Mediul înconjurător şi în special temperatura şi umiditatea au un rol esenţial în
declanşarea şi dezvoltarea epidemiilor. Există boli, cum este de exemplu mana
cartofului, care se declanşează şi se dezvoltă pe vreme mai rece şi umedă, în timp ce
altele, cum este rugina neagră a grâului, au nevoie de vreme călduroasă şi umedă.
Patogenul prezintă frecvent mai multe rase cu virulenţă diferită ; rasele virulente sunt
cele care determină dezvoltarea epidemiilor.
Rolul timpului în declanşarea şi dezvoltarea epidemiei are o importanţă deosebită .
Pentru a măsura progresul epidemiei se foloseşte rata progresului bolii (r), care
reprezintă „cantitatea" de boală raportată la timp (Van der Plank, 1960).
O valoare r = 0,5 pe zi este o valoare foarte mare, care se poate întâlni la mana
cartofului pe un soi sensibil, produsă de o rasa virulentă ; o valoare r = 0,01 este
considerată ca o valoare mică, ce nu poate duce la epidemii grave.
Rata progesului bolii (r) are o importanţă marcantă în modelarea matematică a
epidemiilor şi simularea procesului pe calculator.
15
O problemă importantă a acestui capitol o constituie variabilitatea genetică a
patogenilor. Introducerea unui soi nou cu mulţi ani în urmă ducea la formarea unei
noi rase care producea epidemii. Astfel, de exemplu, pot fi menţionate ruginile
cerealelor, fenomenul fiind favorizat de uniformitatea genetică a soiurilor.
Epidemiile, aşa cum subliniază Zadoks (1990), pot fi de diferite ordine : de ordinul
zero, de ordinul unu, de ordinul doi.
Epidemia de ordinul zero este, de fapt, un focar mic, adesea format de la o singură
infecţie iniţială. Cea de ordinul unu este o epidemie care se răspândeşte pe diferite
sole şi parcele în decursul unui sezon de vegetaţie. Cea de ordinul doi este o epidemie
care acoperă suprafeţe mari în decurs de mai mulţi ani.
În cadrul epidemiei, răspândirea bolii are o importanţă majoră. Cercetările în acest
domeniu au arătat că se pot distinge 2 mecanisme, unul la distanţe mici, dar cu
frecvenţă mare (mana viţei de vie) şi altul la distanţe mari cu frecvenţe reduse (rugina
brună a cerealelor).
În concepţia ecologică de protecţie a plantelor faţă de boli o mare importanţă are
înţelegerea noţiunii de sursă de infecţie.
Prin sursă de infecţie se înţelege obiectul sau locul în care în mod natural specia se
dezvoltă şi se înmulţeşte şi din care se separă în stare viabilă în mediul extern
infectând plantele sănătoase sensibile. Privite în ansamblu toate sursele de infecţie
reprezintă rezerva de infecţie a patogenului luat în considerare.
Patogenii plantelor au ca principală sursă de infecţie părţile bolnave ale plantelor, iar
cantitatea şi calitatea lor depinde de nivelul de specializare.
Sursele de infecţie pot fi specifice şi nespecifice.
Cele specifice sunt părţile esenţiale ale plantei pe care se produc sporii şi alte
elemente de propagare. Cele nespecifice au caracter temporar şi întâmplător şi se
referă în principal la sporii transportaţi uneori prin unelte, de către diferite animale şi
alţi factori. Transportul propagulelor se poate efectua în perioada de vegetaţie prin
curenţii de aer (anemochorie), cu ajutorul apei (hidrochorie), al animalelor
(zoochorie) şi chiar al omului (antropochorie), acest ultim mod de transmitere fiind
de fapt nespecific.
În prima fază de înmulţire a patogenilor se produce, de regulă, o cantitate mare de
spori, care în faza a doua a ciclului de dezvoltare pier în marea lor majoritate. Prin
moartea plantei de cultură, pentru a supravieţui patogenii trebuie să ajungă pe alte
plante în acelaşi an şi în anul următor. S-a constatat că 75-89% din patogenii de
origine bacteriană sau micotică supravieţuiesc pe resturi de plante, seminţe sau
materiale de plantat. Pentru plante multianuale acest procent este de circa 60%.
Supravieţuirea virusurilor pe materialul de plantat şi de semănat este de 89 şi,
respectiv, 42%. In sol supravieţuiesc abia 35% dintre patogenii de origine micotică,
15% din cei de origine bacteriană şi 5,7% dintre cei de origine virală.
Din punct de vedere epidemiologie este important să se diferenţieze sursa de infecţie
de factorul de transmitere. Prin factor de transmitere trebuie înţeles substratul pe care
patogenul se menţine dar nu se înmulţeşte, iar mai devreme sau mai târziu dispare,
cum este de exemplu solul, în timp ce în cazul sursei de infecţie patogenul este viabil
şi se înmulţeşte.

16
2.8. MODELE CONCEPTUALE ALE RELAŢIILOR PLANTĂ DE CULTURĂ
- PATOGENI - ANTAGONIŞTI, MICOPARAZIŢI ETC.
Intre diferite microorganisme - patogeni, saprofiţi, antagonişti sau micoparaziţi -se
stabilesc în timp diferite relaţii care pot frâna infecţiile sau pot să le favorizeze.
Cunoaşterea acestor mecanisme, ca şi a microorganismelor care contribuie la
diminuarea infecţiilor, constituie o posibilitate importantă pentru a elabora noi
metode de luptă biologică cu patogenii.
Relaţiile dintre plantă şi aceste grupe de microorganisme pot fi modelate matematic.
O primă etapă a acestui proces o constituie elaborarea modelului conceptual, care are
numai latura calitativă. Pe baza unor date suplimentare privind transferul de substanţă
de la plantă spre consumatorii de diferite ordine se va stabili modelul matematic.

2.9. UTILIZAREA FACTORILOR ECOLOGICI ÎN SCOPUL REDUCERII

PIERDERILOR PRODUSE DE BOLI LA PLANTE
Factorii ecologici abiotici au frecvent un rol hotărâtor în evoluţia epidemiilor.
Cunoaşterea acţiunii acestor factori în mod concret pentru fiecare patosistem (specie
de plantă agricolă - patogen) permite dirijarea unor lucrări agrofitotehnice în aşa fel
încât plantei să i se asigure o dezvoltare optimă, iar patogenului (evoluţiei bolii) o
dezvoltare minimă.
Toţi aceşti factori ecologici au o influenţă mare asupra păstrării viabilităţii
(supravieţuirii) propagulelor şi în special asupra sporilor. Sporii şi formele de repaus
ale patogenilor (clamidospori, spori cu pereţi îngroşaţi, scleroţi, micelii de rezistenţă
etc.) supravieţuiesc mai bine la temperaturi scăzute ; de asemenea, sporii rezistă mai
bine la umidităţi relative mai scăzute. De la aceste reguli sunt însă destule excepţii, de
aceea trebuie la fiecare specie de patogen să fie făcute aprecieri concrete pentru a
putea decide cum să se acţioneze asupra sporilor şi formelor de repaus.
Temperaturile prea scăzute sau prea ridicate nu duc la moartea patogenului, din
această cauză epidemiile fiind influenţate temporar. Nopţile reci, cu temperaturi
apropiate de valorile minime de dezvoltare a patogenilor, ca şi zilele foarte
călduroase, atingând temperaturile maxime de creştere a acestora, reduc rata de
dezvoltare a epidemiei.
Umiditatea este factorul esenţial pentru apariţia şi dezvoltarea majorităţii
epidemiilor. Unii patogeni, cum sunt cei de tip „mană", au
nevoie de prezenţa apei sub forma de picături. Alţi patogeni, cum sunt făinările nu
necesită o peliculă de apă liberă la suprafaţa frunzelor pentru a realiza infecţia.
Umiditatea necesară epidemiilor apare datorită ploilor, din rouă şi din irigarea prin
aspersiune. În toate aceste cazuri sunt necesare pentru realizarea infecţiilor perioade
definite de prezenţă a apei, care pot fi de la 1-2 ore (Plasmopara viticola pe viţa de
vie) până la 24 de ore (Stemphylium botryosum f.sp. lycopersici pe tomate).
Umiditatea necesară infecţiilor se poate realiza, în cazul în care vremea nu este prea
favorabilă producerii acestora, datorită microclimatului din cultură sau de la suprafaţa
frunzelor. Microclimatul este dictat în mare măsură de densitatea plantelor. Pentru
culturile de câmp densităţile sunt stabilite după criterii complexe care asigură an de
an producţii mari la hectar. Dintre aceste criterii, cele care se referă la bolile plantelor
au un rol esenţial.
17
Într-o cultură tânără la începutul vegetaţiei, datorită radiaţiei solare, frunzele pot avea
o temperatură mai mare decât cea a aerului. Cultura este, de asemenea, mai aerisită şi
durata persistenţei umidităţii frunzelor (ploaie, rouă) este mai redusă.
Într-o cultură densă de vârstă mai avansată, radiaţia solară acţionează asupra
frunzelor superioare, ceea ce duce la realizarea unei temperaturi mai mari în această
zonă. În zonele mai joase, din cauza umbririi, temperatura este mai scăzută şi aerul
mai umed. Noaptea, adesea, situaţia se inversează. În general, aceasta este cauza
epidemiilor multor boli care încep cu frunzele de la baza plantei.
Bolile ce apar şi se dezvoltă în sol pe sistemul radicular sau cele care trec în tulpină
depind, de asemenea, de factorii temperatură şi mai ales de umiditate. Pe solurile
grele, aplicarea udării prin brazdă favorizează apariţia şi dezvoltarea bolilor
radiculare.
Unele măsuri agrofitotehnice pot avea o influenţă mare asupra apariţiei şi dezvoltării
epidemiilor, de unde decurge importanţa cunoaşterii şi respectării acestora pentru
practica agricolă.
Nivelul rezistenţei soiurilor sau hibrizilor cultivaţi are, de asemenea, un rol important
în declanşarea epidemiilor ; aceeaşi importanţă o au unii factori de predispoziţie, cum
sunt : factorii care produc răniri (grindina, unele lucrări mecanice, vânturile
puternice), semănatul la temperaturi favorabile patogenului şi nefavorabile plantei de
cultură (porumb la temperaturi sub 8°C), îngrăşarea excesivă cu azot (făinarea
cerealelor) etc.
Prevenirea tuturor acestor fenomene negative se realizează prin adaptarea concretă a
tehnologiei de lucru la forma de cultură, utilizând soiurile şi hibrizii raionaţi, epoca
optimă de semănat, aplicând în mod echilibrat îngrăşămintele etc.
Schimbarea virulenţei unui patogen prin formarea de noi rase declanşează adesea
epidemii grave dacă continuă cultivarea aceluiaş soi. O măsură eficientă de reducere
a riscurilor de epidemii grave la multe plante de cultură, mai ales la cereale, o
constituie utilizarea de soiuri multilineale (soiuri din mai multe linii cu rezistenţă la
diferiţi rase ale patogenilor), ca şi alternarea soiurilor în cultură sau schimbarea lor la
diferite intervale de timp.
Cele mai grave epidemii apar datorită condiţiilor de temperatură şi umiditate foarte
favorabile, care duc la scurtarea ciclului de viaţă a patogenului, favorizează dispersia
patogenului şi stimulează sporularea acestuia. De exemplu, menţinerea pentru o
perioadă de câteva săptămâni a ploilor şi a unei temperaturi de 18-20°C determină
formarea unei pelicule de apă pe frunzele de cartof şi declanşează o epidemie gravă
de mană (Phytophthora infestans) chiar pe un soi obişnuit şi chiar dacă nu a apărut o
nouă rasă a patogenului.
În anumite cazuri, epidemiile pot fi generate ele unele practici şi elemente
tehnologice care sporesc vulnerabilitatea genetică a soiurilor şi hibrizilor plantelor.
Astfel, este bine cunoscut cazul apariţiei pătării frunzelor de porumb, produsă de rasa
T a patogenului Helminthosporium turcicum pe majoritatea hibrizilor din S.U.A. ca
urmare a procesului de hibridare a acestei plante.
Unele epidemii apar ca urmare a introducerii patogenilor într-o nouă zonă de cultură
a plantelor gazdă. Acesta a fost cazul manei viţei de vie (Plasmopara viticola), a
făinării americane a agrişului (Sphaerotheca mors -uvae) ş.a.
18
Introducerea portaltoilor pitici în pomicultură a favorizat atacul de Phytophthora
cactorum.
În unele cazuri, atacuri în masă în culturile de porumb s-au observat pe solele în care
au fost rupte paniculele pentru a împiedica autopolenizarea liniei materne, ceea ce a
favorizat infecţiile cu Sphacelotheca reiliana (Sorosporium reilianum).
Excesul de umiditate creat prin irigare favorizează epidemiile de Rhizoctonia solani
pe fructele de tomate, fuzarioza fasolei, rugina fasolei şi a mentei.
Recoltarea mecanizată a fructelor de cireş a determinat extinderea epidemiilor de
monilioză datorită fructelor rămase neculese, care au constituit o sursă importantă de
infecţie. Rănirile produse în cursul recoltatului mecanic al cartofilor generează
apariţia de atacuri mari de putregai moale (Erwinia carotovora pv. atroseptica).
Cele câteva exemple de mai sus demonstrează că nerespectarea cerinţelor ecologice
ale culturilor agricole şi ale patogenilor pot duce la apariţia de epidemii grave chiar în
condiţiile climatice obişnuite.

3. REZISTENŢA PLANTELOR LA BOLI

În natură există nenumărate microorganisme care vin în contact într-un fel sau altul
cu orice specie de plantă de cultură. Totuşi, o specie de plantă nu este atacată decât de
anumite microorganisme. De exemplu, mana cepei (Peronospora destructor) nu se
poate instala pe grâu şi nici rugina brună a grâului (Puccinia recondita f.sp. tritici nu
poate să apară pe ceapă. Plantele sunt deci rezistente la aceşti patogeni. Această
rezistenţă are un caracter natural şi nici o plantă nu ar putea supravieţui fără această
însuşire.
Pentru protecţia plantelor acest fenomen are o importanţă limitată. Mult mai
importantă este rezistenţa plantelor în corelaţie cu patogenii care produc boli pe
aceste specii. Rezistenţa, capacitatea de apărare a plantelor poate fi considerată tot
atât de veche ca şi fenomenul de parazitism (Gaumann, 1951 ; Verderevski, 1959).
Fenomenele de rezistenţă sunt atât de importante încât studiul lor a dus la apariţia
unei noi discipline - fitoimunologia, al cărei întemeietor a fost I. I. Mecinikov.
Rezistenţa plantelor la boli poate fi definită ca o proprietate a populaţiei plantei gazdă
de a reduce sau anihila efectele destructive ale parazitului (Ceapoiu şi Negulescu,
1983).

3.1. EVOLUŢIA SISTEMELOR PLANTĂ-PARAZIT

În decursul timpului între plante şi parazit, sub presiunea selecţiei naturale, s-au
format treptat relaţii stabile de coexistenţă care pot fi caracterizate ca adevărate
sisteme plantă - parazit. O creştere peste măsură a virulenţei parazitului ar duce la
dispariţia gazdei şi evident, ca urmare, şi a parazitului. O creştere puternică a
rezistenţei plantei reduce puternic populaţia parazitului, ameninţând-o cu dispariţia.
De aceea, între cele două componente de bază ale sistemului s-a stabilit un echilibru
dinamic. Acest echilibru poate fi bine determinat la speciile de plante sălbatice. În
acest caz, are loc o selecţie stabilizatoare, dar cu o latură bine pronunţată de
polimorfism.

19
Între plante şi paraziţi se menţine un echilibru care este puţin influenţat de condiţiile
de mediu, datorită tocmai acestui fenomen de evoluţie concomitentă. Unele schimbări
puternice induse de om pot totuşi modifica aceste raporturi.
De asemenea, există între planta cultivată (soi, hibrid) şi parazit un alt raport, de
această dată instabil, deplasat adesea în favoarea parazitului. Chiar dacă şi în acest
caz are loc o evoluţie concomitentă a sistemului, aceasta nu reuşeşte să stabilizeze
raportul la nivelul la care doreşte omul, adică la acel nivel la care să nu se mai
producă pierderi de recoltă.
Omul introduce rezistenţa verticală (specifică, oligogenică) în soiurile noi, ceea ce
provoacă o reacţie din partea parazitului concretizată prin apariţia unor noi gene de
virulenţă, de rase capabile să paraziteze noile soiuri. În scurt timp, soiul nou este scos
din utilizare. Un exemplu relativ recent de acest fel îl constituie apariţia raselor 77 -
79 de rugină brună (Puccinia recondita), care au eliminat din cultură soiurile Aurora
şi Caucaz (Negulescu şi Cojocaru, 1974).
Există şi alţi factori care schimbă raportul între soiuri (hibrizi) şi parazit. Dintre
aceştia pot fi enumeraţi : numărul restrâns de soiuri şi hibrizi intensivi, aplicarea de
doze mari, neechilibrate, de îngrăşăminte, scurtarea rotaţiilor, irigaţia, unele procedee
tehnologice etc.
În general, atât pentru obţinerea soiurilor rezistente, cât şi pentru noile tehnologii de
cultură, trebuie acordată atenţie deosebită pentru rezistenţă şi evitarea factorilor care
o pot reduce.

3.2. REZISTENŢA STRUCTURALĂ

3.2.1 Rezistenţa structurală preinfecţională (preexistentă) se datoreşte faptului că
patogenii sunt menţinuţi la o oarecare distanţă de către planta gazdă sau aceştia nu
reuşesc să pătrundă în ţesuturi. Unele plante au peri (trichomi) glandulari care elimină
substanţe ce pot inhiba germinarea sporilor, cum este cazul soiurilor de năut
rezistente la Mycosphaerella rabiei (antracnoza). Alteori, sporii încărcaţi
electronegativ sunt respinşi de suprafaţa frunzei. Virusurile transmise de insecte pot fi
uneori neinoculate în plantă de către acestea, datorită respingerii lor de către unele
substanţe produse de plantă sau a culorii repulsive pentru vectori.
Un rol important în rezistenţa structurală îl are cuticula, formată din pectine, cutine şi
uneori acoperită cu ceară. Având un caracter hidrofob, cuticula nu permite
menţinerea picăturilor de apă, ceea ce inhibă germinarea multor patogeni. În general,
o cuticula cu o grosime mai mare constituie un obstacol mai dificil pentru penetrarea
lui de către filamentul de germinaţie al patogenului.
Epiderma este formată din celulele externe care acoperă şi protejează organele
plantelor. Rănirea epidermelor creează porţi de pătrundere uşoară pentru mulţi
patogeni. După grindină, infecţiile cu patogeni pot creşte brusc, de aceea în practică
se aplică de regulă o stropire cu fungicid lipsit de fitotoxicitate, care are acţiune de a
inhiba pătrunderea patogenilor prin rănile produse de grindină. Dacă pereţii celulari
sunt impregnaţi cu substanţe de tipul diferiţilor polimeri (cutină, lignină, ceară) sau
cu substanţe minerale (bioxid de siliciu), infecţiile cu patogeni se realizează mai greu.

20
Deschiderile naturale (stomatele, hidatodele, lenticelele, nectarinele) pot favoriza sau
frâna realizarea infecţiilor în funcţie de structura lor şi de modul de funcţionare.

3.2.2 Rezistenţa structurală postinfecţională. În lupta cu patogenul care a trecut de

barierele structurale, plantele sunt capabile să formeze mai multe tipuri de structuri
care se opun invadării ţesuturilor. Aceste structuri se realizează prin suberificarea şi
lignificarea ţesuturilor şi prin îngroşarea pereţilor celulozici şi cutinizaţi. Uneori, la
atacul de Stigmina carpophila de pe frunzele de cais, prun sau piersic, în jurul locului
de pătrundere a ciupercii se formează un strat separator (abscizie) care izolează pata
în care se află patogenul, iar în final cade, lăsând frunza ciuruită. Frecvent, la pomii
fructiferi, apar în jurul leziunilor produse de patogeni, gome, care reduc viteza de
răspândire a patogenului şi în special a toxinelor pe care aceştia le produc.
Bolile vasculare, produse de patogeni care se dezvoltă în interiorul vaselor
conducătoare, se manifestă prin apariţia de tiloze, nişte evaginări ale protoplastului
celular care căptuşesc vasele, le astupă şi în acest fel stăvilesc înaintarea patogenului.

3.3. REZISTENTA FUNCŢIONALA

Acest tip de rezistenţă are un rol mult mai important în evoluţia bolii decât cel
structural. Rezistenţa funcţională depinde în mare măsură de reacţiile biochimice si
fiziologice care determină prezenţa sau absenţa unor substanţe în plantă şi care
interferează cu creşterea şi dezvoltarea patogenilor (Agrios, 1978).
3.3.1 Rezistenţa funcţională preinfecţională se bazează pe prezenţa unor substanţe
cu caracter toxic pentru patogeni sau stimulator pentru flora antagonistă. Dintre
substanţele cu caracter toxic pot fi menţionate cele fenolice (catechol, acidul
protocatechinic, acidul clorogenic), inhibitorii unor enzime, glicozizii etc. Absenţa în
gazdă a unor substanţe necesare patogenului sau forma lor inaccesibilă, poate frâna
procesul de îmbolnăvire. Există date care demonstrează că prezenţa unor proteine
antigenice comune poate fi un factor de bază în apariţia bolii.

3.3.2 Rezistenţa funcţională postinfecţională este un fenomen prin care în plantă

apar substanţe sau reacţii fiziologice etc. după ce patogenul a pătruns în interiorul
acesteia şi care opresc sau frânează boala.
S-a stabilit că în plante pot apărea fitoalexine (Muller, 1956 ; phyton — plantă ;
alexein = substanţă de apărare), dar acţiunea acestora nu este specifică şi nivelul
activităţii lor depinde mai ales de viteza şi cantitatea care se acumulează.
În afara fitoalexinelor pot fi sintetizate şi alte substanţe care influenţează activitatea
unor enzime şi în special a peroxidazei.
Unele substanţe formate în plante, cum sunt de exemplu acidul clorogenic şi acidul
ferulic, pot inactiva unele toxine, cum este piricularina produsă de ciuperca
Magnaporthe (Piricularia) oryzae.
Reacţia de hipersensibilitate este o reacţie de apărare a plantei, prin care la locul de
infecţie se produce o pierdere rapidă a turgescenţei, ţesutul se brunifică.
În jurul punctului de infecţie celulele mor, iar la celulele adiacente se observă
schimbări metabolice şi, în special, acumularea de compuşi fenolici şi de fitoalexine.
La soiurile sensibile aceste modificări apar târziu sau nu apar deloc.
21
Fenomenul de hipersensibilitate a fost constatat de Ward în 1902, iar Stoneman a
introdus termenul de hipersensibilitate în 1915.
O problemă relativ nouă, dar care are o importanţă deosebită atât pentru studiul
fenomenelor de patogeneză, cât şi pentru cel de rezistenţă, o constituie cea a
capacităţii de recunoaştere, de a diferenţia ceea ce este „propriu" şi ceea ce este
,,străin” de organism.
În decursul evoluţiei lor la plante au apărut proprietăţi care permit să se diferenţieze
ceea ce este „propriu" de ceea ce este „străin", respingând în acest fel marea
majoritate a microorganismelor (saprofite sau parazite) cu care ajung în contact.
La rândul lor, patogenii au evoluat în aşa fel încât au dobândit capacităţi nespecifice
ce le permit să pătrundă şi să se multiplice în celulele plantei gazdă. Dintre aceste
capacităţi, foarte importantă este cea de aderare la suprafaţa celulelor gazdei, după
care are loc o recunoaştere la nivel celular, al cărei mecanism biochimic şi
imunologic este în curs de elucidare.

3.4. GENETICA REZISTENTEI

Privită din punct de vedere genetic, rezistenţa plantelor agricole la boli este deosebit
de importantă, deoarece permite înţelegerea mai bună a fenomenului, ceea ce
determină utilizarea mai uşoară a mecanismelor acestuia în protecţia faţă de boli.
3.4.1 Rezistenţa verticală (specifică, oligogenică) se manifestă faţă de anumite rase
fiziologice ale unui patogen şi este puţin eficace faţă de alte rase. Acest tip de
rezistenţă (Van der Plank, 1968) are o durată scurtă, deşi sunt şi unele excepţii.
Uneori, după 4-5 ani, rasa nouă care apare se răspândeşte repede şi face ca soiul să fie
atacat. La început, rezistenţa verticală asigură o protecţie totală faţă de rasa (rasele)
existentă. Rezistenţa verticală are la bază teoria genă pentru genă a lui Flor (1942—
1958), care afirmă că pentru fiecare genă de rezistenţă sau sensibilitate a plantei
există o genă de avirulenţă sau virulenţă a parazitului. Rezistenţa verticală este
controlată oligogenic (controlată mai ales de gene majore şi mai rar de gene minore)
şi are un caracter calitativ (cu o distribuţie continuă a plantelor între rezistenţă şi
sensibilitate).
Este important de ştiut că, în funcţie de biologia patogenului, rezistenţa verticală are
semnificaţie diferită. Astfel, după regulile lui Robinson (1971) :
1. Rezistenţa verticală este mult mai eficientă la plantele anuale decât la cele
perene.
2. Rezistenţa verticală este mai eficace faţă de bolile produse de paraziţi
nespecializaţi (Fusarium spp., Verticillium spp.) şi mai puţin eficace faţă de
cele produse de paraziţi specializaţi (Phytophthora infestans, Puccinia spp.).
3. Rezistenţa verticală este mai puţin eficace faţă de patogenii care
formează noi rase.
4. Valoarea practică a rezistenţei verticale este redusă când soiul este uniform
din punct de vedere genetic şi se cultivă pe suprafeţe mari.
5. În prezenţa selecţiei stabilizatoare rezistenţa verticală este mai eficientă.
6.Rezistenţa verticală a plantelor faţă de patogenii facultativi este determinată de o
genă puternică, iar faţă de cei obligaţi de cel puţin două gene puternice.

22
7. Rezistenţa verticală se poate prelungi mai mult în condiţiile în care se
alege pentru cultură o stuctură corespunzătoare a soiurilor.
8. Rezistenţa verticală poate fi prelungită prin rotaţia raţională a plantelor de cultură
sau prin schimbarea rapidă a soiurilor în cadrul fiecărei culturi.
9. Rezistenţa verticală are o importanţă mare pentru bolile ce se transmit prin
seminţe şi prin material de plantat.
10. Dacă la început rezistenţa verticală nu protejează concret cultura, ea poate ceda
mai repede.
11. Rezistenţa verticală a plantelor faţă de paraziţii obligaţi, cu ciclu întrerupt
(iarna sau vara), este mai eficientă.
12. Rezistenţa verticală poate fi sporită prin măsuri legislative de interzicere sau de
obligativitate pentru cultivarea unui anumit soi.
13. Prin combinarea rezistenţei verticale cu cea orizontală se poate obţine o
rezistenţă mai eficientă.
14. Rezistenţa verticală complexă este mai puţin păgubitoare în cazul
distrugerii ei de către patogen decât în cazul distrugerii rezistenţei verticale simple.
Una dintre reacţiile tipice ale soiurilor cu rezistenţă verticală o constituie
hipersensibilitatea, de care s-a vorbit mai sus.

3.4.2 Rezistenţa orizontală (nespecifică, poligenică)

Rezistenţa orizontală se formează în cursul evoluţiei simultane a plantei şi parazitului
şi este, de fapt, reprezentată de apărarea naturală a plantei gazdă. Acest tip de
rezistenţă are un caracter permanent şi se manifestă faţă de toate rasele patogenului,
nemodificându-se în funcţie de acestea.
Soiurile cu rezistenţă orizontală sunt şi ele înlocuite, dar numai ca urmare a obţinerii
altora mai productive, cu calităţi superioare şi cu rezistenţă mai ridicată, diferit de
cazul soiurilor cu rezistenţă verticală ca urmare a atacului sporit al patogenului.
Deşi rezistenţa orizontală nu conferă soiului o protecţie completă faţă de patogen,
soiul este atacat la un nivel tolerabil.
In cazul rezistenţei orizontale, atât populaţia patogenului, cât şi cea a gazdei, variază
independent, ceea ce permite evitarea epidemiilor grave.
Din punct de vedere genetic rezistenţa orizontală are caracter poligenic, în ea fiind
implicate de la câteva gene până la sute, mii şi mai rar sute de mii de gene (Van der
Plank, 1975).
Rezistenţa orizontală se manifestă sub diferite forme, şi anume :
a) rezistenţa înceată, care se caracterizează printr-un atac redus al bolii datorită
răspândirii şi multiplicării încete a patogenului ;
b) rezistenţa întârziată, care se manifestă prin apariţia cu 10-14 zile mai târziu decât
la cele sensibile ;
c) rezistenţa parţială, care are, de fapt, o perioadă latentă (de incubaţie) mai lungă ;
d) rezistenţa durabilă, care se păstrează pe o perioadă lungă de timp.

3.4.3 Integrarea rezistenţei verticale cu cea orizontală. Concepţiile lui Van der
Plank (1976) şi Robinson (1976, 1979) privind rezistenţa verticală,determinată de
oligogene, şi cea orizontală, determinata de poligene, au început să fie interpretate
23
într-un alt mod. După Nelson (1978), cele două tipuri de gene nu diferă între ele şi
sunt, de fapt, aceleaşi gene de rezistenţă, iar diferenţele ce se constată sunt
determinate de faptul că operează în genotipuri de plante diferite. Pe baza acestor
idei, autorul a formulat o serie de concluzii privind rolul genelor majore şi minore.
De asemenea, Parlevliet şi Zadoks (1977) formulează un concept integrat al acţiunii
genelor minore şi majore, care afirmă că toate genele pentru rezistenţă ale gazdei şi
toate genele pentru virulenţă din populaţiile patogenului formează un sistem integrat,
între genele plantei şi ale patogenului există o interacţiune care are la bază relaţia
genă pentru genă.

3.4.4 Rezistenţa citoplasmatică. Acest tip de rezistenţă are la bază factori ereditari
localizaţi în citoplasmă (citoplasmagene), în plastide (plastidogene) şi în condriom
(condriogene). Un exemplu de rezistenţă citoplasmatică îl constituie rezistenţa
porumbului la rasa T a patogenului Helminthosporium maydis, care se bazează însă şi
pe rezistenţa conferită de gene nucleare. În general, acest tip de rezistenţă are un rol
minor la plante.

3.4.5 Toleranţa. Prin toleranţă se înţelege capacitatea unor soiuri de plante de a

suporta un atac ridicat de boli, fără însă a influenţa prea mult recolta, pierderile fiind
reduse. Pe astfel de soiuri intensitatea atacului este mare, sporularea patogenilor este
intensă, dar pierderile de recoltă sunt mici.
Deşi uneori se consideră că toleranţa poate fi apreciată ca o rezistenţă orizontală, în
realitate aceasta este un tip de reacţie aparte a soiului de plantă de cultură.

3.4.6 Imunitatea. Prin imunitatea plantei faţă de un patogen se înţelege absenţa totală
a atacului acestuia. De exemplu, grâul nu este atacat de Plasmopara viticola, iar
fasolea de Septoria tritici. Imunitatea are un caracter complet şi permanent; prin
aceste două caracteristici, imunitatea se deosebeşte de rezistenţă, care, oricât de
completă ar fi, nu este permanentă, iar dacă este permanentă, nu poate fi completă. Pe
de altă parte, rezistenţa variază în funcţie de structura sa genetică şi de unii factori ai
mediului înconjurător.
Plantele imune nu pot fi plante gazdă pentru patogeni, în timp ce plantele rezistente
sunt plante gazdă. Din această cauză, se apreciază că imunitatea este o regulă în
natură, în timp ce, rezistenţa pare mai degrabă să fie o excepţie.

3.4.7 Sensibilitatea. Este fenomenul opus rezistenţei, prin care patogenul se poate
instala şi produce îmbolnăvirea plantei. Soiurile şi hibrizii de plante cultivate
manifestă grade diferite de sensibilitate, care încep cu o manifestare uşoară a bolii şi
se termină cu moartea plantei.
În mod analog fenomenului de rezistenţă, dar cu alt conţinut, există o sensibilitate
verticală şi o sensibilitate orizontală. De exemplu, sensibilitatea verticală a cartofului
faţă de Phytophthora infestans este determinată, după Van der Plank (1976), de o
genă r1. Totuşi, această concepţie nu poate fi acceptată, deoarece contravine
concepţiei selecţiei naturale (Ceapoiu şi Negulescu, 1983).

24
3.5 Patogeneza
Bolile plantelor agricole evoluează după următoarele faze care se succed : infecţia,
incubaţia şi manifestarea bolii, precedate de contaminare (procesul de intrare în
contact a patogenului cu planta).
Contaminarea este, de fapt, un proces care depinde în mare măsură de modul de
transmitere a patogenului. Contaminarea se realizează cu propagule viabile, într-un
număr suficient, în funcţie de condiţiile climatice favorabile (direcţia curenţilor de
aer, precipitaţii, distanţa dintre sursa de inocul şi plantă), densitatea plantelor, natura
suprafeţei plantelor etc.
Infecţia. Aceasta este procesul de pătrundere a patogenului în plantă şi începutul
relaţiilor de nutriţie parazitară a acestuia pe seama ţesuturilor plantei gazdă. Diferite
grupe de patogeni au moduri variate de infecţie a plantelor.
Numeroase ciuperci pot pătrunde activ, direct prin epidermă, în ţesuturile plantelor,
cum este de exemplu filamentul de germinare a sporilor de Botrytis cinerea.
Pătrunderea prin stomate este, de asemenea, frecventă. Aşa este cazul la pătrunderea
zoosporilor de Plasmopara viticola, a haustorilor de Erysiphe graminis şi a bacteriei
Xanthomonas campestris pv. phaseoli.
Pătrunderea prin lenticele este frecventă la unii patogeni ; hidatodele pot constitui o
poartă de intrare pentru unele bacterii, la fel perii foliari şi glandulari.
Foarte frecvente sunt posibilităţile de pătrundere a patogenilor în plante prin răni,
care adesea nu sunt vizibile cu ochiul liber.
Virusurile transmise de insecte vectoare sunt inoculate prin înţeparea ţesuturilor
plantelor.
Bacteriile pătrund frecvent în plante prin rănile accidentale, inclusiv cele produse de
insecte.
Căderea frunzelor, cu toate că este urmată de suberificarea cicatricelor, lasă porţi de
pătrundere pentru bacterii şi ciuperci.
Mai rar infecţia se realizează pe cale florală, cum este cazul unor patogeni de mare
importanţă economică (tăciunele zburător al orzului produs de Ustilago nuda).
După pătrunderea patogenului în ţesuturi, între patogen şi plantă apar o serie de
interacţiuni care pot duce la apariţia bolii sau pot opri dezvoltarea patogenului.
Interacţiunile dintre cele două componente ale patosistemului până la apariţia bolii
pot dura câteva ore (mana cartofului produsă de Phytophthora injestans) până la
câteva zile (tăciunele zburător al grâului produs de Ustilago tritici).
Incubaţia. Această noţiune se referă la durata sau perioada cuprinsă între infecţie şi
apariţia primelor simptome ale bolii. În această perioadă patogenul se înmulţeşte
(virusuri, bacterii) sau creşte, se dezvoltă şi cuprinde porţiuni tot mai mari din
ţesuturile gazdei.
Perioada de incubaţie are o deosebită importanţă pentru avertizarea tratamentelor,
de aceea trebuie foarte bine cunoscută de practicieni. În tabelul 5, sunt prezentate
câteva exemple privind perioadele de incubaţie ale unor patogeni.
Tabelul 5
Perioada de incubaţie a unor patogeni vegetali
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Patogenul Boala Perioada
25
 de incubaţie
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cucumber mosaic virus in Filozitatea tomatelor 3-5 zile
tomato
Plum-pox virus Vărsatul prunului 9-13 luni
Pseudomonas syringae Pătarea unghiulară a frunzelor 3-10 zile
pv. lacrymans de castraveţi
Erwinia carotovora Putregaiul umed al cartofului 15-20 zile
pv. atroseptica

Phytophthora infestans Mana cartofului 2-11 zile

Plasmopara viticola Mana viţei de vie 4-12 zile
Stigmina carpophila Ciuruirea frunzelor de piersic 5-6 zile
Erysiphe graminis Făinarea cerealelor 5-8 zile
Cercospora beticola Cercosporioza sfeclei 7-57 zile
Venturia inaequalis Rapănul mărului 3-20 zile
Peronospora destructor Mana cepei 10-15 zile
Tilletia caries Mălura grâului 4-10 luni
Stereum hirsutum Esca viţei de vie peste un an
-------------------------------------------------------------------------------------------------------

Durata perioadei de incubaţie depinde de rezistenţa soiurilor cultivate şi mai ales de

factorul temperatură şi alţi factori ecologici. În general, sub influenţa acestor factori
interacţiunea patogen-plantă gazdă poate duce la îmbolnăvirea plantei sau, în condiţii
nefavorabile, boala nu evoluează sau are o evoluţie lentă. Deoarece condiţiile de
mediu, în special umiditatea şi temperatura, dictează infecţia şi incubaţia, acestea au
un rol hotărâtor în evoluţia bolilor. Astfel, în regiunile secetoase sunt mai puţine boli
decât în zonele cu umiditate mare, iar în zonele temperate bolile sunt numeroase şi
specifice.
Manifestarea bolii reprezintă apariţia simptomelor vizibile, deşi procesul de
parazitare a început imediat după infecţie prin consumul de substanţe, apă, prin
dereglarea metabolismului, urmat de dezorganizarea ţesuturilor. Începutul apariţiei
simptomelor de boală este greu de stabilit la unele virusuri, aceste tipuri de boli
(viroze )dezvoltându-se progresiv. La multe micoze (boli produse de ciuperci)
simptomele devin vizibile la fructificarea ciupercilor pe suprafaţa organelor atacate
ale plantelor. Ruginile prezintă pustule evidente în care se găsesc sporii, tăciunii
prezintă pe spice, boabe sau chiar pe frunze tumori care conţin spori. În schimb, în
cazul făinărilor, există un miceliu extern, care pune în evidenţă mai uşor boala prin
simptom vizibile.
Simptomele bolii pot fi diferite de-a lungul perioadei de evoluţiea acesteia, astfel că
pentru a determina prezenţa bolii trebuie luate în consideraţie şi cunoscute toate
tipurile de manifestare a bolii. Făinările şi pătările încep cu uşoare decolorări ale
frunzelor, urmate de apariţia şi dezvoltarea altor simptome. Simptomele aceleiaşi boli
pot fi diferit în funcţie de organul afectat al plantei. De exemplu, rapănul mărului
produce pe fructe pete clare, delimitate, pe ramuri determină necroze şi exfolieri ale
26
scoarţei, iar pe flori, mai ales pe sepale, determină apariţi unor pete mici, cenuşii-
brune, asemănătoare celor de pe frunze.
Cunoaşterea simptomelor bolilor plantelor este absolut necesară pentru diagnoză şi
stabilirea măsurilor de combatere.
Totalitatea simptomelor vizibile ale bolilor, prezentarea şi descrierea lor sunt reunite
într-un capitol special al fitopatologiei intitulat „patografia”.
Sub influenţa patogenului planta suferă diferite modificări morfologice şi fiziologice,
care, pe măsură ce numărul de infecţii creşte şi intensitatea lor sporeşte, devin tot mai
grave. În plus, prin enzimele şi toxinele pe care le eliberează patogenii, dereglează
puternic metabolismul plantei, urmat de modificarea structurilor acesteia (dereglări
anatomo-morfologice). Pe de altă parte, patogenul parcurge şi el o serie de stadii din
dezvoltarea sa. De exemplu, sporii ciupercilor germinează, formează filamente de
infecţie, se dezvoltă intercelular şi intracelular în interiorul ţesuturilor parazitate,
dezvoltă un aparat vegetativ pe care apar ulterior alte fructificaţii (spori de diferite
tipuri).

3.6 Modificările funcţionale

Modificările funcţionale produse de patogeni au la bază dereglarea proceselor
biochimice şi fiziologice ale plantei atacate. Dintre cele mai importante schimbări
care se observă la o plantă bolnavă se pot enumera următoarele :
-schimbarea conţinutului în apă determinat de unele boli ; se constată o creştere a
acestuia la atacul tăciunelui comun al porumbului şi o scădere în cazul ruginilor
grâului ;
-scăderea cantităţii de clorofilă, care se manifestă prin decolorări ale frunzei în cazul
multor viroze, bacterioze şi micoze ;
-scăderea conţinutului în hidraţi de carbon, de regulă, scade, deoarece aceştia sunt
consumaţi de patogen sau procesul de sinteză a acestor compuşi este dereglat ;
creşterea conţinutului în potasiu al celulelor;
-acumularea de aminoacizi, gome şi răşini ;
-fotosinteza se reduce proporţional cu suprafaţa din frunză afectată de boală sau în
funcţie de toxinele eliberate ; bolile influenţează eficienţa captării energiei de către
plante prin defolieri, schimbarea orientării frunzelor sau reducerea dimensiunii lor ;
în unele cazuri, structura cloroplastelor este afectată, ceea ce duce la scăderea rapidă
a captării luminii ; paralel, poate fi dereglat transportul de substanţe nutritive ; de
regulă, creşte respiraţia ţesuturilor şi, ca urmare, cheltuiala de energie ;
dereglări importante în capacitatea de stocare a substanţelor (de exemplu la sfecla
de zahăr) ;
de obicei, la plantele afectate transpiraţia creşte, iar în unele cazuri, cum sunt de
exemplu plantele afectate de făinări, transpiraţia scade ;
în cazul bolilor vasculare, datorită afectării vaselor conducătoare, se poate întrerupe
fluxul de transpiraţie ;
-este stânjenit fluxul de substanţe organice transportate prin floem ; sistemul de
aprovizionare cu apă şi de circulaţie a apei prin plantă este afectat prin dereglarea
forţei de absorbţie, prin distrugerea epidermei, a rădăcinilor etc. ; nutriţia minerală
27
devine frecvent dificilă ca urmare a reducerii capacităţii de absorbţie, a utilizării
substanţelor de către patogen, a deplasării dificile a apei etc.
3.7 Modificări structurale. Dereglările metabolice ce se produc în plantele bolnave
pe măsura amplificării bolii pot duce la schimbări structurale, morfo-anatomice ale
plantelor. Multe dintre aceste schimbări provin din dereglarea echilibrului hormonal
al plantelor ca urmare a faptului că patogenii pot distruge sau pot sintetiza unii hor-
moni.
3.8 Proprietăţile parazitare ale patogenilor. Patogenii plantelor de cultură produc
îmbolnăvirea acestora datorită însuşirilor parazitare pe care le prezintă : afinitatea,
patogenitatea, virulenţa, agresivitatea, capacitatea de a produce enzime şi toxine etc.
Afinitatea este proprietatea patogenului de a pătrunde în interiorul plantei, după ce a
ajuns în contact cu ea şi de a se dezvolta după producerea infecţiei. Masa de spori a
diferitelor specii de patogeni care se găseşte în aer vine în contact cu diferite plante,
dar pătrund numai în ţesuturile plantei faţă de care au afinitate. De exemplu, sporii de
Pytophthora infestans ajung şi pe grâu, dar nu îl infectează, ci infectează numai
ţesuturile de cartof, tomate sau alte solanacee, pentru care au afinitate.
Patogenitatea este capacitatea agenţilor patogeni de a îmbolnăvi plantele şi de a
produce apariţia simptomelor. Din punct de vedere genetic, se distinge o patogenitate
verticală, care depinde de rezistenţa verticală. Dacă inoculăm o serie de linii sau
soiuri cu o gamă de populaţii ale patogenului şi constatăm diferenţe în manifestarea
bolii, avem în faţă o patogenitate verticală.
Patogenitatea orizontală, care corespunde rezistenţei orizontale, se constată în cazul
în care infectăm o serie de linii şi soiuri cu o gamă de populaţii ale patogenului şi nu
putem stabili diferenţe în manifestarea bolii.
Virulenţa este însuşirea patogenilor de a produce o îmbolnăvire a plantelor de o
anumită intensitate în funcţie de diferiţi factori (condiţii de mediu) şi mai ales în
funcţie de factorii genetici. Există rase (izolate, biotipuri) ale patogenului care nu
produc îmbolnăvirea plantelor, acestea fiind considerate avirulente. Avirulenţa este
deci fenomenul contrar virulenţei, prin care patogenul nu produce îmbolnăvirea
plantei. Avirulenţa nu înseamnă lipsă de patogenitate, ea se exprimă numai în relaţie
cu o anumită linie, soi, hibrid, în general, faţă de o anumită genă de rezistenţă.
Diferenţele de virulenţă care se constată între populaţiile patogenului se datoresc
diferenţelor genetice care apar în evoluţia patogenului în strânsă legătură cu noile
soiuri şi hibrizi de plante cultivate. Astfel de populaţii se numesc rase, care diferă
între ele fiziologic, morfologic şi patologic. Din punct de vedere genetic, rasa
fiziologică este practic aceeaşi cu populaţia verticală.
Rasele de patogeni şi în special cele fiziologice apar ca urmare a mutaţiilor ce se
produc în populaţia patogenului pe fondul rezistenţei plantei conferită de o anumită
genă. O altă cale de formare a raselor fiziologice la ciuperci o constituie hibridarea.
Agresivitatea este o însuşire a patogenilor de a ataca mai multe plante de cultură sau,
după alte definiţii (Ceapoiu şi Negulescu, 1983), mai multe soiuri. În acest ultim caz,
agresivitatea reprezintă patogenitatea orizontală faţă de mai multe soiuri.
Din punct de vedere fitopatologic, patogenii pot f i : monofagi care atacă o singură
plantă de cultură (Magnaporthe grisea sin. Pyricularia oryzae pe orez etc.) ;

28
oligofagi, care atacă mai multe specii din aceeaşi familiebotanică(Rhynchosporium
secalis pe mai multe graminee) ; p o 1 i f a g i, care pot produce boli la numeroase
specii de plante din diferite familii (Botrytis cinerea) pe viţa de vie, căpşun, floarea
soarelui, legume, fructe etc).
Capacitatea de a secreta enzime. Toate proprietăţile enumerate mai sus depind de
complexul enzimatic al patogenilor, precum şi de toxinele care apar ca urmare a
activităţii metabolice a patogenilor.
Enzimele sau fermenţii acţionează asupra ţesuturilor plantei prin degradarea
substanţelor, transformarea acestora în substanţe simple necesare nutriţiei lor. Aceste
procese încep cu pătrunderea prin peretele celular, însoţită de degradarea acestuia.
Bacteriile şi ciupercile care produc putregaiuri umede transformă substanţele din
organele atacate (tuberculi, fructe, legume) în substanţe mai simple de consistenţă
moale, atât în condiţii de câmp cât şi în depozite. Ciupercile şi bacteriile care produc
putregaiuri ale rădăcinilor şi tulpinilor dezintegrează, prin acţiunea enzimelor
produse, substanţele din organele parazitate.
Dintre cele mai importante enzime pot fi citate : enzime care degradează
polizaharidele, enzime pectolitice, enzime celulozolitice, enzime hemicelulolitice ;
enzime care macerează celulele plantelor erbacee ; enzime care degradează ţesuturile
lemnoase.
Numeroase ciuperci pot ataca atât celuloza cât şi lignina şi produc enzime ca :
celulaza, xilanaza, manaza, care degradează celuloza şi alte polizaharide, cât şi
enzime care degradează lignina. Astfel, prin intermediul acestor enzime, acţionează
ciupercile hyphomicete care produc putregaiul alb.
Holobazidiomicetele pot produce putregaiuri brune, acţionând prin enzime celulaze şi
hemicelulaze, descompunând hidraţii de carbon şi alterând lignina.
Unele ciuperci discomicete şi deuteromicete (ciuperci imperfecte), care produc
putregaiuri moi, acţionează asupra celulozei.
Patogenii au propriul, lor metabolism, care cuprinde un sistem de fermenţi obişnuiţi,
cum sunt : oxidaza, catalaza, proteaza, lipaza, hidro-lazele etc.
Capacitatea de a produce toxine. Unii patogeni micotici, cum sunt cei din genul
Fusarium, Helminthosporium, unele bacterii, cum este Pseudomonas syringae pv.
tabaci, pot produce toxine care acţionează asupra plantelor. Cele mai frecvente
fenomene induse de toxinele produse de patogeni sunt : ofilirea, cloroza, necrozele
locale.
Dintre cele mai cunoscute toxine pot fi citate : victorina, produsă de Helmintosporium
victoriae, toxina produsă de H. carbonum şi cea produsă de rasa T a ciupercii H.
maydis etc.
3.9 Influenţa diferiţilor factori asupra proprietăţilor parazitare.
3.9.1 Factorii externi care acţionează din afara organismului patogenului sunt
următorii : temperatura, umiditatea, lumina, concentraţia în bioxid de carbon, reacţia
solului, calitatea solului etc.
Temperatura. Fiecare patogen are un optim, un minim şi un maxim de temperatură la
care se manifestă patogenitatea. De obicei, temperatura optimă oscilează între 20-
30°C, la care se constată cea mai mare capacitate parazitară.

29
Umiditatea influenţează puternic patogenul, fiind o condiţie de importanţă deosebită
pentru realizarea infecţiilor. Este mai puţin clară influenţa umidităţii asupra
procesului din faza de incubaţie şi manifestare a bolii, deoarece, de regulă, umiditatea
necesară coincide cu conţinutul în apă al plantei.
Lumina este un factor care influenţează mai rar patogenii. Totuşi, se remarcă unele
diferenţe privind influenţa acestui factor asupra patogenilor. Există patogeni care sunt
favorizaţi de o luminozitate scăzută sau chiar de întuneric, cum este cazul ciupercilor
Fulvia fulva (sin. Cladosporium fulvum) sau Erysiphe graminis.
Concentraţia în bioxid de carbon. În sere, răsadniţe şi solarii poate fi depăşită
concentraţia normală de bioxid de carbon (0,03%), ceea ce favorizează dezvoltarea
patogenilor. Creşterea prea mare a concentraţiei de bioxid de carbon duce însă la
efecte negative atât asupra plantei cât şi asupra patogenilor.
Reacţia solului. Marea majoritate a patogenilor de sol se dezvoltă în condiţiile unui
sol cu pH neutru sau uşor alcalin. Există însă patogeni care sunt mai activi în mediu
acid, ca de exemplu Plasmodiophora brassicae (hernia verzei), iar alţii sunt mai
activi în condiţiile unui pH alcalin, cum este de exemplu Phoma betae (căderea plan-
tulelor de sfeclă de zahăr).
Calitatea solului. Din punct de vedere fizic solurile grele, argiloase, compacte sunt
favorabile dezvoltării agenţilor fitopatogeni şi nefavorabile unor plante de cultură. De
exemplu, Synchytrium endobioticum produce mai uşor râia neagră a cartofului pe
soluri argiloase.
Uneori printre factorii externi care influenţează patogenii sunt incluse şi fluctuaţiile
vitalităţii plantelor şi fazele de vegetaţie ale acestora. Astfel de influenţe aparţin mai
mult de fenomenul de rezistenţă a plantelor la boli.
3.9.2 Factorii interni, sub influenţa cărora proprietăţile patogenilor se modifică
substanţial, sunt : sexul, faza nucleară, intensitatea sporogenezei, sarcina infecţioasă
etc.
Sexul. Majoritatea patogenilor care prezintă diferenţe morfologice, anatomice şi
fiziologice din punct de vedere al sexului nu se diferenţiază ca patogenitate.
Faza nucleară. Virulenţa şi agresivitatea ciupercilor fitopatogene se poate modifica
în funcţie de faza nucleară. Cele mai multe ascomicete infectează plantele în
haplofază, iar bazidiomicetele în dicariofază.
Intensitatea sporogenezei. Patogenii pot forma un număr diferit de spori în funcţie de
planta gazdă. De exemplu, pe planta gazdă de bază Ribes aureum, patogenul
Cronartium ribicola formează 2 600 000 bazidiospori/cm2 frunză, iar pe Ribes
lacustris numai 120 000 bazidiospori/cm2 frunză.
Sarcina infecţioasă. Rareori un singur spor poate produce o infecţie (Plasmopara
viticola, Puccinia recondita). Cel mai frecvent sunt necesari mulţi spori pentru a,
realiza o infecţie. De exemplu, pentru Tilletia caries sunt necesari câteva mii de
teliospori, iar pentru unele specii de Fusurium peste 10 000 de spori pentru a realiza
infecţiile.
Dintre factorii interni un rol însemnat îl joacă specializarea fiziologică, capacitatea
multor patogeni de a forma prin încrucişare hibrizi şi mutaţii spontane. De altfel,
specializarea fiziologică este în strânsă legătură cu aceste ultime două fenomene.

30
Toate aceste probleme constituie subiectul formării raselor de patogeni
corespunzătoare tipurilor de rezistenţă.
3.10 Soiurile multilineale. Una dintre căile importante pentru obţinerea unei
rezistenţe durabile o constituie crearea de soiuri multilineale. Un astfel de soi este
format dintr-un amestec de mai multe linii care se deosebesc între ele prin genele de
rezistenţă verticală, nediferind între ele din punct de vedere morfofiziologic. Fiecare
linie are o genă de rezistenţă pentru o anumită rasă fiziologică virulentă sau pentru
câteva rase.
Soiul multilineal are o rezistenţă durabilă deoarece sporii rasei virulente ajung numai
într-o proporţie redusă pe plantele sensibile, restul aiungând pe plantele rezistente. Se
apreciază că procentul plantelor rezistente nu trebuie să scadă sub 40% pentru ca
soiul să fie într-adevăr suficient de durabil (Frey şi Browning, 1971).
Datorită acestui fapt, soiul multilineal cu multe gene pentru rezistenţa verticală
reduce cantitatea de inocul. În acelaşi timp, unii cercetători apreciază că rasele
avirulente induc, de asemenea, rezistenţa, ceea ce întârzie sau reduce sporularea.
Prin cultivarea soiurilor multilineale se obţin următoarele avantaje : se evită
epidemiile grave ; permit conservarea genelor de rezistenţă ; permit diversificarea
genetică a soiurilor cu plasticitate ecologică ridicată.
Există însă şi dezavantaje ale cultivării soiurilor multilineale, cum ar fi dificultatea
producerii de sămânţă, formarea de noi virulenţe, capacitatea limitată de producţie a
acestora etc. Din aceste cauze, la noi în ţară, dar şi în alte ţări, soiurile multilineale nu
au fost încă introduse în practică.
3.11 Plante modificate genetic. Succesele biologiei moleculare şi ale ingineriei
genetice au permis obţinerea de plante de cultură cu noi proprietăţi, printre care cele
privind rezistenţa la patogeni au un rol mare. Transferul unor gene de rezistenţă de la
un organism la altul poate revoluţiona protecţia plantelor în general şi fitopatologia în
special.
S-au obţinut astfel prin transferul genei de la orz care induce oxalat oxidaza, în
plantele de tutun şi rapiţă, rezistenţa la Sclerotinia sclerotiorum. Prin introducerea în
genomul cartofului a genei de la ciuperca Aspergillus niger ce generează H2O2 -
glucozoxidaza, s-a obţinut rezistenţa la Erwinia carotovora, Phytophthora infestans
şi Verticillium sp.
S-au obţinut plante de tutun şi tomate rezistente la virusul petelor de bronz (Tomato
spotted wilt virus) prin introducerea în plante a unor secvenţe virale ARN (N sau NS
gene).
Tot la tutun, care este o plantă model pentru astfel de lucrări, prin introducerea
proteinelor P 24-ORF 2 s-a obţinut rezistenţa la VMT şi Ob. tobamovirus.
Aceste exemple prezentate la conferinţa de la Brighton (1994) arată că pe această
cale, pe viitor se vor obţine schimbări revoluţionare în fitopatologie.

4. PATOGENII
Bolile parazitare ale plantelor agricole sunt produse de : virusuri, micoplasme,
bacterii, ciuperci, plante parazite superioare (antofite) etc. In mod corespunzător,
bolile produse de aceşti patogeni se numesc: viroze, micoplasmoze, bacterioze,
micoze şi antofitoze.
31
4.1. VIRUSURI - VIROZE
Bolile produse de virusuri sunt cunoscute de mult, cum sunt de exemplu pătarea
lalelelor (1576) şi mozaicul tutunului (1859), dar natura lor virotică a fost stabilită
mult mai târziu.
Numărul de boli produse de virusuri este ridicat şi continuă să crească. În ultimele
sale lucrări, Pop (1986, 1988) descrie peste 372 virusuri ce produc viroze ale
plantelor agricole.
Virusurile sunt foarte mici, nu se pot vedea decât cu microscopul electronic, sunt
patogene şi nu pot exista decât în organismele vii, pe baza cărora se înmulţesc.
Prin purificare s-a reuşit obţinerea virusului mozaicului tutunului sub formă de
paracristale (Stanley, 1935), virusul piticirii şi îndesirii tomatelor sub formă de
cristale (Bowden şi Pirie, 1939) etc., forme care sunt infecţioase şi transmit boala.
Studiul biochimic al virusurilor a arătat că acestea pot fi considerate cu greu
organisme. Pe de altă parte, ele nu pot fi considerate nici simple molecule. Ele sunt
constituite dintr-un acid nuclear şi o proteină. Fiecare virus este alcătuit fie din ARN
(acid ribonucleic), fie din ADN (acid dezoxiribonucleic) şi un anumit tip de proteină.
Unele virusuri de dimensiuni mai mari pot conţine câteva proteine.
Virusurile nu se înmulţesc prin diviziune, ci au un mecanism propriu de multiplicare
numai în celula plantei gazdă. În acest fel, virusul nu consumă ca ceilalţi patogeni
conţinutul celulei, nici nu acţionează prin toxine, ci prin modificarea celulei care
începe să funcţioneze anormal.
Simptome şi diagnoză. Acţiunea virusurilor asupra plantelor, ca urmare a perturbării
metabolismului, începe adesea cu schimbări mai greu de detectat, pentru ca în final să
se înregistreze numeroase simptome caracteristice.
Cel mai frecvent se poate observa o reducere a vitezei de creştere a plantelor afectate,
ceea ce determină o talie mai mică a acestora sau chiar piticirea lor. Durata de viaţă a
plantelor afectate este mai mică şi se înregistrează pierderi de recoltă.
De regulă, simptomele apar pe frunze, dar şi pe alte organe se pot observa uneori
numeroase schimbări morfo-anatomice. Există şi virusuri care pot infecta plantele
fără să producă simptome vizibile, acestea fiind denumite virusuri latente. Alteori,
simptomele apar şi evoluează foarte repede şi se poate observa, în curând după
infecţie, moartea plantei.
Evoluţia simptomelor la cele mai multe boli virotice este lentă şi intensitatea lor
creşte progresiv.
Leziunile locale apar mai frecvent la infecţiile artificiale şi se manifestă prin pete
clorotice sau necrotice.
Mozaicurile de diferite tipuri se manifestă prin pete pe frunze, de formă şi mărime
variabile, de culoare galbenă sau galbenă verzuie.
Pătările inelare se exteriorizează prin pete de formă neclară, clorotice sau necrotice,
pe frunze, dar şi pe fructe sau tulpini. Adesea aceste simptome tind să dispară, deşi
virusul nu dispare.
Cloroza se manifestă sub formă de îngălbeniri de diferite nuanţe pe frunze, mai ales
la virozele ce afectează sistemul vascular.

32
Schimbări ale morfologiei frunzelor. Aceste simptome depind de tipul virusului,
tulpina virusului, planta gazdă, condiţii climatice etc. Se pot observa răsuciri,
încreţiri, forme de evantai, frunze de ferigă etc. Alteori, apar enaţiuni, care reprezintă
excrescenţe pe nervuri sau între nervuri, sau epinastii, adică orientarea limbului foliar
cu vârful spre sol.
În cazul virozelor, este mai rară apariţia tumorilor pe organele atacate.
Pe flori pot apărea decolorări ale petalelor sau perigonului.
Pe fructe se pot produce pete rugoase (mozaicul castraveţilor), pete inelare (plum
pox la prun şi cais) ; pe fructele de păr pot apare pietrificări (pear stony pit), iar pe
cele de piersic afectate de verucozitate (peach wart) apar excrescenţe cu aspect de
negi.
Pe rădăcini, simptomele sunt mai puţin cunoscute, dar şi pe acestea pot apare unele
modificări : dimensiuni reduse, îndesirea rădăcinilor (rizomania), necrozarea şi
distrugerea rădăcinilor, ceea ce duce la ofiliri.
Examinarea la microscopul optic a evidenţiat reducerea dimensiunilor cloroplastelor,
degenerarea floemului, prezenţa lignificărilor, a scurgerilor de gome etc
Modificări fiziologice. Deşi nu au enzime proprii, toxine sau alte substanţe,
virusurile schimbă puternic metabolismul celulei gazdă.
Activitatea enzimatică, de regulă, este ridicată, cum este de exemplu în cazul
polifenoloxidazei la atacul cu virusul mozaicului tutunului, virusul mozaicului
castraveţilor, virusul Y al cartofului etc.
Fotosinteza este scăzută datorită reducerii conţinutului în clorofilă şi a eficienţei
clorofilei. Respiraţia este crescută imediat după inoculare şi rămâne ridicată sau
scade în funcţie de virus, plantă gazdă etc.
Pot fi afectate şi alte procese din metabolismul hidraţilor de carbon, al azotului (în
general creşte), al substanţelor de creştere, a celor fenolice etc.
Diagnoza exactă a bolilor virale cere destul de mult timp (mai ales în cazul plantelor
test). Pentru creşterea vitezei de lucru şi a exactităţii diagnozei se utilizează metode
perfecţionate ca : ELISA, metoda PCR (polymeras chain reaction) etc. (Van Balin, şi
Bouvert, 1995).
Morfologia şi structura virusurilor. Particulele virale, denumite şi virioni, au
diferite forme : bastonaş, paralelipipedică, sferică, de cartuş, mormoloc etc.
Dimensiunile lor sunt variate, de la 17—130 nm la cele sferice, la 120—1720 şi 10—
20 nm la cele alungite.
Genomul se găseşte în interiorul particulei virale şi este format cel mai adesea din
ARN (ribovirusuri) şi mai rar ADN (dezoxiribovirusuri). Uneori, genomul nu este
complet, lipsind acidul nucleic, dar virusul foloseşte informaţia genetică a altor
virusuri ajutătoare (helper).
C a p s i d a. Genomul este înconjurat de o proteină, ca o mantie, care-i conferă
virusului anumite proprietăţi imunologiece. La unele virusuri există şi un înveliş -
„peplos"-, care asigură stabilitatea particulei şi fixarea ei pe peretele celulei. Capsida
este formată din numeroase molecule de proteine sau subunităţi proteice, denumite
capsomere.Virusurile sferice au ARN în interior printre capsomere, subunităţile
proteice acoperindu-le într-un singur strat.

33
Proprietăţile virusurilor. Acestea sunt variate şi reflectă, pe de o parte, proprietăţile
moleculelor componente, iar, pe de altă parte, proprietăţile patogene. În tabelul 6
sunt prezentate în mod sintetic principalele proprietăţi ale virusurilor.
Tabelul 6
Principalele proprietăţi ale virusurilor fitopatogene
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Proprietăţi Explicaţii Observaţii
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ultrafiltrabilitatea Trecerea prin porii filtrelor Dacă au dimensiunile
bacteriene <700nm
Cristalinitatea Formarea de cristale în celule
Greutatea moleculară 8—50 milioane
Biotropismul pozitiv Se multiplică şi se menţin
numai în celule şi ţesuturi vii
Temperatura de inactivare Inactivareavirusului în Se poate folosi tera-
plantă sau „in vivo" la anumite peutic
temperaturi specifice fiecărui
virus
------------------------------------------------------------------------------------------------------

Contaminarea plantelor cu virusuri are un caracter specific, deoarece acestea pătrund

pasiv prin microleziuni şi sunt încorporate în celulele plantelor, după care
urmează contactul strâns dintre virus şi celula gazdă cu toate elementele ei, ceea ce
reprezintă faza de adsorbţie. În continuare, fracţia proteică a virusului se separă de
acidul nucleic, care intră în contact cu elementele celulei şi, după un anumit timp,
începe multiplicarea virusului. Perioada de timp de la inoculare până la apariţia
simptomelor vizibile ale bolii, ca şi la alţi patogeni, se numeşte perioadă de
incubaţie, iar cea de la inoculare până la apariţia noilor particule virale (mai scurtă
decât cea precedentă) se numeşte perioadă de latenţă.
Multiplicarea virusurilor în plante se produce separat pentru proteină şi separat pentru
acidul nucleic, prin procese diferite, după care acestea se unesc sub formă de
particulă virală (virion).
S-a demonstrat (Dienner, 1970) că virusurile pot exista în plantă şi sub formă de
ARN liber, care poartă numele de viroizi.
Virusurile circulă în plante prin floem, iar de la celulă la celulă prin plasmodesme ;
mai rară este circulaţia virusurilor în plante prin xilem.
Transmiterea virusurilor. Prezentăm în special transmiterea pe cale naturală a
virusurilor şi mai puţin modul de transmitere realizat prin cercetările de laborator,
seră şi câmp.
Transmiterea mecanică prin contactul între plantele rănite, pe cale naturală, este
posibilă destul de rar, cum este consemnat în literatură pentru VMT, virusurile X, S şi
M ale cartofului etc.
Transmiterea prin organe vegetative şi altoire este una din căile cele mai frecvente
de transmitere a virusurilor la plantele perene sau alte plante care se înmulţesc prin :
butaşi, drajoni, stoloni, tuberculi, bulbi, tuberobulbi etc.
34
Transmiterea prin sămânţă este mai rară, dar este cunoscută la VMT pe tomate,
virusul mozaicului soiei etc.
Transmiterea prin artropode. Insectele şi acarienii care se hrănesc prin înţepare şi
sugere a sucului celular pot prelua odată cu sucul celular şi particulele virale, iar prin
înţeparea altor plante sănătoase pot transmite acestora viruşii. Uneori, virusul se
menţine puţin timp pe stilet, este de tip nepersistent şi, ca urmare, cu posibilităţi de
transmitere mai reduse. Alteori, virusul rezistă în insectă mult timp, chiar toată viaţa,
fiind de tip persistent (circulativ), ceea ce asigură o transmitere mult mai eficace.
Multe afide pot transmite astfel de virusuri.
Principalii vectori (artropode transmiţătoare) aparţin cicadelor, afidelor, acarienilor şi
unor coleoptere.
Transmiterea prin n e m a t o z i este posibilă datorită aceluiaşi mod de nutriţie, prin
înţepare şi sugere ; de exemplu, Xiphinema index transmite virusul scurtnodării viţei
de vie.
Transmiterea prin ciuperci. Există ciuperci care au forme de transmitere potenţial
purtătoare de virusuri. De exemplu, zoosporii ciupercii Olpidium brassicae transmit
virusul necrozei tutunului, zoosporii de Synchytrium endobioticum pot transmite
unele virusuri la cartof, Polymyxa betae transmite virusul îngălbenirii necrotice a
nervurilor sfeclei, asociat cu rizomania sfeclei.
În condiţii experimentale, virusurile se transmit prin rănire cu particule ele
carborundum, prin cuscută, altoire etc.
Punerea în evidenţă a virusurilor. Diagnoza mai precisă a bolilor virotice necesită
o examinare prin diferite metode, şi anume prin:
Microscopie electronică, prin care direct din sucul plantei bolnave sau după
extragere, purificare şi concentrare, se vizualizează particulele virale.
S e r o 1 o g i e, metodă prin care se stabileşte înrudirea virusurilor şi este bazată pe
reacţia dintre virus în calitate de antigen şi un ser ce conţine anticorpi specifici.
Plante test, care se bazează pe apariţia mult mai rapidă a unor simptome de boală pe
anumite plante comparativ cu plantele de cultură. În acest scop, se folosesc diferite
specii de Chenopodium, Nîcotiana tabacum etc.

4.2. MICOPLASME - MICOPLASMOZE

Cauzele micoplasmozelor au fost descoperite relativ recent (1967), deşi bolile ca
atare au fost identificate încă din 1902 (cloroza asterului), dar erau considerate ca
fiind de origine virotică. În ţara noastră, Ploaie a demonstrat că boli cum, sunt
stolburul solanaceelor, cloroza asterului, filodia trifoiului, nanismul porumbului,
proliferarea mărului etc. sunt produse de micoplasme şi alte organisme similare
(Ploaie, 1973).
Bolile de acest tip au o etiologie încă neclară, fiind provocate de organisme
asemănătoare cu agentul peripneumoniei sau micoplasma, de spiroplasme şi, după
unele date, de forme L ale bacteriilor.
Micoplasmele sunt un grup de microorganisme unicelulare pleomorfe,
sferice, filamentoase etc. cu membrana elementară vizibilă, bogate în ribozomi, care
prin diviziune sau înmugurire prezintă celule mari etc. Ca şi virusurile,

35
micoplasmele trec prin filtrele bacteriologice, sunt sensibile la eter şi cloroform,
produc efecte citopatogene, au caractere serologice pronunţate.
Celulele de micoplasmă conţin atât ARN cât şi ADN şi un echipament enzimatic care
le permite să crească pe medii artificiale, pe care produc colonii tipice cu aspect de
„ouă -ochiuri".
Se întâlnesc în floem şi în celulele anexă, se transmit mai ales prin cicade, în care
produc modificări patologice.
Simptomele induse de aceste boli sunt variate şi se datorează caracterului sistemic al
bolii care afectează întreaga plantă. Principalele simptome sunt următoarele :
îngălbeniri, cloroze, hipertrofii, lăstărire anormală, virescenţa (înverzirea
inflorescenţelor), filodia (transformarea florilor în frunze) ş.a.
Transmiterea patogenilor din aceste grupe se realizează mai ales prin cicade, prin
altoiri, prin cuscută etc.
Pentru identificarea mai rapidă a bolilor de tip micoplasme au fost puse la punct
metode de tip ELISA (Ploaie) şi se lucrează la metodele de tip PCR (polymerase
chain reaction).

4.3. BACTERII - BACTERIOZE

Bacteriile sunt plante microscopice care pot fi parazite pe plantele de cultură. Bolile
produse de bacterii (bacteriozele) au fost cunoscute încă din antichitate, fără însă să
se cunoască adevărata lor cauză. Abia în 1881, Burrill studiază arsura merilor
produsă de Erwinia amylovora, denumită iniţial Micrococcus amylovorus.
Întemeietorul fitobacteriologiei este E. P. Smith, care din 1898 a efectuat cercetări
sistematice asupra bacteriozelor. Ulterior, Appel, Burkholder, Izrailski au efectuat noi
cercetări care au fundamentat noua disciplină - fitobacteriologia.
Numărul de boli produse de bacterii este ridicat, multe dintre ele având o mare
importanţă economică. În lucrarea lor recentă, Severin şi colab. (1985) descriu 69 de
boli produse de bacterii la plante, dintre care două boli sunt produse de rickeţii.
Simptome şi diagnoză. Plantele sau ţesuturile afectate de bacterii patogene au un
metabolism dereglat care se reflectă adesea şi în modificări anatomo-morfologice.
Dintre cele mai tipice pot fi semnalate următoarele :
P ă t ă r i 1 e de pe frunze şi alte organe, care apar datorită reducerii numărului de
cloroplaste, care pot evolua de la simple decolorări difuze până la necroze ale
limbului.
Hidrozele apar la începutul procesului de îmbolnăvire şi se datoresc îmbibării cu apă
a locului de infecţie, ca de exemplu pătarea unghiulară a castraveţilor (Pseudomonas
lacrymans).
Pigmentarea ţesuturilor apare datorită excesului de antociani sub formă de pete de
culoare roşie, a excesului de melanină sub formă de pete de culoare neagră etc.
Necrozele sau arsurile sunt simptome grave ale multor boli bacteriene, cum sunt cele
produse de : Xanthomonas campestris pv. phaseoli, Pseudomonus syringae pv.
syringae, Pseudomonas syringae pv. tabaci ete.
Putregaiurile moi apar în depozite, dar şi în perioada de vegetaţie şi se întâlnesc pe
organele de rezervă, pe tulpini erbacee cărnoase. Descompunerea ţesuturilor sub
influenţa patogenilor bacterieni duce la emanarea unui miros de putrefacţie, aşa cum
36
este de exemplu în cazul atacurilor bacteriilor : Erwinia carotovora pv. carotovora,
Erwinia carotovora pv. atroseptica, Pseudomonas cepacia etc.
Tumori şi alte tipuri de proliferare pot apare pe rădăcini, tulpini şi frunze în cazul
atacului unor bacterii ca : Agrobacterium radiobucter pv. tumefaciens, Clavibacter
(Coryncbacterium) fascians etc.
Ofilirea este un simptom al bolilor sistemice bacteriene care se dezvoltă în vasele
conducătoare, pe care le astupă, împiedicând circulaţia apei sau astupând vasele cu
gome sau celule desprinse din pereţii vaselor. Astfel de simptome apar la atacurile
bacteriilor : Clavibacter (Corynebacterium) michiganense pv. insidiosum, Cm. pv.
michi-ganense, Erwinia tracheiphila etc.
Cercetările mai noi au permis elaborarea de metode de diagnoză a bacteriozelor şi
pentru clasificarea şi identificarea bacteriilor ca de exemplu : RFLP (restriction
fragment length polymorphism) a ADN cromosomal sau din plasmide, PCR
(polymerase chain reaction), determinarea (profilul) proteinelor şi a acizilor graşi,
spectrometria de masă pirolitică etc. De asemenea, metodele tradiţionale de
identificare a bacteriilor, datorită truselor rapide, au fost revoluţionate (nutriţional
profilling) (Stead, 1995).
Morfologia şi structura bacteriilor. Bacteriile, au dimensiuni microscopice de
ordinul micronilor şi sunt unicelulare. Aparatul vegetativ are dimensiuni de 0,6-4 µm
X 0,3—0,4 µm, uneori până la 50 µm la bacteriile filamentoase.
Bacteriile fitopatogene se prezintă sub mai multe forme :
B a c i 1 i (Bacillus, Bacterium), de forma unor bastonaşe, izolate sau în lanţuri
(Diplobacillus, Streptobacillus);
Actinomicete (Actinomycetales), de forma unor filamente ramificate.
Celelalte forme morfologice ,cum ar fi coci, vibrioni, spirili şi spirochete , nu se
întâlnesc în patologia vegetală.
Structura celulei bacteriene este destul de simplă, cuprinzând : membrana, citoplasmă
şi nucleoidul.
Membrana este alcătuită dintr-un perete celular multistratificat la exterior şi o
membrană citoplasmatică la interior. Peretele celular asigură rigiditatea învelişului
bacteriei, aparatul vegetativ fiind un dermatoplast. Uneori, la exteriorul acesteia se
formează o capsulă de natură polizaharidică.
La exteriorul membranei, bacteriile cu forme alungite au cili (flageli), prelungiri
citoplasmatice care ies prin porii membranei. După numărul cililor, bacteriile pot fi :
monotriche (cu un singur cil polar), bitriche sau amphitriche (cu câte un cil la ambele
capete), lophotriche (cu smocuri de cili la capete) şi peritriche (cilii sunt situaţi de jur
împrejurul celulei).
Membrana citoplasmatică (citolema), are o structură trilamelară, se află sub peretele
celular şi are o importanţă mare pentru procesele enzimatice.
Citoplasma este un sistem coloidal omogen, este transparentă şi vâscoasă, iar în
interior conţine pigmenţi (galbeni, roşii) şi vacuole, înconjurate de lipoproteine,
formând tonoplastul.
Nucleotidul, alcătuit din fibre fine de acid dezoxiribonucleic (ADN), formează o zonă
mai densă şi apare ca o granulă sferică sau ovală, dispusă central.
Constituţia chimică a bacteriilor este bine studiată şi cuprinde :
37
apă 75-85% din greutatea totală, fiind atât în stare liberă cât şi legată ; substanţe
minerale,23% din greutatea uscată, conţinând P, K, Na, Ca, S, CI, Fe ş.a. ; acizi
nucleici, care sunt sub formă de ADN în nucleoid şi ARN în citoplasmă ; proteinele
reprezintă 60% din greutatea uscată, având rol structural sau fiind, de fapt, enzime ;
glucide ,12-18%; lipide – 10% din greutatea uscată.
Metabolismul celulei bacteriene fitopatogene are caracter heterotrof, folosind ca
sursă de hrană ţesuturile plantelor vii (parazite), dar şi moarte (saprofite).
Cu ajutorul enzimelor şi în special al hidrolazelor descompun substanţele organice,
iar în urma activităţii metabolice pot secreta toxine şi antibiotice. Toxinele
(endotoxine şi exotoxine) contribuie la procesul de patogeneză şi determină apariţia
diferitelor simptome ale bolilor.
În ciclul de viaţă al bacteriilor fitopatogene se întâlneşte, alături de stadiul parazit, şi
cel saprofit. Din această cauză, ele pot fi cultivate pe medii nutritive de cultură, dar
cu adăugarea frecventă a unor substanţe pe care nu le pot sintetiza , numite factori de
creştere.
Bacteriile fitopatogene au caracter aerob şi rar, facultativ anaerob.
Înmulţirea bacteriilor. Capacitatea de înmulţire a bacteriilor este deosebit de mare,
celula creşte, atinge mărimea proprie speciei, după care se divide transversal. Între
două diviziuni trece o perioadă de circa 20 minute. Aceasta înseamnă o capacitate
mare de a dăuna şi numai o serie de factori externi şi interni pot frâna procesul. Dacă
se cultivă o bacterie fitopatogenă în mediu lichid, se pot distinge o serie de faze, care
se regăsesc în mare măsură şi în evoluţia bacteriei în plantă : faza latentă (staţionară),
în care bacteria se adaptează la mediu ; faza de creştere în volum, care se manifestă
prin mărirea dimensiunilor bacteriei şi în care începe procesul diviziunii ; faza
exponenţială (logaritmică), caracterizată prin diviziunea şi creşterea constantă a
numărului de celule în progresie geometrică ; în funcţie de logaritmul numărului
celulelor şi în funcţie de temperatură, creşterea este lineară ; faza de încetinire a
ritmului de creştere a numărului de celule, datorate epuizării treptate a sursei de hrană
şi acumulării produşilor de metabolism ; faza staţionară, în care multiplicarea şi
moartea celulelor este în echilibru ; faza de declin, în care numărul celulelor care mor
întrece pe cel al celulelor care se formează ; faza finală de declin în care cultura se
autodistruge.
În natură şi în planta gazdă bacteriile sunt supuse acţiunilor agenţilor fizici, chimici şi
biotici, care au un rol deosebit de mare în frânarea capacităţii lor extraordinare de
înmulţire.
Dintre agenţii fizici pot fi amintiţi : presiunea osmotică a mediului, deshidratarea,
temperaturile ridicate, radiaţia solară (în special cea ultravioletă).
Factorii chimici cuprind : excesul de bioxid de carbon şi lipsa de oxigen, excesul de -
-NH4 în sol, toxinele proprii în exces, antibioticele etc.
Factorii biotici au o importanţă deosebită şi reprezintă o sursă pentru eventualele
mijloace biologice de prevenire şi combatere a bacteriozelor.
La epidemii puternice apar bacteriofagii sau virusurile bacteriene care produc liza
bacteriilor. Antagonismul altor microorganisme faţă de bacteriile fitopatogene pot
frâna evoluţia lor. Pe frunze sau în sol aceste interacţiuni au un rol important în
stabilirea infecţiei şi evoluţia epidemiilor.
38
Epidemiologia bacteriozelor. Din punct de vedere ecologic, epidemiologia ocupă un
rol important în caracterizarea diferitelor boli. Faza patogenă din viaţa bacteriilor
este destul de scurtă, fiind urmată de una nepatogenă (saprofită sau anabiotică), cu
o durată mai mare.
Faza parazitară (patogenă) este, de regulă, mult mai bine cunoscută, în timp ce faza
nepatogenă este mai puţin studiată. In general, în ciclul de viaţă al bacteriilor se
disting 4 faze : patogenă, saprofită, de supravieţuire şi rezidentă. Faza de
supravieţuire este reprezentată prin inoculul primar, iar celelalte faze de cel secundar.
Transmiterea (inoculul primar) se efectuează pe căi variate ; sămânţa poate fi
purtătoare, atât la exterior cât şi la interior, a bacteriilor fitopatogene. De exemplu,
Xanthomonas campestris pv. campestris infectează seminţele vascular, iar
Clavibacter (Corynebacterium)michiganense pv. michiganense mai ales la suprafaţă.
Pe unele seminţe, bacteriile pot rezista perioade lungi, cum este cazul bacteriei
Xanthomonas campestris pv. phaseoli, care poate rezista în aceste condiţii până la 15
ani. Nu toate seminţele infectate pot produce infecţii, aceasta depinzând de un anumit
procent limită de la care se produc infecţiile, în funcţie de diferite condiţii biotice şi
abiotice, o infecţie a seminţelor de numai 1 la 10 000 boabe de fasole, poate produce
epidemie de arsura comună a fasolei (Severin, 1971), alteori, sămânţa infectată 100%
cu agentul patogen al pătării unghiulare a castraveţilor a produs 1,4—3,5% plante
infectate (Zurini, 1985).
Materialul de înmulţire vegetativă transmite uşor diferite bacterii. De exemplu, prin
tuberculii de cartof se transmite Erwinia carotovora pv. carotovora, iar prin puieţii
afectaţi sau prin altoi se transmite Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens etc.
Resturile de plante bolnave rămase după recoltare constituie frecvent o sursă de
inocul. Aproape toate bacteriile fitopatogene se pot transmite de la un an la altul pe
această cale.
Există bacterii care pot supravieţui liber în sol şi altele care supravieţuiesc în rizosfera
plantelor. Bacteriile care nu pot supravieţui liber în sol, se pot menţine dacă resturile
vegetale se degradează mai încet.
În sol, bacteriile din acest grup sunt eliminate prin concurenţa nutritivă şi mai ales
prin antagonism. Microorganismele saprofite din sol elimină numeroase substanţe
antibiotice, care inhibă sau distrug diferite bacterii patogene. Unele protozoare se
hrănesc cu astfel de bacterii (Erwinia carotovora), determinând reducerea numărului
acestora. Bacteriofagii au acţiune de distrugere şi în sol a bacteriilor fitopatogene.
în ansamblu, factorii abiotici cum sunt: temperatura, umiditatea prea mică sau
exagerată ,reduc puternic populaţiile de bacterii din sol.
Cunoaşterea mecanismelor supravieţuirii şi dispariţiei bacteriilor în sol este
insuficientă pentru a preconiza măsuri eficiente de luptă cu aceste boli.
Pe plantele perene, bacteriile supravieţuiesc de la un an la altul chiar în ţesuturile
plantei gazdă, în ulceraţii şi ţesuturi infectate (Xanthomonas campestris pv.
juglandis, X.c. pv. pruni, Pseudomonns syringae pv. syringae etc). X.c. pv.
juglandis poate ierna în mugurii amenţilor (flori mascule), de unde prin polen pot
trece la alte plante.
Multe plante sălbatice şi buruieni din culturi pot constitui o sursă de infecţie pentru
multe bacterii fitopatogene polifage.
39
Transmiterea secundară a bacteriilor se poate realiza, de asemenea, prin diferite căi,
dintre care cele mai importante sunt : prin curenţii de aer (anemochoră), la unele
bacterii odată cu particulele de praf sau exsudatele bacteriene uscate ; prin picăturile
de apă (hidrochoră), de ploaie, cu apa de irigaţie, scurgeri de suprafaţă etc. ; prin
diferite animale (zoochoră), cum ar fi de exemplu prin albinele care vizitează florile
de măr şi răspândesc bacteria Erwinia amylovora sau păsările care pot vehicula, de
asemenea, mulţi agenţi patogeni bacterieni.
Un rol epidemiologie important îl au uneltele agricole, maşinile, ambalajele, sforile şi
sârma de spalier etc. pentru menţinerea şi transmiterea bacteriilor.

4.4. CIUPERCI - MICOZE

Ciupercile microscopice, în special, dar şi cele macroscopice pot produce boli ale
plantelor. Numărul de micoze (boli produse de ciuperci) este foarte mare şi afectează
practic toate culturile agricole. Se apreciază că, din totalul de 100 000 specii de
ciuperci, circa 8 000 sunt capabile să producă boli ale plantelor.
In ţara noastră, numărul total de ciuperci parazite şi saprofite identificate până în
prezent este 8727 (Bontea, 1985-1986).
Datorită particularităţilor lor, ciupercile fac parte dintr-un regn separat , Mycophyta
(Fungi Sau Eumycetes).
Simptome şi diagnoză. Ciupercile fitopatogene acţionează puternic asupra plantei la
nivel biochimic şi fiziologic şi la nivel anatomo-morfologic. Simptomele ce apar pe
diferitele organe ale plantelor atacate sunt deosebit de variate.
Nanismul plantelor sau piticirea constă în modificarea creşterii plantelor atacate, care
rămân mai mici decât cele sănătoase (ex. : Tilletia controversa, mălura pitică a
grâului ; Plasmopara helianthi, mana florii-soarelui etc).
Mărirea dimensiunilor plantelor atacate se observă mai rar, cum este cazul la
plantele de orez parazitate de ciuperca Gibberella fujikuroi, care produce
gibberelină, hormon ce stimulează creşterea plantelor.
Schimbarea poziţiei normale a plantei se observă în cazul atacului unor patogeni,
cum este ciuperca Cystopus portulacae, al cărei atac determină ca planta
ornamentală Portulaca oleracea să devină din plantă târâtoare, erectă.
Hiperplaziile sau hipertrofiile constau în creşterea excesivă a ţesuturilor atacate ca
urmare a unor diviziuni celulare anormale, care au ca rezultat producerea de gale sau
hipertrofii pe diferite organe : pe rădăcinile verzei atacate de Plasmodiophora
brassicae, pe frunzele de piersic atacate de Taphrina deformans, pe fructele de prun
atacate de Taphrina pruni etc.
Modificări ale organelor florale ale plantelor atacate : deformări ale paniculelor şi
ştiuleţilor sub influenţa ciupercii Sphacelotheca reiliana, patogenă pe porumb,
distrugerea spicelor de orz atacate de Ustilago nuda, înlocuirea boabelor de secară cu
scleroţi la cornul secarei (Claviceps purpurea), distrugerea florilor de viţă de vie ca
urmare a atacului de Botryotinia fuckeliana, a florilor de prun şi vişin atacate de
Monilinia laxa etc.
Putregaiuri produse prin degradarea şi distrugerea diferitelor organe ale plantelor
atacate sub influenţa enzimelor secretate de ciuperci : putregaiul alb, produs de

40
Sclerotinia sclerotiorum şi putregaiul cenuşiu, produs de Botrytis cinerea la
numeroase plante de cultură.
Căderea cerealelor este un fenomen indus de atacul de Pseudocercosporella
herpotriclioides şi alţi patogeni cu dezvoltare la baza multor plante de cultură din
familia Poaceae (Gramineae):
Putregaiuri ale rădăcinilor şi altor organe subterane ale plantelor de cultură,
determinate de diferite specii de Fusarium, Armillaria etc.
Ofilirea plantelor este un simptom care apare ca o consecinţă a atacului unor
patogeni ce dereglează puternic regimul de apă, cum sunt : Fusarium oxysporum f.sp.
lycopersici (ofilirea tomatelor), Verticillium dahliae (ofilirea bumbacului,
tomatelor şi altor solanacee etc).
Pătările frunzelor, de diferite culori, sunt simptome foarte răspândite la toate
tipurile de boli, inclusiv cele neparazitare.
Necrozele apar frecvent pe ramuri, pe fructe şi alte organe atacate, fiind influenţate de
factori variaţi, cunoscute şi sub denumirea de arsuri.
Ciuruirea frunzelor apare după ce petele de pe frunze se usucă şi cad, fenomen
întâlnit frecvent la piersic, cais, prun etc. ca urmare a atacului de Stigmina
carpophila.
Căderea frunzelor, mugurilor, florilor şi fructelor se produce sub influenţa
atât a bolilor parazitare cât şi a celor neparazitare.
In general, bolile plantelor de cultură produse de ciuperci se caracterizează prin
câteva tipuri principale de simptome, care permit şi identificarea lor. Confirmarea
bolii se face însă după un examen de laborator al patogenului.
Problematica determinării exacte a unei bolii este similară cu problematica
determinării bolilor omului şi animalelor. Dacă patogenul este constatat pe planta
bolnavă asociat cu simptomele specifice, se poate stabili destul de exact boala şi
cauza care o produce, utilizând determinatoarele consacrate în micologie. Dacă
patogenul ce produce boala nu poate fi găsit în aceste determinatoare, este necesar
să fie parcurse următoarele etape (postulatele lui Koch) : patogenul trebuie constatat
cu simptomele specifice pe toate pantele bolnave ; patogenul trebuie izolat şi crescut
în cultură pură pe un mediu nutritiv (paraziţii neobligaţi) sau pe o plantă gazdă
sensibilă (paraziţii obligaţi), iar apariţia şi simptomele bolii trebuie notate ; patogenul
purificat şi cultivat pe mediul da cultură se reinoculează pe plante sănătoase ale
aceleiaşi specii sau varietăţi şi trebuie să producă aceleaşi simptome ; patogenul
trebuie reizolat din nou în cultură pură şi caracteristicile sale trebuie să fie identice cu
cele de la punctul 2.
Mai nou pentru bolile cu durată lungă de evoluţie, cu perioada de incubaţie lungă, cu
formare de toxine în stadii timpurii etc. şi mai ales pentru creşterea exactităţii, au fost
elaborate metode perfecţionate de diagnoză bazate pe : ELISA în diferite variante
(DAS, ACP, ELISA -membrane), PCR (polymerase chaine reaction), analiza
isoenzimelor etc.
Caracterizarea ciupercilor fitopatogene se poate face prin identificarea secvenţelor
ADN, a polimorfismului şi pe genetica tradiţională. Frecvent au fost introduse
metode noi pentru identificarea produşilor metabolismului secundar pentru activitatea
enzimatică sau patogenitate (Budge şi alţii, 1995).
41
Relaţiile c i u p e r c i- p l a n t e. Ciupercile fitopatogene se dezvoltă mai rar la
suprafaţa organelor plantelor parazitate (ex. Erysiphe), cel mai adesea ele pătrund în
ţesuturile plantei pe diferite căi, unde se dezvoltă intercelular sau intracelular aparatul
lor vegetativ, pe care ulterior apar fructificaţiile, ce se situează de regulă la suprafaţa
organelor vegetale.
Prezenţa în ţesuturi a patogenilor induce schimbări importante în primul rând de
ordin biochimic şi fiziologic, care se exteriorizează apoi anatomo-morfologic. Aceste
schimbări apar în special ca o consecinţă a acţiunii enzimelor patogenilor, a toxinelor
secretate de aceştia, ca şi sub influenţa combinată a enzimelor şi a toxinelor.
Principalele schimbări determinate în metabolismul plantelor de cultură afectate de
patogeni vor fi prezentate în capitolul „Bolile plantelor cultivate”.
Structura celulei, miceliului, fructificaţiilor etc. Ciupercile fitopatogene au un
aparat vegetativ caracteristic în funcţie de grupa taxonomică la care aparţin.
Ciupercile inferioare, cum sunt cele din clasa Chytridiomycetes, familia Olpidiaceae
au ,,corpul” format dintr-o masă de protoplasmă şi un nucleu, fără membrană, deci un
gimnoplast, care nu are o formă precisă datorită lipsei membranei celulare, forma sa
depinzând de spaţiul disponibil din ţesuturi şi în special de cel intracelular parazitat.
Alte ciuperci, cum sunt cele din familia Plasmodiophoraceae, au un aparat vegetativ
format dintr-o masă mai mare citoplasmatică, cu un număr variabil de nuclei,
denumit plasmodiu.
Ciupercile inferioare din clasele Oomycetes şi Ascomycetes (familia
Saccharomycetaceae) au un alt tip de aparat vegetativ, denumit dermatoplast, format
dintr-o celulă cu elementele ei normale : membrană, citoplasmă şi nucleu. Uneori,
aceste celule formează prin înmugurire asociaţii de celule denumite coenobii, ce apar
la suprafaţa unor medii lichide.
Caracteristic pentru ciupercile din clasa Oomycetes este aparatul vegetativ de tip
s i f o n o p 1 a s t, care este alcătuit din filamente simple sau ramificate, continue,
care au membrană, citoplasmă şi mulţi nuclei dispersaţi în lungul filamentelor.
Aparatul vegetativ cel mai răspândit al ciupercilor este talul filamentos, format din
filamente septate (cu pereţi transversali), alcătuite din numeroase celule. Legăturile
între celule se fac prin filamente citoplasmatice ce trec prin porii septelor (pereţi
transversali). Totalitatea filamentelor se numeşte m i c e 1 i u, iar filamentele poartă
numele de h i f e. Acestea au uneori câţiva microni, alteori ajung la câţiva metri
lungime, sub formă de cordoane, creşterea lor producându-se prin zona de vârf a
hifelor. Talul filamentos este propriu ciupercilor din clasa Ascomycetes, din grupul
Deuteromycetes (Fungi Imperfecţi) şi unora din clasa Basidiomycetes (ord.
Ustilaginales, ord. Uredinales).
Talul masiv este o formă mai evoluată a aparatului vegetativ al ciupercilor, fiind
constituit din filamente întreţesute, care poartă numele de plectenchimuri, fiind false
ţesuturi vegetative. Acest tip de tal este propriu ciupercilor superioare,
macromicetelor din clasele Ascomycetes şi Basidiomicetes ; aceste ciuperci care
prezintă carpofori se dezvoltă normal, ca urmare a diferitelor funcţii îndeplinite în
dezvoltarea lor de către plectenchimuri.
Plectenchimurile formative au rol similar cu cel al meristemelor plantelor superioare,
asigurând creşterea talului ; plectenchimurile de protecţie au rol apropiat de cel al
42
epidermei, şi anume rol de apărare ; plectenchimurile mecanice au rol de susţinere şi
sunt formate din celule puternic îngroşate, de cele mai multe ori prezente în carpofor.
Ca şi la plantele verzi, şi la ciuperci se întâlnesc „ţesuturi” cu rol conducător, de
rezervă etc, acestea fiind plectenchimurile conducătoare, de rezervă etc.
Foarte importante sunt plectenchimurile de absorbţie, prin care ciupercile aspiră apa
şi substanţele nutritive. La ciupercile care nu posedă plectenchimuri de absorbţie,
procesul de absorbţie se produce prin filamentele miceliene (Oomycetes).
Ciupercile Zygomycetes saprofite au nişte terminaţii ale sifonoplastului, care se
ramifică, au aspect de rădăcini şi poartă denumirea de rizoizi, îndeplinind rol de
absorbţie (ord. Mucorales, fam. Mucoraceae - Rhizopus, Mucor).
Ciupercile parazite intracelular extrag substanţele nutritive cu ajutorul haustorilor,
formaţiuni cu aspect variat : de balonaşe (Plasmopara viticola - mana viţei de vie
,Cystopus candidus -albumeala cruciferelor), formă digitală (Erysiphaceae -făinări)
etc.
Organe de rezistenţă şi transmitere. În condiţiile în care hrana este abundentă
ciupercile îşi dezvoltă aparatul vegetativ şi se înmulţesc mai ales asexuat. Pe măsura
reducerii surselor de hrană şi a înrăutăţirii condiţiilor de mediu (temperatură,
umiditate, aeraţie etc.) ciupercile fitopatogene intră într-un stadiu de repaus vegetativ
şi formează organe specifice, denumite organe de rezistenţă. Acestea conţin filamente
deshidratate, cu citoplasmă bogată în substanţe de rezervă cum sunt: lipidele,
glicogenul şi proteinele.
Gemele apar pe filamente septate sau neseptate care capătă un aspect perlat.
Rizomorfele sunt cordoane de filamente împletite mai puţin strâns, care se întâlnesc
pe rădăcini şi în sol (ex. Armillaria mellea, Rosellinia necatrix etc).
Stromele rezultă din împletirea densă a hifelor, au aspect cărbunos, apar la suprafaţa
organelor bolnave şi preced apariţia unor organe de înmulţire (peritecii sau loculi cu
asce şi ascospori, picnidii cu picnospori etc).
Scleroţii sunt organe de rezistenţă alcătuite din hife foarte dens împletite, de culoare
brun-neagră, cu o consistenţă dură, de diferite mărimi : microscleroţi la
Macrophomina şi scleroţi mari la Sclerotinia sclerotiorum. Scleroţii prezintă la
suprafaţă un strat mai dens format din celule moarte, denumit paraplectenchim. Prin
germinare scleroţii formează organe de înmulţire sau micelii vegetative.

Înmulţirea ciupercilor.

Înmulţirea vegetativă. La unele ciuperci fragmentele de miceliu sau porţiuni mai

mari de tal pot reproduce o nouă ciupercă. Uneori, pe talul filamentos se pot
diferenţia celule deosebite de miceliu, care poartă denumirea de artrospori sau
aleuspori. Artrosporii produc speciile : Oidium lactis, Geotrichum candidum, G.
purpurascens etc. Aleuspori produce genul Aleurisma, dând un aspect făinos talului.
Drojdiile (Saccharomycetaceae) se înmulţesc vegetativ prin înmugurire, iar
formaţiunile la care dau naştere poartă numele de blastospori.
Înmulţirea asexuată. Acest tip de înmulţire foarte răspândit se produce cu ajutorul
sporilor. Sporii sunt celule sau grupe de celule capabile, în condiţii favorabile, să

43
reproducă aparatul vegetativ al ciupercii. Sporii au un rol important în răspândirea
ciupercilor, dar pot avea şi rol de rezistenţă sau de sexualitate.
Sporii pot fi mobili, cu 1-2 flageli (cili) şi se numesc zoospori sau imobili şi se
numesc aplanospori.
Sporii se mai pot clasifica şi după locul unde se formează. Dacă apar pe suporturi
speciale la exterior, se numesc exospori şi au origine exogenă, dacă apar în organe
specializate în interior, se numesc endospori şi au origine endogenă.
Dintre sporii exogeni pot fi menţionaţi : conidiile la Ascomycetes şi basidiosporii la
Basidiomycetes.
Sporii endogeni sunt variaţi : sporangiospori, care se formează în sporangi; zoospori,
care se formează în zoosporangi şi ascospori, care se formează în asce. Foarte
importante pentru cunoaşterea şi identificarea ciupercilor sunt organele pe care sau în
care se formează sporii.
Înmulţirea sexuată. La baza acestui tip de înmulţire stau două procese, primul este
cel de fecundare, al doilea este cel de reducere cromatică (diviziune reducţională,
meioză).
Fecundarea se produce prin contopirea gameţilor sau a gametangiilor, prin care
numărul de cromozomi se dublează, trecându-se de la haplofază la diplofază.
Reducerea cromatică este procesul invers de trecere de la diplofază la haplofază.
In procesul de fecundaţie se derulează două etape prin care cele două celule de sexe
diferite se contopesc : la început are loc fuzionarea celor două mase de citoplasmă
(plasmogamia), după care urmează fuzionarea celor doi nuclei (cariogamia).
Rezultatul este formarea celulei - ou (denumită şi zigot), care conţine un număr dublu
de cromozomi. La ciuperci, în aceeaşi celulă cu rol de gonatocont, are loc şi procesul
de reducere cromatică.
In dezvoltarea ciupercilor, în acest fel, se disting două stadii (faze) : faza haploidă (n
cromozomi) şi faza diploidă (2 n cromozomi).
Fiziologia şi biochimia ciupercilor.
Ciupercile sunt lipsite de pigmenţi cu ajutorul cărora este posibilă sinteza materiei
organice. Hrana necesară o obţin din ţesuturile vegetale sau animale vii (ciupercile
parazite) şi din cele moarte (ciupercile saprofite).
Ciupercile pot fi : obligat parazite, obligat saprofite, facultativ parazite şi facultativ
saprofite.
Ciupercile care sunt specializate parazitând numai o singură plantă sunt monofage şi
au, în general, un echipament enzimatic mai simplu, dar bine adaptat. Ciupercile care
parazitează mai multe specii de plante se numesc polifage şi posedă un echipament
enzimatic alcătuit din multe tipuri de enzime.
Dintre enzimele importante pentru ciupercile parazite pot fi menţionate : enzime
pectolitice (pectintranseliminaza, poligalacturonat transeliminaza, endogalactonaze,
beta-galactosidaze etc), care degradează stratul pectinic dintre ţesuturile vegetale;
enzime celulolitice (Ci, C2,enzime), care degradează celuloza ; enzime
hemicelulolitice (endoglucanaza etc), care degradează hemicelulozele; enzime, care
degradează lignina etc.
Materia organică degradată este absorbită de ciuperci cu ajutorul acestor enzime,
materie din care sunt sintetizate substanţele proprii constituente (anabolism). Unele
44
dintre aceste substanţe constituente proprii, cum este de exemplu chitina din pereţii
celulari, nu se întâlnesc la plantele superioare. Prin respiraţie şi alte procese de
fermentare (catabolism) se eliberează energie, se formează compuşi toxici, antibiotice
etc.
Micotoxinele. Substanţele formate de ciupercile cu caracter toxic au un rol deosebit
de important atât în procesul patologic din planta atacată, cât şi în scăderea valorii
nutritive şi a creşterii nocivităţii produselor recoltate şi depozitate.
Toxinele produse de ciuperci acţionează asupra protoplastului celulei gazdă. Aceste
substanţe sunt deosebit de active putând acţiona în concentraţii extrem de scăzute
prin alterarea permeabilităţii membranelor, prin inhibarea unor enzime etc.
Toxinele unor patogeni pot produce toate simptomele sau o parte din simptomele
unui proces patologic. De exemplu, piricularina (toxina produsă de Magnaporthe
(Pyricularia) oryzae poate produce simptomele de boală pe orez în faza de răsărire -
plantulă, şi anume : îngălbeniri, piticire etc).
Toxinele speciilor de Fusarium produc simptome de ofilire, epinastii, brunificarea
vaselor xilemului, necroze etc.
Patogenii pot produce diferiţi regulatori de creştere sau inhibitorii ai unor hormoni de
creştere, ceea ce influenţează dezvoltarea plantelor şi duce la apariţia fenomenelor de
piticire, proliferare, malformaţii, defoliere etc.
Un nivel ridicat de acid indolilacetic se constată în cazul pato genilor : Phytophthora
infestans pe cartof, Ustilago maydis pe porumb, etc.
Ciuperca Gibberella fujikuroi produce gibereline.
Ciupercile fitopatogene posedă diferite moduri de transmitere.
Transmiterea de la un an la altul a patogenilor se realizează diferenţiat în funcţie de
tipul de fructificaţie şi de poziţia sistematică a patogenului. Diseminarea şi
transmiterea directă a ciupercilor fitopatogene se realizează prin organele de
înmulţire ale plantelor (sămânţa) sau a celor de înmulţire vegetativă (tuberculi, bulbi,
rădăcini, butaşi, rizomi, marcote, altoi, portaltoi, răsaduri, puieţi etc).
Indirect, patogenii se pot transmite prin mijloace de transport şi suporturi de diferite
naturi (vânt, apă, sol, animale, omul, uneltele şi maşinile agricole, gunoiul de grajd,
polenul etc.).
Vântul şi curenţii de aer (răspândire anemochoră) au un rol deosebit de important în
răspândirea sporilor ciupercilor parazite. Fiind foarte uşori, de dimensiuni
microscopice, sporii pot fi luaţi de vânt şi duşi pe plantele şi parcelele învecinate,
uneori ajungând chiar la mii de kilometri, cum sunt sporii ruginilor cerealelor.
Prin apă (răspândire hidrochoră), ciupercile se transmit mai rar, dar acest factor este
esenţial pentru producerea epidemiilor de Phyiophthora capsici pe ardei, de
Plasmodiophora brassicae la varză, de Synchitriwm endobioticum la cartof etc.
Prin sol (răspândire pedophoră) se transmit numeroase specii de agenţi fitopatogeni,
cum sunt : Rosellinia necatrix, Armillaria mellea, Tilletia controversa, Synchitrium
endobioticum, Plasmodiophora brus-skae etc.
În majoritatea cazurilor, resturile de plante ce cad pe sol sau rămân de la recoltare
sunt purtătoare de diverşi patogeni care pot să se transmită pe noile plante.

45
Animalele (răspândire zoochoră) pot transporta pasiv pe corpul lor sau prin tubul
digestiv mulţi patogeni pe alte plante, în special prin contactul picioarelor cu organele
atacate.
Unele insecte pot transporta sporii de : Claviceps purpurea la secară, Monilinia spp.
la pomi, Khuskiti (Nigrospora) oryzae la porumb etc.
Prin om (răspândire antropochoră), transmiterea se face în cursul diferitelor lucrări
efectuate de acesta, lucrări prin care pot fi transportaţi sporii ciupercilor pe unelte,
maşini, haine, odată cu transportul seminţelor, puieţilor etc. În acest fel au pătruns în
Europa din America de Nord patogenii : Plasmopara viticola, Uncinula necator,
Phytophthora infestans, Sphaerotheca mors-uvae etc, iar din Europa în America
Synchitrium endobioticum etc.
Clasificarea ciupercilor fitopatogene.
De-a lungul timpului au fost elaborate numeroase sisteme de clasificare a ciupercilor,
bazate pe diferite criterii taxonomice, enumerate recent de Weber (1993).
In lucrarea de faţă folosim clasificarea modernă a ciupercilor fitopatogene, întocmită
prin prelucrarea clasificărilor din lucrările consacrate ale lui Gams şi colab. (1987),
Smith şi colab.(1988), Arnold (1993), Carlile şi Watkinson (1994).
Ciupercile fitopatogene se încadrează în regnul Fungi, care cuprinde 7 filumuri:
Myxomycota (clasa Plasmodiophoromycetes), Chytridiomycota (clasa
Chytridiomycetes), Oomycota (clasa Oomycetes), Zigomycota(clasa
Zygomycetes), Ascomycota(clasa Hemiascomycetes şi Ascomycetes),
Bazidiomycota(clasa Heterobasidiomycetes/Phragmobasidiomycetes/Teliomycetes şi
clasa Homobasidiomycetes/Holobasidiomzcetes/ Hymenomycetes) şi
Deuteromycota(grupul Deuteromycetes).

4.6. MIXOMICETE (MIXOMICETOZE) ; ALGE (FICOZE) ; LICHENI

(LICHENOZE) ; ANTOFITE (ANTOFITOZE)
Bolile produse de mixomicete, alge, licheni sau antofite sunt în general destul de rare
şi au importanţă economică redusă. Dintre aceste grupe de patogeni, uneori plantele
superioare parazite pot produce pagube importante în culturile afectate.
Mixomicetozele sunt boli produse de Myxomycetes {mucegaiuri mucilaginoase),
organisme unicelulare, fără membrană, grupate adesea într-un plasmodiu care emite
prelungiri (pseudopode), deplasându-se. Corpurile fructifere ce pornesc de pe
plasmodii sunt divers colorate (galbene, albe, portocalii, roşii etc), trăiesc liber pe
substraturi organice, la umiditate mare, uneori în răsadniţe umede şi neaerisite. Dintre
genurile mai importante care pot produce mixomicetoze, pot fi citate : Stemonitis,
Physarum, Fuligo etc.
F i c o z e 1 e sunt boli produse de alge, care se întâlnesc rar în zona temperată.
Lichenozele sunt boli produse de licheni, frecvente pe pomii fructiferi şi pe speciile
dendrologice, în condiţii în care nu se aplică tratamentele specifice acestora, în zonele
umede şi reci, colinare. De fapt, lichenii nu parazitează plantele, dar, prin abundenţa
lor mai ales pe scoarţă, stânjenesc activitatea fiziologică normală a plantelor arbo-
ricole.

46
Antofitozele sunt boli produse de plantele superioare cu flori parazite (antofite).
Aceste plante se grupează, în funcţie de gradul lor de parazitism, în plante
semiparazite (hemiparazite) şi plante total parazite (holoparazite).
Plantele semiparazite preiau de la plantele gazdă parazitate seva
brută (apa şi sărurile minerale), cu care, cu ajutorul clorofilei, luminii
şi bioxidului de carbon din aer, îşi produc propria substanţă organică.
Plantele holoparazite sunt total lipsite de clorofilă şi preiau de la
planta gazdă seva elaborată.
Dintre plantele semiparazite facultative, care au toate organele normale ale plantei
verzi, dar care pe rădăcini pot forma ramificaţii absorbante (haustorii) ce se fixează
pe rădăcinile plantelor învecinate, parazitându-le pot fi menţionate : Thesium,
Melampyrum, Alectrolophus (Rhinanthus) ş.a.
Plantele semiparazite obligate au rădăcinile modificate sub formă de sugători şi din
punct de vedere taxonomic aparţin familiei Loranthaceae. Viscum album L. este
vâscul cunoscut şi întâlnit pe mulţi pomi fructiferi, dar şi pe arbori forestieri. Este o
plantă în formă de tufă mică, cu tulpina şi ramurile ramificate dichotomic, frunze
persistente, îngust-lanceolate şi cărnoase. Fructul este o bacă gelatinoasă albă, care
conţine viscină, o substanţă adezivă cu care seminţele se prind de ciocul păsărilor şi
de pe acesta pe scoarţa ramurilor pomilor.
Dintre plantele holoparazite, complet lipsite de clorofilă, pot fi citate speciile de
Cuscuta (torţel). Speciile de Cuscuta aparţin fam. Cuscutaceae, prezentând tulpini
volubile, fără frunze, fără pigment clorofilian, cu flori mici, dispuse în glomerule, cu
fructul o capsulă conţinând 2-4 seminţe. Diferitele specii de Cuscuta (C. campestris,
C. epilinum, C. trifolii etc.) parazitează diferite plante de cultură : tomate, cartofi,
tutun, in, lucerna, trifoi etc.
De asemenea, între plantele holoparazite fac parte reprezentanţii familiei
Orobanchaceae, cu genul reprezentativ Orobanche (lupoaia). Prezintă haustori pe
rădăcini, au o tulpină simplă sau ramificată, groasă, cărnoasă, de culori variate (brună
-roză - violacee), fără clorofilă, frunze cu aspect de solzi, iar florile hermafrodite,
neregulate şi fructul o capsulă ce conţine un număr imens de seminţe foarte mioi.
Speciile cele mai frecvente sunt : Orobanche cumana Wallr., cu tulpina neramificată,
care parazitează floarea-soarelui şi alte plante şi Orobanche ramosa L., cu tulpina
ramificată, care parazitează pe tutun, cânepă etc.

4.7. FACTORI NEPARAZITARI CE PRODUC BOLI LA PLANTE

Alterarea unuia sau mai multor procese din plantele de cultură poate surveni nu
numai sub influenţa factorilor parazitari, dar şi sub influenţa unor factori neparazitari,
abiotici. În ţara noastră grupul de boli determinate de factorii neparazitari a fost bine
studiat şi prezentat de Ana Hulea în lucrarea „Bolile neparazitare la plante", publicată
în anul 1972.
Principalele simptome de boli neparazitare sunt produse de : condiţiile climatice
nefavorabile ; de lipsa, insuficienţa sau excesul unor elemente nutritive ; de aplicarea
necorespunzătoare a pesticidelor etc.
Fenomenele de fitotoxicitate, datorate acţiunii pesticidelor (intoxicaţii ale plantelor),
sunt întâlnite uneori ca urmare a aplicării incorecte a pesticidelor.
47
Simptomele de fitotoxicitate pot fi variate (Baicu, 1982) şi depind de o serie de
factori, cum sunt : a. natura substanţei active ; b. modul de condiţionare ; c.
tehnologia de fabricare ; d. speciile de plante de cultură ; e. diferenţele de
sensibilitate între soiuri ; f. diferenţele de sensibilitate între ţesuturi ; g. metodele de
aplicare a tratamentelor ; h. natura şi tipul solului (mai ales la erbicide) ;
i.temperatura, umiditatea, lumina, compoziţia aerului (bioxid de carbon, amoniac)
etc. ; j. starea de nutriţie ; k. alte cauze.
Principalele tipuri de simptome pe care le pot produce pesticidele sunt dependente de
organul afectat.
Frunzele. Pe acestea pot apărea îngălbeniri, pete brune, necroze, arsuri ale marginilor
sau vârfului. Uneori, frunzele rămân mici, se deformează, se răsucesc şi în final cad.
Produsele cuprice supradozate determină apariţia de arsuri pe frunzele de Rosaceae.
Erbicidele hormonale produc modificări puternice ale frunzelor, adesea în formă de
fasciaţii, răsuciri de frunze etc, mai ales pe plantele dicotiledonate : viţa de vie,
floarea-soarelui, sfecla de zahăr etc.
Florile. Petalele sunt foarte sensibile fiind afectate chiar de concentraţii de substanţe
care pe frunze nu produc nici un simptom. Stigmatul şi anterele (polenul) sunt foarte
puternic afectate. Din această cauză, în perioada înfloritului nu se recomandă
aplicarea tratamentelor chimice, deoarece acestea pot duce la avortarea florilor şi
implicit la scăderea recoltei.
Lăstarii şi ramurile tinere. Aceştia au o epidermă şi o scoarţă care protejează bine
ţesuturile plantelor. Totuşi, la unele tratamente de iarnă, aceste ţesuturi pot fi afectate,
determinând apariţia de arsuri, scurgeri de gome şi uscarea. Astfel de fenomene apar
în cazul aplicării sulfatului de cupru pe piersic la unele tratamente de iarnă.
Fructele. Aceste organe pot prezenta ca fenomene de fitotoxicitate : decolorări,
rugozităţi, pătări, crăpături, căderea fructelor etc. Produsele cuprice sunt foarte
agresive la măr, din care cauză sunt recomandate spre aplicare numai până la
înflorire. Noile produse (triazoli, piretroizi, acilalanine) nu afectează fructele decât
uneori, la soiurile sensibile (Golden delicios). Polisulfurile pot produce fenomene de
toxicitate.
Plantele în întregime. Unele produse sistemice, în doze mari, pot produce fenomene
de piticire, reduceri ale dimensiunilor diferitelor organe etc. Propiconazolul, aplicat la
măr, afectează planta în întregime ; acest produs este recomandat numai la cereale.
Rădăcinile. Pe aceste organe pot apare îngroşări, reduceri ale dimensiunilor etc.
Astfel, asemenea fenomene pot produce lindanul la porumb, urmele de dazomet
şi alte nematocide, ce se aplică în seră, unele reziduuri de erbicide care au fost
aplicate la cultura anterioară, cum este de exemplu atrazinul.
Seminţele şi răsadurile. Unele produse, aplicate în exces, opresc germinaţia sau
determină pierderea completă a capacităţii germinative a unor seminţe, alteori
plantulele care se dezvoltă sunt deformate şi prezintă o creştere redusă. Unele
insecticide ca lindanul, reziduurile de nematocide, inclusiv de cele de formalină
(paraformaldehida) au astfel de efecte.
Adesea acţiunea produselor fitosanitare nu este imediat vizibilă, însă sunt modificate
în plante procesele biochimice şi fiziologice care pot determina reducerea recoltelor.
Prejudicierea recoltelor este urmarea modificării în sens negativ a fotosintezei, a
48
creşterii respiraţiei şi transpiraţiei plantelor. Efecte de acest fel produc unii regulatori
de creştere şi unele erbicide. Ulterior acestea evoluează spre alte simptome, cum sunt
deformările, răsucirile, arsurile de pe diferite organe.
Noile clase de produse fitofarmaceutice sunt mult mai sigure în utilizare, apariţia de
simptome de genul celor enumerate mai sus fiind rare la insecticide, acaricide şi
fungicide. Erbicidele, însă, mai ales cele totale pot produce accidente grave în cazul
utilizării lor incorecte.

5. PREVENIREA Şl COMBATEREA BOLILOR PLANTELOR DE

CULTURĂ
5.1. Principiile de combatere a bolilor
Pierderile de recoltă pe care le produc bolile plantelor impun an de an aplicarea de
metode de prevenire şi combatere a acestora.
Evoluţia metodelor de luptă cu bolile plantelor a dus la o mare diversitate a metodelor
şi măsurilor de luptă, diversitate care are însă adesea la bază aceleaşi principii de
combatere. Pentru înţelegerea mai bună a materialului ce se expune în continuare, se
prezintă noţiunile folosite frecvent în acest capitol :
principiu - idee de bază, element fundamental, pe care se bazează prevenirea şi
combaterea ;
metodă - procedeu (mod sistematic de efectuare a lucrărilor) folosit pentru
prevenirea şi combaterea bolilor ;
măsură -element, acţiune de prevenire şi combatere, luată separat, ce intervine în
cadrul unei metode ;
mijloc de combatere - produs chimic, biologic sau factor fizic, maşină sau
aparat destinate luptei cu bolile ;
tratament -depunerea cu scop precis a pesticidului, produsului microbiologic etc. pe
obiectul tratat sau aplicarea unui factor fizic ;
criteriu - normă (caracteristică) pe baza căreia se aplică tratamentele ;
tehnologie de prevenire şi combatere - totalitatea metodelor, măsurilor, tratamentelor
aplicate după diferite criterii, asamblate în timp şi spaţiu în cadrul tehnologiei de
cultură, care duce la diminuarea sau eliminarea pagubelor, la obţinerea recoltei
optime şi la păstrarea fără pierderi a produsului agricol.
Noţiunile de mai sus se ierarhizează în felul următor : principiu > metodă > măsură.
Un prim grup de principii se referă la acţiunea asupra patogenilor în vederea reducerii
pierderilor de recoltă. Acestea sunt următoarele :
1. Omorârea patogenilor (spori, scleroţi, micelii, etc.) este absolut necesară
datorită numărului enorm de spori, de propagule, care în condiţii favorabile
extind atacurile de boli. Pentru reducerea pagubelor produse de aceşti patogeni se
impune obligatoriu distrugerea acestora, care se realizează prin următoarele
modalităţi :
a. Eradicarea (lichidarea) -este un procedeu care poate da unele rezultate, mai ales
la insecte în zone izolate, dar care pentru patogeni este destul de greu de aplicat.
b. Terapia -constă în aplicarea de măsuri de combatere după ce cultura este atacată
într-o anumită măsură. Se poate aplica în combaterea virusurilor, bacteriilor,
organismelor de tip micoplasmă şi a ciupercilor.
49
c. Profilaxia - constă în aplicarea de măsuri înainte de manifestarea patogenilor,
adică preventiv. Se poate aplica pentru toate grupele de patogeni folosind metodele
agrofitotehnice, dar şi multe alte măsuri, capabile să distrugă organismele
dăunătoare înainte de începerea atacului.
2. Crearea condiţiilor nefavorabile înmulţirii naturale a patogenilor
permite menţinerea nivelului atacului sub limita la care se înregistrează pierderi de
recoltă. Aceasta se poate realiza prin :
a. Înrăutăţirea condiţiilor de transmitere prin sămânţă, resturi vegetale, pe cale
aeriană sau pe alte căi, cu diverse metode.
b. Înrăutăţirea condiţiilor de dezvoltare a patogenilor, care duce la reducerea
riscului de epidemii grave ; de regulă, măsurile agrofito-tehnice au un rol foarte
important în acest sens.
c. Reducerea vitezei de înmulţire are o mare importanţă pentru patogenii care se
înmulţesc exploziv (mana cartofului, ruginile grâului etc.) ; de obicei, soiurile şi
hibrizii toleranţi şi cei rezistenţi îndeplinesc uşor acest rol.
3. Creşterea rezistenţei plantelor are un rol esenţial din punct de vedere
epidemiologic :
a. Rezistenţa verticală (specifică) are efecte ridicate în prevenirea apariţiei bolilor
şi se realizează prin cultivarea de soiuri şi hibrizi cu o genă sau câteva gene de
rezistenţă. Uneori, în acelaşi sens acţionează şi fungicidele imunizante.
b. Rezistenţa orizontală (nespecifică) este de origine poligenică, acţionează faţă de
toate rasele patogenilor şi are un caracter relativ cantitativ. Atacul care se
înregistrează este redus şi, spre deosebire de rezistenţa verticală care are o stabilitate
scăzută, rezistenţa orizontală este mult mai stabilă.
c. Îmbunătăţirea creşterii plantei de cultură poate diminua influenţa păgubitoare a
bolilor. în condiţiile asigurării optime cu elemente nutritive, apă,: lumină etc,
plantele pot creşte repede, uneori chiar foarte repede, sunt mai viguroase şi
adesea pot compensa, reface suprafaţa foliară pierdută datorită atacului bolilor.
De asemenea, plantele mai viguroase suportă mai uşor prezenţa unor boli.
d. Vindecarea plantei şi refacerea ţesuturilor se poate realiza prin : oprirea atacului
prin aplicarea unui fungicid curativ, refacerea organelor atacate cu ajutorul
regulatorilor de creştere şi al diferitelor procedee agrofitotehnice.
4. Utilizarea factorilor naturali de frânare a atacului este un principiu
important în cadrul protecţiei integrate în vederea reducerii tratamentelor chimice.
Îmbunătăţirea combaterii naturale pentru patogeni este mai greu de realizat
comparativ cu combaterea naturală a dăunătorilor, dar şi în acest caz se pot găsi
soluţii. De exemplu, utilizarea solurilor supresive care reduc infecţiile cu Fusarium
este o metodă utilă şi eficientă pentru unele culturi legumicole etc.
5. Evitarea arealului patogenilor are la bază ideea de a preveni întâlnirea
patogenului cu cultura agricolă. Acest principiu este greu de realizat datorită
capacităţii mari de diseminare a patogenilor pe cale aeriană, cât şi a necesităţii de
hrană a populaţiei din zonă. Pentru producerea de sămânţă şi material sădi tor se
pot realiza culturi într-o zonă în care specia de patogen vizată are condiţii
nefavorabile de înmulţire. Pe de altă parte, trebuie evitată sau frânată pătrunderea
unor patogeni în zonele de cultură în care nu s-au semnalat până acum.
50
a. Carantina externă se bazează pe măsuri legislative, organizatorice şi tehnice care
împiedică pătrunderea patogenului în ţara noastră. Lista patogenilor de carantină
cuprinde un număr important de specii, care sunt urmărite de inspectoratul de
carantină fitosanitară.
b. Carantina internă cuprinde, de asemenea, măsuri legislative, organizatorice şi
tehnice care vizează frânarea răspândirii unor patogeni periculoşi în alte zone de
cultură, ca de exemplu : râia neagră a cartofului, cancerul bacterian al pomilor etc.
6. Influenţarea factorilor de mediu reprezintă o modalitate de a realiza
combaterea patogenilor.
Amplasarea se referă la cultivarea unor plante în zone în care patogenul de mare
importanţă nu este prezent. Această metodă se practică mai ales pentru materialul
săditor şi pentru producerea de sămânţă. De exemplu, la noi în zonele mai înalte din
Transilvania s-au stabilit suprafeţele pe care se înmulţeşte cartoful liber de
virusuri.
Influenţarea factorilor de mediu în câmp este mai uşor de realizat în sere, unde se pot
evita unele atacuri prin reglarea temperaturii şi umidităţii, cum este cazul pentru
pătarea cafenie (Fulvia fulva) la tomate, în câmp, în condiţii foarte favorabile
apariţiei şi evoluţiei unei boli, se poate renunţa la influenţarea acesteia, deoarece
suntem forţaţi să o facem din cauza nivelului ridicat al pierderilor. Aşa s-a întâmplat
în cazul pătrunderii în Banat a bolii pătarea brună a tulpinilor de floarea-soarolui
(Diaporthe helianthi) în anul 1982. În cadrul tehnologiei de cultură principiul
influenţării factorilor de mediu se poate realiza prin : alegerea solului, expoziţia
terenului, orientarea rândurilor, irigare, drenare etc.
7. Evitarea în timp a prezenţei organismelor dăunătoare concomitent cu cultura
este un principiu util mai ales când atacul unui patogen într-o anumită
fenofază este foarte important. Semănatul timpuriu la porumb permite
reducerea riscului apariţiei ruginii, tăciunilor etc. Pe de altă parte, multe plante
semănate timpuriu se dezvoltă mai bine, iar ulterior atacul patogenilor este mai uşor
suportat de acestea.
Producerea de sămânţă şi material săditor cuprinde, de regulă, multe astfel de
procedee.
În realitate, rareori un mijloc de combatere, o măsură sau o metodă acţionează după
un singur principiu. De exemplu, rezistenţa soiurilor şi hibrizilor, lucrările solului,
fungicidele etc. pot acţiona concomitent conform mai multor principii de combatere,
ceea ce le face şi mai eficiente.

5.2. Metode agrofitotehnice

Aceste metode au, în general, rolul de a schimba condiţiile de mediu în direcţia
îmbunătăţirii condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantei şi a înrăutăţirii condiţiilor
die creştere şi dezvoltare a patogenilor.
Dirijarea factorului temperatură este o problemă dificilă, deşi atât pentru plantă cât
şi pentru patogen acesta este unul dintre factorii esenţiali ai creşterii şi dezvoltării.
Pentru bolile foliare este greu să se separe influenţa temperaturii de cea a umidităţii,
deoarece există o legătură foarte strânsă între aceşti doi factori.

51
Influenţa temperaturii este mult mai clară în cazul patogenilor de sol, care se dezvoltă
practic într-o atmosferă saturată, umedă.
Mecanismul de rezistenţă al plantelor poate funcţiona uneori mai bine la temperaturi
mai mari ; de exemplu, Chalara elegans (Thielaviopsis busicola) pe tutun produce
daune serioase la 17-23CC, dar efectele sale sunt slabe la temperaturi de 28-30°C.
Modificarea temperaturii poate constitui un factor de protecţie mai uşor de dirijat în
răsadniţe, sere şi solarii. În condiţii de câmp, modificarea temperaturii este mult mai
dificil de realizat.
Epoca de semănat şi de plantat este o metodă eficace în tehnologiile de combatere a
bolilor. Astfel, mălura pitică (Tilletia controversa) este defavorizată de semănatul
timpuriu al grâului, în timp ce rugina brună (Puccinia recondita) şi făinarea (Erysiphe
graminis) sunt favorizate de semănatul timpuriu în septembrie. Dat fiind faptul că
diferiţi patogeni ai aceleiaşi culturi au optimul de temperatură diferit, soluţia cea mai
practică o constituie respectarea epocii optime de semănat, stabilită pe baza a
numeroase experienţe.
Temperatura poate fi modificată prin umbrirea solului sau a suprafeţei foliare,
folosind diferite posibilităţi de umbrire şi mulcire. De exemplu, umbrirea duce la
diminuarea daunelor produse de Magnaporte (Pyricularia) oryzae.
Arderea controlată poate afecta unii patogeni şi, deci, opri evoluţia bolilor. Una dintre
măsurile ieftine şi eficace de combatere a patogenilor o constituie arderea miriştii
(NU a paielor !) de grâu, orz etc, mai ales atunci când se cultivă grâu după orz. În
acest fel, sunt reduse atacurile de făinare, rugini, pătare în ochi, virusul piticirii
galbene a orzului etc. ; în acelaşi timp, prin acest procedeu sunt distruse multe insecte
(afide, cicade, vectori pentru virusuri), precum şi seminţe de buruieni.
Reglarea umidităţii este, de asemenea, o direcţie de reducere a riscului de epidemii în
culturile agricole. Problema nu este uşoară deoarece diferenţele între umidităţile
optime de dezvoltare pentru plantă, pentru patogeni şi pentru manifestarea bolii nu
sunt întotdeauna suficient de mari. Totuşi, majoritatea patogenilor sunt favorizaţi în
dezvoltarea lor de umiditatea ridicată. În primul rând bolile de tip „mană" sunt
favorizate de irigarea prin aspersiune. O irigare raţională însă poate reduce atacul de
putregai uscat al sfeclei, în timp ce atacul de râie comună a cartofului (Streptomyces
scabies) este inhibat în condiţii de irigare. Irigarea prin aspersiune reduce atacul de
Leveillula, iar cea prin brazdă determină creşterea puternică a atacului de
Phytopthora capsici la ardei.
Prin inundarea terenului se reuşeşte, uneori, să se creeze condiţii nefavorabile
dezvoltării patogenilor. Scleroţii de Sclerotinia sclerotiorum sunt distruşi în sol prin
inundarea acestuia timp de 3-6 săptămâni. Inundarea are un efect negativ asupra
patogenului Phytophthom parasitica var. nicotianae, ce produce putregaiul bazei
tulpinii tutunului, în alte cazuri, drenarea are un efect favorabil în reducerea
atacului unor patogeni, ca de exemplu pentru mucegaiul de zăpadă produs de
Micronectriella nivalis (Fusarium nivale).
Densitatea plantelor (distanţa de semănat şi plantat) este un factor care poate
influenţa microclimatul culturii şi în special umiditatea. Densităţile optime, stabilite
experimental, permit plantelor să reziste mai bine la atacul bolilor. Atacul de
Sclerotinia sclerotiorum este ridicat în culturile prea dense de fasole şi soia ; de
52
(asemenea, atacul de făinare şi fuzarioze este mai ridicat în culturile de cereale
păioase cu densitate prea mare.
Corectarea reacţiei solului (pH) prin amendamente sau alte măsuri este o altă metodă
de reducere a atacului de patogeni de sol. Exemplul clasic îl constituie descoperirea
lui Woronin, care a arătat că schimbarea pH-ului solului la 7 sau mai mult duce la
reducerea puternică a herniei verzei, produsă de Plasmodiophora brassicae ; în alte
cazuri, scăderea valorilor pH-ului solului determină reducerea atacului unor patogeni,
cum ar fi cel de râia cartofului (Streptomiyces scabies) la un pH mai mic de 5,2 sau
atacul de Phytophthora parasitica var. nicotianae pe tutun la un pH mai mic de 4.
Nutriţia optimă a plantelor printr-o fertilizare raţională are un rol complex în evoluţia
bolilor. În general, un nivel ridicat de azot sensibilizează plantele, în timp ce potasiul
şi fosforul le face mai rezistente. Paraziţii obligaţi sunt mai activi pe plante bine
dezvoltate, dar acestea au, în general, o capacitate mai ridicată de refacere a
aparatului foliar. Bolile radiculare produse de specii de Fusarium, Rhizoctonia şi
Aplyanomyces sunt frânate de azotul nitric şi stimulate de cel amoniacal. Azotul nitric
reduce şi atacul de ofiliri produse de Verticillium.
Numeroase microelemente (B, Cu, Mn, Mo, Zn şi Fe) pot influenţa capacitatea
plantelor de a suporta atacul unor patogeni. Pe de alită parte, aplicarea sărurilor
acestor elemente chimice corectează bolile induse de lipsa borului în sol, boli
neparazitare cu influenţe mari asupra recoltei.
Pregătirea terenului prin efectuarea lucrărilor agrotehnice conform tehnologiei
culturii creează, de regulă, un (microclimat nefavorabil majorităţii .patogenilor şi
favorabili plantei de cultură.
Distrugerea samulastrei este o metodă eficientă pentru a întrerupe sau a reduce
cantitativ desfăşurarea ciclului evolutiv al patogenilor. De exemplu, distrugerea
samulastrei de grâu reduce atacul de rugini pe grâul de toamnă, distrugerea
samulastrei de floarea-soarelui reduce atacul de mană etc.
Rotaţia culturilor se bazează pe specificitatea multor patogeni pentru o anumită
cultură. Schimbarea culturii pe aceeaşi solă în fiecare an reduce cantitatea de inocul a
patogenilor, permiţând uneori să se reducă tratamentele chimice. Rotaţia este deosebit
de eficientă pentru bolile ce se transmit prin resturi de plante rămase de la recoltare în
sol şi la suprafaţa acestuia : metoda este mai puţin eficace pentru combaterea
speciilor polifage sau pentru cele care au forme rezistente bine adaptate.
Rotaţiile de 3-4 ani permit reducerea atacurilor de boli şi sunt eficace în culturile de
legume, fasole etc. Pentru cereale, este uneori suficientă o rotaţie de 2-3 ani pentru a
reduce atacul unor boli, dar este de preferat o rotaţie mai lungă, al cărei efect este
mult mai eficace. Rotaţii de lungă durată necesită unele boli, cum sunt raia neagră a
cartofului, mana florii soarelui, pentru combaterea cărora se consideră eficace o
rotaţie de 6-7 ani.
În ţara noastră, este destul de frecventă rotaţia scurtă grâu -porumb sau chiar
monocultura de porumb, orz sau grâu. Rotaţia scurtă amintită poate favoriza atacul de
fusarioză, produs de specii de Fusarium comune acestor culturi. În acest caz, sunt
necesare lucrări speciale de combatere. Monocultura de porumb şi cea de orz diferă
întrucâtva de culturile în rotaţii raţionale, dar cu tratamente chimice şi îngrăşarea
corespunzătoare, recoltele din parcelele cu monoculturi se pot apropia de nivelul
53
recoltelor din parcelele cu rotaţii. La grâu, bolile coletului şi cele radiculare se
amplifică mult în monocultură, ceea ce face ca nici aplicarea de stropiri cu fungicide
să nu permită atingerea producţiilor din parcelele cu rotaţii ; în cele mai bune cazuri,
în condiţii de monocultura, recoltele pot atinge 80% din valoarea celor cu rotaţii.
Arătura de vară şi de toamnă are un rol deosebit în reducerea cantităţii de inocul
rămas pe mirişte, pe frunzele căzute1 de pe plante, pe resturile de tulpini, pe fructele
căzute etc. Acestea, îngropate sub brazdă, sunt distruse prin putrezirea treptată.
Lucrările de întreţinere a culturilor prin lucrarea solului au un rol similar, dar cu
efecte mai reduse. Plivitul, copilitul, cârnitul, tăierile din pomicultură etc. contribuie
la reducerea sau frânarea atacului multor patogeni. În culturile curate de buruieni
circulaţia aerului este mai bună, lumina pătrunde mai uşor, umiditatea aerului se
reduce etc, ceea ce contribuie la reducerea atacului de boli.
Distrugerea unor buruieni gazdă pentru Sclerotinia sclerotiorum (pălămida, ştirul
etc), stolbur (volbura), rugina neagră (dracila) etc. are un efect favorabil pentru
reducerea atacurilor respective.
La lucrările de întreţinere a culturilor este necesar să se ţină seama şi de faptul că
acestea pot favoriza răspândirea altor boli. Există posibilitatea reducerii atacului unor
boli prin înlăturarea plantelor atacate de pe loturile semincere. Aşa de exemplu este
cazul pentru Ustilago avenae, U. tritici de la ovăz şi, respectiv, grâu, mana florii-
soarelui, virozele cartofului etc. De asemenea, curăţirea materialului semincer de
boabele bolnave de fuzarioză la porumb, antracnoză la fasole, putregai alb şi cenuşiu
la floarea-soarelui, baeterioze şi viroze la soia etc. asigură o diminuare a atacurilor.
Igiena fitosanitară reprezintă o soluţie economică şi eficientă de reducere a inoculului
de patogeni şi, în consecinţă, a bolilor produse de aceştia.
Cunoscând în detaliu ciclul de viaţă al patogenilor se pot recomanda şi momente sau
metode de recoltare care reduc atacul în perioada de păstrare. Utilizarea defolianţilor
pentru cartof permite oprirea atacului de mană, iar pentru cartoful de sămânţă permite
reducerea migrării unor virusuri spre tuberculi. Recoltarea la timp a florii-soarelui
reduce riscul apariţiei putregaiului alb şi cenuşiu etc.
5.3. Metode fizice
Acest grup de metode şi mijloace are un caracter mai ales curativ şi permite
reducerea atacului unor boli grave.
Mijloacele pur mecanice se referă la operaţiile de curăţire a trunchiului pomilor,
tăierea ramurilor bolnave, extirparea tumorilor sau a porţiunilor de plante bolnave etc.
Tot în această categorie intră şi vânturarea, triorarea şi sortarea seminţelor. Sortarea
manuală a tuberculilor de cartof, a bulbilor de ceapă, a rădăcinilor de morcov, a
seminţelor de floarea-soarelui permite înlăturarea celor bolnave, lovite, strivite sau cu
alte deteriorări.
Termoterapia este o metodă fizică prin care se combat bolile plantelor cu ajutorul
căldurii. În acest scop, se aleg acele temperaturi care distrug patogenul şi nu
acţionează asupra seminţei sau plantelor .
Temperaturile înalte (abur, apă caldă) sunt utilizate la dezinfectarea solului.
Temperaturile joase de 1-4°C au rol de frânare a dezvoltării patogenilor şi
saprofiţilor, de aceea legumele şi fructele se păstrează bine în condiţii de depozite
frigorifice.
54
Termoterapia, aplicată la materialul pomicol şi viticol, după diferite tehnologii de
lucru, are un rol important în eliberarea de virusuri a multor plante de cultură.
Acţiunea căldurii solare este bazată pe acoperirea solului, irigat în prealabil, cu o folie
de polietilenă. După 15 zile, sub acţiunea temperaturilor ridicate ce se realizează, sunt
distruşi mulţi patogeni, printre care Rhizoctonia solani, Verticillium dahliae ş.a.
Expunerea directă a seminţelor de fasole în câmp la acţiunea solară, timp de 20—30
ore, distruge bacteria Xanthomonas campestris pv. phaseoli.
Radiaţiile (X, gamma, beta, ultraviolete, infraroşii), deşi s-au dovedit adesea eficace,
nu au depăşit ca utilizare pragul laboratoarelor.
Foarte utile în eliminarea seminţelor de cuscută din seminţele de lucernă sunt
instalaţiile electromagnetice. După amestecarea seminţelor cu pilitură de fier, care
aderă pe suprafaţa seminţelor de cuscută, dar nu şi pe suprafaţa seminţelor de lucerna,
instalaţiile electromagnetice atrag seminţele de cuscută, curăţind în felul acesta
seminţele de lucerna (decuscutare). În general, metodele fizice, deşi sunt importante,
au un rol redus în protecţia culturilor de câmp.

5.4. METODE ŞL MIJLOACE DE LUPTĂ BIOLOGICĂ

Lupta biologică a fost definită de Organizaţia Internaţională de Luptă Biologică
(OILB) ca o metodă de luptă cu organismele dăunătoare culturilor agricole cu
ajutorul altor organisme vii sau cu produse ale activităţii lor metabolice. În felul
acesta, în lupta cu bolile plantelor sunt incluse şi antibioticele, ca produse ale
activităţii unor microorganisme şi a altor vieţuitoare.
În afara mijloacelor create în mod special, se pot influenţa şi microorganismele
asociate cu planta gazdă sau cele care apar în procesul dezvoltării bolii.
Cu ajutorul acestui concept de luptă biologică se pot elabora metode practice
eficiente.
Foarte eficace este metoda reducerii densităţii inoculului patogenilor. Rotaţia
culturilor are un efect de ,,înfometare" a patogenului, care, în acest fel, dispare sub
influenţa microorganismelor şi microfaunei.
Hiperparaziţii din pustulele de rugină, şi anume ciuperca Eudarluca caricis, reduc de
fapt cantitatea de inocul din speciile de Puccinia.
În alte cazuri, scleroţii în repaus ai diferiţilor patogeni (mai ales specii de Sclerotinia)
pot fi distruşi de ciuperci hiperparazite şi micoparazite, cum sunt Trichoderma viride
Coniothyrium minitans, Fusarium roseum, Penicillium ş.a., ca şi de unele bacterii.
Acest proces poate fi stimulat prin alternarea udării cu uscarea solului sau prin
fumigare cu produşi fumiganţi, în doze subletale.
Numeroase bacterii şi actinomicete din sol pot acţiona asupra sporilor patogenilor şi
reduce viabilitatea acestora. Alte substanţe pot favoriza germinarea sporilor
patogenilor, după care se distrug prin fenomenul de liză.
O altă metodă o constituie înlocuirea patogenului în resturile de plante. În miriştea
cerealelor, speciile de Penicillium pot înlocui în anumite condiţii patogenul
Cephalosporhim gramineum. Armillaria mellea este înlocuită de Trichoderma viride
în cazul în care se folosesc doze reduse de bromură de metil. Adesea, dacă substratul
este colonizat de un saprofit, cum este cazul ciupercii Cladosporiun herbarum,
precedând parazitul Botrytis cinerea, atacul acesteia scade.
55
Unele soluri posedă o proprietate interesantă, cea fungistatică. În astfel de cazuri,
clamidosporii, oosporii, conidiile etc. sunt inhibate în germinare sau se dezvoltă
foarte încet după germinare.
Solurile supresive sunt solurile în care anumiţi patogeni, cum sunt speciile de
Fusarium la tomate, nu se dezvoltă. Cercetările au arătat existenţa altor specii de
Fusarium, care împiedică infectarea plantelor de către speciile patogene.
Protecţia locului de infecţie este o posibilitate importantă pentru lupta cu patogenii.
De exemplu, o suşă slabă sau o specie nepatogenă care ocupă locul de infecţie,
blochează în acest fel pătrunderea unui patogen mai puternic. Un asemenea rol
îndeplinesc ectomicorizele.
Bacteriile, drojdiile, actinomicetele, ciupercile saprofite etc. pot frâna infecţiile de la
suprafaţa frunzelor pe diferite căi.
O modalitate de luptă biologică cu patogenii o constituie şi stimularea fenomenelor
de rezistenţă la planta gazdă. În literatură (Cook, 1977), se întîlnese multe cazuri de
acest fel : tomatele rezistente la Fusarium oxysporum f.sp. lycopersici, dacă sunt
inoculate cu acest patogen, devin rezistente la Verticillium dahliae.
Modul în care pot fi influenţate microorganismele utile. In ansamblu prin diferite
metode şi modalităţi de influenţare a microorganismelor utile, se urmăreşte crearea
unor nişe ecologice şi habitate pentru înlocuirea celor existente, făcând, în acest fel,
schimbări în detrimentul patogenului.
O metodă eficientă pentru reducerea patogenilor o constituie aplicarea de
îngrăşăminte organice. În acest fel, multe putregaiuri radiculare sunt reduse ca
importanţă, în special ca urmare a micşorării densităţii inoculului, a inhibării
germinării propagulelor şi a creşterii patogenilor ; aceste efecte se manifestă în a doua
fază a acţiunii îngrăşămintelor organice.
În prima fază, ciupercile şi bacteriile de pe deşeurile organice şi din interiorul
acestora au acţiune puternică de degradare a materiei organice. Pe de altă parte, unele
grupe de bacterii depind de substratul anorganic şi de potenţialul redox. Bacteriile
denitrificatoare, nitrificatoare, bacteriile dependente de sulf etc. au astfel de
necesităţi.
Dintre procesele şi elementele cunoscute privind acţiunea îngrăşămintelor organice
asupra patogenilor, se pot menţiona : raportul ridicat C : N, care duce la scăderea
atacului de Fusarium producerea de antibiotice de către Bacillus subtilis pe tulpini de
soia, care inhibă bacteria Streptomyces scabies la cartof, eliberarea de amoniac,
eliberarea de alţi compuşi volatili, lizarea unor propagule (scleroţi de Chalara
elegans, Helminthosporium sativum).
În experienţele proprii (Beratlief şi Baicu, 1978), tratarea seminţelor de grâu,
infectate de Fusarium cu făină de soia şi gelatină a permis reducerea atacului de
Tilletia foetida în proporţie foarte mare. Fenomenul se datoreşte, probabil, faptului că
adăugarea de gelatină şi făină de soia a stimulat dezvoltarea unei microflore
antagoniste sau a schimbat raportul C : N, care a dus la nutriţia insuficientă a
patogenului Tilletia foetida. Tratarea seminţelor cu gelatină a determinat, de
asemenea, şi reducerea atacului de Fusarium graminearum.
Ingrăşămintele anorganice pot contribui , pe diverse căi, la schimbarea echilibrului
dintre diferite grupe de organisme, la reducerea densităţii inoculului, oprirea
56
germinării patogenilor, protejarea faţă de infecţii, favorizarea dezvoltării saprofiţilor
eto. De exemplu, amoniacul cu N-Serve (inhibitor de nitrificare) sau făină de lucerna
favorizează, probabil, bacteriile fluorescente din genul Pseudomonas, antagoniste faţă
de Gäumannomyces graminis. Uneori, îngrăşămintele minerale (amoniacul)
acţionează toxic direct asupra patogenilor.
Arătura, prin îmbunătăţirea aerisirii, redistribuirea straturilor solului şi printr-o uscare
mai rapidă a solului, poate sensibiliza patogenii ,la acţiunea antagoniştilor. În
sistemul de cultură fără arătură, atacul de Gäumannomyces graminis var. tritici este
adesea mai puţin frecvent.
O altă metodă agrotehnică cu importanţă mare pentru influenţarea proceselor naturale
de reducere a atacului de boli o constituie irigarea şi inundarea. În mod direct sau
indirect, prin schimbul de gaze din sol, densitatea inoculului poate fi redusă, poate fi
oprită creşterea miceliului, se pot dezvolta saprofiţi pe resturile vegetale sau pot fi
protejate locurile de infecţie.
Sub influenţa irigaţiei, putregaiul radicular al grâului produs de ciuperca Fusarium
culmorum este redus. Inundarea este foarte eficace faţă de Fusarium oxysporum f.sp.
cubense şi Sclerotinia sclerotiorum.
Cunoaşterea proceselor microbiologice care sunt asociate cu diferite culturi agricole
poate permite chiar utilizarea unor culturi agricole pentru a limita efectul negativ al
unor patogeni. De altfel, rotaţia culturilor se bazează în mare măsură pe aceste
fenomene care schimbă raporturile patogeni - microorganisme utile.
In cadrul monoculturii aceste relaţii au un caracter stabil. În mo-nocultura de grâu,
putregaiurile radiculare, după o creştere accentuată, încep să scadă din anul al treilea
ca urmare a unor procese biologice complexe din sol.
În rotaţiile cu mazăre şi fasole, populaţiile de Helminthosporium sativum se reduc
mult mai repede.
Se apreciază că grâul, orzul, porumbul şi ovăzul pot duce la creşterea nivelului
fungistatic al solului faţă de microscleroţii de Verticillium dahliae. Aceste exemple
arată că metodele agrofitotehnice pot acţiona pe multe căi, adesea greu de înţeles,
asupra patogenilor.
Există cazuri în care tratamentele cu pesticide sau aplicarea de fumiganţi în sol pot
favoriza indirect antagoniştii şi microparaziţii. De exemplu, utilizarea unor doze mai
reduse de bromură de metil sau sulfura de carbon la tratarea solului favorizează
acţiunea ciupercii antagoniste Trichoderma viride faţă de Armillaria mellea.
Analiza literaturii de specialitate (Şesan, 1985, 1986 ; Baicu, 1990) şi inventarierea
posibilităţilor de luptă biologică cu bolile la 37 culturi agricole a arătat că există
modalităţi de intervenţie directă cu mijloace biologice împotriva patogenilor.
Preimunizarea plantelor cu ajutorul unor tulpini de virusuri atenuate sau natural slab
virulente permite reducerea atacului patogenului virulent. Tulpina de VMT atenuat,
aplicată pe tomate de seră şi solarii, conferă o protecţie bună faţă de tulpinile
virulente ale aceluiaşi virus (Jilăveanu, 1980). Un efect similar are şi o tulpină
atenuată a virusului mozaicului verde al castraveţilor.
Bacteriofagii (virusuri ale bacteriilor) prezintă interes pentru protecţia faţă de
patogenii de origine bacteriană. Există experienţe reuşite privind utilizarea
bacteriofagilor în lupta cu Pseudomonas syringae pv. tabaci, P. solanacearum şi alte
57
bacterii. Procedeele acestea nu s-au răspândit însă în practică, deoarece nu au caracter
tehnologic.
Hiperparaziţii, care se dezvoltă pe diferite ciuperci fitopatogene, pot fi crescuţi după
diferite tehnologii şi aplicaţi ca mijloace biologice de combatere. Dintre cei mai
importanţi hiperparaziţi pot fi menţionaţi :
1. Ampelomyces quisqualis (sin. Cicinnobolus cesatii), din care s-a elaborat
produsul Ampelomicin, util în combaterea făinărilor.
2. Trichoderma viride cu produsul Trichodermin 1—5, Trichodermicin,
Binab, Phior, Trichosemin 25 PTS, foarte eficace pentru protecţia seminţelor de
fasole, soia etc. ; de asemenea, se pot utiliza şi alte specii de Trichoderma, ca de
exemplu : T. liarzianum, T. ha-matum, T. longibrachiatum etc.
3. Pythium oligandrum, cu produsul Oligandrin, destinat tratării seminţelor de
sfeclă de zahăr.
Lista antagoniştilor cu potenţial ridicat ca agenţi biologici de comba-
tere ai patogenilor vegetali este destul de mare şi trece de 60 (Baicu,
1990 ; Şesan, 1985, 1986). Dintre toate genurile de ciuperci antagoniste, cel mai larg
spectru de acţiune (peste 120 specii) îl are genul Trichoderma, în special
Trichoderma viride şi T. harzianum; antagoniştii Tricholhecium roseum şi
Gliocladlum roseum acţionează fiecare asupra a peste 20 de specii de ciuperci
fitopatogene (Şesan, 1984, 1985, 1986, 1987). Totuşi, pentru utilizare în practică nu
sunt încă disponibile aceste mijloace biologice.
Utilizarea antibioticelor. Acestea, deşi sunt substanţe chimice, prin faptul că sunt
produse ale activităţii metabolice a diferitelor vieţuitoare (microorganisme în
special), sunt incluse ca mijloace de luptă biologică. Cu toate acestea, antibioticele
ocupă o pondere redusă în lupta cu bolile plantelor.
In ţara noastră, o utilizare mai mare a avut cloramfenicolul. Acesta este un bactericid
puternic, care este inclus într-un amestec pentru tratarea seminţelor de fasole, soia,
mazăre etc. Produsul se numeşte Prosemin (AC-8) şi conţine tiuram + tiofanat metili
+ cloramfenicol şi se aplică în doze de 2 kg/tona de seminţe pentru protecţia faţă de
bacterioze, fuzarioza şi antracnoza fasolei. Tot în culturile de fasole, acest produs s-a
aplicat şi pentru combaterea bolilor foliare, doza fiind de 1,5 kg/ha.
Un alt antibiotic cu unele posibile utilizări este tetraciclina care poate fi aplicată în
amestec cu tiofanat metil şi tiuram (AC-7) în lupta cu bolile bulbilor, tuberobulbilor
de gladiole, tuberculilor de cartof etc. şi în special pentru culturile semincere şi pentru
materialul de plantat.
O perioadă îndelungată s-a considerat că vor putea fi utilizate în protecţia plantelor şi
fitoncidele (Tonkin, 1972), care sunt substanţe volatile produse de plantele
superioare, substanţe cu acţiune toxică faţă de mulţi patogeni. Datorită dificultăţilor
de extragere şi utilizare, aceste substanţe nu se folosesc în practică.
În ultimii 10 ani s-au efectuat numeroase cercetări care au permis să se introducă în
practică unele produse de luptă biologică bazate pe suşe slabe sau avirulente. Printre
acestea se pot cita Agrobacterium radiobacter pv. radiobacter suşa 84 destinat luptei
cu cancerul bacterian al pomilor fructiferi, produs de Agrobacterium radiobacter pv.
tumefaciens. Se cunosc produsele comerciale : Gallirol, Nogall, Galeine etc.

58
In ţara noastră se află în fază avansată de lucru elaborarea unui produs similar pentru
combaterea cancerului bacterian.
Se cunosc trei suşe : HLB -2, K 1026 şi o suşă izolată în ţara noastră de
Agrobacterium vitis, care pot fi utilizate în lupta cu cancerul bacterian al viţei de vie.
Pe acelaşi principiu al suşelor slab virulente de patogeni se pot preconiza metode de
luptă cu mana tomatelor, produsă de Phytophthora injestans, mana tutunului, produsă
de Peronospora tabacina, ofilirea tomatelor, produsă de Fusarium oxysporum f.sp.
lycopersici etc.
Un rol care nu poate fi neglijat îl au ciupercile producătoare de micorize (care se
instalează pe rădăcinile plantelor asigurând absorbţia apei şi a sărurilor minerale) în
reducerea atacului de putregaiuri radiculare. Dintre acestea pot fi citate : Glomus
mosseae, G. monosporum, G. intraradicis etc.
În literatura de specialitate sunt citaţi şi mulţi alţi antagonişti ai patogenilor plantelor,
dintre care câţiva sunt prezentaţi în tabelul 7 .
Tabelul 7
Antagonişti ai patogenilor vegetali potenţiali agenţi biologici de combatere a
bolilor plantelor
Pseudomonas capacia Talaromyces flavus
Pseudomonas putida Verticillium biguttatum
Paeudomonas fluorescens Penicillium cyano-fulvum
Fusarium lateritium Chaetomium globosum
Myrothecium verrucaria Penicillium oxalicum
Gliocladium penicilloides Sporotrickium mycothillum

Dintre speciile antagoniste de Chaetomium, Ch. globosum a fost cel mai mult studiat
şi prezintă un, spectru de acţiune cuprinzând peste 25 de specii de patogeni vegetali
(Şesan, 1990).
De asemenea, specia Fusarium lateritium, cu stadiul perfect Gibberella baccata,
poate inhiba peste 10 specii de ciuperci fitopatogene (Şesan, 1991).
Numeroase date există în literatură referitoare la speciile de ciuperci antagoniste şi la
utilizarea acestora în combaterea biologică a patogenilor vegetali, direcţie de
cercetare care ia amploare în epoca contemporană.
5.5. Mijloace chimice
Cel mai vechi fungicid cunoscut este sulful. Abia în secolul al XVIII-lea apare
sulfatul de cupru (piatră vânătă), iar în 1885 este descoperită zeama bordeleză de
către Millardet. O lungă perioadă de timp acestea au fost singurele produse utilizate
în lupta cu bolile plantelor. După cel de al doilea război mondial, cercetările s-au
intensificat, ceea ce a dus la descoperirea acţiunii a sute de noi substanţe active,
dintre care o mare parte au fost comercializate.
In România, codexul produselor cuprinde (2004) un număr de 251 produse fungicide.
Substanţe cu acţiune antivirală. Astfel de substanţe sunt puţine la număr, iar
utilizările lor sunt sporadice.
Blasticidina S (sulfat de blasticidină) are acţiune faţă de VMT la tutun în concentraţie
de 0,04% p.c. Fiind foarte toxică pentru om, s-a renunţat treptat la utilizarea acesteia.

59
Alginaţii de sodiu sunt substanţe de tip polimeri naturali, care se extrag din alge şi
manifestă acţiune ridicată faţă de VMT la tutun prin tratarea răsadului. Produsul cu
80%, (Mosanon) se aplică în concentraţie de l°/o.
Dodecilbenzen sulfonatul de calciu se prezintă sub formă de lichid brun, cu miros
specific, solubil în apă. Produsul elaborat conţine 60-70% s.a. şi se aplică la tratarea
răsadului de tutun în concentraţie de 0,25—1%, ultima stropire aplicându-se cu 1%
(Baicu şi Jilăveanu, 1974) ; denumirea produsului este Emultim.
Acţiune antivirală are fosfatul trisodic 0,5%,, oare se recomandă la dezinfectarea
utilajului, lăzilor etc. pentru producerea de răsad de tomate în seră.
Substanţe cu acţiune antimicoplasmă. Acest grup de boli produs de organisme de
tip micoplasma, destul de recent descoperit (1967), se combate prin diferite metode şi
mai puţin prin tratamente chimice. O acţiune ridicată asupra acestor boli au
tetraciclinele, care pot reduce intensitatea acestora.
Bactericide. Substanţele care acţionează asupra bacteriilor sunt denumite bactericide.
Ele pot acţiona adesea şi indirect prin intermediul plantei sau bacteriostatic (oprind
înmulţirea şi creşterea) asupra diferiţilor patogeni.
Cel mai important bactericid din ţara noastră este produsul Cuzin 15 SC, care conţine
15% cupru metalic sub formă de hidroxid de cupru (Cu (OH)2), condiţionat ca soluţie
concentrată. Hidroxidul de cupru este, de fapt, substanţa activă a zemei bordeleze, dar
pregătită industrial pe alte căi.
Produsul acţionează asupra unui număr mare de bacterii, dar şi de ciuperci
fitopatogene, la fel ca şi zeama bordelcză. Ionii de cupru acţionează indirect, în
primul rând asupra plantei, inducând formarea unor substanţe (fitoalexine) care reduc
infecţiile cu bacterii. În ţara noastră, produsul Cuzin 15 SC este avizat pentru
combaterea următoarelor boli : mana tomatelor (Phytophthora infestans) -4 l/ha, a
pătării unghiulare a castraveţilor (Pseudomonas syringae pv. lachrymans), în
concentraţie de 1% (28 1 în 4 tratamente) şi a manei castraveţilor
(Pseudoperonospora cubensis) în doză de 4 l/ha. Produsul mai poate fi utilizat în
combaterea arsurii comune a fasolei (Xanthomonas campestris pv. phaseoli) şi a
arsurii aureolate a fasolei (Pseudomonas springae pv. phaseolica), în concentraţie de
1% (28 l/ha în 4 tratamente). Produsul mai poate fi utilizat în combaterea bolilor de
tip mană, la viţa de vie, cartof, ceapă etc, în doză de 15 l/ha. Timpul de pauză este de
circa 7 zile. Din punct de vedere ecologic, hidroxidul de cupru este un produs cu
acţiune foarte redusă asupra factorilor biotici. Produsul este slab toxic, DL50 (doza
letală care produce o mortalitate de 50% a animalelor de experienţă) pentru şobolani
este de 1 000 mg/kg. Uneori poate fi iritant pentru ochi. Un produs similar Champion
50 WP (0,3% pentru stropiri) a fost avizat recent.
Produsele organomercurice, cum era de exemplu clorura de etilmercur (Criptodin,
FB-7), au o puternică acţiune bactericidă, dar au fost scoase din uz.
Mancozebul (etilenbisditiocarbamatul de zinc şi mangan) are o acţiune medie
bactericidă şi, sub forma condiţionată cu 80% s.a. (Dithane M-45), este recomandat
în combaterea bacteriozelor tomatelor, în concentraţie de 0,2%.
litri/tonă.

60
Fungicide. Acestea sunt substanţe care acţionează asupra ciupercilor asigurând
protecţia plantelor de cultură faţă de rnicoze. Fungicidele se pot clasifica după mai
multe criterii.
După modul de aplicare, fungicidele se împart în : fungicide pentru tratarea
seminţelor ; fungicide pentru tratarea foliajului ; fungicide pentru tratarea solului.
După modul de acţiune, fungicidele se clasifică în : de contact ; sistemice (care
pătrund în plantă) ; endoterapeutice (care modifică metabolismul plantei în sensul
creşterii rezistenţei la boli).
După natura lor chimică, fungicidele se grupează în : anorganice ; organice ;
extracte vegetale (care sunt de fapt tot fungicide organice, dar în amestec).
Clasificarea după structura chimică este cea mai completă şi permite o utilizare
corectă a produselor fungicide. In cele ce urmează se vor folosi criteriile chimice de
clasificare . Sunt prezentate în primul rând produsele pe care le fabricăm în ţară, dar
şi cele care se importă curent. De asemenea, sunt prezentate substanţele de
perspectivă recent descoperite, care pot fi deosebit de utile datorită influenţei lor
limitate asupra mediului înconjurător.
Fungicide anorganice. Acest grup de produse are influenţe ecologice foarte reduse.
Sulfatul de fier (FeSO4 • 7 H2O) se prezintă sub formă de cristale albastre-verzi,
solubile în apă, nevolatile. Produsul tehnic conţine peste 52% sulfat de fier. Se
utilizează pentru combaterea lichenilor si muşchilor ce se dezvoltă pe pomii
fructiferi, în concentraţie de 2-3%, aplicat prin stropire cu 1 000-1 500 litri apă/ha în
perioada de repaus a pomilor.
Zeama bordeleză/amestec de sulfat de cupru (piatră vânătă) cu hidroxid de calciu
(var) care formează sulfaţi bazici de cupru(CuSO4.4Cu(OH)2). Sulfatul de cupru
singur se poate utiliza în orezării ca algicid, în doză de 15 kg/ha, aplicat în apă. De
asemenea, în concentraţie de 0,5% se poate aplica pentru dezinfectarea lemnăriei
răsadniţelor şi a solului. Uneori, se poate aplica în pomicultură la tratamentele de
iarnă, în concentraţie de 1%.
Zeama bordeleză se prepară prin dizolvarea a 1 kg de sulfat de cupru în apă caldă (5-
6 litri), după care se completează cu apă până la 90 litri într-un vas de lemn. Varul
nestins, de bună calitate, în cantitate de 0,75 kg sau 1 kg (când este mai slab), se
stinge cu apă separat, încet, până se formează o pastă consistentă) smântânie. După
aceea, se completează cu apă până la 10 litri suspensie. Zeama bordoleză se obţine
prin turnarea laptelui de var, încet şi prin amestecare continuă, peste soluţia de sulfat
de cupru. Suspensia trebuie să aibă un pH neutru sau slab alcalin (pH = 7-8).
Zemurile acide (pH = 5) sau prea alcaline (pH = 10) pot produce arsuri grave. Zeama
bordeleză este corozivă pentru metale, în afara cuprului şi alamei. Este puţin
compatibilă cu alte produse. Se poate amesteca cu sulful muiabil.
Se cunosc, în alte ţări, preparate solide de zeamă bordeleză, care se dizolvă simplu în
apă pentru a putea imediat fi folosite în stropiri.
Spectrul de acţiune este larg, fiind recomandată pentru combaterea a numeroase boli,
cu excepţia făinărîlor. Acţionează prin contact şi nu pătrund în ţesuturi. Faţă de
patogeni acţionează ionii de cupru, carp pătrund în celulele plantei, unde coagulează
proteinele. Are si acţiune bactericidă, datorită inducerii de către ionii de cupru de fito-
alexine în ţesuturile vegetale.
61
Efecte ecotoxicologice. Din punct de vedere ecologic, zeama bordeleză (cuprul) este
considerată ca fiind unul dintre fungicidele cu cele mai puţine influenţe negative. În
unele soluri viticole, după tratamente îndelungate de combatere a manei, se poate
acumula în cantităţi mari care acţionează asupra plantelor. Este fitotoxică pentru
piersici, pruni şi legume, în special la temperaturi mai scăzute.
Zeama bordeleză este considerată ca selectivă faţă de Bacillus thuringiensis (bacterie
entomopatogenă), Prospaltella perniciosi (viespe parazită a păduchelui din San Jose),
Phytoseiulus persimilis (acarofag al păianjenului comun din sere).
Este considerată ca netoxică, dar sulfatul de cupru are DL50 pentru şobolani de 512
mg/kg (ceea ce îl include în grupa de substanţe mediu toxice). Timpul de pauză
este de 20 zile; la tomate şi castraveţi se recomandă 8-5 zile, iar fructele trebuie
bine spălate după recoltare. Produsul nu este toxic pentru albine, şi peşti.
Zeama burgundă se prepară din sulfat de cupru (1 kg/100 litri apă), neutralizat cu
carbonat de sodiu 1,2 kg sau 0,45 kg sodă calcinată. Are utilizări similare cu zeama
bordeleză, dar este mai uşor spălată de ploaie.
Oxiclorura de cupru (3 CuOH • CuCl2) este un fungicid de contact, a cărui substanţă
activă se prezintă sub forma unei pulberi verzui, de nuanţă deschisă, cristalină,
insolubilă în apă şi solvenţi organici, corozivă pentru vasele şi ambalajele din fier. Nu
este compatibilă cu DNOC, TMTD, compuşi mercurici, zeama sulfocal'cică, tiofanat
metil etc.
In ţara noastră, este condiţionată sub formă de pulbere umectabilă, cu 50% cupru
metalic şi 92% oxiclorura de cupru (Turdacupral 50 PU, Cobox 50 WP). Este
condiţionată şi ca suspensie concentrată cu 20% cupru metalic, denumită A-81.
Această ultimă formă este lichidă şi se poate utiliza cu volum redus de apă la hectar,
dar folosind o aparatură corespunzătoare.
Spectrul de acţiune este destul de larg, dar cuprinde în primul rând ciuperci din clasa
Oomycetes, putând însă acţiona şi faţă de multe ciuperci din clasa Ascomycetes şi din
grupul Deuteromycetes etc.
Oxiclorura de cupru are şi o acţiune bactericidă. În principal, acţionează asupra
ciupercilor, prin contact, nefiind sistemică. Ionii de cupru, formaţi în contact cu apa,
se concentrează în sporii şi miceliul ciupercilor producând diverse perturbări, inclusiv
coagularea protoplasmei.
Efecte ecotoxicologice. Produsul este slab toxic pentru mamifere, DL50 oral pentru
şobolani fiind de 700—800 mg/kg, iar DL50 dermal fiind de peste 2 000 mg/kg. Este
puţin toxic pentru albine, pentru Hymenoptera, dar nu pentru Trichogramma, care
adesea este afectată, ca şi păianjenii acarofagi din grupul Phytoseidae. Nu este toxic
pentru Miridae, Anthoehoridae şi Coccinelidae (prădători) .Prezintă riscuri de
fitotoxicitate pentru viţa de vie, păr şi măr (,,rugozitate"), ca şi pentru piersic. Faţă de
microorganismele antagoniste şi micoparazite influenţa produsului este diferită : nu
este toxică pentru Trichoderma viride, în schimb, este toxic pentru Trichothecium.
Nu este toxic pentru Bacillus thuringiensis (entomopatogen), Beauveria bassiana
(ciupercă entomopatogenă), Verticillium lecani (ciupercă entomopatogenă).
Produsul este slab toxic pentru om, făcând parte din grupa IV de toxicitate.
Timpii de pauză variază între 10-20 zile în funcţie de cultură.

62
Oxiclorura de cupru este condiţionată în amestec cu alte substanţe active, după cum
urmează : Cuprozir 50 PU (oxiclorura de cupru cu 28Vo cupru metalic + Ziram
14%), Mancuvit PU (oxiclorura de cupru 46% + mancozeb 25%), Ridomil plus 48
(oxiclorura de cupru cu 40%cupru metalic + metalaxil 8%), Sandofan C (oxiclorura
de cupru cu 40% cupru metalic + oxadixil 10%), Temoal 50 PU (oxiclorura de cupru
cu 42% cupru metalic + cimoxanil 5% + metalaxil 5%) etc.
Sulful este cel mai vechi fungicid şi insecticid, cunoscut încă din antichitate. Este o
substanţă care se prezintă sub formă cristalizată sau amorfă, insolubilă în apă, dar
solubilă în sulfura de carbon şi alţi solvenţi. Poate sublima la temperaturi sub punctul
de topire.
Sulful poate fi condiţionat sub formă de pulbere de prăfuit, sulf muiabil 80% cu
particule de 10-15 µm, sulf coloidal cu particule de 0,25-1,25 µm, soluţii, paste etc.
Este activ faţă de numeroase ciuperci fitopatogene, dar se aplică în special împotriva
celor ce produc făinări. Este compatibil cu multe pesticide şi substanţe, cu excepţia
uleiurilor.
Fiind un component normal al solului are o activitate foarte redusă asupra mediului
înconjurător. Nu este toxic faţă de albine, faţă de antagonistul Trichoderma viride şi
este slab toxic faţă de ciuperca entomopatogenă Verticillium lecanii. Sulful este slab
toxic pentru om. Timpul de pauză este scurt.
Zeama sulfocalcică (polisulfura de calciu) este o soluţie care se pregăteşte înainte de
utilizarea sau este pregătită industrial, care are proprietăţi fungicide şi insecticide.
Este un lichid de culoare roşie-portocalie, cu miros puternic de hidrogen sulfurat. Se
pregăteşte în vase emailate din 2,8 kg sulf măcinat plus 1,5 kg var nestins, sfărâmat în
bucăţi de dimensiunea unei nuci. Varul se stinge cu 3 litri apă fierbinte şi se amestecă
cu o lopată de lemn până se obţine o pastă. Se fierbe timp de 45 minute, adăugându-
se 7-8 litri apă fierbinte. Prin amestecare continuă se obţin 10 litri soluţie. Soluţia este
gata când devine roşie-deschis la culoare. Reziduurile de pe fundul vasului de
preparare se separă printr-o pânză deasă, strecurându-se. Soluţia obţinută trebuie să
aibă o tărie de 28—30° Beaumé sau 1,24—1,25 kg/l. Pentru combaterea rapănului şi
făinării mărului se foloseşte concentraţia de 1,5—2% (0,5° Beaumé). În tratamentele
de iarnă se utilizează soluţie cu o concentraţie de 20%. Câteva grame din această
soluţie ingerate sunt mortale pentru om. Are acţiune slabă asupra mediului
înconjurător, fiind unul, dintre produsele care se degradează uşor.
Polisulfura de bariu (amestec de sulfura de bariu 40-45% + sulf măcinat 20-25%)
este un produs anorganic important mai ales pentru combaterea bolilor pomilor
fructiferi. În apă acest amestec reacţionează şi se formează o serie de produse pe bază
de sulf : polisulfura de bariu (10-12%), monosulfura de bariu (5-7%), tiosulfat (3-5%)
şi sulfura de carbon (30-35%), care au proprietăţi fungicide, acaricide şi insecticide.
Nu este compatibil cu majoritatea pesticidelor.
Este un produs cu acţiune moderată asupra mediului înconjurător. Se degradează
repede în sol. Faţă de om are o toxicitate medie.
Fungicide organice. Acest grup de produse este mult mai numeros decât cel
precedent. În tabelul 8 este prezentată clasificarea actuală a acestui grup, care se
diversifică în permanenţă.

63
 Tabelul 8
Clasificarea chimică a fungicidelor organice
I. Carbamaţi :
1. Derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli : benomil, carbendazim,
tiabendazol, tiofanat metil, propamocarb , HCl etc.
2. Derivaţi ai acidului ditiocarbamic : mancozeb, zineb, maneb, propineb,
metam de sodiu.
3. Derivaţi ai tiuramului (tot ditiocarbamaţi) : tiuram (TMTD). metiram de
zinc, ziram.
4. Derivaţi ai acidului tiocarbamic : protiocarb.
II. Derivaţi ai benzenului : HCB, PCNB etc.
III. Derivati ai fenolului : dinocap, binapacril, dinoocton.
IV. Fenilureice : pencicuron.
V. Chinone : ditianona.
VI. Dicarboximide :
1. Ftalimide : captan, faltan, captafol.
2. Alte dicarboximide : iprodion, vinclozolin, procimidon, diclozolinat.
VII. Amine şi amide :
1. Dicloran.
2. Anilide : carboxina, oxicarboxina, piracarbolid, fenfuram.
3. Formamide : triforina, cloraniformetan.
4. Acetamide : cimoxanil.
5. Acilalanine : metalaxil, benalaxil, furalaxil.
6 Acilamide : ofurace.
VIII. Diazine :
1. Quinoxaline : chinometionat.
2. Pirimidine : bupirimat, etirimol, dimetirimol, pirazofos, fonarimol, nuarimol.
IX. Sulfamide şi derivaţi cu sulf : dielofluanida, tolifluanida.
X. Guanidine : doguanina, triacetat de guazatină.
XI. Heterocicli cu sulf :
1. Tiadiazine : dazomet.
2. Tiadiazol : etridazol.
XII. Diverşi heterocicli :
1. Quinoleine : hidroxichinoleina, etoxiquin, chinamidoxima.
2. Morfoline : dodemorf, tridemorf, fenpropimorf, fademorf, dimetmorf
3. Isoxazoli : himexazol, drazoxalon.
4. Imidazoli : procloraz, imazalil, procloraz-Mn.
5. Triazoli : triadimefon, triadimenol, propiconazol, diclobutrazol, bitertanol,
penconazol, flutriazol, hexaconazol, miclobutanil, flusilazol, diniconazol,
ciproconazol, tebuconazol, difenoconazol, tetraconazol. fenbuconazol.
XIII. Triazine : Anilazin.
XIV. Derivaţi alifatici diverşi : Cloropicrina. Aminobutan.
XV. Monoetil fosfiţi metalici : Fosetil de Al.
XVI. Organometalice : Acetat de trifenil staniu, hidroxid de trifenil staniu.
XVII. Oxazilidinone : Oxadixil.
64
XVIII. Derivaţi aromatici : Toclofos-metil.
XIX. Diverse : Nitrotal-isopropil, formaldehida.
I. Carbamaţi. Derivaţii acidului carbamic şi benzimidazolii sunt, în general, fungicide
cu acţiune sistemică şi care se folosesc în doze reduse la hectar. Au o toxicitate acută
redusă pentru om şi manifestă puţine influenţe negative asupra mediului înconjurător.
Din această grupă, o importanţă mare are tiofanatul metil.
Substanţa activă are o culoare albă, cristalină, este slab solubilă în apă, solubilă în
petrol lampant.
Spectrul de acţiune este destul de larg.Nu acţionează însă asupra ciupercilor din clasa
Oomycetes şi a bolilor de tip mană, produse de acestea.
Efecte ecotoxicologice. Din punct de vedere ecologic are o comportare bună. Nu este
toxic pentru albine, peşti, mamifere şi păsări. Nu prezintă toxicitate pentru om, DL50
oral pentru şobolani fiind mai mare de 10 000 mg/kg. In schimb, este toxic pentru
râme, Verticillium lecanii, Trichoderma viride.
Derivaţii acidului di tiocarbarmic au avut şi au un rol deosebit de important în
protecţia plantelor faţă de boli. Dintre aceştia, mancozebul şi metamul de sodiu au
utilizări mai mari.
Mancozeb este un fungicid de contact cu spectru larg de acţiune.
Produsul tehnic purificat este o pulbere gri-gălbuie, care se descompune înainte de
topire, practic insolubilă în apă şi solvenţi organici. Se degradează treptat prin
păstrare. De regulă, este condiţionat sub formă de pulbere umeetabilă eu 80% s.a.,
mai rar ca pulbere de prăfuit sau granule. Suspensiile concentrate cu 30—40% s.a. au
utilizări limitate.
Spectrul de acţiune al produsului este foarte larg, cuprinzând specii de ciuperci din
clasele Oomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes şi din grupul Deuteromycetes, dar
nu acţionează faţă de ciupercile ce produc făinări (Erysiphaceae). Este citat ca având
acţiune bactericidă faţă de Erivinia carotovora pv. carotovora şi Corynebactcrium
michiganense pv. michiganense. Are acţiune de frânare a activităţii acarienilor.
Este avizat pentru utilizări în protecţia a numeroase culturi. Produsul Mancozeb cu
80% s.a. se aplică în doză de 2,5 kg/tonă sămânţă de grâu pentru combaterea mălurii,
8 kg/tonă sămânţă de sfeclă pentru combaterea atacului de Phoma betae,
Aphanomyces sp. etc, 2—2,5 kg/ha pentru combaterea manei cartofului şi 1kg/tonă
de cartof pentru a combate atacul de Rhizoctonia solani etc. Cele mai importante
utilizări le are în concentraţie de 0,2% pentru ,combaterea pătării brune a frunzelor de
tomate (Fulvia fulva), a septoriozei (Septoria lycopersici), a manei cepei
(Peronospora destructor), rapănului mărului (Venturia inaequalis), moniliozelor
pomilor fructiferi etc.
Efecte ecotoxicologice. Mancozebul este un produs practic netoxic pentru mamifere,
nu este toxic pentru albine şi mulţi entomofagi. Este destul de stabil în mediul
înconjurător. Nu este toxic pentru peşti. Pe plante se degradează şi formează
etilentiouree. Este toxic pentru Trichogramma, dar puţin toxic pentru himenoptere şi
chrisopide. Faţă de Phytoseidae are o comportare variabilă. Este toxic pentru
bacteriile fixatoare de azot ce produc nodozităţi la plantele leguminoase (Rhizobium
spp.). Nu influenţează fermentaţia alcoolică şi calităţile organoleptice ale vinului.

65
Este cunoscut sub denumirile comerciale de: Dithane M-45, Onefung 50 PU,
Vondozeb 80 WP etc.
Produsul este netoxic pentru om, DL50 oral pentru şobolani fiind de peste 7 000
mg/kg, iar DL50 cutaneu este de peste 10 000 mg/kg (tot pentru şobolani). Produsul
de degradare , etilentiourea ,este însă periculos.
Metam de sodiu (metilditiocarbamat de sodiu). Este cunoscut sub numele de Vapam
şi Karbation, iar la noi se fabrică sub denumirea de Onetion 36.
Este un fumigant de sol cu proprietăţi bactericide, fungicide, insecticide, nematocide
şi erbicide. Substanţa activă pură este de culoare albă, cristalină, cu miros neplăcut,
puternic. Este foarte solubilă în apă şi insolubilă în solvenţi hidrofobi. În apă şi în sol
se descompune şi formează izotiocianat de metil.
Spectrul de acţiune cuprinde specii de bacterii (Corynebacterhim, Agrobacterium,
Pseudomonas), numeroase specii de ciuperci (Verticil-Hum, Fusarium, Pythium,
Rhizoctonia, Phytophthora, Sclerotinia) şi mulţi nematozi.
Produsul Onetion 36 se aplică în doză de 1 kg/m,3 de sol pentru amestecurile de sol
necesare răsadurilor. Pentru dezinfectarea solului în sere se recomandă 1000- 1200
litri/ha pentru culturile de tomate, castraveţi şi salată Tratamentul se efectuează prin
udarea solului cu o soluţie 23% şi acoperirea cu folie de polietilenă. Este foarte
fitotoxic pentru plantele verzi. Răsadul se poate planta după 30 zile de la tratarea
solului.
Efecte e c o t o x i c o 1 o g i c e. Este un produs cu toxicitate medie pentru mamifere,
toxic pentru peşti, extrem de toxic pentru speciile de organisme din sol. Are efecte
foarte puternice asupra mediului. Fiind volatil, dispare însă repede din sol. Se aplică
limitat în sere.
Produsul este toxic pentru om, DL50 oral pentru şobolani fiind de 452—820 mg/kg,
iar pentru şoareci de 145—186 mg/kg. Se poate absorbi prin piele şi are efect iritant.
Tiuram sau TMTD (disulfură de tetrametil tiuram).
Este un fungicid de contact, care se fabrică şi în ţara noastră sub numele de Tiradin
70 PUS, Tiradin 500 SC şi Tiuram 75 PU. Produsul pur se prezintă sub formă de
cristale incolore. Se solubilizează în cloroform şi acetonă, dar este insolubil în apă.
Este condiţionat sub formă de pulbere umectabilă cu 75-90% s.a., produse de tratat
sămânţa, granule, concentrate emulsionabile etc.
Are un spectru de acţiune foarte larg, dar nu acţionează asupra ciupercilor
Erysiphaceae. Se remarcă printr-o acţiune foarte bună faţă de patogenii de pe sămânţă
şi cei proveniţi din sol. Este cel mai bun fungicid pentru tratarea seminţelor de
porumb.
Nu este fitotoxic şi are proprietăţi repelente faţă de iepuri şi cerbi : folosind o
supensie de Tiuram 70, în doză de 400 g/l litru apă, prin pensularea tulpinii pomilor
sau doza de 150 g/l litru apă, prin stropire, se asigură protecţia faţă de aceste animale.
Tiradin 70 PUS se recomandă la tratarea seminţelor după cum urmează: porumb 3,5
kg/tonă, sfeclă 8 kg/tonă, grâu 1,5-2 kg/tonă, secară 1,5-2 kg/tonă, mazăre 6 kg/tonă,
fasole şi soia 4 kg/tonă, linte, bob, năut, trifoi, lupin 4 kg/tonă, floarea-soarelui, in 3
kg/tonă, pepeni 6 kg/tonă, varză 6-8 kg/tonă, cartof 2,5 kg /tona etc.
Produsul Tiuram 75 PU este recomandat în concentraţie de 0,2% pentru combaterea
alternariozei cartofului (Alternaria solarii) şi a antracnozei fasolei (Colletotrichum
66
lindemutliianum), iar în concentraţie de 0,3—0,4o/o pentru combaterea rapănului
pomilor (Venturia spp.) a moniliozelor (Monilinia spp.) a băşicării frunzelor de
piersic (Taphrina deformam), a ciuruirii frunzelor de cais şi piersic (Stigmina
carpophila) etc.
Efecte ecotoxicologice. Produsul este slab toxic pentru mamifere (DL50 oral pentru
şobolani este de 865 mg/kg, iar pentru iepuri de 210 mg/kg). Este toxic pentru peşti.
Nu este toxic pentru albine. Se descompune în mediul înconjurător în timp de 1-6
luni. Prin degradare se formează tetrameliltiourea (periculoasă), monosulfură de
etilen tiuram şi sulf. Sub acţiunea microorganismelor din sol se descompune în
aceleaşi substanţe. În solurile nisipoase, perioada de înjumătăţire este de 7 zile, iar în
cele cu compost de circa o zi. Poate pătrunde şi în plante. În solul tratat, numărul
bacteriilor creşte, stimulând uneori activitatea de nitrificare şi frânând pe cea de
denitrificare. Inhibă uneori speciile de Rhizobium. Este toxic faţă de ciupercile
entomopatogene Nu este toxic pentru Anthocoridae (zoofagi), Coccinelliade
(prădători), este puţin toxic pentru Phytoseidae (acarieni prădători), este foarte toxic
pentru Trichogramma, pentru diverse himenoptere influenţa produsului este
diferenţiată.
Tiuramul are toxicitate medie pentru om. Se poate absorbi prin piele şi are unele
proprietăţi cumulative. Irită căile respiratorii. Dacă se bea alcool, ingerarea de TMTD
duce la otrăviri grave. Timpul de pauză este de 10 zile.
Este condiţionat în amestec cu numeroase alte fungicide, după cum, urmează :
tiofanat metil maneto, zineb, benomil, carbendazim etc. sau cu insecticide (lindan,
izofenifos, dimetoat etc).
Caroben T şi Vitavax 200 (TMTD + carboxinâ) se recomandă la tratarea seminţelor
de orz, în doză de 2,5 kg/tonă, pentru combaterea tăciunelui zburător (Ustilago nuda)
şi a altor patogeni ce se transmit prin sămânţă sau provin din sol.
Ziram (dimetilditiocarbamat de zinc) este un fungicid vechi cu acţiune de contact,
care se fabrică şi în ţara noastră sub numele de Ziradin 75 PU.
Fungicidul se mai fabrică în amestec cu oxiclorura de cupru (Cu-prozir), tiofanat
metil (Metozir) sau sulf şi tiofanat metil (Metozir S).
Substanţa activă are o culoare albă şi se prezintă sub formă de pulbere, este slab
solubilă în apă (65 mg/litru), solubilă în cloroform şi alţi solvenţi.
Are acţiune fungicidă şi repelentă faţă de iepuri, cerbi şi păsări. Acţionează în special
faţă de ciupercile din clasa Ascomycetes, dar nu şi faţă de Erysiphaceae, şi de cele
din grupul Deuteromycetes.
Ziradin 75 PU este avizat pentru utilizare în ţara noastră în următoarele cazuri : mana
tomatelor (Phytophthora infestans) în concentraţie de 0,3%, băşicarea frunzelor de
piersic (Taphrina deformans) în concentraţie de 0,3%, ciuruirea frunzelor de cais şi
piersic (Stigmina carpophila) în concentraţie de 0,3%, rapănul mărului (Venturia
inaequalis), 0,3%, rapănul părului (Venturia pirina) -0,3%, monilioza sâmburoaselor
(Monilinia laxa) -0,3%, pătarea albă a frunzelor de păr (Mycosphaerella sentina) -
0,3% etc. Timpul de pauză este de 10 zile. Nu este fitotoxic la dozele recomandate,
dar pe piersic pot apărea unele necroze.
Efecte ecotoxicologice. Ziramul are o toxicitate diferenţiată faţă de mamifere. Este
toxic faţă de iepuri şi cobai (DL50 oral -100-200 mg/kg), are o toxicitate medie pentru
67
şoareci (DL50 oral - 337 mg/kg) şi slab toxic pentru şobolani (DL50 oral -1 400
mg/kg). Nu este toxic pentru albine, este moderat toxic pentru peşti şi repe-lent
pentru păsări. Inhibă într-o anumită măsură procesele de denitrificare din sol.
Pentru om produsul nu este toxic, dar produsul de degradare , tetrametiltiourea, este
periculos. De aceea, nu sunt permise reziduuri ale acestui fungicid în produsele
agricole.
II. Derivaţii benzenului. În trecut a avut un rol important hexaclor ciclobenzenul
(HCB), care se folosea la tratarea seminţelor de grâu pentru combaterea mălurii
pitice, şi pentaclornitrobenzenul (PCNB), care se utiliza la tratarea solului, a
tuberculilor de cartof etc.
III. Derivaţii fenolului. Acest grup de fungicide a fost aplicat pe scară largă şi în ţara
noastră ; Karathane (dinocap) se folosea în combaterea făinărilor, binapacrilul
(Acricid) şi dinoctonul în combaterea acarienilor fitofagi şi ai făinărilor. În ultimii
ani, din cauza unor restricţii de toxicologie, au fost treptat abandonate.
IV. Fenilureice. Pencicuron (Monceren cu 12,5% ş-a.) este un fungicid de contact,
netoxic pentru om (DL50 oral pentru şobolani are valori de peste 5 000 mg/kg). Este
foarte activ faţă de Rhizoctonia solani şi este recomandat pentru tratarea tuberculilor
de cartof.
V. Chinone. Acest grup foarte vechi de fungicide a revenit în utilizări datorită
produsului Delan 75 WP pe bază de ditianonă, care se aplică în combaterea rapănului
mărului. Este recomandat în sistemele de protecţie integrată datorită selectivităţii
bune faţă de zoofagi.
VI. Dicarboximide. Ftalimidele au avut şi au încă o utilizare mare în protecţia
plantelor faţă de boli Faltanul şi captafolul au, în unele ţări, restricţii de folosire,
dar datele existente se pare că nu justifică astfel de măsuri.
Captanul este un fungicid de contact cu spectru larg de acţiune. Compusul pur este de
culoare albă, cristalin, practic nevolatil, cu un miros slab, solubil în solvenţi organici
sub 10%, puţin solubil în apă (0,5 mg/litru). Produsul tehnic este de culoare gălbuie
sau cenuşie şi cu miros caracteristic.
Pentru a fi utilizat în practică este pregătit sub formă de pulberi de prăfuit (5-10%),
pulberi de tratarea seminţelor (60-75% s.a.) şi pulberi umectabile (50-85o/o s.a.). În
ţara noastră se fabrică sub formă de pulbere umectabilă cu 50% s.a. -Captadin 50 PU.
Spectrul de acţiune este foarte larg, dar nu este eficace faţă de Erysiphaceae şi este
destul de slab faţă, de rugini. Are o acţiune de cicatrizare a rănilor plantelor provocate
de grindină. În cazul rapănului are şi o acţiune curativă dacă este aplicat la 24-36 ore
după producerea infecţiilor. În ţara noastră este avizat un produs în amestec 41 %
sulf + 19% captan, denumit Captasulf PU şi un altul cu 15% trimorfamid + 40%
captan, denumit Captamorf PU.
Este recomandat la tratarea seminţelor de legume în doză de 4 g/kg.
Se mai pregătesc în alte ţări produse în amestec, cum sunt : Topas C 50 WP, care se
aplică în concentraţie de 0,1%, Tridal CT ce se aplică în concentraţie de0,075%,
Systhane C, ce se aplică în concentraţie de 0,1%.
Efecte ecotoxicologice. Produsul poate fi fitotoxic pentru unele varietăţi de măr şi
seminţele de salată. Dozele prea mari sunt fitotoxice pentru seminţele de ţelină şi
tomate. În sol, produsul se descompune în câteva luni. Influenţează puternic
68
microorganismele saprofite de pe suprafaţa frunzelor de măr, dar durata acţiunii este
scurtă. Pe frunzele de sfeclă influenţele sunt mai reduse.
În sol, nu se constată o influenţă asupra activităţii bacteriilor.
Produsul are o selectivitate ridicată pentru zoofagi .
Produsul este netoxic pentru om (DL50 pentru şobolani este de 9 000-12 500 mg/kg).
Este iritant pentru ochi şi nas. Timpul de pauză este de 15-20 zile şi numai la viţa de
vie este de 40 zile, din cauza faptului că poate influenţa fermentaţia.
VII. Amine şi amide. Acest grup de substanţe are o mare importanţă economică,
multe dintre acestea fiind produse sistemice.
Carboxina este cunoscută ca produs comercial sub numele de Vitavax 75 sau în
amestecuri :Vitavax 200 (cu TMTD), Quinolate V-4x (cu oxichinolinat de cupru). În
ţara noastră, s-a experimentat un produs românesc - Caroben T (cu TMTD), fungicid
care rezolvă problema grea a combaterii infecţiilor interne a seminţelor de orz cu
Ustilago nuda (tăciunele zburător). Dozele de aplicare sunt : 2,5 kg/tonă sămânţă de
grâu şi 3 kg/tonă de orz pentru Vitavax 200 FF.
Ridomil plus 48 este un fungicid pe bază de amestec de oxiclorură de cupru cu
40%cupru metalic şi 8% metalaxil. Acest fungicid în amestec acţionează prin contact,
la suprafaţa frunzelor asupra patogenilor datorită cuprului şi sistemic, în interiorul
plantei, datorită metalaxilului.
Produsul este avizat pentru stropiri în combaterea manei cartofului (Phytophthora
infestans) şi a manei viţei de vie (Plasmopara viticola) în doză de 2,5 kg/ha. Timpii
de pauză sunt de 21 zile şi, respectiv, 28 zile. Tratamentele se aplică la începutul
perioadei de vegetaţie, ultimele aplicându-se cu produse cuprice de contact.
VIII. Diazine. Dintre aceste, substanţe o importanţă practică mare au pirimidinele :
bupirimat (Nimrod), etirimol (Milgo), dimetirimol (Milcurb), pirazofos (Afugan),
fenarimol (Rubigan), nuarimol (Trimidal).
Tridal CT conţine un amestec de captan 72,6% şi nuarimol 2,4%. In acest fel, prin
această combinaţie se îmbină acţiunea sistemică şi nivelul foarte ridicat al acţiunii
biologice a nuarimolului cu acţiunea de contact a captanului.
Produsul este avizat în ţara noastră pentru combaterea concomitentă a rapănului
mărului (Venturia inaequalis) şi a făinării (Podosphera leucotricha) în concentraţie
de 0,075%, adică 1,5 kg/ha.
IX. Sulfamide şi derivaţi cu sulf. Aceste substanţe au avut o importanţă mare în
perioada în care nu se descoperiseră benzimidazolii şi dicarboximidele active faţă de
Botrytis cinerea. Diclofluanida (Euparen) şi Tolilfluanida (Euparen M) sunt active
faţă de acest patogen şi faţa de multe altele, dar persistenţa reziduurilor acestora
este mare.
X. Guanidine. Acest grup de fungicide are utilizări reduse.
XI. Heterocicli cu sulf. Numărul de fungicide din acest grup este redus. Etridazolul
are utilizări în combaterea bolilor produse de specii de Phytophthora şi Pythium.
Dazomet . Substanţa are acţiune fungicidă, insecticidă, erbicidă şi mai ales
nematocidă.
Substanţa pură este albă, cristalină şi inodoră. Este slab solubilă în apă (0,12-%), dar
solubilă în solvenţi organici. În ţara noastră se fabrică Dazomet 90 PP şi se

69
condiţionează ca pulbere de prăfuit cu 90% s.a. în alte ţări se pregăteşte şi sub formă
de, granule cu 98% substanţă activă (Basamid) sau concentrat emulsionabil.
Dazomet 90 PP este avizat în doză de 600 kg/ha pentru dezinfectarea solului din sere.
Pe lângă nematode, sunt distruse şi numeroase ciuperci fitopatogene : Pythium
deburyanum, Phytophthora parasitica, Peronospora sp., Didymella sp., Verticillium
dahliae, Fusarium spp., Rhizoctonla solani etc. Acţiunea produsului este bună la
temperaturi de peste +8°C şi optimă la temperaturi între 18 şi 25°C. Dacă temperatura
din sol, la adâncimea de 10 cm, trece de 20°C, timpul de pauză până la plantarea
răsadului este de circa 1-2 săptămâni, dar dacă temperatura solului este 10-15°C,
timpul de pauză se prelungeşte la 5 săptămâni. Din această cauză, înainte de plantare,
trebuie efectuată proba cu salată sau creson pentru stabilirea eventualei
fitotoxicităţi.
Pentru dezinfectarea amestecului de pământ pentru răsaduri se foloseşte doza de 0,35
kg/m3. În condiţii de câmp, pentru combaterea rizomaniei sfeclei se aplică doza de
300 kg/ha.
Efecte ecotoxicologice. Dazometul este un biocid extrem de puternic, care distruge
aproape toate speciile din sol. Acţiunea este însă de scurtă durată şi ulterior solul se
repopulează treptat. Are acţiune moderat toxică pentru mamifere şi toxică pentru
peşti.
Faţă de om are o toxicitate medie (DL50 oral pentru şobolani este de 520 mg/kg) se
degradează şi formează metilizotiocianat, care este iritant pentru ochi, piele şi
mucoase.
XII. Diverşi heterocicli. Acest grup de fungicide tinde să devină predominant în
combaterea principalelor boli ale plantelor, cu excepţia celor de tip mană şi a altor
câteva.
Oxichinolinatul de cupru este un fungicid de contact, care se utilizează singur sau în
amestec cu carboxina şi alte fungicide sau insecticide pentru tratarea seminţelor.
Produsele Chinodin 15 (românesc) şi Quinolate 15 semances se utilizează ca
înlocuitori ai produselor organo-mercurice (foarte toxice - Criptodin), pentru
combaterea mălurii grâului (Tilletia caries şi T. foetida), în doză de 2 kg/tonă, al
putregaiului alb al florii soarelui (Sclerotinia sclerotiorum), în doză de 3 kg/tonă şi
pentru complexul de boli de pe sămânţă şi din sol (Pythium,, Rhizoctonia,
Aplianomyces, Fusarium, Phoma betae etc.) la sfecla de zahăr, în doză de 5,5 kg/tonă
etc.
Pentru înlocuirea produsului FB-7 (clorură de etil-mercur 1% + lindan 40%) s-a
elaborat produsul Chinodintox (oxichinolinat de cupru 15% + lindan 40%), care se
aplică în doză de 2,5 kg/tonă de seminţe. Tirametox 90 PTS şi Supercarb T PU - 3
kg/t de cereale pentru combaterea mălurii şi a gândacului ghebos (Zabrus
tenebrioides).
Din acest grup, o importanţă mare o au triazolii.
Triadimefon este un fungicid cu substanţă activă cristalină, incoloră, cu anumită
volatilitate. Este solubil în apă (0,026 g/100 ml), solubli în ciclohexanonă,
isopropanol etc. Are acţiune sistemică puternică, absorbindu-se atât radicular, cât şi
foliar.

70
Este condiţionat ca pulbere umectabilă cu 5 şi 25% s.a., sub numele de Bayleton, sub
formă de concentrat emulsionabil, denumit Bayleton 250 EC, ca şi în amestecuri cu
captafol, propineb şi carben-dazim.
Efecte ecotoxioologice. Produsul este mediu toxic pentru mamifere, netoxic pentru
peşti şi păsări, ca şi pentru albine
Pentru om, fungicidul este mijlociu toxic (DL50 oral pentru şobolani este de 750-
1200 mg/kg, iar cel cutaneu de peste 5 000 mg/kg).
Sub numele de Bayfidan, această substanţă este utilizată în stropiri în pomicultură,
cereale păioase etc. Sub numele de Baytan, produsul este utilizat la tratarea
seminţelor. Sub denumirea de Baytan U este recomandat în doză de 2 kg/tonă
sămânţă de orz pentru combaterea patogenilor Ustilago nuda, Helminthosporium sp.,
Typhula incarnata.
Diniconazol este un fungicid sistemic cu acţiune preventivă şi curativă, inhibitor al
sintezei ergosterolului. Este cunoscut sub numele de Sumi 8 (S-33084). Este avizat în
România ca Sumi 8-2 WP-lKg/t pentru combaterea mălurii grâului, Sumi 8-2 Fl-1 l/t
pentru combaterea tăciunelui zburător al orzului, Sumi 8-12,5 WP în conc. de 0,015%
pentru combaterea rapănului.
Dintre alţi triazoli, pot fi amintiţi ca deosebit de utili : propiconazol (Tilt 250 EC),
penconazol (Topas 100), flutriafol (Impact), ciproconazol (Alto 100), diniconazol
(Sumi D-12 WP).
XIII. Triazinele -amilazin (Dyrene).
XIV. Derivaţii alifatici diverşi au o importanţă redusă.
XV. Monoetil fosfiţi metalici.
Fosetil de aluminiu sau ofosit (trimetilfosfonat de aluminiu).
Produsul este cunoscut sub denumirea comercială de Aliette şi ca amestecuri cu
folpet (Mikal) sau mancozeb.
Produsul Aliette 80 se utilizează în combaterea manei hameiului (Pseudoperonospora
humidi), în concentraţie de 0,2%, a manei castraveţilor (Pseudoperonospora
cubensis) -0,2°/c, a manei cepei (Peronospora destructor)- 0,3o/0 etc. Produsul Mikal
este recomandat, de asemenea, în doză de 3 kg/ha pentru combaterea manei viţei de
vie. Produsul românesc Alfonat 70 PU se aplică în doză de 3 kg/ha în combaterea
aceloraşi boli.
XVI. Organometalice. Aceste fungicide (Brestan, Du Ter, Criptodin) sunt treptat
părăsite din cauza toxicităţii lor ridicate.
XVII. Oxazilidinonele sunt reprezentate prin fungicidul Sandofan, pe bază de
oxadixil. Produsul Sandofan C (oxadixil 10% + 40% cupru metalic, sub formă de
oxiclorură de cupru) este recomandat, în doză de 2,0 kg/ha, în combaterea manei
cartofului, şi în doză de 2,5 kg/ha pentru mana tomatelor, cepei, castraveţilor, viţei
de vie etc.
Extracte vegetale cu acţiune fungicidă. O serie de plante din flora spontană sau
cultivate conţin substanţe cu acţiune fungicidă, în anumite condiţii putând fi utile în
fitopatologie. Soluţiile acestor extracte nu au însă o compoziţie constantă, iar
stabilitatea lor este redusă, din care cauză ele nu se aplică pe scară largă.
În experienţele din ţara noastră, extractele de tanin obţinute în condiţii de oxidare
uşoară, au avut o acţiune biologică faţă de VMT (Baicu şi colab., 1976).
71
Acţiune antivirală faţă de virusul mozaicului castraveţilor (Cucumber mosaic virus)
manifestă Capsicum frutescens, Cucumis sativus, Datura stramoninm ş.a. Faţă de
virusul mozaicului X al cartofului (Potato virus X) au acţiune speciile : Capsicum
frutescens, Chenopodium album, Pelargonium hortorum, Vicia faba etc.
In literatură (Grainge şi Ahmed, 1988) se cunosc numeroase alte date privind
influenţa diferitelor extracte vegetale asupra virusurilor, bacteriilor şi ciupercilor
fitopatogene. De exemplu, faţă de Erwinia carotovora sunt active extractele din :
Allium cernuum, Allium sativum, Berberis thunbergii, Convolvulus arvensis,
Pteridium aquilinum etc. ; faţă de Xanthomonas campestris pv. phaseoli, sunt citate
ca active extracte din speciile : Aster macrophyllus, Nymphuea odorata, Quercus
grandulifera etc.
Extractele apoase sau în diferiţi solvenţi organici, provenite din diferite plante de
cultură, pot avea acţiune fungicidă.
Extractele de lecitină, ce se obţin din soia, sunt foarte eficace faţă de patogenul
Sphaerotheca fuliginea, ce produce făinarea castraveţilor.
Multe dintre plantele din flora altor ţări s-au dovedit, prin extractele lor, active faţă
de diferiţi patogeni şi boli, după cum urmează :
Piper nigrum are o acţiune puternică faţă de speciile de ciuperci din genurile :
Sclerotinia, Sclerotium, Botrytis;
Pongomia glabra are acţiune faţă de speciile de : Fusarium, Drechslera, Erysiphe,
Ustilago;
Psidium acutangulatum, din S.U.A., a demonstrat o bună acţiune bactericidă şi
fungicidă ;
Artabotrys hexapetalis, din Hawai, are acţiune fungicidă şi bactericidă.
Faţă de ciuperca Alternaria solani, sunt active extractele din : Avena sativa,
Chenopodium album, Rosa chinensis, Vida faba etc. ; faţă de ciuperca Botrytis
cinerea sunt active extractele de : Amarantus hybridus, Borago officinalis,
Campanula trachelium, Ligustrum vulgare, Medicago sativa etc. ; în literatură se
găsesc nenumărate exemple de specii de plante superioare active faţă de diferite
specii de patogeni micotici (Drechslera, Fusarium, Monilinia, Puccinia, Rhizoctonia,
Ustilago, Venturia etc). Plantele, ale căror extracte vegetale sunt active faţă de diferiţi
patogeni, pot constitui o sursă de noi produse şi preparate pentru protecţia plantelor
faţă de boli.

5.6. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA

Dezvoltarea patogenilor şi a atacului de boli este un proces care se desfăşoară sub
influenţa factorilor naturali şi, în special, a condiţiilor meteorologice. Într-un anumit
biotop, cu o anumită cultură agricolă, se crează o serie de condiţii, care pot fi
cunoscute şi pe baza cărora se pot face previziuni privind atacul unor patogeni.
Dacă această previziune se efectuează cu 1-2 ani înainte, aceasta este o prognoză de
lungă durată. In acest scop se folosesc metode ecologice, biologice şi chiar
fiziologice. Datele se prelucrează statistic pe mai mulţi ani şi sunt prezentate sub
formă de hărţi de prognoză. Aceste hărţi au la bază în principal arealul patogenilor,
frecvenţa şi intensitatea atacului în anii precedenţi.

72
Prognoza de scurtă durată se realizează prin metode speciale, în funcţie de condiţiile
din biotop şi de cultura agricolă. Previziunea atacului se face pe o durată de până la
câteva luni înainte. In acest scop, se folosesc mai ales prognozele meteorologice,
bonitarea epidemiologică etc.
Prognozele întocmite din timp permit să se stabilească suprafeţele ce se vor trata,
cantităţile de fungicide chimice sau biologice, necesarul de maşini şi aparate,
personalul necesar, aprovizionarea etc.
Avertizarea aplicării mijloacelor de combatere a bolilor este o lucrare, pe baza căreia
se indică perioada în zile, în care trebuie executate operaţiunile de combatere pentru a
frâna evoluţia bolilor.
În principal, avertizarea se emite pentru aplicarea de stropiri cu fungicide în perioada
de vegetaţie. In acest scop, se urmăresc datele meteorologice şi, în special,
temperatura, precipitaţiile (ploaie, rouă), durata umectării frunzelor şi umiditatea
relativă a aerului.
Datele fenologice se culeg de pe principalele soiuri ale culturii din zona respectivă, în
funcţie de fazele biologice cheie ale plantelor.
Datele privind biologia patogenului au o importanţă deosebită, deoarece acestea sunt
cele care, în final, ne permit să decidem asupra perioadei de stropire.
Aceste date se însumează în tabele şi sub forma unui grafic de avertizare.
Frecvenţa tratamentelor este în legătură cu durata de acţiune a fungicidelor. De
exemplu, la utilizarea fungicidelor Dithane M-45 sau Turdacupral 50 PU se ţine
seama de faptul că durata lor de protecţie sigură faţă de mana cartofului este de 7-8
zile. Dacă folosim Ridomil plus 48, durata de acţiune este de 12 -14 zile şi, ca
urmare, perioada viitoare de aplicare a stropirilor trebuie apreciată în corelaţie cu
aceasta.
Un alt element care trebuie luat în considerare îl constituie nivelul de rezistenţă la
boli al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi.
Mecanizarea şi automatizarea avertizării. Procesele laborioase de culegere a
datelor au fost treptat mecanizate şi automatizate. Aparatele cele mai importante sunt
cele care se referă la durata umectării frunzelor. Pentru aprecierea cantităţii de rouă
este cunoscut drosograful Zislavsky. De asemenea, se utilizează captatoare de spori,
aparate pentru determinarea curbei de zbor a ascosporilor, lame pentru numărat sporii
etc.
Un progres însemnat la marcat realizarea mildiografului RC (Rafailă, 1962), a
radiomildiografului RC (Rafailă şi Paulian, 1969), aparate care permit, în mod
automat, stabilirea perioadei de avertizare a stropirilor cu fungicide împotriva manei
viţei de vie. Se cunosc şi alte aparate, cum sunt cele ale lui Divorex şi Richter-
Hanser-Mann, pentru rapănul mărului. Mai recent, au fost construite şi alte aparate,
cum este de exemplu Agro Data, realizat de societatea Adeon Telemetry din
România.
Modelarea matematică a relaţiilor interspecifice din agrocenoză. Această direcţie
de lucru a permis să se elaboreze modele matematice pentru prognozorea epidemiilor
şi a momentelor de tratare. De exemplu, se cunosc modelele : EPISIM - pentru
ruginile cerealelor (Zadoks şi Rijsdijk, 1972), EPIMUL - pentru epidemii pe soiuri
multilineale (Kampmejs şi Zadoks, 1979), EPIPRE -pentru complexul de boli ale
73
grâului şi pentru afidele grâului (Rabbinge şi Rijsdijk, 1983) şi SYMPHYT - pentru
mana cartofului etc. Aceste modele permit, cu ajutorul calculatorului, simularea
diferitelor situaţii şi, pe baza datelor concrete culese din câmp, să se prevadă destul
de precis datele tratamentelor.
O reuşită deosebită o constituie modelul matematic pentru rapăn, elaborat în Olanda,
cu ajutorul căruia se pot reduce cu 50-75% numărul de tratamente la măr (Van der
Scheer, 1990). În perspectivă aceste aparate vor dota reţeaua noastră de staţii de
prognoză şi avertizare.

5.7. CARANTINA FITOSANITARĂ

Intensificarea comerţului cu seminţe, material săditor şi, în general, cu produse
agricole, ca şi turismul au favorizat o răspândire mare a patogenilor, dăunătorilor şi
buruienilor. În secolul trecut şi în acest secol au pătruns în ţară şi patogenii :
Plasmopara viticola, Phytophthora infestans, Synchitrium endobioticum etc., care
au impus tratamente sau lucrări speciale de prevenire şi combatere.
Circulaţia produselor agricole, chiar în interiorul ţării noastre, a favorizat extinderea
arealului unor specii de patogeni, cum sunt : Tilletia controversa, Agrobacterium
radiobacter pv. tumefaciens etc.
Pentru a preveni răspândirea acestor boli introduse în ţară, s-a instituit regimul de
carantină fitosanitară internă şi externă.
Prin carantină se înţelege un sistem de măsuri administrative, organizatorice şi
tehnice, aplicate pentru a preveni sau reduce riscul pătrunderii unor noi organisme
dăunătoare în culturile agricole şi în silvicultura ţării noastre. În cazul în care se
descoperă primele focare, se iau măsuri severe de localizare şi de lichidare a acestor
focare.
Lista patogenilor şi a buruienilor mai importante de carantină este prezentată în
continuare :
Patogeni de carantină (Lista A2)

II Agenţi fitopatogeni
Ciuperci
1. Ceratocystis fimbriata Ellis § Halsted f. sp. platani Walter
2. Cochliobolus carbonum R. R. Nelson
3. Cohliobolus heterostrophus (Drechsl.) Dreehsl.
4. Chryphonectria parasitica (Murril) Barr
5. Didymella ligulicola (K. F. Baker, Dimock § L. H. Davis) von Arx
6. Hypoxylon mammatum (Wahlenberg) J. Miller
7. Melampsora medusae Thumen
8. Mycosphaerella dearnessi M. E. Bar
9. Mycosphaerella linicola Naumov
10. Phialophora cinereacens (Wollenweber) van Beyma
11. Phytophthora fragariae Hickman var. fragariae Wilcox § Duncan
12. Phytophthora fragariae Hickman var. rubi Wilcox § Duncan
13. Phytophthora megasperma Drecsler f. sp. glycines Kuan § Erwin
14. Puccinia horiana P. Hennings
74
15. Puccinia pelargonii-zonalis Doidge
16. Stenocarpella macrospora (Earle) Sutton
17. Stenocarpella maydis (Berkeley) Sutton
18. Synchytrium endobioticum (Schilbersky) Percival
19. Uromyces transversalis (Thumen) Winter
20. Verticilliumx spp.
21. Rosellinia necalrix (Hart) Beri.
22. Phoma lingam (Tode) Desm.
Bacterii
1. Clavibacter michiganensis (Smith) Davis et al subop. insidiossus (Mc. Culloch)
Davis et al.
2. Clavibacter michiganensis (Smith) Davis et al subsp. sepedonicus (Spiecker-
mann § Kotthott) Davis et al.
* 3. Curtobacterium flaccumfaciens pv. flaccumfaciens (Hedges) Collins §
Jones
* 4. Erwinia amylovora (Burrill) Winslow et al. 5. Erwinia slewarti (Smith) Dye
* 6. Erwinia chrysanthemi Burkholder et al.
7. Pseudomonas caryophylli (Burkholder) Starr § Burkholder
8. Pseudomonas solanacearum (Smith) Smith
9. Pseudomonas syringae Van Hali pv. persicae (Prunier et al.) Young et al.
10. Xanthomonas campestris (Pammel) DoWson pv. corylina (Miller et al.)
Dye
* 11. Xanlhomonas campestris (Pammel) Dowson pv. hyadnthi (Wakker) Dye
* 12. Xanthomonas campestris (Panimel) Dnwson pv. juglandis (Pierce) Dye
13. Xanthomonas campestris pv. translucens (Jones, Johnson et Rcddy) Dye
*14. Xanthomonas fragariae Kennedy § King
15. Xanthomonas populi (Ridc) Rido § Ride
16. Xylophilus ampelinus (Panagopoulos) Willems et al.

Virusuri şi viroizi
* 1. Arabis rnosaic nepovirus
* 2. Barley stripe mosaic hordeivirus
3. Beet leaf curs rhabdovirus
4 Cherry necrotic rusty mottle disease
5. Chrysanthemum stunt viroid
* 6. Plum pox potyvirux
7. Tomate ringspot nepovirus
* 8. Tomato spotted wilt virus
* patogeni existenţi în România
Carantina fitosanitară internă este organizată pentru a preîntâmpina răspândirea
organismelor dăunătoare de carantină sau a altor specii periculoase în interiorul ţării
prin depistarea lor la timp, localizarea şi lichidarea focarelor.
Carantina fitosanitară externă reprezintă totalitatea măsurilor legislative,
organizatorice şi tehnice prin care se evită intrarea organismelor dăunătoare pe

75
teritoriul ţării noastre şi, în cazul în care ajung totuşi în unele zone, se organizează
localizarea şi lichidarea focarelor.
Carantina externă începe o dată cu stabilirea clauzelor fitosanitare ale contractului de
vânzare-cumpărare pentru diferite produse şi se continuă pe perioada transportului
prin punctele vamale de frontieră (căi ferate, şosele, porturi, aeroporturi, poştă etc).
Măsurile de carantină fitosanitară externă se completează, de fapt, cu cele de
carantină internă.
Carantina fitosanitară este exercitată de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei prin
Inspectoratul de stat pentru carantină fitosanitară, care, la rândul lor, au în subordine
inspectorate teritoriale şi vamale de carantină fitosanitară.
Principalele activităţi din acest domeniu se referă la : controlul fitosanitar al
produselor vegetale ce se importă, exportă sau se transportă prin România ; controlul
fitosanitar al culturilor şi produselor agricole destinate exportului ; controlul
fitosanitar al produselor ce se transportă şi care sunt supuse regimului de carantină
fitosanitară ; controlul fitosanitar al pepinierelor pomicole, viticole şi dendrologice, al
loturilor semincere, al materialului pentru altoi şi portaltoi etc.
În aceste cazuri se întocmesc documente oficiale de carantină şi, în cazul în care se
depistează patogeni de carantină, se iau măsuri de prevenire a răspândirii lor.
În ţara noastră, în cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei funcţionează
Direcţia pentru protecţia plantelor şi carantină fitosanitară. LCCF(Laboratorul Central
de Carantină Fitosanitară) dirijează activitatea de prognoză şi avertizare prin
inspectoratele judeţene de protecţia plantelor, cu staţii de prognoză şi avertizare pe
întreg teritoriul ţării.

5.8. COMBATEREA INTEGRATĂ A BOLILOR

Evoluţia protecţiei plantelor în ultimele decenii a dus la elaborarea şi aplicarea în
practică a conceptului de luptă (protecţie) integrată.
Prin protecţie integrată se înţelege îmbinarea armonioasă a diferitelor metode de
luptă cu organismele dăunătoare (biologice, chimice, agrofitotehnice şi fizice),
aplicarea lor în contextul agrocenozei culturii şi numai atunci când se justifică din
punct de vedere economic.
Protecţia integrată a apărut ca urmare a dificultăţilor create de protecţia pur chimică a
culturilor agricole şi a transferului unor concepte ecologice în domeniul protecţiei
plantelor.
Protecţia integrată faţă de boli nu diferă principial faţă de cea cu dăunătorii.
Principiile de bază ale elaborării sistemelor de protecţie integrată sunt următoarele
(Baicu, 1986) :
1. Unitatea pe care se aplică sistemul de protecţie integrată o constituie
agroecosistemul culturii. Aceasta înseamnă că totalitatea măsurilor de protecţie se
referă la cultura pe care se aplică. Totuşi, pentru mulţi patogeni polifagi şi alţii,
chiar specializaţi, trebuie luată în considerare rotaţia şi asolamentul.
2. Speciile dăunătoare culturilor agricole nu sunt eliminate, ci sunt menţinute la un
nivel scăzut, la care nu se produc pierderi de recoltă. Conceptul de eradicare, de
lichidare a patogenilor a fost puţin aplicat în fitopatologie. În cadrul protecţiei

76
integrate se pune numai problema menţinerii atacului la un nivel scăzut, la
care nu se înregistrează pierderi de recoltă.
3. Utilizarea factorilor naturali trebuie să crească pentru a limita nivelul atacului de
patogeni.
4. Tehnologiile moderne ale culturilor agricole pot produce efecte neaşteptate şi
negative.
5. Sistemele de protecţie integrată (SPI) se bazează pe îmbinarea armonioasă a
diferitelor metode de combatere.
6. Sistemele de protecţie integrată trebuie să conţină mijloace specifice pentru
reglarea tratamentelor (prognoză şi avertizare, praguri economice de
dăunare/PED/ etc).
7. Sistemele de protecţie integrată trebuie să respecte cerinţele tehnologiilor
moderne (procesele tehnologice, controlul, conducerea lucrărilor etc).
8. Sistemele de protecţie integrată trebuie să respecte cerinţele toxicologice,
energetice, economice şi de protecţia mediului înconjurător.
9. Sistemele de protecţie integrată trebuie inserate în tehnologia de cultură.
10. Elaborarea sistemelor de protecţie integrată trebuie bazată pe o abordare
interdisciplinară şi pe modelarea matematică.
Realizarea acestor principii în cadrul sistemelor de protecţie integrată permite
reducerea consumului de substanţe chimice, creşterea ponderii produselor biologice
şi a altor metode nepoluante de luptă cu organismele dăunătoare.
O importanţă deosebită prezintă criteriile după care se aplică lucrările de prevenire şi
combatere. Aceste criterii au evoluat de la aplicarea în funcţie de simpla prezenţă a
simptomelor de atac, până la modelarea matematică a proceselor epidemiologice şi
stabilirea cu ajutorul calculatorului a necesităţii şi a momentului optim de aplicare a
lucrărilor de prevenire şi combatere.
Din punct de vedere al protecţiei integrate o importanţă deosebită are pragul
economic de dăunare (PED).
Prin prag economic de dăunare se înţelege nivelul de atac al patogenilor care duce la
pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. El reprezintă, de fapt, nivelul de atac
la care trebuie aplicat tratamentul. Dat fiind oscilaţiile de preţ, precum şi faptul că în
mod practic în câmp nu se poate identifica o pierdere mai mică de 3%, s-a propus ca
pentru culturile care se valorifică la preţuri mai mici, să se accepte ca PED 5%
pierdere de recoltă şi pentru culturile a căror recoltă se valorifică la preţuri ridicate,
PED să fie de 3% pierderi de recoltă.
Formula de stabilirea PED (CHIANG, 1982) este următoarea :
PED= Cp.Cg.R.Rs.Rf.Kse [1+Cr/Pr]
Rc.Pr.P.E.S
în care :
Cp reprezintă cheltuieli de protecţia plantelor/ha ;
Cr cheltuieli pentru strângerea recoltei suplimen-
tare/ha ;
Cg cheltuieli generale;
R rentabilitatea în % ;
Rc recolta planificată (reală) q/ha ;
77
Pr preţul/q ;
P pierderea de recoltă calculată la atacul minim
în % sau pentru un dăunător ;
E eficacitatea biologică în %;
Rs rezistenţa soiurilor % ;
R rezistenţa fiziologică în%;
S supravieţuirea stadiului de dăunare a dăunătorului, %;
Kse coeficientul de urmări social-ecologice ca urmare a aplicării pesticidelor.
Această formulă are un caracter mai mult teoretic şi ea poate fi simplificată, aşa cum
a propus Zaharenko şi colab. (1986). Introducerea PED şi a metodelor de stabilire a
acestuia constituie o posibilitate majoră de a reduce volumul de tratamente, prin
renunţarea la stropiri, prăfuiri etc. pe parcelele şi în solele în care nu s-a atins PED.
Pentru stabilirea PED este însă necesar un volum mare de lucrări de sondaje,
numărători, observaţii etc, ceea ce este mult mai dificil decât în cazul protecţiei pur
chimice.
Selectivitatea pesticidelor pentru diferite organisme utile în protecţia integrată.
Problemele de selectivitate sunt deosebit de importante pentru realizarea sistemelor
de protecţie integrată (SPI). În cadrul principiilor de protecţie integrată, îmbinarea
metodelor chimice cu cele biologice se bazează în principal pe fenomenul de
selectivitate.
Prin selectivitatea măsurilor de protecţia plantelor şi în special a pesticidelor se
înţelege acţiunea toxică (de combatere) a organismelor dăunătoare şi lipsa de acţiune
sau acţiunea slabă faţă de cele utile. De fapt, nu numai pesticidele trebuie
caracterizate din punct de vedere al selectivităţii, ci şi alte metode de protecţie a
plantelor.
In tabelul 9 sunt prezentate nivelele de selectivitate ale diferitelor măsuri de protecţie.
Tabelul 9
Clasificarea măsurilor de combatere în funcţie de selectivitate

Foarte selective Soiurile rezistente

Micoparaziţi specifici
Microorganisme antagoniste specifice
Antisporulanţi

Mediu selective Microorganisme antagoniste cu spectru

larg de acţiune
Antagonişti cu spectru larg de acţiune
Fungicide

Neselective Fumiganţi de sol

Metode agrofitotehnice :
-lucrările solului ;
-irigare ;
-drenare ;
-fertilizare etc.
78
După cum se constată din tabel, chiar unele metode agrofitotehnice sunt, de fapt,
neselective, dar frecvent acţiunea lor este redusă atât asupra organismelor dăunătoare,
cât şi asupra celor utile.
Selectivitatea este un fenomen, care cunoscut bine, poate fi deosebit de util în
protecţia integrată.
In continuare, prezentăm câteva principii ale selectivităţii (Baicu, 1991) :
1. Selectivitatea este un fenomen care depinde de natura substanţei active. În
sortimentul actual de produse pentru protecţia plantelor, puţine produse au o acţiune
monotoxică, adică sunt eficace numai faţă de un patogen sau un dăunător. De fapt,
este vorba mai ales de o acţiune îngustă, cum este cazul fungicidului hexaclorbenzen,
activ faţă de speciile de Tilletia, a fungicidului dimetrimol, activ faţă de Erysiphe
cichoraceurum şi Sphaerotheca juliginea, a butrizolului, activ faţă de Puccnia
recondita f.sp. tritici, a toclofosului, activ faţă de Rhizoctonia solani, etc.
Substanţele cu spectru mediu de acţiune sunt cele mai utilizate, deoarece acoperă mai
mulţi patogeni, dar, în acelaşi timp, sunt mai puţin selective. Dintre acestea, pot fi
menţionate : carboxină, maneb, zineb, propineb, procloraz, captan, triadimefon,
penconazol, propicona-zol, metalaxil, oxadixil, oxiclorură de cupru, ciproconazol
etc.
Substanţele cu spectru extrem de larg de acţiune, cum sunt metamul de sodiu,
dazometul şi formalina, au utilizări restrânse.
Dintre aceste trei clase de substanţe, primele două clase care se referă la spectrul de
acţiune sunt indicate în SPI. Aceasta este, de fapt, selectivitatea fiziologică.
2. Selectivitatea depinde de doză şi trebuie apreciată în funcţie de
doza eficace de combatere. În laborator se poate determina DL50 pentru fiecare
micoparazit, antagonist şi DL50 pentru patogen. Raportul dintre aceste două valori
poartă numele de coeficient (indice) de selectivitate, care, de fapt, exprimă de
câte ori este mai toxic produsul faţă de patogen, comparativ cu antagonistul. Dacă
DL50 al micoparazitului sau antagonistului se apropie de concentraţia de utilizare în
câmp, fungicidul poate fi considerat ca puţin periculos. Aceste noţiuni pot fi extinse
şi la valorile DL50 ale fungicidului, stabilite pentru diferiţi zoofagi.
3. Selectivitatea depinde de formulare şi de metoda de aplicare a
pesticidului. Acest tip de selectivitate mai poartă numele de selectivitate tehnologică.
Contactul fungicidului cu organismele utile din agrocenoză este mai mare, deoarece,
în loc ca substanţa să vină în contact numai cu patogenul, este aplicată pe foliaj, sol
sau sămânţă. În acest fel, agrodisponibilitatea (partea din doză care distruge efectiv
patogenii) este extrem de scăzută. Restul dozei ajunge pe sol, plante şi alte
organisme, ceea ce produce cunoscutele fenomene de poluare şi, în plus, duce la o
acţiune ridicată asupra organismelor utile.
Din acest punct de vedere, al agrodisponibilităţii şi implicit al selectivităţii, metodele
de tratare pot fi clasificate astfel : injectarea în plante > tratarea seminţelor >
aplicarea de granule fungicide pe rând > aplicarea de granule generalizat > diferite
tipuri de stropiri > prăfuirea > aerosoli şi gazare > tratarea solului. Deci, tratarea prin
injectare este cea mai selectivă, iar tratarea solului este cea mai puţin selectivă.
Corespunzător metodelor de tratare, formele de condiţionare se manifestă în acelaşi
mod. Produsele de tratat sămânţa sunt mult mai selective decât aerosolii.
79
4. Selectivitatea depinde de organismul asupra căruia acţionează
pesticidul, de stadiul său de dezvoltare şi de comportarea sa. Acţiunea
fungicidelor asupra antagoniştilor şi micoparaziţilor, ca şi asupra entomo-
patogenilor, diferă în funcţie de specie. Astfel, de exemplu, micoparazitul
Trichoderma viride este o specie care rezistă mult mai bine la acţiunea
fungicidelor, comparativ cu hiperparazitul Coniothyrium minitans sau cu
entomopatogenul Verticillium lecanii.
Pe de altă parte, sporii pot fi mult mai sensibili sau mai rezistenţi decât miceliul
ciupercilor. De exemplu, mancozebul 0,16% s.a. este foarte toxic pentru sporii de
Trichoderma viride şi netoxic pentru miceliu; dinocapul 0,0375% s.a. nu este toxic
pentru spori, în schimb este destul de toxic pentru miceliul aceleiaşi ciuperci.
Faţă de zoofagi există, de asemenea, diferenţe între specii.
5. Selectivitatea depinde de diferenţele între stadiile de dezvoltare ale organismelor
dăunătoare şi utile. Intre patogeni, pe de o parte, şi antagonişti şi micoparaziţi, pe de
altă parte, există unele diferenţe în dezvoltare, care ar putea fi exploatate. De
exemplu, între sporii şi miceliul de Fusarium de pe boabele de grâu şi Trichoderma
viride din sol există diferenţe ; tratarea seminţelor de grâu duce la distrugerea
patogenului Fusarium roseum şi acţionează puţin asupra dezvoltării miceliene a
antagonistului Trichoderma viride din sol.
Mult mai importante şi mai cunoscute sunt diferenţele dintre ciclurile de dezvoltare
ale dăunătorilor şi cele ale zoofagilor. Fungicidele ce se aplică primăvara devreme
pentru combaterea băşicării frunzelor de piersic (Taphrina deformans), practic, nu
acţionează asupra principalilor zoofagi, deoarece aceştia nu au început încă să apară
după iarnă.
6. Selectivitatea depinde de caracteristicile agrocenozei şi de
tehnologiile de cultură. Zoofagii, micoparaziţii, antagoniştii etc. dintr-o cultură
pot fi diferiţi în funcţie de aceasta, iar aceeaşi substanţă aplicată pentru tratamente
poate fi mai mult sau mai puţin selectivă.
Între agrocenoza grâului şi mărului, de exemplu, sunt diferenţe sensibile, de unde şi
influenţa diferită a substanţelor de tratare (tiofa-
nat metil).
7. Rezistenţa zoofagilor, micoparaziţilor, antagoniştilor etc. la pesticide
poate fi considerată un caz de selectivitate dobândită. Mulţi zoofagi,
micoparaziţi sau antagonişti se pot adapta la fungicide şi, deci, rezista la tratamentele
aplicate în cultură. De exemplu, s-au obţinut izolate rezistente de Trichoderma
viride la TMTD, care se pot integra cu tratamentele efectuate cu acest
fungicid (ŞESAN şi BAICU, 1989).
În condiţii de câmp, însă, selectivitatea se manifestă după mai multe principii şi
aproape niciodată după unul singur.
6. PROTECŢIA MUNCII, PAZA Şl STINGEREA INCENDIILOR LA
LUCRĂRILE CU PESTICIDE
6.1. Transportul pesticidelor
Pesticidele gata fabricate pot veni în contact cu omul şi animalele domestice pe tot
parcursul lanţului de manipulări până la suprafaţa tratată.

80
Drumul pe care îl parcurg pesticidele este următorul : magazia (depozitul) fabricii -
transport - depozitele distribuitorilor şi inspectoratelor - transport - depozitele
unităţilor utilizatoare - punctul de pregătire a soluţiilor şi de încercare a aparatelor şi
maşinilor - suprafeţele (culturile) tratate. Unele etape de păstrare, cum sunt cele de la
baze sau inspectorate, se pot suprapune sau pot fi omise, dar se poate constata că
produsele sunt manipulate şi păstrate în multiple modalităţi.
În toate aceste etape trebuie să se reducă la minimum, riscurile de toxicitate sau de
incendiu care apar. În acest scop, trebuie respectate câteva principii generale, după
cum urmează :
1. Cunoaşterea de către cei ce recomandă şi aplică pesticidele a caracteristicilor
fiecărui produs şi, mai ales, cele toxicologice şi de protecţie a mediului
înconjurător.
2. Fiecare persoană care lucrează cu pesticide trebuie să fie instruită periodic cu
regulile de protecţia muncii, pază şi stingerea incendiilor.
3. În unităţile mari, persoanele care vor lucra cu pesticide, trebuie examinate la
angajare din punct de vedere medical şi, de asemenea, se va repeta controlul medical
periodic, în timpul anului.
4. Pesticidele trebuie depozitate în magazii, separate de alte clădiri, adăposturi de
animale, depozite de furaje sau alimente, surse de apă etc. Este de preferat ca
depozitele de pesticide să fie construite după proiecte speciale.
5. Eliberarea pesticidelor din magazii se face numai de către responsabil, în baza
unui act, care se înregistrează.
6. Unităţile care pun în vânzare pesticide pentru diferiţi producători agricoli trebuie
să aibă personal calificat, capabil să asigure instruirea cu probleme de protecţia
muncii şi a pazei şi stingerii incendiilor.
7. Transportul pesticidelor se efectuează în aşa fel încât să se evite spargerea
ambalajelor, contaminarea apei, furajelor, a produselor alimentare şi contactul cu
oamenii.
8. Lucrările de protecţia plantelor trebuie efectuate cu oameni instruiţi şi
dotaţi cu materialul de protecţie necesar.
9. Înaintea începerii unor lucrări de mare amploare într-o zonă agricolă se vor
anunţa populaţia, unităţile sanitare umană şi veterinară cele mai apropiate.
10. În depozite şi pe teren este obligatorie existenţa unei truse de prim ajutor, care
trebuie să conţină tot ceea ce este necesar pentru intervenţia în cazul unor
intoxicaţii cu pesticide.
11. Tratamentele de protecţia plantelor se efectuează numai cu pesticide şi
maşini omologate.
12. Echipamentul de protecţia muncii, după utilizare, se denocivizează.
Aceste măsuri generale se aplică pentru toate categoriile de pesticide. Pentru a fi
manipulate şi aplicate mai uşor şi fără accidente, pesticidele au fost grupate în 4
categorii, marcate astfel :
I -Cu etichete de culoare roşie, pentru cele foarte toxice (Carburdan, Furadan etc),
care au DL50 pentru şobolani sub valoarea de 50 mg/kg.
II - Cu etichete de culoare verde, pentru cele toxice (Sinoratox, Onefon etc), care au
DL50 pentru şobolani cuprinsă între 50 şi 200 mg/kg.
81
III -Cu etichete de culoare albastră pentru produse moderat toxice (2,4 D,
Onezin, Mancozeb etc), care au DL50 pentru şobolani cuprins intre 200 şi 1 000
mg/kg.
IV - Cu etichete de culoare neagră, pentru produse cu toxicitate redusă (ulei horticol,
acetat de polivinil etc), la care D50 pentru şobolan depăşeşte valoarea de 1 000
mg/kg.
Măsurile de protecţia muncii sunt foarte severe la utilizarea produselor din grupele I
şi II, unele dintre acestea putând fi folosite numai cu instrucţiuni speciale.
Pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor din loturile personale ale
producătorilor agricoli se recomandă operatori speciali pentru utilizarea produselor
din grupele I şi II.
Tratamentele aeriene de protecţia plantelor trebuie efectuate numai cu produse din
grupele II, III şi IV.
6.2. Depozitarea, păstrarea şi distribuirea pesticidelor
Depozitele de pesticide se amenajează conform instrucţiunilor elaborate de Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei, care prevede toate măsurile necesare pentru manipularea
pesticidelor în aşa fel încât să fie evitată producerea accidentelor.
În cazul unor produse foarte inflamabile, trebuie prevăzute măsuri şi construcţii
speciale pentru depozitele de pesticide.
În scopul evitării neajunsurilor în exploatarea depozitelor din unităţile agricole,
trebuie prevenite defecte de tipul celor de mai jos : număr redus de încăperi şi
planificarea lor incorectă ; lipsa unor încăperi speciale pentru pesticide, izolate de
celelalte încăperi ale depozitului ; suprafaţă mică şi volum redus de depozitare ; lipsa
unor dotări sanitare corespunzătoare ; lipsa de ventilaţie naturală sau artificială ; lipsa
unui pavaj solid pe căile de acces şi pe teritoriul depozitului ; lipsa unor recomandări
privind ambalajele şi locurile de depozitare a ambalajelor ; lipsa posibilităţilor de
spălare şi distrugere a resturilor de pesticide.
Adesea, în magazii şi locurile de depozitare a pesticidelor, limitele maxime
admisibile (LMA) de vapori sau pulberi de pesticide pot fi depăşite. Aceste pulberi se
pot depune pe pereţii construcţiei, constituind o sursă secundară de poluare a aerului
din depozite.
Ţinând seama de cerinţele de igienă şi protecţia mediului, este necesar ca : depozitele
de pesticide să fie separate de magaziile de îngrăşăminte ; pesticidele trebuie păstrate
în secţii separate, în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice şi de toxicitate ;
descărcarea, aşezarea şi scoaterea produselor trebuie mecanizată ; concentratele
emulsionabile, pastele, soluţiile etc. se păstrează la temperaturi peste 0° ; la
construcţia depozitelor de pesticide, pentru acoperirea suprafeţelor şi podelei, trebuie
utilizate materiale care nu absorb vaporii de pesticide (pentru pereţi -lacuri şi vopsele
perclovinilice, pentru pardoseli betonate-tratarea repetată cu soluţii de clorură de
calciu 10% sau florură de sodiu 3% etc).
Depozitele se păstrează încuiate, sunt prevăzute cu; cântare proprii, care nu mai sunt
folosite şi pentru alte produse, au posibilităţi de dozare pentru lichide şi un pichet de
stingere a incendiilor.
Magaziile de pesticide trebuie amplasate la distanţe mai mari de 50 metri faţă de
locuinţe şi de sursele de apă.
82
O atenţie deosebită trebuie acordată produselor - sulf pulbere, sulf muiabil, Dithane
M-45, Nemispor, Polimetrin, care sunt pulberi ce se autoaprind în prezenţa umidităţii,
oxidanţilor, uleiurilor şi grăsimilor. Pentru aceste produse, prin avarierea ambalajelor,
pulberile respective pot forma în aer amestecuri cu risc de explozie. Limita de risc de
explozie variază între 10 şi 60 mg/m3 aer. Produsul Perozine este, de asemenea, o
pulbere combustibilă, cu punctul de aprindere între 130 şi 190°C, dar nu formează
amestecuri cu risc de explozie sau incendiu.
Pesticidele aplicate pe sol sau cele care ajung, prin stropirea foliajului, in cantitate pe
sol pot să fie spălate în adâncime în funcţie de solubilitatea lor, tensiunea de vapori,
timpul de înjumătăţire şi de alţi factori dependenţi de tipul de sol. Unele substanţe
active se pot deplasa pe profilul solului într-o cantitate mai mare sau mai mică. în
acest fel, devine posibilă chiar contaminarea apei freatice. în funcţie de potenţialul de
contaminare, cele mai active sunt erbicidele : dicamba, picloram, EDB, bromacil,
monurom, metolaclor, triclopir, aldicarb, carbofuran, diuron, 2,4 D, prometrin,
oxamil, cianazin etc. ; date contradictorii apar în literatură în legătură cu atrazinul,
care uneori este consemnat ca foarte mobil, alteori ca produs slab mobil în sol. În
solurile nisipoase şi sub influenţa ploilor sau irigaţiei, astfel de fenomene se amplifică
considerabil.
Determinările chimice efectuate în alte ţări au arătat că la o folosire îndelungată a
aceloraşi substanţe fitosanitare, în apa freatică apar reziduuri de atrazin, simazin,
bentazon, molinat. Trifluralinul este în schimb, puţin mobil în sol şi nu a fost detectat
în apele freatice. În Europa de vest s-a propus ca limită maximă admisibilă pentru
aceste substanţe valoarea de 0,l µg/litru (ppb), iar totalul să nu depăşească 0,5 µg/
litru, valoare care este cu mult mai scăzută decât normele adoptate în S.U.A. şi alte
ţări.
7. PREVENIREA POLUĂRII MEDIULUI
Şl A APARIŢIEI DE REZIDUURI TOXICE DE FUNGICIDE ÎN
ALIMENTE ŞI FURAJE
Aplicarea abuzivă a tratamentelor chimice a dus la apariţia unor fenomene secundare
negative, cu amploare deosebită în unele zone. Studiul acestor fenomene a dus la
apariţia unei noi discipline ecotoxicologia.
Ecotoxicologia este disciplina care se ocupă cu studiul toxicităţii produselor chimice
faţă de floră şi faună, precum şi cu modul în care acţionează în cadrul diferitelor
ecosisteme.
Unul dintre fenomenele cele mai importante care trebuie bine cunoscut îl constituie
toxicitatea acestora orală sau cutanee faţă de om şi mamifere.
Experimentările se efectuează în condiţii controlate, stabilindu-se DL50 în mg/kg
pentru şobolani, şoareci, iepuri etc. Pe această bază, produsele se împart 4 clase de
toxicitate, care au fost prezentate în capitolul precedent.
Fungicidele care au un DL50 sub 50 mg/kg sunt foarte puţine şi sunt pe cale de a fi
înlocuite.
Din grupa a II-a, fungicidele cu DL50 de circa ;100-125 mg/kg trebuie eliminate. În
această grupă sunt cuprinse produsele pe bază de trifenil acetat de staniu şi chiar
hidroxidul de trifenil staniu.

83
Marea majoritate a fungicidelor avizate în România aparţin grupei a IV-a şi grupei a
IlI-a. Toxicitatea cutanee, este la acestea foarte redusă. Faţă de păsări, doar produsele
mercurice pun probleme deosebite(tab.9) . Peştii sunt însă destul de afectaţi de unele
substanţe.
Studiul efectelor fungicidelor a arătat că unele dintre acestea pot avea consecinţe
mutagene (faltan). De asemenea, unele dintre fungicidele ditiocarbamice, prin
produsele lor de degradare (ETU), pot induce formarea de tumori la animalele de
experienţă. Aceste produse sunt treptat înlocuite.
Influenţa asupra florei şi faunei utile se exprimă prin acţiunea asupra ciupercilor
microscopice micoparazite, antagoniste sau entomopatogene. În general, această
acţiune este destul de puternică. Totuşi, în funcţie de substanţa activă şi de specia de
microorganism luată în considerare, se pot găsi şi alege produse selective.
Acţiunea fungicidelor faţă de prădători este destul de slabă, faţă de parazitoizii
insectelor este mai puternică, dar cu mult mai scăzută faţă de cea a insecticidelor de
contact. Majoritatea fungicidelor nu sunt toxice pentru albine.
O importanţă mare are şi toxicitatea faţă de animalele domestice, care din punct de
vedere practic, în cazul fungicidelor utilizate în ţara noastră, nu prezintă un risc
deosebit. Excepţie de la această regulă fac fungicidele pe bază de staniu.
Faţă de păsări (tabelul 9), numai unele fungicide sunt toxice, în schimb faţă de peşti,
mult mai multe sunt foarte toxice.

Tabelul 9
Toxicitatea unor fungicide faţă de păsări
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Substanţă Specia fată de oare DL
activă s-a testat toxicitatea mg/kg corp
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
benalaxyl prepeliţa 3 700
captafol rata 10 000
clorură etil mercurică toate speciile 1,2
drazoxalon găină 100
fenpropidin rata 1900
hexaeonazol prepeliţa 4 000
nuarinol raţa 200
oxadixyl toate speciile 2 500
sulf toate speciile netoxic
tiuram toate speciile repelent
trifenil acetat
de staniu prepeliţa 38,5
------------------------------------------------------------------------------------------------------
O importanţă practică mare au căpătat în ultimul timp formele rezistente de patogeni,
care au apărut ca urmare a aplicării repetate a unor fungicide.
Prin rezistenţa la fungicide se înţelege formarea de rase noi ale ciupercilor
fitopatogene, care nu mai sunt combătute cu substanţa la care s-au adaptat. în acest
fel, chiar dacă se măresc dozele sau creşte numărul de tratamente, atacul respectiv tot
84
se produce. Aceasta este rezistenţa dobândită şi are la bază selectarea mutantelor
patogenului, rezistente pe fondul prezenţei fungicidului toxic.
Rezistenţa poate fi încrucişată, adică o rasă rezistentă la o substanţă poate fi rezistentă
şi la altă substanţă, de obicei apropiată ca structură chimică.
Tabelul 10
Rase de ciuperci rezistente la fungicide identificate în România
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cultura Boala Patogenul Fungicidul
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Viţa de vie Făinarea Uncinula benomil, carbendazim, tiofanat
necator metil
Castraveţi, Făinarea Sphaerotheca dimetirimol, benomil, carbedazim
pepeni, do- fuliginea tiofanat metil
vlecei (seră
şi câmp)
Făinarea Podosphaera benomil, carbendazim
leucotricha
Măr Rapănul
Venturia tiofanat
inaequalis metil

Viţa de vie Putregaiul Botrytis benomil, carbendazim,

Tomate cenuşiu cinerea tiofanat metil

Garoafe Rugina Uromyces

Dianthi oxicarboxină
Grâu Mălura comună Tilletia clorură etil mercurică
foetida ;
T. caries
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
In tabelul 10 sunt prezentate speciile de patogeni la care, până în prezent, la noi în
ţară, s-au identificat rase rezistente la fungicide.
Pentru a preveni formarea de noi rase de patogeni s-au elaborat o serie de măsuri,
care pot fi rezumate în felul următor : renunţarea la tratamente cu acelaşi produs pe
toată perioada de vegetaţie ; utilizarea de amestecuri de produse cu diferite moduri de
acţiune, judicios alese ; alternarea de tratamente cu produse cu moduri diferite de
acţiune, stabilite experimental ; îmbinarea fungicidelor cu produse care sporesc
rezistenţa naturală faţă de patogen ; aplicarea numai a tratamentelor timpurii, evitând
stropirile din ultima perioadă de vegetaţie cu produsele la care se formează uşor rase
rezistente ; introducerea unui sistem de supraveghere a apariţiei şi a nivelului
rezistenţei la fungicidele aplicate ; tratarea parţială a unor culturi ; de exemplu, la
cerealele păioase, tratarea numai a 20-25%din suprafaţă ; izolarea câmpurilor
experimentale în care apar primele rase rezistente ; excluderea substanţelor faţă de
care patogenul poate manifesta rezistenţă încrucişată ; introducerea de mijloace

85
biologice, de soiuri rezistente etc. ; introducerea unor sisteme de protecţie integrată a
plantelor, orientate spre reducerea riscului apariţiei raselor rezistente.
Fitotoxicitatea fungicidelor constituie o altă problemă de rezolvat pentru a elimina
riscurile faţă de cultură. Cunoscuta deviză a medicilor ,,primuni non nocere" (mai
întâi să nu dăuneze) se aplică şi în protecţia plantelor.
Fungicidele sunt studiate bine înainte de a fi recomandate şi, de regulă, se întâlnesc
rar fenomene de fitotoxicitate.
Prin fitotoxicitate se înţelege acţiunea fungicidului asupra diferitelor plante de
cultură, manifestată prin simptome vizibile (arsuri, rugozităţi, îngălbeniri, uscări etc.)
sau mai puţin vizibile, dar care pot influenţa nivelul şi calitatea recoltei.
De exemplu, zeama bordeleză, Turdacupralul etc. pot produce rugozităţi pe fructele
de măr, arsuri pe petalele florilor ş.a. Binapacrilul poate produce arsuri punctiforme
pe viţa de vie. Propiconazolul determină reducerea dimensiunilor frunzelor la măr.
Dimetirimolul, în exces, absorbit radicular, poate produce arsuri marginale pe
frunzele de castraveţi.
Multe dintre fungicidele destinate tratării seminţelor pot influenţa germinarea
acestora.
Clorura de etil mercur produce deformări ale rădăcinilor plantulelor de tomate, ardei
etc. Mancozebul poate influenţa lungimea rădăcinilor de grâu şi orz etc.
Foarte sensibile la acţiunea pesticidelor sunt în primul rând fasolea, urmată de grupul
tomate şi floarea-soarelui, apoi de viţa de vie, măr, castraveţi, sfeclă şi cartof, iar cele
mai rezistente sunt grâul şi porumbul.
Factorii ce determină simptomele de fitotoxicitate au fost discutaţi la capitolul 4.7.
(boli neparazitare).
Ţinând seama de o serie de criterii, manifestările de fitotoxicitate se pot clasifica în
felul următor :
I. Efect exagerat la doza normală recomandată, pesticidul fiind aplicat pe un alt
organ decât cel recomandat ;
II. Efecte ce apar numai la doze mai mari decât cele recomandate ;
III.a. Efecte ce apar în cazul prezenţei altor boli sau a unor dăunători, care
sensibilizează plantele ;
b. Efecte ce apar în cazul altor tratamente cu pesticide ;
c. Efecte ce apar ca urmare a interferenţei cu nutriţia ;
IV. Efecte ce apar ca urmare a acumulării în ţesuturi şi pe ţesuturi în urma
tratamentelor repetate.
Circulaţia fungicidelor în agroecosistem. Fungicidele sunt aplicate în
agroecosistem cu scopul de a distruge sau a împiedica dezvoltarea patogenilor. În loc
să tratăm numai patogenii (ceea ce cu mijloacele actuale nu este realizabil), se
tratează solul, planta sau sămânţa. Stropirile duc, mai ales, la un consum exagerat de
substanţe, ceea ce face ca cea mai mare parte din fungicidele aplicate să ajungă pe sol
şi pe frunze, de unde ajung tot pe sol (cu apa de ploaie sau prin căderea frunzelor).
Prin aceasta, în cadrul agrocenozei, fungicidul este supus unei circulaţii, sub influenţa
factorilor tehnologici, fizici, chimici şi biologici, circulaţie care durează cu atât mai
mult cu cât produsul este mai stabil.

86
În aceste figuri se pot urmări diferitele etape ce sunt parcurse de un pesticid, a căror
durată este foarte variabilă. In faza agrofarmaceutică şi, în special, etapa circulaţiei în
agroecosistem are o durată destul de lungă.
Reziduurile de fungicide în sol, apă şi recoltă. Prin reziduuri se înţeleg orice urme
de substanţe aplicate în protecţia plantelor sau de metaboliţi ai acesteia, ce se
întâlnesc în recoltă.
Cantităţile care ajung în sol după ce s-a terminat faza de acţiune biologică, ca şi cele
care ajung întâmplător în apă, sunt considerate tot reziduuri.
Prin stropirea fructelor şi legumelor, dar şi după aplicarea în diferite culturi, la
recoltare se pot constata unele cantităţi mici de substanţe. Aceste cantităţi care rămân
după manifestarea eficacităţii depind şi de durata perioadei de eficacitate. Durata
aceasta depinde de natura substanţei active, modul de condiţionare, doza substanţei
etc. In general, se consideră că, în funcţie de suprafaţa pe care sunt aplicate, se poate
caracteriza durata perioadei de eficacitate prin timpul de înjumătăţire (T 1/2). Acesta
poate fi de câteva zile până la 15-20 zile.
După pierderea eficacităţii, treptat, cantităţile de fungicid scad. Aceste cantităţi
rămase reprezintă reziduurile.
Din punct de vedere biologic, reziduurile au o semnificaţie redusă, dar adesea pot
influenţa flora şi fauna. Reziduurile se pot concentra prin lanţurile trofice, pot
influenţa animalele domestice şi uneori chiar omul. I
Pentru a reduce riscurile pentru om, s-au stabilit timpii de pauză pentru fiecare produs
şi cultură agricolă. Prin timp de pauză se înţelege perioada (în zile) înaintea recoltării,
în care nu se mai aplică tratamente chimice. Această perioadă este calculată astfel
încât să se asigure dispariţia pesticidului, adică situarea lui sub limita maximă
admisibilă (LMA).
Prin limita maximă admisibilă se înţelege cantitatea de pesticid şi de metaboliţi, care
este fixată prin reglementări oficiale, care se controlează prin analize chimice
riguroase şi care nu trebuie depăşită. De regulă, aceasta este de 100 de ori mai redusă
decât cea mai mică doză (concentraţie) care produce schimbări în organismele de
experienţă. De exemplu, cuprul are LMA de 5 mg/kg pentru fructe şi legume,
benomilul 1 mg/kg produse vegetale, tiofanatul metil 0,1 mg/kg cereale etc.
Respectarea timpilor de pauză, în mod normal, asigură şi respectarea limitelor
maxime admisibile pentru produsele fitosanitare.

BOLILE CULTURILOR AGRICOLE

CAPITOLUL 8
BOLILE CEREALELOR

87
 8.1. Bolile grâului

Viroze
8.1.1. Mozaicul dungat al grâului – Wheat streak mosaic virus
Boala a fost descrisă în 1937 în S.U.A. şi Canada, fiind cunoscută acum pe
grâu, raigras italian şi porumb. În România a fost identificată de I. Pop în anii 1961,
1962 şi deşi are tendinţe de extindere, pagubele înregistrate sunt reduse faţă de cele
pe care le produce boala pe continentul nord american.
Simptome. La scurt timp de la răsărire, pe grâul de toamnă apar striuri sau dungi de
culoare verde-deschis sau gălbui, care sunt paralele cu nervurile frunzelor. Cu cât
boala este într-un stadiu mai avansat, cu atât suprafeţe mai mari de frunză au culoarea
galben-aurie, rămânând doar dungi verzi pe acest fond galben (fig. 8.1). În timpul
iernii, simptomele dispar, pentru a reapărea primăvara. Plantele atacate în toamn\ă au
o creştere redusă, înalţimea lor fiind mai mică, în timp ce la plantele infectate în
primăvară reducerea înalţimii este doar de 22 %.
Plantele bolnave au tufa răsfirată, cu spice mici fără seminţe, pierderile de producţie
fiind de 50-80 % iar făina
rezultată din seminţele virozate
este de slabă calitate.
Plante gazdă. Virusul infectează:
grâul, porumbul, orzul, secara,
ovăzul, raigrasul, viţelarul,
obsiga şi unele leguminoase.
Transmitere-răspândire. Virusul
se transmite prin acarieni (Aceria
tulipae, A. tosichella şi A. tritici)
care pot lua virusul, dar nu-l pot
transmite de la adulţi la ouă. Fig.8. 1. Mozaicul dungat al grâului -
În cursul vegetaţiei virusul poate (I. Pop, 1975).
fi adus pe grâu de pe porumb,
care poate fi gazdă pentru înmulţirea virusului şi de pe raigras, în care virusul
persistă în timpul iernii.
Prevenire şi combatere. Se recomandă evitarea întârzierii semănării grâului care ar
duce la suprapunere între faza de sensibilitate a grâului cu răspândirea maximă a
insectelor şi distrugerea plantelor gazdă. Asolamentele sau rotaţiile recomandate
trebuie să fie alcătuite fără culturi ale plantelor gazdă ce ar putea fi infectate de
acelaşi virus. Distrugerea samulastrei este o măsură obligatorie, în vederea
întreruperii ciclului de transmitere al insectelor transmiţătoare. În zonele unde există
aceste insecte se vor cultiva soiuri sau hibrizi grâu x pir care s-au dovedit a fi
rezistenţi.

Boli produse de ciuperci

88
8.1.2. Făinarea grâului – Blumeria(Erysiphe) graminis f.sp. tritici
În ţara noastră toate culturile de grâu sunt mai mult sau mai puţin atacate în
fiecare an de această boală care, prin frecvenţa şi intensitatea sa poate produce
pagube între 3-4 % dar, în
condiţii de favorabilitate
maximă pentru evoluţia
agentului patogen pierderile
de recoltă pot fi de 20-25 %
(Ana Hulea şi col., 1975).
Simptome. În toamnă pe
frunze apar pete albe,
pâsloase, de mărimi
variabile, ce pot fi semnalate
pe ambele feţe ale limbului.
În primvară, atacul se
Fig. 2. Făinarea grâului:
extinde, petele albe putând a-atac pe plantă; b-lanţuri de spori de
fi semnalate pe frunzele din tip Oidium;c-cleistotecii (original).
etajele superioare, pe tecile
frunzelor, pe paie şi chiar pe spice. Sub pâsla albă-miceliană, ţesuturile frunzelor se
îngălbenesc apoi devin brune. Petele albe capătă în scurt timp un aspect prăfos,
făinos, apoi devin de culoare cenuşie deoarece spre sfârşitul viabilităţii ţesuturilor
parazitate în pâsla miceliană apar mici puncte negre.
Transmitere-răspândire. În cursul perioadei de vegetaţie ciuperca se răspândeşte prin
intermediul sporilor de tip Oidium ce germinează la temperaturi de 3-31oC, cu
optimum de 14-17oC şi în condi]ii de umiditate 95 %, la suprafa]a organelor. În
timpul iernii ciuperca rezistă în frunză ca parazit până în primăvară când, vor apărea
noi generaţii de spori. Sporii formaţi târziu în vară produc infecţii pe frunzele grâului
apărut ca samulastră, iar sporii de pe aceste plante vor infecta noile culturi abia
răsărite în toamnă. Infectarea grâului în toamnă se poate produce şi prin sporii din
organele de rezistenţă care au apărut eşalonat în cursul vegetaţiei, mai întâi pe
frunzele bazale apoi pe tecile frunzelor sau chiar pe spice. O parte dintre organele de
rezistenţă vor elimina sporii (ascosporii) chiar în primăvară.
Gradul de atac produs de această ciupercă este influen]at de o serie de factori
agrotehnici, de specializarea agentului patogen şi de rezistenţa soiurilor. Epocile
timpurii de semănat, cantităţile mari de îngrăşăminte pe bază de azot, dublate de o
desime mare a plantelor şi buruienilor, creează condiţii de maximă favorabilitate
pentru evoluţia agentului patogen.
Prevenire şi combatere. În cadrul luptei integrate pentru a preveni cultura grâului de
atacul acestei ciuperci se impune dezmiriştirea sau arătura adâncă pentru a distruge
resturile vegetale ce au fructificaţii de rezistentă şi pentru a evita apariţia samulastrei.
Se vor cultiva numai soiuri rezistente şi în cazul în care PED - pragul economic de
dăunare (25 pete pe ultimele 3 frunze) este depăşit, se vor recomanda tratamente
foliare cu produse din grupele: Microthiol 8 kg/ha (t.p-timp de pauz\ 21 zile);
Bavistin 50 WP-0,6 kg/ha; Benlate 50 WP-0,6 kg/ha; Metoben 70 PU-1 kg/ha;
Topsin 70 PU-1 kg/ha (t.p. 18 z.): Bravo 75 WP-2 kg/ha; Bion 50 WG-0,06 kg/ha;
89
Trifmine 30 WP-0,5 kg/ha sau alte produse recomandate pentru complexul de boli ale
frunzelor.
8.1.3. Îngenuncherea plantelor şi şiştăvirea boabelor
Gäumannomyces graminis var. tritici
Această boală poate fi produsă de un grup de ciuperci dintre care cea mai frecvent
întâlnită în ţara noastră este Gäumannomyces graminis. În ultimul timp în condiţii de
monocultură, ciuperca s-a răspândit şi produce pierderi de până la 60-70 % din
recoltă.
Simptome. În toamnă ciuperca produce brunificarea rădăcinilor şi înnegrirea parţială a
bazei tulpinii. Plantele atacate până la înspicare au un ritm mai lent de dezvoltare din
care cauză talia lor este cu 10-15 cm mai mică decât a plantelor sănătoase.
Spicele ieşite din burduf sunt albe, fără seminţe iar la baza paiului, se observă
că internodurile unu şi doi sunt negre, datorită morţii ţesuturilor şi miceliului
ciupercii care este brun. Între teaca frunzelor bazale şi pai, se observă apariţia unor
mici puncte negre - periteciile (organele de rezistenţă) ale ciupercii.
În vetrele de atac de formă circulară sau eliptică, plantele sunt culcate la
pământ în diverse direcţii, căderea fiind produsă
de curenţii de aer puternici ai zilei când baza
plantei a fost total putrezită. Plantele din vatra de
atac se smulg uşor (pentru că au rădăcinile
distruse), iar pe resturile de rădăcini se menţin
particule de sol reţinute de miceliul ciupercii
(fig.8. 3).
Transmitere-răspândire. În solul monoculturilor
cerealiere, ciuperca rezistă sub formă de organe de
rezistenţă şi de miceliu saprofit pe resturile
vegetale ale plantelor parazitate.
Practicând monocultura grâului timp de mai
mulţi ani sau asolamente cu cereale păioase, boala
poate produce pagube mari, vetrele de atac fiind
Fig.8. 3. Îngenuncherea plantelor şi
şi şiştăvirea seminţelor: 1-atacul la
din ce în ce mai mari. Gradul de atac al ciupercii
baza tulpinilor; 2-miceliu poate fi mărit de umiditatea în exces a solului, de
intercelular; desimea mare a plantelor şi de fertilizarea
3-porţiune de miceliu;4,5-fructificaţie
de rezistenţă cu spori
neechilibrată cu îngrăşăminte pe bază de azot în
doze mari. În monoculturile de grâu practicate pe
soluri acide gravitatea bolii este deosebită.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire sunt cele mai eficiente şi ele se referă
la respectarea unei rotaţii de cel puţin 3 ani fără cereale păioase, drenarea excesului
de umiditate, corectarea acidităţii solului, fertilizarea echilibrată şi arături adânci
după recoltare pentru a încorpora resturile de plante bolnave.
Soiurile de grâu a căror ţesuturi mecanice sunt bine dezvoltate (Colina,
Prospect) şi grânele tratate cu retardanţi de creştere (CCC), sunt mai rezistente la
atacul acestei ciuperci.

8.1.4. Fuzarioza tulpinilor şi arsura spicelor-Gibberella zeae, forma conidiană

90
Fusarium roseum f. cerealis.
Cercetările întreprinse la I.C.P.P. au scos în evidenţă încă din 1975 (Ana Hulea) că
bolile produse de ciupercile aparţinând genului Fusarium sunt mult răspândite în
culturile de grâu, orz, porumbşi chiar ovăz, producând pagube de 1-3 %. în condiţii
deosebit de favorabile evoluţia acestor ciuperci pe grâu produce pagube de 100 %.
Simptome. Boala poate fi semnalată pe plantele de grâu în mai multe din etapele lor
de dezvoltare. Imediat după germinare, tânăra plantulă poate fi atacată iar ca urmare
se îng\ăbeneşte, se răsuceşte în formă de tirbuşon şi piere înainte de răsărire, aşa
încât, încă din toamnă apar goluri în cultură.
În faza de înfrăţire se observă o brunificare a rădăcinilor şi bazei tulpinilor de la
plantele infectate. Aceste plante sunt ceva mai mici şi prezintă spice mici, albe.
Cea mai periculoasă fază de îmbolnăvire a plantelor este cea de după înspicare, când
se observă spiculeţe răzleţe, porţiuni de spic sau chiar spice întregi atacate, ce prin
decolorare devin gălbui, apoi uşor roz, mai ales la călcâiele axului sau chiar pe tot
spicul dacă vremea este umedă. Seminţele ce apar sunt şiştave, cu facultatea
germinativă şi masa a 1000 boabe mult scăzută.
Transmitere-răspândire. În cursul vegetaţiei infecţia este realizată prin miceliul ce
poate trece prin sol de la plantă la plantă sau prin sporii purtaţi de vânt, apă sau
insecte. De la un an la altul, ciuperca rezistă pe seminţe sub formă de spori, iar în sol,
sub formă de miceliu şi peritecii (organe de rezistenţă).
Gravitatea atacului este mărit\ă de reacţia acidă a solului, de umiditatea între 30-40 %
a acestuia şi de temperaturile nefavorabile germinării şi răsăririi rapide a plantulelor.
În solurile alcaline dezvoltarea ciupercii este împiedicată mai ales dacă temperaturile
sunt sub 10oC sau peste 28oC. Umiditatea atmosferică ridicată şi temperaturile de 20-
26oC favorizează atacul fuzariozei pe spice şi în acest caz, pierderile pot fi foarte
mari. Excesul de azot este un factor favorizant al apariţiei bolii.
Prevenire şi combatere. În solele unde s-a manifestat această boală se recomandă
arături adânci de vară pentru îngroparea resturilor vegetale şi evitarea apariţiei
samulastrei ce poate fi atacată şi va constitui o sursă de infecţie pentru culturile
semănate în toamnă. În asolament nu trebuie introduse succesiv culturile de cereale
păioase, deoarece va creşte puterea de infectie a ciupercii din sol. Tarlalele se vor
fertiliza cu doze echilibrate de azot, fosfor şi potasiu.
Loturile semincere se supraveghează tot timpul anului şi dacă sunt puternic atacate,
mai ales după înspicare, se vor respinge la certificare.
Condiţionarea şi tratarea seminţelor de grâu este obligatorie înainte de semănat,
deoarece pe suprafa]a seminţelor se pot găsi spori de Fusarium. Acest tratament se
execută cu: Tiradin 500 SC-2,5 l/t sămânţă; Bravo 75 WP-2 kg/ha (tratamente pe
spic); Panoctine 35 LS-2 l/t s\m.; Vydan 25 WP-1 kg/t s\m.; Dividend 030 FS-1 l/t
s\m.; Impact 125 SC-0,5 l/ha (tratament la spice atacate) şi alte substanţe.

8.1.5.Mucegaiul de zăpadă-Micronectriella(Calonectria) graminicola

91
 Boala este semnalată în iernile cu depuneri mari de zăpadă, pe tarlalele unde
terenul nu a fost nivelat şi există adâncituri sau, pe terenurile joase din luncile
râurilor.
Simptome. Ciuperca atacă baza plantelor de grâu
sau alte cereale păioase şi frunzele ce sunt dispuse în
rozetă la suprafaţa solului. La baza plantelor ciuperca
produce zone mici brunificate, alungite de-a lungul
tulpiniţei, iar pe frunze se dezvoltă un miceliu alb-
cenuşiu cu punctuaţii roz. Atacul se observă în micile
porţuni joase ale tarlalelor unde stratul de zăpadă a fost
mai gros şi apa din topirea zăpezii a băltit mai mult.
Vetrele de atac se pot extinde sub zăpadă, frunzele
plantelor se îngălbenesc, se usucă şi după topirea zăpezii
se observă că frunzele sunt lipite de sol iar cultura
Fig.8.4.Tăciunele zburător prezintă goluri.
al grâului: 1-spic atacat; 2-
spori; 3,4,5-trei stadii de
Prevenire şi combatere. Ciuperca se combate la fel ca şi
germinaţie a sporului ciuperca Gibberella zeae, dar în acest caz se recomandă
în plus, drenarea excesului de umiditate şi nivelarea
terenului pentru a se evita depunerile mari de zăpadă.

8.1.6. Tăciunele zburător al grâului – Ustilago tritici

Boala apare în mod constant în lanurile de grâu cu o frecvenţă de 1 % sau mai rar 4-5
%. În ultimii ani, datorită faptului că pe unele tarlale s-a semănat grâul fără a se fi
executat tratamentele la sămânţă cu fungicide sistemice, procentul plantelor tăciunate
s-a mărit considerabil.
Simptome. Plantele infectate au o înălţime uşor scăzută şi un aspect rigid. La ieşirea
spicului din burduf, se observă că acesta este învelit într-o membrană fină, argintie
sub care toate componentele spiculeţelor sunt distruse şi transformate într-o pulbere
brună-negricioasă. După ruperea membranei, vântul răspândeşte pulberea de spori şi
din fostul spic rămâne doar axul.
Atacul se observă uneori numai la spicul tulpinii principale, alteori şi la spicele
fraţilor (fig.8. 4).
Transmitere-răspândire. Ciclul evolutiv al cioupercii se desfăşoară în doi ani
agricoli, în primul an are loc infecţia florală iar în anul următor se vor putea observa
simptomele de atac.
Răspândirea ciupercii în lan se face prin spori (clamidospori) duşi de vânt, iar de la o
tarla la alta transmiterea ciupercii se face prin intermediul seminţelor infectate.
Prevenire şi combatere. În vederea obţinerii de sămânţă sănătoasă se recomandă
izolarea loturilor semincere de loturile grâului de consum şi înainte de semănat grâul
va fi tratat cu: Caroben 75 PTS-2,5 kg/t săm.; Prelude SP-1,5 kg/t săm.; Vitavax 200
PUS -2 kg/t săm.;Vitavax 200 FF -2,5 l/t s\m.

8.1.7. Mălura comună - Tilletia sp.

92
Mălura este în prezent cea mai răspândită boală în zonele colinare ale globului şi ale
ţării noastre. Dacă în 1975 şi în anii următori cercetătorii fitopatologi (Ana Hulea şi
col.) afirmau că prin aplicarea tratamentelor obligatorii la seminţe, atacul este întâlnit
“cu totul sporadic” în prezent din cauză că pe tarlale întinse, proprietarii particulari au
semănat grâu fără a face tratamente la samânţă, gradul de atac al ciupercilor a crescut
îngrijorător.
Simptome. Plantele atacate se recunosc destul de dificil până la înspicare, deoarece
singurele simptome evidente sunt scăderea înălţimii cu 10-20 % şi uşoara colorare în
verde-albăstrui a frunzelor. La ieşirea din
burduf se constată că spicele mălurate au mai
multe boabe în spiculeţe, toate spiculeţele sunt
cu seminţe (chiar şi cele de la vârful şi baza
spicului) iar poziţia spicului rămâne dreaptă
până la recoltare. Din cauza seminţelor care
sunt şi mai lungi şi mai groase decât cele
sănătoase, glumele şi paleele sunt îndepărtate,
spicele apar zburlite, cu ariste fragile.
Seminţele au lanţul ventral puţin pronunţat şi
o culoare închisă (cenuşie), deoarece în
interiorul lor este o masă prăfoasă de spori
negri. La treierat seminţele total distruse se
sfărâmă uşor iar grâul capătă un puternic
miros de peşte stricat .Uneori în interiorul Fig. 8.5. Mălura comună:
bobului există numai pungi cu spori ,din care 1-spic mălurat;2 A-sămânţă
mălurată; 2 B-secţiune prin
cauză acestea se sfarmă iar sporii din interior, sămânţa malurată; 3,4-spori; 5
vor produce infecţii în toamnă, dacă nu se spor germinat pe care s-au
tratează grâul cu fungicide sistemice(cele ce format sporedii; 6-sporedii unite
cu sporediolă;7-sporediolă
pot opri evoluţia ciupercii din interior). germinată; 8-formarea sporilor
Transmitere-răspândire. Ciclul evolutiv al pe miceliu
ciupercii se desfăşoară pe un an agricol,
infecţia are loc în toamnă în timpul germinării iar manifestarea bolii se observă abia
la înspicat. La treier seminţele mălurate se sparg şi pun în libertate sporii, care se
depun pe seminţele sănătoase, fiind găsiţi pe şanţul ventral sau pe perişorii de la vârf.
La semănat, seminţele netratate, aduc sporii în sol şi când germinează grâul la 14-
16oC şi umiditate suficientă, germinează şi sporii produc o coroană de sporedii(spori
mici ). Acestea se unesc prin canale (în forma literei H) şi apoi dau naştere la
filamente de infecţie. Uneori, pe sporedii înainte sau mai adesea după conjugare apar
sporediole care pot multiplica ciuperca în sol. Miceliul infecţios pătrunde în plantă pe
la baza plantei sau prin răni. Atacul are loc la 9-12oC în condiţii de 60 % umiditate a
solului şi durează până când plantele au 2 cm înălţime. Miceliul creşte în acelaşi ritm
cu planta, ajunge în spic, unde în final va apărea o masa de spori negri (fig.8. 5).
Dacă epoca optimă a fost depăşită şi grâul a fost din greşeală semănat prea adânc,
atacul de mălură este mult mai puternic. Soiurile de grâu de toamnă sunt mai
sensibile decât grâul de primăvară .
Prevenire şi combatere. În vederea obţinerii unor culturi sănătoase se impun
93
următoarele măsuri: arături adânci de vară pe tarlalele ce au avut grâu mălurat;
loturile semincere să fie semănate la epoca optimă, la adâncimea optimă şi cu grâu
tratat. Dacă la inspecţia fitosanitară se găsesc plante mălurate, lotul se respinge de la
sămânţă, se declasează la grâu de consum; combinele folosite la recoltarea loturilor
semincere trebuie bine curăţate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat se va face cu: Dithane 75 WG-2,5 kg/t săm.;
Vondozeb-2,5 kg/t săm.; Tiradin 500 SC-2,5 l/t s\m.; Tiradin 70 PUS-2 kg/t săm.;
Panoctine 35 LS-2 l/t săm.; Vydan 25 WP-1 kg/t s\m.; Dividend 030 FS-1l/t s\m.;
Orius ST 2 WS-1,5 kg/t săm.;.; Raxil 060 FS-0,5 l/t s\m.; Real 200 FS-0,2 l/t s\m

8.1 Rugina brună a grâului –Puccinia recondita f.sp. tritici

Boala este răspândită în toate zonele de
cultură ale grâului, unde apare în fiecare an
şi produce pierderi medii de 5 % din recoltă. La noi în ţară este considerată ca fiind
cea mai periculoasă rugină a grâului.

Fig.8.6. Rugina brună a grâului:

a-frunze cu grupuri de spori;

b-grup de spori de vară;c-spori
de rezistenţă (original).

Simptome. Boala poate apărea

încă din toamnă şi continuă în
primăvară când se observă pe
frunzele atacate puncte
eliptice, ovale sau circulare de
1-2 mm lungime şi 0,5-0,8 mm
lăţime, de culoare ruginie,
răspândite pe ambele feţe ale limbului (toamna punctele apar la baza frunzelor). Cele
mai multe puncte de atac se observă însă pe faţa superioară a frunzelor dar pot apărea
şi pe tecile frunzelor şi mai rar pe tulpini. Grupurile de spori sunt la început
subepidermice, apoi epiderma crapă şi sunt puşi în libertate sporii de culoare gălbui.
Atacul se extinde de la frunzele inferioare spre cele superioare şi uscarea lor are loc
în aceeaşi ordine. Frunzele soiurilor sensibile au pete de decolorare şi grupuri de
spori de vară, în timp ce la soiurile hipersensibile apar doar zone brune fără
sporulaţie. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, pe partea inferioară a limbului
frunzelor, pe teci şi pe tulpini apar grupuri negre, subepidermice de spori de
rezistenţă (fig.8. 7).
Transmitere-răspândire. În cursul perioadei de vegetaţie, în toamnă şi în primăvară,
ciuperca se răspândeşte prin spori de vară. În timpul iernii rezistă sub formă de
miceliu de rezistenţă în ţesuturile frunzelor sau sub formă de spori de vară, dacă
iernile nu sunt prea geroase. Ultimele generaţii de spori care apar în vară, asigură
infecţiile pe plantele tinere din samulastră şi apoi sporii formaţi pe acestea vor infecta
grâul răsărit în toamnă. Sporii germinează la temperaturi cuprinse între 2-32oC, cu un
optim de 10-22oC, în condiţii de umiditate maximă. Sporii de rezistenţă nu joacă nici
94
un rol în evoluţia ciupercii chiar dacă pot germina, deoarece în flora ţării noastre nu
există o plantă gazdă pe care să se producă infecţii.
Prevenire şi combatere. Cea mai eficientă măsură de prevenire a apariţiei acestei
rugini este cultivarea de soiuri rezistente, însă acest lucru se realizează greu, din
cauza specializării variate a ciupercii.
Depăşirea epocii optime de semănat, sensibilizează grâul la această boală la fel
ca şi îngrăşarea excesivă cu îngrăşăminte pe bază de azot. Arăturile adânci de vară,
distrugerea samulastrei, amplasarea corectă a grâului într-un asolament, sunt lucrări
ce scad posibilităţile de extindere a atacului acestei
ciuperci pe semănăturile de toamnă. Cutura poate
fi tratată cu unul din produsele ce combat
ciupercile de pe frunze .

8.1.9. Rugina galbenă - Puccinia striiformis

Boala este cunoscută în toate zonele unde se
cultivă grâul, dar pagubele cele mai mari se
înregistrează în regiunile mai umede şi răcoroase.
În anii cu veri umede şi reci (1960, 1961, 1962,
Fig. 8. 7 Rugina galbenă: a-atac sub 1966, 1967, 1977 şi 1978, 2001) ciuperca a produs
formă de dungi galbene pe frunze şi pagube mari în Câmpia Dunării, Dobrogea şi
pe spic; b-palee şi bob atacat; c- centrul Moldovei (Ana Hulea şi col., 1975, Viorica
spori de vară; d-spori de
ă ] l Iacob şi col. 2000).
Simptome. În toamnă atacul este sporadic şi se manifestă prin apariţia la vârful
frunzelor a unor puncte galbene. Primăvara în aprilie, mai şi începutul lunii iunie
atacul se observă pe toate organele aeriene, limbul frunzelor, teci, tulpini, glume,
rahis, ariste şi chiar pe seminţe. Pe aceste organe apar puncte mici de 0,5-1 x 0,3-0,5
mm, dreptunghiulare, galbene-limonii, dispuse în şiruri paralele între nervuri şi
însoţite de zone albicioase liniare. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie apar dungi
scurte, din linii punctate negre, paralele, constituite din grupurile de spori de
rezistenţă care străpung epiderma ţesuturilor, mărind suprafaţa de evaporare a apei
din plantă, producând uscarea rapidă a frunzelor şi şiştăvirea accentuată a semin]elor
(fig. 8.7).
Transmitere-răspândire. Ciuperca în condiţii de temperaturi moderate şi umiditate
atmosferică ridicată, se răspândeşte uşor prin sporii de vară în timpul primăverii şi
verii, apoi trece pe samulastră şi de aici pe plantele semănăturilor de toamnă. Dacă
temperaturile din timpul verii depăşesc 25-29oC, sporii sunt omorâţi, iar infecţiile de
toamnă se vor produce cu spori aduşi de vânturile din N, N-V şi V, unde verile sunt
răcoroase şi umede. Sporii de rezistenţă nu joacă nici un rol în răspândirea ciupercii
dar pot produce uscarea rapidă a frunzelor.
Rezistenţa ciupercii peste iarnă este asigurată de miceliul de infecţie, dacă
iernile sunt blânde cu temperaturi ce nu coboară mult sub 0oC. În condiţiile ţării
noastre chiar dacă lanurile au fost infectate în toamnă, în primăvară ele nu mai sunt
infectate, deoarece sporii de vară şi miceliul nu rezistă la gerurile iernii. Infecţiile de
primăvară sunt făcute numai de sporii aduşi de vânt din NV sau S.
Prevenire şi combatere. Cercetările asupra rezistenţei soiurilor de grâu la rugina
95
galbenă au evidenţiat faptul că în România există acum 13 rase fiziologice dintre care
cea mai răspândită este rasa 20 A.
Măsurile de igienă culturală, de fertilizare echilibrată ca şi toate măsurile agrotehnice
ce asigură condiţii optime pentru plante, sunt indicate pentru prevenirea atacului
acestui agent patogen.

8.1.10. Rugina neagră a cerealelor -

Puccinia graminis
Boala cunoscută sub numele de rugina
liniară, rugina paiului sau rugina neagră, este
răspândită în toate ţările cultivatoare de grâu şi a
produs pagube însemnate.
Simptome. Apariţia simptomelor produse de
rugina neagră are loc foarte târziu, către sfârşitul
fig 8.8. Rugina neagră: a-dracilă cu perioadei de vegetaţie. În ordine, ruginile apar
spori; b-secţiune în frunza de dracilă;
c-grupuri de spori de varză şi de
astfel: toamna - rugina brună şi galbenă,
rezistenţă pe teaca frunzei şi pai; d- primăvara devreme - rugina brună care iernează la
spori de vară spori de rezistentă; f- noi ca miceliu de rezistenţă în frunze, apoi rugina
spor germinat (original).
galbenă şi mai târziu rugina neagră. Pe tulpini, pe
tecile frunzelor şi uneori chiar pe ariste, apar
crăpături în care se observă la început un praf
roşcat apoi un praf negru (fig.8.8).
Ciuperca rezistă peste iarnă sub formă de spori de rezistenţă sau sub formă de miceliu
de infecţie în mugurii lăstarilor de dracilă. Sporii rezultaţi din germinarea sporilor de
rezistenţă asigură infecţiile primare de pe frunzele de dracilă şi mahonie. Răspândirea
ciupercii în primăvară se face prin intermediul sporilor, ce multiplică infecţia pe
plantele gazdă intermediare, dracilă şi mahonie. Sporii formaţi pe plantele gazdă pot
germina 3-6 săptămâni la temperaturi de 5-18oC. Sporii de vară care apar pe grâu, pot
germina imediat dacă există o umiditate atmosferică mare (99 %) şi o temperatură
între 2-31oC cu optim la 20oC. Dacă grâul este puternic luminat şi atmosfera este
uscată, procentul de germinaţie, ca şi numărul infecţiilor produse de sporii de vară
scade foarte mult. Chiar dacă sporii de vară dau infecţii pe samulastră sau pe grâul
semănat în toamnă, miceliul de infecţie piere iarna.
Sporii de rezistenţă nu pot germina imediat, au nevoie de o perioadă de maturaţie. În
primăvară, după ce au rezistat la temperaturi scăzute (chiar -25oC), germinează la
temperaturi cuprinse `ntre 5-34oC. Temperaturile mai mari de 35oC şi atmosfera
uscată le distrug facultatea germinativă.
Prevenire şi combatere. Măsurile ce se pot lua împotriva acestei rugini se referă la
distrugerea plantelor gazdă intermediare şi la evitarea atacului ciupercii pe grâu prin
cultivarea de soiuri rezistente sau soiuri precoce, care datorită maturizării rapide, nu
mai pot fi infectate de sporii apăru]i pe plantele gazdă intermediare.
În ţara noastră au fost identificate 12 rase fiziologice (din cele 300 existente în
lume) ale ciupercii, dintre care rasa 34 este cea mai răspândită, urmată de rasa 21 şi
14.
96
 8.1.11. Pătarea brună a frunzelor - Septoria tritici şi Septoria nodorum
În condiţii de cultivare intensivă grâului, septoriozele au devenit o problemă în
toate ţările cultivatoare deoarece mai ales în anii răcoroşi şi umezi aceste ciuperci
produc pagube mari. În ţara noastră Septoria tritici
este semnalată în zonele mai secetoase, în timp ce
Septoria nodorum predomină în Moldova centrală,
Crişana şi Transilvania (C. Gheorghie[, 1980).
Simptome. Ciuperca Septoria tritici atacă frunzele de
grâu încă din toamnă când se observă pe acestea pete
ovale, verzi-gălbui, apoi brune, ce se extind şi chiar
se pot uni. În centrul zonelor uscate se observă
puncte mici negre, fructificaţii (picnidii) cu spori.
Fig. 10. Pătarea brună a frunzelor: În timpul primăverii şi verii atacul se extinde
a-porţiune de frunză atacată;b-
fructificaţie cu spori
de la frunzele inferioare spre cele superioare, pe
frunze apărând pete eliptice sau liniare de decolorare,
apoi cu aspect cenuşiu, cu puncte mici negre. În cazul
unor veri umede şi răcoroase, atacul este foarte puternic şi frunzele se sfâşie. Pe tecile
frunzelor şi pe pai apar pete de decolorare alungite care devin apoi dungi brune.
Glumele şi rahisul pot prezenta, în cazul în care sunt
infectate, pete de decolorare pe care apar puncte mici
negre, dispuse în şiruri scurte (fig.8.9).
Ciuperca S. nodorum produce pete eliptice, cu
contur regulat sau sinuos, care au în zona centrală o
porţiune de 1-2,5 mm brună-negricioasă. Ţesuturile
parazitate se usucă înainte de apariţia fructificaţiilor cu
spori; când sunt atacate tulpinile şi
spicele, se observă pete brune-închis cu fructificaţii
Fig .8.10. Septorioza paiului:
Septoria nodorum: a-atac la negre, iar uneori spicul poate fi distrus în întregime
noduri; b-atac pe spic (A. (fig.8.10).
Negru, 1985). Transmitere-răspândire. Ciupercile se răspândesc în
cursul vegetaţiei prin spori. În cazul agentului S. tritici,
sporii germinează în limite largi de temperatură (2-32oC) cu optim la 22-26oC şi după
7-16 zile începe formarea noilor fructificaţii ce poate dura 11-15 zile. În cazul în care
există condiţii favorabile de umiditate atmosferică ridicată, într-o perioadă de
vegetaţie se pot forma 7-9 generaţii de spori.
Septoria tritici rezistă peste iarnă sub formă de fructificaţii cu spori pe resturile
vegetale sau miceliu în plantele atacate din toamnă.
Ciuperca S. nodorum prezintă mai multe forme de rezistenţă: miceliu în
frunze, fructificaţii pe resturile vegetale şi în plus, miceliul de pe seminţele infectate.
Această ciupercă poate infecta şi gramineele din flora spontană pe care formează
fructificaţii cu spori.
Prevenire şi combatere. Măsurile preventive, ca: înlăturarea resturilor vegetale
atacate sau încorporarea lor în sol, rotaţiile corecte de 3-4 ani fără cereale păioase,
evitarea fertilizării excesive cu azot, duc la reducerea pericolului de răspândire şi atac
al ciupercilor din genul Septoria.
97
Tratarea seminţelor cu fungicide este obligatorie pentru prevenirea atacului de
Septoria nodorum. Prevenirea şi combaterea
septoriozelor în cursul vegetaţiei se face prin
tratamente foliare .

8.1.12. Pătarea în ochi a bazei tulpinii

-
Pseudocercosporella herpotrichoides
Fig.8.11. Pătarea în ochi a bazei tulpinii:
a-pătarea în formă de ochi a bazei
Această ciupercă este considerată în
tulpiniilor; prezent una dintre cele mai păgubitoare boli
b-seminţe de grâu provenite de la plante
ale grâului în America şi Europa centrală. În
bolnave (dreapta) şi sănătoase (stânga)
România boala a fost semnalată abia în 1965
de C. Raicu în Dobrogea, Transilvania, Maramureş şi Moldova.
Simptome. Atacul agentului ciupercii poate fi observat în toamnă când, tinerele
plante bolnave au baza tulpinii brunificată, putrezită şi pot pieri formând vetre de atac
cu plante uscate. În primăvară, pe primul internod se observă pete brune eliptice
paralele cu axul tulpinii. Frunzele plantelor bolnave capătă o culoare brun-roşcată şi
se usucă, iar pe pai apar pete mari, eliptic-ovale, lungi de 1-3 cm şi late de 3-6 mm,
galben-albicioase, cu marginile brune-măslinii, ce dau simptomul cunoscut sub
numele de “pătare în ochi” a tulpinilor. În zona centrală a petelor apar puncte negre
alcătuite din micelii aglometate cu aspect de perniţe (fig.8.11). Zonele de deasupra şi
de sub pată se brunifică şi ca urmare tulpina se îndoaie şi se rupe de la locul de atac.
În lanurile de grâu puternic atacate apar vetre de atac în care plantele sunt frânte,
culcate în diverse direcţii, asemănătoare cu cele produse de îngenuncherea plantelor.
Spicele plantelor bolnave sunt mici, albicioase şi dacă nu sunt complet sterile, conţin
doar seminţe mici, uşoare, şiătave.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă peste iarnă în resturile vegetative în
miriştea atacată. Pe aceste resturi, ciuperca va forma în primăvară noi generaţii de
spori ce vor răspândi boala, mai ales în condiţii de monocultură sau dacă se seamănă
grâul mai devreme.
Cele mai mari pagube s-au înregistrat la grâul semănat în terenuri acide, cu
textură luto-argiloasă şi în condiţii de depăşire a desimii optime a plantelor la
unitatea de suprafaţă. Ingrăşarea neechilibrată cu azot sensibilizează plantele la atac
(Ana Hulea şi M. Hatman, 1975).
Prevenire şi combatere. Respectarea măsurilor agrotehnice ca: semănatul la epoca
optimă, fertilizările echilibrate, evitarea terenurilor acide, rotaţii de 4-5 ani fără
cereale păioase, asigură o limitare a pagubelor produse de această ciupercă.
În condiţii deosebit de favorabile ciupercii, când se depăşeşte PED-ul care este
stabilit la o frecvenţă de 25 % plante atacate, se recomand\tratamente foliare (vezi
lista la sfârşitul cap. bolile grâului).

98
8.1.13. Înnegrirea spicelor -Cladosporium herbarum
Boala este frecvent întâlnită pe gramineele
cultivate şi spontane, în anii cu precipitaţii abundente şi
în special pe plantele căzute la pământ în urma atacului
de îngenuncherea plantelor şi pătare în ochi, sau pe
plantele doborâte de vânt.
Ciuperca este saprofită sau câte odată parazită şi
produce doar o depreciere calitativă a seminţelor în
condiţii de umiditate excesivă, când se întârzie recoltarea
(1997).
Fig.8. 12. Înnegrirea spicelor:
a -spice atacate; b,c- spori
Simptome. Organele aeriene ale plantelor pot fi invadate
(I. Bobeş, 1972). de această ciupercă ce produce aglomerări miceliene de
culoare brună-negricioasă, la început izolate apoi unite,
care acoperă suprafeţe mari din limbul frunzelor, paie sau spic. Pe suprafaţa
seminţelor se observă o înnegrire care este mai accentuată în dreptul embrionului şi la
vârful bobului (fig.8.12). Din seminţele negre, care sunt şi şiştave se obţine o făină
mai întunecată la culoare şi de calitate inferioară (miroase urât a mucegai).
Transmitere-răspândire.Ciuperca se răspândeşte în cursul vegetaţiei prin sporii duşi
de vânt şi apa de ploaie iar de la un an la altul rezistă în sol ca miceliu ce se hrăneşte
din resturile vegetale, spori sau fructificaţii cu spori de rezistenţă.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire a atacului cipercilor ce cauzează
îngenuncherea cerealelor, fertilizarea echilibrată ce măreşte rezistenţa paiului la
cădere, constituie şi măsuri de prevenire pentru această boală.
Tratamentele plantelor de grâu în cursul vegetaţie se fac cu produse din
grupele: Bavistin DF-0,6 kg/ha.; Carbendazim 500 SC- 0,6 l/ha.; Goldazim 500 SC-
0,6 l/ha.; Bravo 75 WP-2 kg/ha ; Saprol 190 EC-1,5 l/ha.; Corbel EC-1 kg/ha. ( t.p.
35 zile);Bayfidan 250 EC-0,5 l/ha(t.p.35 z.); Bayleton 25 WP-0,5 l/ha (t.p.35 zile
pentru făinare, 7 zile pentru septorioze); Bumper 250 EC-0,5 l/ha.; Caramba 60 SL-1
l/ha .
8.2. BOLILE ORZULUI

Viroze
8.2.1. Piticirea galbenă a orzului – Barley yellow dwarf virus
Boala este considerată ca cea mai răspândită şi păgubitoare viroză a cerealelor
cultivate şi a ierburilor perene.
În lucrările lui P. Ploaie din 1973 şi 1977 se evidenţiază faptul că această boală
virotică este frecventă în tarlalele de orz semănate timpuriu.
Simptome. Plantele de orz infectate în toamnă prezintă pe frunze o îngălbenire aurie
sau portocalie care se extinde de la vârful frunzelor spre baza lor şi de la margini spre
nervura mediană. Frunzele virotice sunt îngroşate, drepte şi tari iar plantele rămân
pitice, cu sistemul radicular slab dezvoltat şi prezintă o înfrşţire accentuată, dar fraţii
nu formează spice.
Virusul poate ataca şi grâul, ovăzul, secara şi porumbul.
Plantele gazdă sunt: grâul, ovăz, secară, orez, porumb, pirul, păiuşul, obsiga,
golomăţul, zâzania, timoftica şi firuţa.
99
 Transmitere-răspândire. Virusul este transportat de 14 specii de afide, care iau
virusul după 30 minute de hrănire şi îl pot retransmite în 15-30 minute iar rezistenţa
virusului în corpul afidelor este de 2-3 săptămâni. Prin infectarea samulastrei de orz
şi a gramineelor perene este asigurată transmiterea virusului la culturile de toamnă şi
rezistenţa virusului în timpul iernii.
Prevenire şi combatere. Apariţia acestei viroze se poate preveni prin distrugerea
afidelor, prin însămânţare la epoca optimă, prin evitarea tarlalelor cu plante ce au
fost infectate unde poate fi samulastră infectată şi prin cultivarea de soiuri rezistente.
Soiurile de orz de primăvară trebuie semănate cât mai timpuriu pentru a se evita
atacul afidelor - transmiţătorii principali ai virusului.

8.2.2. Mozaicul dungat al orzului – Barley stripe mosaic virus

Boala este originară din America dar s-a extins în toate zonele cerealiere iar la
noi a fost semnalată de I. Pop şi D. Prodan în 1967 şi
1969.
Simptome. Pe frunzele plantelor virozate apar pete şi
dungi clorotice urmate de uscarea ţesuturilor ceea ce
duce la distrugerea frunzei (fig.8. 13). Se pot observa
pete albicioase pe tecile frunzelor şi chiar pe spic.
Plantele au înalţime redusă, prezintă o înflorire
întârziată cu 1-4 zile iar în spice o parte din flori rămân
sterile. Seminţele care se formează au un procent de
Fig.8.13. Mozaicul dungat al
germinaţie redus cu 11-15 %, însă conţin virusul şi din
orzului ele vor rezulta plantule debile, decolorate, ce vor pieri
în timpul încolţirii şi răsăririi.
Plante gazdă. Virusul se găseşte în natură pe orz, grâu şi odos
Transmitere-răspândire. Virusul infectează embrionul şi se transmite de la un an
agricol la altul foarte uşor prin seminţe. Transmiterea virusului de la plantele bolnave
la cele sănătoase se face prin polen.
Prevenire şi combatere. Se recomandă folosirea la semănat de orz sănătos, verificat
în culturi de laborator. Pe culturi în laborator se fac infecţii artificiale cu o tulpină
virulentă a acestui virus. Plantele sănătoase reacţionează puternic formând arsuri la
locul de infectare, iar plantele ce provin din sămânţă infectată nu prezintă simptome
de îmbolnăvire.
Boli produse de ciuperci
8.2.3. Făinarea - Blumeria graminis f.sp. hordei
Boala este produsă de o formă specializată a ciupercii ce produce şi făinarea
grâului. Atacul pe orz este însă mult mai păgubitor, întrucât masa foliară ce poate fi
infectată este mult mai mare.
Simptome. Făinarea produce pe frunzele de orz şi orzoaică pete albe pâsloase ca şi la
grâu dar suprafa]a afectată este mult mai mare, petele se pot uni şi frunza poate fi
distrusă în întregime.
Transmitere-răspândire. Este aceeaşi ca şi la făinarea grâului.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire şi combatere sunt aceleaşi ca cele
descrise la făinarea grâului. Tratamentele efectuate în cursul perioadei de vegetaţie se
100
vor face cu aceleaşi produse recomandate la făinarea grâului (vezi lista produselor
recomandate la sfârşitul bolilor de la grâu).

8.2.4. Sfâşierea frunzelor - Pyrenophora graminea

Boala este deosebit de periculoasă atât pentru orz cât şi pentru orzoaică, putând
aduce prejudicii de până la 20 % din recoltă.
Simptome. Frunzele plantelor atacate prezintă pete de decolorare eliptice,
situate între nervuri, la început izolate apoi unite, formând dungi brune. Pe ţesuturile
brune, brunificate se formează un puf catifelat, bruniu, iar frunzele se sfâşie în lungul
lor. Atacul se poate observa pe pai prin brunificarea internodului terminal şi chiar pe
spic, care se brunifică, se deformează, are pete brune pe glume şi palei şi formează
seminţe şiştave cu pete brune sau, dacă atacul se instalează în faza de burduf, spicul
rămâne steril (fig.8.14).
Transmitere-răspândire. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte prin intermediul
sporilor purtaţi de vânt şi de apa de ploaie, iar infecţia este favorizată de umiditatea
ridicată a aerului şi de temperaturile cuprinse între 1-15oC. Transmiterea ciupercii de
la un an agricol la altul se face prin seminţele infectate în care miceliul de rezistenţă
se localizează în tegument. În anul următor infecţiile ar
putea fi produse şi de sporii eliminaţi din fructificaţiile
de rezistenţă.
Folosirea la semănat a soiurilor sensibile,
fertilizarea cu doze mari de îngrăşă minte pe bază de
azot, normele mari de apă la irigare, sunt factori
favorizanţi ai instalării atacului ciupercii Pyrenophora
graminea.
Prevenire şi combatere. Principala sursă de
îmbolnăvire a culturilor de orz o reprezintă seminţele
Fig. 8.15. Sfâşierea frunzelor de
infectate. Se recomandă tratarea acestora înainte de
orz: semănat cu: Orius ST 25 WS-1,5 kg/t săm.; Orius 6 FS-
a-frunze parazitate; b-spori 0,5 l/t săm.; Raxil 060 FS-0,5 l/t săm.; Raxil 2 WS-1,5
kg/t săm.; Real 200 FS-0,2 l/t săm.; Sumi 8-2 FL-l kg/t
săm.
În timpul vegetaţiei se fac tratamente cu produse din grupele: Bavistin DF 0,6
kg/ha.; Carbendazim 500 SC-0,6 l/ha ; Bravo 500 SC-1,5 l/ha.; Bumper 250 EC-0,5
l/ha.; Caramba 60 SL-1,2 l/ha.; Granit 20 SC-1 l/ha ; Mirage 45 EC-1 l/ha( cu efect şi
asupra bolilor spicului); Orius 25 EW-0,5 l/ha.
Nu se fac 2 tratamente la rând cu produse din aceeaşi grupă.
Măsurile agrotehnice cu efect de prevenire ca: rotaţia corectă a culturilor, îngrăşarea
echilibrată, însămânţarea în epoca optimă şi cu desime normală şi erbicidarea,
limitează pagubele produse de această ciuperă.

8.2.5. Tăciunele zburător - Ustilago nuda

Boala este comună în toate zonele unde se cultivă orzul. La noi în ţară până acum
câţiva ani atacul ciupercii producea constant pagube de 1-10 % însă acum, frecvenţa
bolii este mult mai mare datorită neexecutării tratamentelor seminale obligatorii.
101
Simptome. Plantele atacate înspică mai devreme cu câteva zile decât cele sănătoase şi
la ieşirea spicului din burduf se constată că toate spiculeţele sunt distruse,
transformate într-o pulbere brună-negricioasă reţinută de o membrană a ciupercii,
fină, argintie. Membrana se rupe, pulberea este dispersată de vânt şi din fostul spic
rămâne doar axul (fig.8. 16).
Transmitere-răspândire. Ciuperca se răspândeşte în timpul înspicării prin sporii luaţi
de vânt, apoi în timpul verii rezistă ca miceliu infecţios în seminţe. Dacă orzul se
seamănă fără a fi tratat, din seminţele infectate în cursul germinaţiei apar plante care
aparent se dezvoltă normal, dar în interiorul paiului se găseşte miceliul ce se dezvoltă
odată cu planta şi la diferenţierea spicului le va invada,
va forma o masă miceliană, din care, prin fragmentare
şi îngroşarea pereţilor vor apărea sporii.
Prevenire şi combatere. Ciuperca poate fi combătută
numai prin tratarea seminţelor cu fungicide sistemice,
ce vor încetini ritmul de diviziune a celulelor miceliului
infecţios, aşa încât la formarea spicului, miceliul să se
găsească în zonele bazale ale tulpinii şi să nu poată
infecta florile. Se recomandă tratarea seminţelor cu:
Orius ST 25 WS-1,5 kg/t săm.; Orius 6 FS-0,5 l/t săm.;
Raxil 060 FS-0,5 l/t săm.; Raxil 2 WS-1,5 kg/t săm.;
Real 200 FS-0,2 l/t s\m.; Sumi 8-2 FL-l kg/t s\m.; Sumi
Fig. 8.16. Tăciunele zburător al 8-2 WP-1 kg/t s\m
orzului: A,B-spic atacat;1-4 spori
de rezistenţă
8.2.6. Tăciunele zburător negru – Ustilago nigra
Această boală a orzului este semnalată în toate ţările
cultivatoare, dar are o mai mică importanţă, pentru că
apare sporadic şi este uşor de prevenit.
Simptome. Spicele atacate sunt transformate într-o masă
Fig.8.17. Tăciunele îmbrăcat al
de spori sub formă de pulbere de culoare neagră-
orzului (G. Goidanich, 1964). albăstruie, reţinută de o membrană fină argintie. Masa de
spori nu se răspândeşte la fel de uşor ca şi cea de la
tăciunele zburător .
Transmitere-răspândire. Ciuperca se răspândeşte prin intermediul sporilor în
perioada dintre înspicare şi maturare sau chiar în timpul recoltării. Sporii rămân pe
suprafaţa seminţelor şi dacă acestea sunt semănate fără a fi tratate, infecţia se va
produce în timpul germinării iar manifestarea bolii va apărea în vară. Ciuperca se
poate transmite şi prin intermediul sporilor din sol mai ales în regiunile secetoase.
Sporii germinează lângă sămânţă, apare miceliul de infecţie ce pătrunde prin colţul
tânăr în plantulă. Miceliul creşte odată cu planta şi va distruge spiculeţele. Infectarea
plantulelor se face cu uşurinţă dacă solul are umiditatea de 50 % şi dacă temperatura
este cuprinsă între 10-30oC.
Prevenire şi combatere. Întrucât sporii ciupercii se găsesc aderenţi la seminţe,
tratamentele efectuate cu fungicide de contact ar fi eficiente dar, cum orzul poate fi
infectat simultan cu toate cele trei specii ale genului Ustilago, se vor face
tratamentele la seminte cu fungicidele recomandate pentru combaterea tăciunelui
102
zburător (vezi lista substanţelor de la grâu).

8.2.7. Tăciunele îmbrăcat al orzului – Ustilago hordei

Boala este destul de des întâlnită în culturile de orz, însă nu produce pagube mari
pentru că ciuperca se poate combate destul de uşor.
Simptome. Plantele tăciunate înspică mai devreme, au înălţimea redusă şi prezintă
spice drepte, mici, care parţial nici nu ies din teaca ultimei frunze. Seminţele distruse
sunt învelite într-o membrană fină, iar masa de spori este compactă. Paleele şi
aristele sunt distruse numai parţial aşa încât se mai păstrează ceva din forma
fostului spic. Axul spicelor este fragil şi la recoltare se rupe în fragmente mici (fig.
8.17).
Transmitere-răspândire. Ciuperca se răspândeşte în timpul recoltării, infecţia se
produce la germinare iar simptomele de tăciunare apar în vară.
Atacul de tăciune îmbrăcat este mult amplificat de reacţia acidă a solului şi de
temperaturile optime (10-12oC), existente în sol în momentul germinării orzului care
este semănat prea adânc.
Prevenirea şi combaterea acestei ciuperci este la fel cu
a tăciunelui negru.

8.2.8. Mălura orzului - Tilletia pancicii.

Boala este răspândită în multe ţări ale Europei
printre care şi în România unde a fost semnalată de Tr.
Săvulescu în 1946. În lanurile puternic infectate, în
sudul ţării, au fost înregistrate pagube de până la 10 %
c din recoltă (Ana Hulea şi col., 1975).
Simptome. Plantele mălurate nu se recunosc în lan decât
după înspicare când, se constată că la acestea spicul nu
Fig. 8.18. Mălura orzului: se apleacă, este uşor colorat în galben, cu ariste mai
1-spic mălurat; a-seminţe scurte şi fragile. Plantele au înălţime redusă şi o
sănătoase; înfrăţire mai puternică decât a plantelor sănătoase. Sub
b-seminţe atacate; c-spori
palei, seminţele au o culoare cenuşie-brună şi prezintă
conţinutul transformat într-o masă de spori compactă.(fig.8.18).
Transmitere-răspândire. Sporii de rezistenţă a ciupercii infestează (mânjesc)
seminţele sănătoase în timpul recoltării. Infecţia va fi germinală şi evoluţia se va
desfăşura pe un an agricol (ca la mălura pitică a grâului). Atacul este mai grav dacă
orzul se seamănă târziu în toamnă şi la o adâncime mică, pe un agrofond fertilizat
excesiv cu îngrăşăminte pe bază de azot.
Prevenire şi combatere. Măsurile de combatere care se iau obligatoriu pentru
prevenirea atacului produs de tăciuni sunt eficiente şi pentru mălură.
În cazul în care suntem obligaţi să practicăm monocultura, pe o solă de orz ce a
fost atacată de mălură se recomandă tratarea seminţelor cu: Panoctine 35 LS-2 l/t
săm.; Orius ST 25 WS-1,5 kg/t săm.; Vitavax 200 PUS-2 kg/t săm., produse care
previn şi apariţia fusariozelor.

103
8.2.9. Arsura frunzelor - Rhynchosporium secalis
Boala este relativ recent apărută, odată cu extinderea culturii orzului. Ea a fost
semnalată în zonele nordice, dar s-a răspândit în Muntenia şi Oltenia producând chiar
pagube mari în anii 1977, 1978, 1980 când s-au înregistrat pierderi de 15-30 % din
recolte (V. Florian, 1983).
Simptome.Ciuperca produce pe limbul şi teaca frunzelor pete izolate de decolorare
înconjurate de un inel brun. Petele se pot uni şi în acest caz ocupă suprafeţe mari din
frunză iar pe suprafaţa ţesuturilor distruse se observă cercuri concentrice. Ciuperca
poate ataca şi seminţele din spic, acestea prezentând pete negre în zona embrionului
(fig.8.19).
Transmitere-răspândire. Sporularea ciupercii este favorizată de temperaturi de 15-
20oC. Sporii germinează la suprafaţa frunzelor umede, dau un miceliu de infecţie ce
străpunge epiderma sau intră prin stomate şi după 9-11 zile apar simptomele evidente
şi o nouă generaţie de spori.
Ciuperca iernează în resturile vegetative de pe sol sub formă de micelii uscate,
din care în primăvară vor apărea noi spori. În condiţii de monocultură atacul este
foarte grav.
Prevenire şi combatere. În zonele mai umede ale
ţării, în loturile semincere de orz atacate cu o
intensitate mai mare de 10-15 % (P.E.D.), se
recomandă tratamente foliare cu unul din produsele
grupelor: Bavistin DF-0,6 kg/ha.; Carbendazim 500
SC-0,6 l/ha ; Bravo 500 SC-1,5 l/ha.; Bumper 250
EC-0,5 l/ha.; Caramba 60 SL-1,2 l/ha.; Mirage 45
EC-1 l/ha (cu efect şi asupra bolilor spicului); Orius
25 EW-0,5 l/ha.; Sanazole 250 EC-0,5 l/ha.; Shavit
25 EC-0,5 l/ha.; Sportak 45 EC-1 l/ha.; Sumi 8 12,5
WP -0,4 kg/ha,etc.
Fig.8. 19. Arsura frunzelor: Aceleaşi boli le întâlnim şi la orzoaică.
a-atac pe frunză; b-spori
(E. Rădulescu şi col.,1972). 8.3. BOLILE SECAREI

Boli produse de ciuperci

8.3.1. Cornul secarei – Claviceps purpurea
Cornul, cornuţa sau pintenul secarei este o boală cunoscută în toate zonele
unde se cultivă secara. Pagubele cantitative produse de această boală sunt mici, dar
cele calitative sunt deosebite, deoarece boala este prezentă şi pe gramineele din flora
spontană şi depreciază calitativ furajele.
Simptome. Boala apare pe spice în perioada înfloritului şi maturităţii spicelor.
Din florile infectate ale spicului se scurg picături de lichid vâscos şi dulceag. În
aceste picături se găsesc sporii ciupercii.
În locul seminţelor, ciuperca formează scleroţi de 2-4 cm lungime şi 3-6 mm
grosime, care au o structură densă, fiind alcătuiţi din micelii împletite strâns. La
exteriorul lor există un strat, de culoare neagră-violacee, iar interiorul este de culoare
albă. Scleroţii conţin substanţe foarte toxice pentru om şi animale (fig.8. 20).
104
 Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă
în timpul iernii sub formă de scleroţi din care iau
naştere fructificaţiie ciupercii. Infecţiile primare
sunt asigurate de sporii din fructificaţiile ce ies
din sol, iar cele secundare se fac prin intermediul
sporilor ce apar pe spic în picăturile vâscoase şi
sunt duşi pe alte spice de vânt sau de insecte.
Transmiterea ciupercii de la o cultură la
alta se face prin intermediul scleroţilor rămaşi în
sol, sau a celor care la recoltare ajung între
seminţele de secară.
Prevenire şi combatere. Întrucât substanţele
conţinute de scleroţi sunt toxice, se impune
Fig. 8.20. Cornul secării: 1- spic de controlul calităţii furajelor şi a seminţelor de
secară cu scleroţi; 2-ovar deformat; 3- secară folosite la furajarea animalelor.
secţiune prin ţesut; 4-spori; 5- sclerot
germinat; 6,7,8- secţiuni prin stromele Industria farmaceutică foloseşte scleroţii
cu fructificaţii şi spori obţinuţi în culturile de secară infectate artificial
pentru ob]inerea unei substanţe (ergotină) care poate opri sângerarea rănilor, pentru
separarea unui acid (acidul sphacelinic) care produce contracţia muşchilor netezi şi
este regăsit în perfuziile indicate în naşterile grele, a substanţei cornutină ce are
acţiune asupra sistemului nervos .
În vederea limitării atacului de Claviceps sp. se recomandă curăţarea
seminţelor prin triorare înainte de semănat şi cultivarea de soiuri cu perioadă scurtă
de înflorire, pentru ca să nu existe o perioadă mare în care să se poată realiza
infecţiile.

8.3.2. Rugina brună - Puccinia dispersa

Boala apare anual în toate culturile de secară pentru sămânţă sau secara masă
verde, dar nu produce pagube însemnate. În anii deosebit de favorabili pentru
evoluţia ciupercii au fost înregistrate pagube de 8 % din producţie.
Simptome. Boala apare numai pe frunzele secarei sub forma unor pete mici, de
decolorare, în centrul cărora se deschid crăpături pe faţa superioară a frunzei, brune-
ruginii, pline cu spori de vară. Grupările sporilor de rezistenţă care au formă eliptică
asemănătoare cu forma grupurilor de spori de vară, au răspândire neuniformă pe
suprafaţa frunzei, sunt negre, lucioase, la început subepidermice, apoi se deschid pe
faţa inferioară a frunzei şi devin prăfoase (fig.8. 21).
Pe frunzele de limba boului (Anchusa) sau de ochiul lupului (Lycopsis), apar
pete circulare sau alungite, albicioase la început, apoi galbene-portocalii, mari de
până la 3-8 mm în diametru.

105
 Transmitere-răspândire. Răspândirea ciupercii este asigurată în tot cursul anului de
sporii de vară, care pot rezista atât la secetă cât şi iarna la temperaturi scăzute. Deşi
are gazdă intermediară, pe care apar spori, infecţiile pe secară, se pot face fără aportul
sporilor de pe gazda intermediară, deci sporii de rezistenţă nu infectează în fiecare an
gazdele intermediare.
Prevenire şi combatere. Se recomandă cultivarea de
soiuri rezistente şi distrugerea gazdelor intermediare
datorită cărora pot apărea în natură noi rase
fiziologice mai virulente.

Fig.8. 21. Rugina brună:

1,4- frunză cu grupări de spori de vară;
2,5- frunză cu grupări de spori de
rezistenţă;3-frunză de limba boului
atacată; 6,7- spori de vară; 8,9- spori de
rezistenţă.(Ferraris, 1941).

8.4. BOLILE OVĂZULUI

Bacterioze
8.4.1. Arsura aureolată - Pseudomonas syringae pv. coronafaciens
Această boală a fost descrisă în 1909 în S.U.A. de cercetătorul Manns, apoi s-a
identificat în culturile de ovăz din mai multe ţări ale Europei. În România a fost
semnalată în 1939 de V. Ghimpu şi studiată de E. Docea şi V. Severin (1965).
Simptome. Pe plantele tinere boala se manifestă prin apariţia unor pete ovale, umede,
în dreptul cărora ţesuturile se înroşesc şi se usucă. Pe frunzele plantelor mature apar,
începând de la vârf şi de la margini, răni mici, brune, lungi de unul sau mai mulţi
milimetri. În jurul ţesuturilor afectate apare o zonă de decolorare ce formează inelele,
caracteristice acestei boli bacteriene, lungi de 2-26 mm şi late de 1-5 mm. Prin unirea
zonelor decolorate pot să se formeze dungi galbene pe toată lungimea frunzei.
Zonele aureolate devin brune şi vor fi în faza finală bine delimitate de restul
frunzei prin dungi fine brun-roşcate.
Transmitere-răspândire. Bacteria iernează în sămânţă şi în resturile vegetale în care
îşi păstrează viabilitatea până la 4 ani. Răspândirea în câmp a agentului este făcută
prin intermediul vântului şi a picăturilor mici de ploaie. Infecţiile se realizează uşor
dacă temperatura este în jur de 28oC şi dacă ţesuturile plantelor sunt umectate cu apă.
Prevenire şi combatere. Elliot recomandă dezinfectarea seminţelor cu aer cald la
100oC timp de 30 ore. Tratamentele chimice seminale cu soluţie de formalină (1:300)
sau cu streptomicină 50 ug/ml, dau rezultate foarte bune dar sunt scumpe şi greu de
executat, deoarece presupun udarea şi apoi uscarea seminţelor. Întrucât în natură
bacteria este semnalată şi pe secară, se vor evita asolamentele cu ovăz şi secară.
106
 Boli produse de ciuperci
8.4.2. Tăciunele zburător - Ustilago avenae
Boala este cunoscută în toate ţările cultivatoare de ovăz dar produce pagube
mari (10-15 %) numai în cazul în care nu s-au făcut tratamentele seminale
obligatorii.
Simptome. Plantele bolnave se pot recunoaşte uşor în lan în momentul
premergător apariţiei paniculelor când, burduful este de
culoare galbenă-verzuie şi se deschide mai târziu decât la
plantele sănătoase. Paniculele bolnave sunt drepte, cu
ramificaţii puţin răsfrânte şi cu spiculeţele distruse,
transformate într-o pulbere brună-negricioasă de spori.
Glumele pot fi total sau parţial distruse, în acest ultim caz,
partea lor superioară persistă şi formează deasupra masei
de spori un înveliş fragil, ce se rupe şi sporii sunt
împrăştiaţi de vânt (fig.8.22).
În funcţie de modul de raspândire al masei
sporifere ce poate fi mai mult sau mai puţin compactă, se
Fig. 8.22. Tăciunele zburător: disting două forme ale bolii:
a-panicul sănătos şi tăciunat;
b-spori (E. RĂdulescu
- forma de tăciune zburător moale, ce apare pe
şi col., 1972). vreme secetoasă şi călduroasă şi se caracterizează prin
distrugerea totală a paniculului şi răspândirea rapidă a
sporilor;
- forma de tăciune zburător tare, ce apare pe vreme răcoroasîă şi umedă şi se
caracterizează prin distrugerea parţială a paniculului (numai spicule]ele inferioare).
Masa sporiferă este dură, compactă şi se răspândeşte greu, abia la recoltare.
Rareori se poate constata şi atacul ciupercii pe frunze sub formă de dungi negre
pulverulente.
Transmitere-răspândire. Ciuperca se răspândeşte în timpul înfloririi ovăzului prin
sporii de rezistenţă purtaţi de vânt, iar de la un an agricol la altul va rezista în
seminţele infestate sau infectate .
Prevenire şi combatere. Se recomandă cultivarea soiurilor rezistente şi tratarea
preventivă a seminţelor cu fungicide sistemice: Raxil-2,5 kg/t; Baytan F PUS-2 kg/t;
Prelude SP-2 kg/t; Vincit P- 2 kg/t sau Benit universal-2 kg/t.

8. 5. BOLILE PORUMBULUI

Viroze
8.5.1. Mozaicul european - European maize mosaic virus
Boala a fost descrisă în 1955 la sorg apoi şi pe porumb în Italia, Iugoslavia, Bulgaria,
Ungaria, Cehoslovacia şi URSS. I. Pop o semnalează în România în 1962, iar I. Pop
şi Corina Tuşa (1966) delimitează aria de răspândire a virusului care se găseşte în
culturile de porumb şi sorg din sud-estul şi sud-vestul ţării unde şi costreiul este mai
răspândit.

107
Simptome. Boala apare când plantele au 50-60 cm înălţime, sub forma unor pete mici,
punctiforme, de culoare verde-deschis, situate în spaţiile dintre nervurile frunzelor
tinere. Petele se unesc ceva mai târziu şi formează dungi late de decolorare sau chiar
benzi verzi-deschis sau gălbui ce cuprind zone mari din suprafaţa frunzelor. Înălţimea
plantelor virotice este redusă cu 40 % iar producţia scade cu 43-44 %.
La sorg simptomele sunt asemănătoare, iar la unele soiuri striurile se colorează în
roşu-ruginiu datorită arsurilor. Costreiul virozat are pe limbul frunzelor dungi
decolorate, paralele cu nervurile, însoţite de înroşiri uşoare sau de arsuri.
Plante gazdă. Virusul poate infecta porumbul, sorgul, iarba de Sudan, costreiul şi
numeroase alte specii de graminee.
Transmitere-răspândire. În natură virusul se răspândeşte prin afidele care iau virusul
în 1-2 minute de hrănire şi apoi acesta persistă timp de 2-6 ore în corpul lor.
Persistenţa în natură a virusului este asigurată de costrei în rizomii căruia virusul
rezistă peste iarnă şi de unde afidele îl vor achiziţiona
şi retransmite în primăvară (fig. 8.25).
Prevenire şi combatere. Ca măsură obligatorie de
prevenire a atacului virusului pe porumb, se
recomandă distrugerea prin măsuri agrotehnice şi
erbicidare a buruienii gazdă (costrei) de pe tarlalele
unde urmează să se semene porumbul sau sorgul şi de
pe marginea drumurilor sau de pe taluzurile canalelor
de irigaţie. Semănatul timpuriu al porumbului reduce
posibilităţile de infecţie cu acest virus, datorită
Fig.8.25. Mozaicul european numărului mic de afide prezent la începutul primăverii.
Cercetările privind rezistenţa hibrizilor la boli şi
dăunători, au evidenţiat faptul că există o legătură
directă, între atacul de mozaic european şi atacul
ciupercii Fusarium moniliforme (înflorirea albă a boabelor porumbului).
Hibrizii dubli s-au dovedit mai rezistenţi decât cei simpli. Liniile noastre autohtone
folosite în ameliorare sunt mai rezistente decât liniile străine. În loturile semincere se
recomandă stropiri cu insecticide împotriva afidelor în primele faze de vegetaţie, dacă
numărul acestora depăşeşte pragul economic de dăunare care este de 20-30 % plante
populate cu afide (C. Bărbulescu, 1972).

Bacterioze
8.5.2. Putregaiul moale al tulpinilor de porumb
Erwinia chrysanthemi pv. zeae
Boala a fost semnalată pentru prima dată în anul 1942 în Australia, apoi a fost
identificată în Africa, S.U.A., Israel, India, Italia, Iugoslavia şi URSS. În România V.
Severin a observat-o în 1964 în culturile de porumb irigat din jurul Bucureştiului.

108
Simptome. Primele simptome apar pe partea însorită a plantelor unde, sub teaca
frunzelor, tulpinile prezintă pete verzi închis cu aspect umed, de 10-20 cm lungime.
Tulpinile se înmoaie, se distrug ţesuturile şi plantele se frâng. Frunzele situate
deasupra zonei bolnave se veştejesc şi se usucă în perioada premergătoare
înfloritului. Rădăcinile sunt înroşite şi devin sfărâmicioase iar ca urmare plantele nu
formează ştiuleţi (fig. 8.26).
Transmitere-răspândire. Bacteria nu se transmite prin seminţe, dar ea se păstrează
în resturile vegetale de pe câmp 27-36 săptămâni iar dacă acestea sunt îngropate în
sol, bacteria îşi păstrează viabilitatea 2-7 săptămâni în funcţie de umiditate şi de
temperatura solului.
Infecţiile au loc prin rănile produse de sfredelitorul porumbului, fiind
favorizate de umiditatea
atmosferică peste 60-70 % şi
de temperatura de 26-28oC.
Prevenire şi combatere. Se
recomandă rotaţia culturilor
şi semănarea de porumb din
loturile semincere, unde
boala nu s-a manifestat
pentru că s-ar putea ca
seminţele să fie infestate la
recoltare.

Boli produse de ciuperci

8.5.3. Înflorirea albă a
boabelor - Gibberella
fujikuroi
Boala este destul de
Fig.8.27. Înflorirea albă des întâlnită în culturile de
Fig. 8.26. Putregaiul moale a boabelor
al tulpinilor de porumb
porumb mai ales în anii cu
(P. Sorauer, 1956). precipitaţii abundente şi pe
hibrizi cu o cantitate mare de proteină în boabe. În
Moldova, această boală este mai răspândită decât putregaiul tulpinilor şi ştiuleţilor,
produsă de Gibberella zeae (C. Henegar, 1987).
Simptome. Boala se poate manifesta în toate fazele de vegetaţie a porumbului,
pagubele fiind cu atât mai mari cu cât infecţiile au loc mai devreme.
Plantele infectate de timpuriu putrezesc în timpul răsăririi, sau chiar înainte de
răsărire datorită faptului că ciuperca încetineşte creşterea rădăcinilor. La plantele mai
dezvoltate, atacul este localizat la baza tulpinii şi pe rădăcini unde se observă un
mucegai roz, sub care ţesuturile putrezesc. Atacul caracteristic este cel de pe ştiuleţi
unde în urma atacului boabele sunt acoperite de un miceliu fin alb sau uşor roz, iar
tegumentul crapă, "boabele înfloresc”, conţinutul lor devenind evident ca şi în cazul
floricelelor de porumb (fig.8. 27). Boabele crăpate sunt mai uşoare şi au o capacitate
germinativă scăzută.

109
Transmitere-răspândire. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin sămânţa
infectată, sau cea pe care se găsesc sporii de tip Fusarium şi prin sporii de pe resturile
vegetale. În cursul vegetaţiei sporii sunt duşi de vânt sau de molia cerealelor(
Sitotroga cerealella).
Prevenire şi combatere. Soiurile sau hibrizii de porumb cu seminte cu tegumentul
subţire sunt mai sensibile la atacul acestei fuzarioze.
Ca măsuri de prevenire a atacului se recomandă semănarea la epoca optimă, pentru a
se asigura o răsărire rapidă a plantelor, evitarea rănilor mecanice şi a celor produse de
dăunători care oferă “porţi de intrare” pentru ciupercă. Combaterea moliei
porumbului, a sfredelitorului precum şi aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor, limitează
atacul.
Sămânţa trebuie să provină din lanuri unde boala nu s-a manifestat iar tratamentele
seminale se vor aplica obligatoriu pentru a putea proteja plantulele în primele faze de
vegetaţie, când manifestă o maximă sensibilitate la fuzarioze. Tratarea seminţelor se
va face cu unul din produsele: Flowsan FS-3 l/t săm.; Royal FLO 42 S-3 l/t săm.;
Tiradin 500 SC- 3,5 l/t săm.; Tiradin 70 PUS-3,5 kg/t săm.; Altiram 80 PUS-3,5
kg/ha/tratament; Maxim AP 045 FS-1 l/t săm.; Tiramet 60 PTS-3 kg/t săm.; Tiramet
600 SC-3 l/t săm.

8.5.4. Putregaiul tulpinilor şi ştiuleţilor - Gibberella zeae

Boala este frecventă în toate culturile de porumb, dar pagubele depind de factorii
climatici. La noi în ţară, cele mai mari pagube se semnalează în zonele sudice şi
vestice, în anii cu toamne ploioase.
Simptome. Seminţele de porumb introduse în sol fără a fi tratate, formează plantule ce
pot fi invadate de miceliul din sol, sau de miceliul provenit din germinaţia sporilor ce
se găsesc pe boabe. Tinerele plantule mor înainte de răsărire şi în culturi se observă
scăderea desimii normale. În perioada mătăsirii-fecundării, boala se observă pe
rădăcini şi pe partea bazală a tulpinii. Rădăcinile infectate se înroşesc, putrezesc şi
plantele se pot smulge uşor din sol. Partea bazală a tulpinii atacate se decolorează,
apoi devine brună iar în interior măduva este de culoare roz-roşiatică. În dreptul
nodurilor se observă pâsla miceliană albă sau roz deschis care produce putrezirea
ţesuturilor iar ca urmare plantele se frâng.
Ştiuleţii aproape maturi care sunt atacaţi, se acoperă cu miceliu roz-rubiniu iar ca
urmare boabele învelite în miceliu îşi pierd facultatea germinativă şi chiar devin
toxice. Atacul se observă pe ştiuleţii care nu sunt bine înveliţi în pănuşi sau pe cei
atacaţi de sfredelitorul porumbului. Întrucât între pănuşi şi ştiulete se dezvoltă o masă
miceliană bogată, pănuşile rămân lipite de ştiulete. Boala evoluează şi la ştiuleţii
depozitaţi dacă nu există o aeraţie corespunzătoare în depozite şi dacă molia
cerealelor duce sporii.
Transmitere-răspândire. Gravitatea bolii depinde de condiţiile climatice ale zonei,
evoluţia ciupercii fiind favorizată de umiditatea ridicată şi de temperaturile cuprinse
între 6-36oC cu optim la 21-30oC.
Ciuperca se transmite prin seminţele infectate. Persistenţa ciupercii este asigurată în
sol prin fructificaţiile de rezistenţă cu spori care sunt maturi primăvara şi pot produce

110
infecţii pe plantele tinere. Atacul larvelor de sfredelitor şi prezenţa moliei duce la
creşterea frecvenţei şi intensităţii atacului acestei fuzarioze.
Prevenire şi combatere. Se recomandă cultivarea de hibrizi rezistenţi (Fundulea 418),
distrugerea moliei şi sfredelitorului şi semănarea de sămânţă sănătoasă. În loturile
semincere nu se admite prezenţa acestei ciuperci în lan.
Tratamentele recomandate la înflorirea albă sunt eficiente şi pentru această fuzarioză.
Se recomandă asolamente în care porumbul să nu revină după el însuşi şi nici după
cereale păioase care sunt şi ele atacate de acest agent patogen. Rotaţiile simple grâu-
porumb sau monoculturile de porumb practicate pe terenurile redate foştilor
proprietari, au dus la extinderea atacului acestei
fuzarioze, care a produs pagube cantitative şi
calitative foarte mari.

8.5.5. Tăciunele comun - Ustilago maydis

Boala este frecventă în toate ţările
cultivatoare de porumb, iar în România produce
pagube evaluate între 2,5-5 % din recoltă.
Simptome. Ciuperca produce infecţii localizate în
diferite zone ale organelor aeriene unde apar
tumori de mărimi variabile (de la câţiva mm până
la câţiva cm în diametru) (fig.8. 28). Tumorile
sunt la început albe şi strălucitoare, din cauza
membranei aflate la exterior. Spre toamnă
Fig.8. 28 . Tăciunele comun: tumorile capătă o culoare cenuşie-negricioasă,
1-5 tumori produse pe diverse organe;
6,7, 8, 9 spori de rezistenţă germinaţi;
membrana se rupe şi sunt puşi în libertate sporii
10-spori apăruţi din germinarea sporilor ciupercii.
de rezistenţă (T.Ferraris, 1941). Transmitere-răspândire. Sporii de rezistenţă
formaţi în tumori rămân în sol, au o perioadă de repaus şi după germinare formează
spori care produc infecţii locale prin răni, mai rar prin stomate sau prin străpungerea
epidermei. Pentru germinarea sporilor este nevoie de o temperatură de 8-36oC
(optima 26-30oC) şi de o umiditate ridicată. Fertilizarea cu gunoi de grajd proaspăt
sau cu îngrăşăminte pe bază de azot, sensibilizează plantele la atacul de
tăciune.Atacul larvelor sfredelitorului porumbului sau grindina, provoacă răni prin
care ciuperca pătrunde ăi produce infecţii.
Prevenire şi combatere. Se recomandă o rotaţie corespunzătoare, o fertilizare
echilibrată, combaterea dăunătorilor, recoltarea prin scoaterea plantelor întregi din lan
şi cultivarea de hibrizi rezistenţi.

8.5.6. Tăciunele ştiuleţilor şi paniculelor-Sorosporium holci-sorghi f. zeae

Boala este frecventă în culturile de porumb unde nu s-au făcut tratamente la samânţă
şi în monoculturi. În România în anii 1976 şi 1979, în judeţele din Ialomiţa, Călăraşi,
Buzău, Iaşi, Vaslui şi Vrancea, boala a produs pierderi de 35-40 % din recolta
posibilă.
111
Simptome. Plantele atacate sunt ceva mai mici decât cele sănătoase şi par a ajunge la
maturitate mai târziu.
Inflorescenţele plantelor sunt parţial sau total transformate într-o masă neagră de
spori. Paniculele sunt deformate, florile sunt mai dezvoltate iar ştiuleţii au o formă
globuloasă sau conică având pănşile intacte. Ştiuletele este distrus, transformat într-o
masă neagră de spori printre care se mai observă resturi din rahis (ciocălău) -
fascicule de vase conducătoare (fig. 8.29).

Fig.8. 29. Tăciunele ştiuleţilor şi paniculelor:

A-atac pe inflorescenţa masculă; B,C-atac pe inflorescenţa femelă (P. Sorauer, 1956).

Transmitere-răspândire.Ciuperca rezistă în sol sub formă de spori de rezistenţă care

îşi păstrează viabilitatea chiar şi 7-8 ani. Infecţiile sunt foarte puternice la porumbul
semănat târziu, deoarece temperaturile de peste 15oC şi uscăciunea solului sub 50 %
din capacitatea de câmp pentru apă, constituie factori favorizanţi ai atacului.
Prevenire şi combatere. Se recomandă un asolament de lungă durată, pentru ca să se
piardă viabilitatea sporilor din sol, să se cultive hibrizi rezistenţi (Oana, Odessa) şi să
se execute obligatoriu tratamentele la samânţă, sau în lan cu: Tiradin 500 Sc-3 l/t
săm.; Tiradin 70 PUS-3,5 kglt s\m.; Altiram 80 PUS-3 kg/ha/tratament; Metoben 70
PU-2 kg/t săm. Pentru tarlalele puternic atacate se recomandă recoltarea manuală,
prin tăierea şi scoaterea plantelor din lan, în vederea micşorării răspândirii sporilor de
rezistenţă.

8.5.7. Rugina porumbului - Puccinia sorghi

Boala este puţin răspândită în ţara noastră, ea fiind semnalată doar în nordul
Moldovei şi Transilvaniei.
Simptome. Agentul patogen atacă spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când pe frunze
apar pete gălbui, între nervuri, vizibile pe ambele feţe. În dreptul petelor,
subepidermic, se formează lagăre de spori de vară, eliptice, de 1 mm lungime, de
culoare brună-deschis. Ceva mai târziu apar lagărele cu spori de rezistenţă, brune-
negricioase care pot produce în frunză crăpături pline cu un praf negru.
Transmitere-răspândire. În ţara noastră, această ciupercă ce are ca plantă gazdă
măcrişul iepurelui (Oxalis), de pe care sporii vin pe porumb, dar poate apărea chiar
dacă măcrişul nu este prezent, căci sporii de vară-toamnă rezistă pe resturile de
frunze în depozitele de furaje, de unde sunt duşi în anul următor de vânt sau de
insecte şi ajung din nou pe porumb. Atacul este mai grav pe culturile semănate târziu
sau pe hibrizii cu o perioadă mai lungă de vegetaţie .
112
Prevenire şi combatere. Se recomandă distrugerea resturilor vegetale infectate, sau
măcar îndepărtarea acestora de pe viitoarele tarlale de porumb, cultivarea de hibrizi
cu perioadă mai scurtă de vegetaţie în zonele unde boala se manifestă an de an şi
practicarea unor arături adânci care să bage în sol resturile vegetale infectate.

8.5.8. Putregaiul uscat al ştiuleţilor - Nigrospora oryzae

Boala este cunoscută în toate zonele unde se cultivă porumbul,şi depreciază
ştiuleţii în depozite.

Fig. 8.30 Putregaiul uscat al ştiuleţilor

Simptome. Ciuperca atacă în câmp, ştiuleţii care nu sunt bine înveliţi în pănuşi în faza
de maturare a acestora, sau pe cei dezveliţi de către ciori. Ştiuleţii atacaţi prezintă un
putregai uscat al rahisului (ciocălăului) ceea ce îi face să fie sfărâmicioşi. Boabele de
pe ştiulete "joacă" în alveole, nu pot fi separate mecanic, iar la baza lor şi în rahis se
observă o coloraţie cenuşie produsă de spori negri, care sunt în număr foarte mare
(fig. 8.30).
Transmitere-răspândire. Ciuperca este dusă din depozite în câmp şi din câmp în
depozite, de către molia cerealelor (Sitotroga cerealella). Aceasta depune sporii care
s-au prins de franjurile aripilor, pe ştiuleţii dezgoliţi de către păsări, sau pe cei care nu
sunt bine înveliţi. Sporii pot rezista în natură până la doi ani şi germinează numai în
condiţii de umiditate mare şi temperatură între 10-30oC.
Hibrizii din varietatea identata şi cei foarte tardivi sunt mai puternic afectaţi.
Prevenire şi combatere. Se recomandă tratarea seminţelor ce ar putea fi acoperite cu
spori ai ciupercii, distrugerea moliilor care duc sporii, dezinfectarea depozitelor şi
distrugerea resturilor de plante pe care se pot găsi spori.

8.5.9. Putregaiul uscat al tulpinilor şi ştiuleţilor - Diplodia zeae

Boala este foarte frecventă şi păgubitoare în SUA, Africa, Australia şi în unele
ţări din Europa, iar pentru România este o boală de carantină.

113
Simptome. Boala apare pe tulpini, unde se observă o coloraţie verde-gălbuie a
internodurilor inferioare care, în scurt timp se brunifică şi devin spongioase,
sfărâmicioase.
Măduva tulpinilor este decolorată, se descompune şi rămân evidente numai
vasele conducătoare. Frunzele plantelor bolnave au o culoare verde-cenuşie, iar pe
tecile frunzelor apar pete roşii-purpurii sau brune închis. Tulpinile se frâng cu
uşurinţă. Ştiuleţii infectaţi au pănuşile
decolorate, albicioase iar în cazul infecţiilor
timpurii ştiuleţii rămân mici, au pănuşile lipite
unele de altele şi capătă o culoare
brună-cenuşie. Pe plantele infectate mai
târziu se observă doar un miceliu albicios, slab
dezvoltat, care pătrunde în rahisul ştiuleţilor
(fig.8.31).
Transmitere-raspândire.Ciuperca persistă de la
un an la altul sub formă de miceliu de rezistenţă
Fig. 8.31. Putregaiul uscat al tulpinilor
şi ştiuleţilor: a-ştiulete atacat; b-atac la
sau, spori în resturile vegetale. Sporii rămân
nivelul nodului; c-atac pe alveole; d- viabili 2-3 ani. Sporii formaţi pe primele frunze
fructificaţie cu spori (A. Negru,1985). bazale sunt transportaţi de vânt şi vor germina
în apa care stagnează după ploi între pănuşi şi
ştiulete.
Boala apare numai dacă plantele sunt sensibilizate,
datorită administrării excesive a îngrăşămintelor pe
bază de azot. Plantele atacate de sfredelitorul porumbului (Ostrinia) sau cele care
prezintă răni mecanice, sunt mai frecvent invadate de această ciupercă.
Prevenire şi combatere. Se vor respecta măsurile de carantină pentru a nu introduce
în ţară acest agent patogen deosebit de periculos.

CAPITOLUL 9

BOLILE LEGUMINOASELOR
PENTRU BOABE

9.1. Bolile fasolei

Viroze
9.1.1. Mozaicul comun al fasolei - Bean common mosaic virus
Boala este răspândită în toate zonele cultivatoare de fasole, la noi viroza fiind
menţionată încă din 1931. Pagubele produse variază în funcţie de rezistenţa soiurilor
şi liniilor între 5-85 % din producţie (Marinescu Gh. şi col., 1986).
1. Simptome. Manifestarea bolii se vede mai mult sau mai puţin clar în funcţie de
sensibilitatea soiului, momentul infecţiei şi condiţiile climatice (fig.9.1).
Plantele soiurilor sensibile prezintă la scurt timp după infecţie (8-14 zile), pete
verzi-deschis pe frunzele tinere, apoi pete mari verzi-deschis, mate, în contrast cu
114
zonele sănătoase care sunt lucioase. La soiurile sensibile spaţiile dintre nervuri
sunt decolorate, cu zone verzi în lungul nervurilor şi datorită creşterii încetinite a
zonelor afectate, pe frunze apar gofrări şi răsuciri ale marginilor. Plantele rămân mici,
au înflorire slabă şi formează păstăi deformate, cu pete verzi-închis sau pete verzi
situate în zone albicioase.

Fig.9.1. Mozaicul comun al fasolei

(I. Pop, 1975).
Limitele termice între care se manifestă boala sunt 18oC şi respectiv 30oC. Dacă
temperatura depăşeşte pragul superior, la soiurile foarte sensibile apar arsuri şi
brunificarea ţesuturilor la nivelul rădăcinilor şi tulpinii.
Prevenireşi combatere. Ca măsură preventivă, se recomandă folosirea de sămânţă din
soiuri rezistente, obţinută din culturi semincere, a căror izolare spaţială trebuie să fie
de minim 500 m faţă de alte culturi de fasole, sau de măzăriche, bob şi gladiole care
fac parte din cercul de plante gazdă ale virusului. Culturile semincere vor fi protejate
împotriva afidelor şi vor fi curăţate de plantele virotice încă de la manifestarea
primelor simptome.

9.1.2. Mozaicul galben al fasolei - Bean yellow mosaic virus

Boala este larg răspândită în toate culturile de leguminoase (fasole, soia,
mazăre, bob, lupin, trifoi) dar şi la freesie, gladiole şi pepeni galbeni.
Simptome. Frunzele infectate prezintă pete mici, galbene, circulare, care se extind şi
contrastează cu zonele verzi sănătoase. La soiurile sensibile, zonele îngălbenite
cuprind în întregime frunzele, simptom urmat de uscarea şi căderea acestora şi de
necroza vârfului de creştere. Spre deosebire de mozaicul comun, simptomele nu sunt
mascate de temperaturile ridicate, ele accentuându-se către toamnă. Plantele rămân
mici, cu tulpini puternic ramificate, cu flori pătate (la cele colorate) ce formează
păstăi mici, cu boabe pu]ine, care se coc târziu, producţia fiind cu 40-45 % mai mică
decât la plantele sănătoase (fig.9.2).

115
 Fig.9.2. Mozaicul galben al fasolei
(I. Pop, 1975).
.

Prevenire şi combatere. La amplasarea culturilor de fasole trebuie să se ţină cont de

plantele gazdă în care virusul se poate găsi, iar semănatul trebuie să se facă timpuriu,
pentru a evita curba maximă de zbor a afidelor ce transmit virusul. Se va folosi numai
sămânţă din soiuri rezistente.

Bacterioze
9.1.3. Arsura comună a fasolei - Xanthomomas campestris pv. phaseoli
Boala este foarte răspândită în toate zonele unde se cultivă fasolea, producând
însemnate pagube cantitative şi calitative, înregistrându-se uneori chiar
compromiterea întregii culturi (V. Severin şi col., 1985).
Simptome. Boala se manifestă în tot cursul perioadei de vegetaţie, începând cu
răsărirea fasolei, pe care se observă pete circulare sau neregulate ca formă, brune-
gălbui, cu aspect apos, pe vreme umedă. Pe frunze apar pete mici, de 2-3 mm,
colţuroase, delimitate de nervuri, transparente, verzi-gălbui, acoperite cu exudat
bacterian galben-vâscos, vizibil pe faţa inferioară a frunzei. În condiţii optime de
temperatură (26-28oC) şi umiditate atmosferică ridicată, numărul şi suprafaţa petelor
creşte, ele se unesc şi inelele de decolorare ajung la 2-5 mm lăţime. Dacă umiditatea
atmosferică scade, ţesuturile se usucă iar exudatul bacterian devine o peliculă fină,
lucioasă ce se fragmentează uşor. Tulpinile atacate au pete brun-roşcate cu exudat
gălbui iar pe păstăi, atacul se manifestă sub formă de pete mici, circulare, verzi-
închis, apoi brune cu o margine roşie-cărămizie. Infectarea boabelor din păstăi se face
prin intermediul vaselor conducătoare, iar ca urmare boabele rămân mici, zbârcite; în
cazul infecţiilor târzii, boabele au tegumentul îngălbenit sau numai o pată galbenă
(fig. 9.3C).

116
 Fig.9.3. Bacteriozele fasolei: A- plantă sănătoasă; B,D-arsura aureolată a fasolei; C- Arsura comună a
fasolei; F- atac pe păstaie

Transmitere-răspândire. Temperatura ce poate distruge bacteria este de 48-50oC, dar

în tegumentul seminţelor aceasta rezistă până la 65oC. Transmiterea bacteriei în
cursul vegetaţiei este asigurată de curenţii de aer şi picăturile de apă, iar de la un an la
altul ea rezistă în tegumentul seminţelor şi în resturile vegetale infectate. Bacteriile
din sol pot fi distruse în zona rădăcinilor orzului, iar în zona de lângă rădăcinile
grâului apar condi]ii bune pentru înmulţirea bacteriei (E.S.A. Sadek, V. Severin,
1983).
Prevenire şi combatere. Prevenirea atacului de bacterioză poate fi realizată, dacă se
respectă un asolament de 4 ani, dacă fasolea este cultivată în benzi alternative cu
porumb, cu rândurile orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant şi dacă se
foloseşte la semănat sămânţă neinfectată obţinută din loturile semincere cu izolare
spaţială de minim 500 m. În loturile semincere, se va semăna sămânţă selecţionată
tratată şi se vor face numai erbicidări, fără praşile în timpul cărora s-ar putea răspândi
bacteria. Se recomandă erbicidele Agil sau Dual.
În timpul vegetaţiei se vor aplica tratamente chimice cu produsele : Champion 50 WP
(50 % Cu din hidroxid de Cu)-0,25 %; Funguram OH 50 WP (50 % cu din hidroxid
de Cu)-0,25 %; Super Champ Fl-2,4 l/ha (0,3 %); Mancoben 60 PTS-4 kg/t.
Se recomandă trei tratamente: în stadiul de 1-2 frunze adevărate, la începutul
înfloritului şi ultimul la sfârşitul înfloritului.
În loturile semincere se recomandă 3-5 tratamente, iar focarele de infecţie se vor
distruge prin stropirea cu soluţie de sulfat de cupru 3 %, fără scoaterea plantelor din
câmp. Tratamentele se vor face alternând produsele pentru a nu se ajunge la apariţia
de forme rezistente.
Măsurile de igienă culturală care prevăd strângerea şi scoaterea din teren a resturilor
vegetale infectate, limitează posibilităţile de persistenă a inoculului.

9.1.4.Arsura aureolată a fasolei-Pseudomonas syringae pv. phaseolicola

Boala cunoscută încă din 1926 a fost semnalată în România în 1960 de E. Rădulescu
pe arii restrânse, în zonele mai reci ale ţării.

117
Simptome. Bacteria produce pe cotiledoane, tulpini, păstăi şi boabe simptome
asemănătoare arsurei comune, dar exudatul care apare pe timp umed este crem-
albicios, faţă de cel galben produs de Xanthomonas campestris pv. phaseoli.
Plantele obţinute din seminţele infectate sunt pitice, clorotice, cu frunze ce au pete
necrotice mici, 1-3 mm dar cu o zonă marginală clorotică, lată de 1-2 cm, cu aspect
de aureolă. Bacteria evoluează bine când umiditatea atmosferică este mare şi la
temperaturi de 16-21oC, aşa încât în aceste condi]ii, plantele mici sunt îngălbenite în
totalitate şi nu produc păstăi (fig. 9.3- B, D).
Prevenire şi combatere. Se vor lua aceleaşi măsuri de prevenire ca şi la arsura
comună iar combaterea se va face cu produse din grupele: Champion 50 WP (50 %
Cu din hidroxid de Cu)-0,25 %; Funguran OH 50 WP (50 % cu din hidroxid de Cu)-
0,25 %; Super Champ Fl-2,4 l/ha (0,3 %); Mancoben 60 PTS-4 kg/t.

9.1.5 Veştejirea bacteriană - Corynebacterium flaccumfaciens

pv. flaccumfaciens
Boala este cunoscută în mai multe ţări din Europa şi America de Nord, iar la noi
a fost semnalată în 1960 în jude]ul Cluj. Deşi, bacteria este destul de răspândită, nu
produce pagube mari nici la fasole, nici la soia.
Simptome. Plantele atacate prezintă o veştejire a frunzelor bazale, apoi pe măsură ce
boala evoluează, se veştejeşte tot aparatul foliar. Frunzele au marginile răsucite spre
partea superioară, atârnă în jos dar rămân mult timp verzi. În acest stadiu de atac
simptomele pot fi confundate cu cele produse de Fusarium oxysporum f.sp. phaseoli
Kends. et Snyder. În cazul unor infecţii grave, pe tulpini pot să apară crăpturi prin
care se scurge exudatul bacterian iar planta se usucă imediat. Pe seminţele albe
infectate se observă pete galbene, foarte variate ca formă şi dimensiuni.
Transmitere-răspândire. Boala se transmite greu de la plantă la plantă, deoarece ea
este o traheobacterioză clasică iar infecţiile se pot face doar prin leziuni date de
nematozi. De la un an la altul bacteria persistă în seminţele infectate, unde îşi
păstrează viabilitatea până la 20 de ani. Din aceste seminţe pot să apară în anul
următor plante bolnave, care au în vasele conducătoare colonii bacteriene ce dau
infecţii sistemice (generalizate), în special în verile cu temperaturi ridicate (31oC).
Prevenire şi combatere. Ca măsură preventivă se recomandă folosirea seminţei
sănătoase din loturile semincere unde boala nu s-a manifestat. În cazul depistării unor
focare de veştejire bacteriană în loturile semincere, plantele bolnave vor fi distruse
prin stropiri cu soluţie de sulfat de cupru 3 %.

Boli produse de ciuperci

9.1.6.Antracnoza-Colletotrichum lindemuthianum
Boala este cunoscută în toate ţările Europei încă din secolul trecut. În România a
fost semnalată în 1928 de Tr. Săvulescu şi col. Cercetările mai recente, indică
prezenţa ei în toate zonele mai umede ale ţării şi în anii cu precipitaţii în exces.
Simptome. Boala se manifestă pe organele plantei începând de la cotiledoane pe care
apar pete mici, brune, punctiforme sau chiar de 2-3 mm în diametru, ovale sau
circulare, uşor denivelate. Pe axa hipocotilă, apar pete ruginii alungite şi uşor
118
adâncite. Plantele tinere atacate au şi rădăcinile putrezite, aşa încât se usucă. Pe
frunzele atacate apare o brunificare parţială a nervurilor, vizibilă pe partea inferioară
a limbului foliolelor. Porţiunile de limb brunificate, necrozate se pot desprinde, aşa
încât frunzele apar sfâşiate. Păstăile atacate prezintă pete circulare sau eliptice, de 4-5
mm, în dreptul cărora ţesuturile sunt adâncite iar pe margine se observă o zonă brun-
roşiatică. În adânciturile de pe cotiledoane, tulpinii sau păstăi se formează perniţe roz,
mucilaginoase (fig.9.4). Păstăile atacate rămân sterile sau formează boabe cu pete
brune sau cafenii.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă în resturile de plante bolnave şi ca miceliu
în sămânţă, care este şi principala sursă de infecţie în anul următor. Extinderea bolii
este favorizată de perioadele ploioase ale anului şi de temperaturile cuprinse între 13
şi 27oC. Boala este mai frecventă la soiurile de fasole oloagă .
Ciuperca prezintă numeroase rase fiziologice, dintre care rasa alfa este cea mai
răspândită, urmată de rasa delta, ceea ce îngreunează munca de obţinere a soiurilor
rezistente la această boală.
Prevenire şi combatere. Măsurile preventive obligatorii sunt: rotaţia de 4 ani,
adunarea resturilor de plante infectate, urmată de arături adânci şi folosirea de
sămânţă sănătoasă.
La culturile de consum se vor aplica două
tratamente, primul imediat după răsărire şi unul
înainte de înflorire iar în loturile semincere se
mai fac două tratamente, la sfârşitul înfloritului
şi un tratament la formarea păstăilor. Se va
folosi alternativ produse din grupele: Tiuram 75
PU-0,2 % (timp de pauză 10 zile); Captadin 50
PU-0,25 % (t.p. 14 z.); Captan 50 WP-0,25 %
Fig.9.4. Antracnoza: 1-atac pe (t.p. 14 z.); Captan 80 WP-0,16 % (t.p. 14 z.);
păstaie; Merpan 50 WP-0,25 % (t.p. 14 z.); Merpan 80
2-porţiune cu atac mărită;3,4-
WDG-0,15 %; Euparen 50 WP-0,2 %.
fructificaţie şi spori (T. Ferraris,
1938).
91.7. Rugina - Uromyces appendiculatus
Boala a fost semnalată în România de I.
Constantineanu în 1920, pe fasolea cultivată în zonele umede. Ea produce pagube
mai mari în culturile irigate şi în cultura succesivă de fasole.
Simptome. Atacul se observă primăvara timpuriu când pe frunze apar pete mici
galbene, în dreptul cărora pe faţa superioară a frunzei se deschid grupuri de
fructificaţii cu spori, ca nişte puncte albe iar pe faţa inferioară apar alte grupuri de
spori ca nişte mici cupe. În lunile iunie-iulie apar pe frunze pete gălbui, pe care se
observă puncte brun-roşcate, prăfoase, cu spori de vară. În luna august, pe frunze apar
puncte negre, înconjurate de zone decolorate, prăfoase, cu spori de rezistenţă, foarte
numeroaşi, care duc la uscarea rapidă a tuturor frunzelor (fig.9.5).
În cazul unor infecţii puternice, la soiurile sensibile, se pot observa grupuri de
spori de vară, dar şi de rezistenţă, chiar pe păstăi unde acestea sunt mari, de 2-3 mm
în diametru şi depreciază calitatea acestora.

119
Transmitere-răspândire. Persistenţa ciupercii de la un ciclu de vegeta]ie la altul este
asigurată de sporii de rezistenţă rămaşi pe resturile vegetale care, în anul următor vor
germina şi vor produce noi infecţii.
Răspândirea ciupercii este asigurată în cursul perioadei de vegetaţie de sporii ce se
formează în condiţii optime, la temperaturi de 16-24oC şi produc infecţii succesive în
condiţii de umectare prelungită a frunzelor.
Ciuperca este semnalată şi pe alte leguminoase: fasolea turcească, fasolea mare.
Prevenire şi combatere. Măsurile preventive ca strângerea şi arderea resturilor,
arătura adâncă după recoltare aplicate la soiurile de fasole rezistente, reduc
considerabil pagubele produse de această ciupercă.

Fig.9.5. Rugina: 1-grupuri de spori pe frunze; 2-spori de vară; 3-spori de rezistenţă (T. Ferraris,
1941).

9.2. Bolile la mazăre

Viroze
2.2.1. Mozaicul nervurian al mazării - Pea enation mosaic virus.
Boala a fost semnalată iniţial în America pe bob, însă acum este generalizată pe
mai multe specii de plante cultivate în Europa, producând reduceri ale producţiei de
sămânţă de până la 83 %. În România boala a fost semnalată pe mazărea furajeră în
1974, la soiul Artona, cu o frecvenţă de 10 %.
Simptome. Pe frunzele tinere infectate se observă o decolorare şi o îngroşare a
nervurilor iar pe frunzele mature apar dungi de culoare verde-deschis sau pete
neregulate ca formă, de nuanţe verzi-deschis, situate între nervuri şi uneori îngroşări
vizibile pe partea inferioară a frunzelor, lângă nervuri. Plantele infectate au înălţimea
redusă, o ramificaţie mai bogată, frunze mai mici, încreţite şi uneori ofilite (fig.9.6).

120
 Fig.9.6. Mozaicul nervurian al mazării
(I. Pop, 1975).

Din cercul de plante gazdă a virusului fac parte:

- bobul, la care plantele virotice au talia mică şi frunze cu pete de decolorare
situate în lungul nervurilor, ofilite şi cu păstăi mici, cu un num\r redus de boabe;
- lintea, la care plantele au vârfurile turtite, înălţime redusă, nu formează păstăi
şi au frunze cu marginile răsucite spre partea superioară;
- năutul, la care plantele suferă de piticire şi decolorare;
- lupin, mazăre şi latir, a căror plante atacate sunt mici, cu frunze încreţite,
decolorate şi fără păstăi. Virusul a mai fost semnalat la soia, lucernă şi trifoi.
Prevenire şi combatere. Prevenirea atacului la culturile de mazăre se poate realiza
prin izolări spaţiale, faţă de celelalte specii de plante din cercul de gazde ale
virusului. Se recomandă tratamente cu insecticide `n vederea distrugerii afidelor, ce
duc virusul de la o plantă la alta şi cultivarea de soiuri rezistente dar.

Bacterioze
9.2.2. Arsura bacteriană a mazării - Pseudomonas syringae pv. pisi
Boala a fost semnalată în 1915 în SUA, apoi în mai multe state europene iar în
1957 E. Docea şi Olga Vulpe au depistat-o în culturile de mazăre din jurul capitalei.
Simptome. Primele simptome ale bolii apar pe frunzele bazale unde se constată
prezenţa unor pete mici, de 1-6 mm în diametru, cu aspect umed, colţuroase, galbene-
cafenii la început, apoi brune. Petele de pe tulpini, care sunt alungite, verzi-măslinii,
pot să se unească şi să dea naştere la dungi brune de până la 1,5 mm lungime, situate
la locul de prindere a codi]ei frunzei. Infecţiile primare, timpurii, pot produce uscarea
florilor şi uscarea primelor păstăi mici. Infecţiile secundare, târzii, se manifestă pe
păstăi sub formă de pete circulare sau neregulate ca formă, de 3-8 mm în diametru, cu
aspect umed, de culoare galbenă-brunie, iar ca urmare păstăile rămân seci. Pe toate
organele atacate, din ţesuturile distruse apar picături cu bacterii, de culoare alb-
cenuşie, ce se usucă se brunificş şi formează pe zonele uscate, pelucule lucioase
(fig.9.7).

121
 Fig.9.7.Arsura bacteriană a mazării-
( H. Kleinhempel şi col., 1989).

Transmitere-răspândire. Răspândirea bacteriei în cultură se face prin curenţii de aer

ce antrenează fragmente de colonii (pelicule) bacteriene sau picăturile apei de irigaţie
(prin aspersiune) sau a apei de ploaie. Bacteria se transmite de la un an la altul, prin
sămânţa infectată şi în măsură mai redusă prin resturile vegetale infectate.
Evoluţia bolii este favorizată de umiditatea atmosferică mare şi de temperaturile
ridicate cuprinse între 28-30oC.
Prevenire şi combatere. La semănat se va folosi sămânţă provenită din loturi
semincere, unde nu s-a manifestat atacul şi preventiv va fi tratată cu: Mancoben 60
PTS-4 kg/t săm.

Boli produse de ciuperci

9.2.3. Mana - Peronospora pisi
Boala este întâlnită frecvent în culturile de mazăre în perioadele umede ale
anului, mai ales pe plantele tinere, înregistrându-se pierderi de recoltă de 10-20 %.
Simptome. Mana este prezentă pe toate organele plantelor, frunze, stipele, tulpini şi
păstăi. Simptomele caracteristice sunt cele de pe frunze şi stipele, pe care apar pete
galbene-undelemnii (fărăcontur precis), în dreptul cărora pe faţa inferioară se
formează un puf cenuşiu-violaceu. Zonele pătate se necrozează şi se usucă, iar pe
păstăi se constată pătrunderea agentului în boabe.
Prevenire şi combatere. Măsurile preventive ca: asolament de 4 ani, folosirea la
semănat de sămânţă sănătoasă, îngroparea resturilor atacate şi semănarea de soiuri
rezistente, sunt suficiente pentru a avea o cultură sănătoasă.
Pentru a avea mai multă siguranţă, se recomandă tratarea seminţelor cu: Apron 35
SD-0,2 kg/t săm.

9.2.4. Antracnoza-Mycosphaerella pinodes

Boala se mai numeşte şi ascochitoza mazării şi este cunoscută în toate ţările
cultivatoare de mazăre, în zonele cu climat umed şi în perioadele cu precipitaţii
bogate. În ţara noastră cea mai mare frecvenţă a atacului (40 %) s-a înregistrat în
judeţul Hunedoara (Tatiana Seşan, 1980).
122
Simptome. Frunzele, tulpinile şi păstăile infectate prezintă pete mici de 1-2 mm, la
început decolorate, apoi brune cu margini mai puţin delimitate sau precis delimitate
(fig.9.8).

Fig. 9.8. Antracnoza mazării: 1,2-atac pe păstaie şi frunze; 3-secţiune prin fructificaţie cu spori; 4-
spori

Zonele centrale uscate ale petelor cu timpul devin cenuşii şi prezintă mici puncte
negre. Atacul pe tulpini este foarte păgubitor, deoarece în dreptul petelor lungi de 1
cm, ţesuturile sunt denivelate, tulpina se strangulează şi partea superioară a plantei se
usucă. Păstăile atacate au pete circulare, brune sau cafenii-cenuşii, adâncite, cu
puncte mici negre. Cu cât atacul pe păstăi se instalează mai devreme, cu atât pagubele
sunt mai mari şi chiar dacă se formează boabe, acestea au tegumentul zbârcit, cu pete
galbene sau cafenii şi prezintă o germinaţie scăzută.
Plantele apărute din boabele infectate pier în scurt timp după răsărire sau rămân
debile.
Antracnoza este favorizată de umiditatea ridicată (peste 90 %), de temperaturile
cuprinse între 25-30oC şi se manifestă puternic pe plantele cultivate în terenuri
îngrăşate prea puternic cu azot.
Soiurile omologate în ţara noastră manifestă o rezistenţă medie la antracnoză cu
excepţia soiului Victoria care s-a dovedit a fi rezistent.
Prevenire şi combatere. Se recomandă cultivarea de soiuri rezistente, folosirea de
sămânţă sănătoasă şi îngrăşarea echilibrată a solului. Înainte de semănat se va aplica
un tratament seminal cu amestec de Metoben 2 kg/t+ T.M.T.D. 2 kg/t. În timpul
vegetaţiei, la avertizare se pot aplica 3 tratamente: la începutul ramificării tulpinilor,
înainte de înflorit şi al treilea după înflorit cu: Turdacupral-0,5 %; Dithane M 45-0,2
%; Zineb-0,3 % sau zeamă bordoleză 0,5-0,75 %.

9.2.5. Rugina mazării -Uromyces pisi

Boala este cunoscută în toate zonele cultivatoare de mazăre din Europa şi America
dar nu se înregistrează pagube deosebite decât în anii cu precipitaţii abundente.
Simptome. Boala se manifestă prin apariţia pe frunze şi tulpini de pete de decolorare,
în centrul cărora apar puncte mici, prăfoase, de culoare brună-deschis. Mai târziu apar
pete pe care se deschid grupuri de spori negri, mai numeroase pe partea inferioară a

123
frunzelor (fig.9.9). Plantele puternic atacate se usucă prematur şi prezintă boabe
şiştave în păstăi.

Fig. 9.9. Rugina mazării

Boala este prezentă şi pe plantele de laptele câinelui care au frunzele lăţite, îngroşate,
aproape circulare cu puncte mici, negre (fructificaţii cu spori mici), pe faţa superioară
şi cupe mici (fructificaţii cu spori turtiţi), portocalii, vizibile pe faţa inferioară.
Ciuperca parazitează şi diferite specii de latir.
În cursul perioadei de vegetaţie sporii sunt răspândiţi de vânt şi picăturile de ploaie,
iar transmiterea ciupercii de la un an la altul se face prin intermediul sporilor de
rezistenţă şi prin miceliul de infecţie din rădăcinile plantelor de laptele câinelui, care
odată infectate, câţiva ani la rând, până pier, formează tulpini scurte, pe care se
găsesc frunze cu spori .
Prevenire şi combatere. Măsurile de igienă culturală, arăturile adânci, amplasarea
corectă a culturii şi distrugerea plantelor gazdă, asigură prevenirea îmbolnăvirii
plantelor de mazăre. În cazul în care avem în cultură soiuri sensibile şi atacul este
foarte puternic, se poate interveni cu un tratament cu Plantvax WP- 0,2 %.

CAPITOLUL 10
BOLILE PLANTELOR TUBERCULIFERE
ŞI RĂDĂCINOASE

10.1. Bolile cartofului

Viroze
Cartoful (Solanum tuberosum L.) este una din plantele care pot fi atacate de o
multitudine de virusuri, dintre care 9 atacă numai cartoful iar 7 pot fi prezente pe
cartof dar sunt specifice pentru alte plante de cultură ca tomatele, tutunul, lucerna sau
castraveţii.

124
 10.1.1. Virusul X al cartofului - Potato virus X
Acest virus este cunoscut ca producând mozaicul X (slab, comun) al cartofului
încădin 1931, când a fost studiat de K.M. Smith. În ţara noastră este descris în 1960
de I.Pop şi col. În toate zonele de cultură a cartofului ca producând pagube cuprinse
între10-20 % , când este semnalat singur sau pagube mult mai mari, când se găseşte
asociat cu alte virusuri(Y sau A).
Simptome. În prima parte a perioadei de vegetaţie, până la înflorire, plantele virotice
prezintă un mozaic slab intre nervuri. Simptomele dispar în perioada caldă din vară la
temperaturi mai mari de +24oC sau în perioadele cu temperaturi sub 10oC, pentru ca
în toamnă să se observe zone necrotice (arsuri) pe suprafaţa frunzei sau pe codiţa ei.
Transmitere-răspândire. Transmiterea virusului în natură se face prin tuberculi (de la
an la an) sau prin contactul direct între plantele sănătoase cu cele bolnave.
Răspândirea virusului o fac sporii de la ciuperca ce produce râia neagră, cuscuta şi
insectele.

10.1.2. Virusul Y al cartofului - Potato virus Y

Virusul Y este cunoscut ca producând un mozaic sever sau stric (dungi brune)
la cartof, ardei, tutun şi tomate cu pierderi însemnate de până la 80 % din recolta
plantelor de cartof virozate. K.M. Smith îl descrie în 1931, iar în România este
semnalat de N. Cojocaru şi I. Pop `n 1964, dar cele mai mari pagube au fost
înregistrate în 1981.
Simptome. Virusul prezintă mai multe tulpini a căror simptome variază în funcţie de
rezistenţa soiului, de momentul
infecţiei, de condiţiile climatice
şi de asocierea cu alte virusuri.
Pe frunze se observă marmorări,
îngălbeniri urmate de arsuri şi
căderea frunzelor sau chiar
distrugerea plantelor în
întregime. Frunzele uscate cad
sau rămân agăţate pe tulpinile
care pot prezenta dungi brune
alungite. Înălţimea plantelor este
mult redusă iar frunzele sunt
puternic încreţite, mici, dacă
aceste plante provin din tuberculi Fig.10.1.Virusul Y al cartofului
- (original).
virotici. Dacă infecţia are loc mai
târziu apar doar marmorări ale limbului şi rareori necroze (fig.10.1).
Transmitere-răspândire. Transmiterea virusului de la un an la altul se face prin
intermediul tuberculilor virotici, iar în perioada de vegetaţie prin afide. Cele ce s-au
hrănit 30-60 secunde pe o plantă virotică rămân infecţioase timp de o oră, sau chiar
mai mult. Virusurile din grupa YN pot fi transmise şi prin contactul direct dintre
plante.

125
10.1.3. Virusul răsucirii frunzelor cartofului - Potato leafroll virus
Răsucirea frunzelor de cartof este o boală frecventă în toate ţările cultivatoare de
cartof, virusul fiind descris din 1964 şi în România de N. Cojocaru şi I. Pop. În
funcţie de sensibilitatea soiurilor pagubele pot fi de 10-95 % din recoltă.
Simptome. În timpul perioadei de vegetaţie plantele infectate prezintă marginile
frunzelor din vârful tulpinii curbate spre faţa superioară şi uşor răsucite ca un cornet.
Soiurile sensibile prezintă pe frunzele răsucite şi o coloraţie violacee. Într-o fază mai
avansată a bolii, se răsucesc toate frunzele, acestea devin aspre, tari, sfărâmicioase şi
dau un sunet metalic la atingere. Frunzele au arsuri în vasele conducătoare, ceea ce
împiedică migrarea amidonului spre tuberculi, acesta rămânând în frunza ce devine
tare şi sfărâmicioasă. Plantele virotice vor forma în pământ tuberculi de dimensiuni
mai mici, din care în anul următor apar plante de înălţime mică, cu internoduri scurte
şi cu frunze puternic răsucite la scurt timp de la răsărire (fig.10.2).
Transmitere-răspândire. Acest virus este transmis de afide care după o perioadă de
hrănire de 45-95 minute rămân infecţioase toată viaţa lor.
În afara acestor 3 virusuri principale în ţara noastră ar putea să mai fie sau mai sunt
semnalate: virusul deformării vârfului cartofului, virusul M al cartofului,
virusul S al cartofului, virusul A al cartofului, mozaicul (Tomato Aucuba, virusul
pătării inelare negre a tomatelor, virusul ofilirii pătate a tomatelor, virusul rattle al
tutunului, virusul tutunului,
virusul mozaicului lucernei,
virusul mozaicului castraveţilor
şi viroidul tuberculilor de cartof.
Prevenirea şi combaterea bolilor
virotice ale cartofului.
Măsurile de prevenire constau în
depistarea şi distrugerea plantelor
bolnave din lanurile de cartof
destinate producerii materialului
de plantat.
Întrucât, afidele transmit
virusurile, se va produce material Fig.10.2. Virusul răsucirii
de sămânţă în zonele cu frunzelor
frecvenţă redusă a acestora, iar pe parcursul anului se vor aplica stropiri repetate cu
insecticide pentru a evita infectarea plantelor, culturile fiind izolate spaţial faţă de alte
culturi ale speciilor din cercul de plante gazdă a virusurilor. În loturile semincere se
va asigura prin erbicidare combaterea buruienilor care pot fi gazde ale virusurilor, sau
ale insectelor ce transmit virusul.
În zonele cu frecvenţă mare a virusurilor, se vor planta tuberculi din soiurile
rezistente, în special cele rezistente la virusul Y care, diminuează cel mai mult
producţia.
În “zonele închise” se aplică măsuri de preîncolţire a tuberculilor, plantarea timpurie,
alegerea atentă a tuberculilor, eliminarea timpurie a plantelor bolnave, combaterea
insectelor şi recoltarea timpurie, cu eliminarea rândurilor de pe margine. Prin aceste
126
măsuri se evită suprapunerea momentului de sensibilitate a plantelor cu perioadele
calde ale anului, când are loc zborul maxim al afidelor şi se elimină tuberculii de la
marginea tarlalelor ce pot proveni de la plantele posibil infectate. Evitarea atacului
afidelor se poate face şi prin tratamente cu ulei, ce nu are efect toxic pentru plante
dar, împiedică atacul afidelor.
În cultura mare este necesar ca periodic să se împrospăteze materialul de plantat cu
tuberculi produşi în “zonele închise”, să se aplice toate metodele agrotehnice,
fitotehnice şi de protecţie la optim, de aceste lucruri depinzând direct producţia la
unitatea de suprafaţă.

Micoplasme
10.1.4. Stolburul Solanaceelor - Stolbur disease – Mycoplasma
Stolburul este considerat ca una din bolile cele mai grave ale plantelor din fam.
Solanaceae în condiţiile cultivării lor în zone secetoase. Boala a fost descrisă din
1933 de Rîjkov (U.R.S.S) şi asupra ei au efectuat studii numeroşi cercetători între
care Alice Săvulescu şi P.G. Ploaie (1960,1969,1971,1972).
Simptome. În funcţie de grupa de plante pe care este semnalată mycoplasma, se
înregistrează o varietate mare de simptome.
La cartof, vinete, ardei, ochiul boului şi tutunul turcesc - mycoplasma produce
decolorări şi ofiliri rapide.
La tomate, vinca, lemn câinesc, cuscuta,
volbură şi tutunul turcesc - mycoplasma produce
înverziri accentuate, transformarea florilor în frunze,
proliferări, deformări şi sterilitatea florilor.
La catof, morcov şi loboda porcească -
mycoplasma produce înroşirea frunzelor sau colorarea
lor în mov şi reducerea suprafeţei acestora
(fig.10.3). La tomate apare în urma atacului mărirea
Fig.10.3. Stolburul solanaceelor frunzuliţelor de sub fruct şi lignificarea fructelor ce nu
(I.V.Voronkievici,1955). ajung să se coacă şi să aibă culoarea roşie
caracteristică.
Transmitere-răspândire. Mycoplasma este cunoscută ca parazită pe 80 specii de
plante ce aparţin la 10 familii botanice. Transmiterea agentului patogen în natură este
asigurată de cuscută şi de insecte. La speciile lemnoase transmiterea mycoplasmei se
realizează prin altoiri.
In natură pagubele produse de mycoplasma sunt direct proporţionale cu răspândirea
insectei ce transmite mycoplasma.
În anul 1996 a fost un an deosebit de favorabil extinderii stolburului, din cauza verii
deosebit de secetoase (cu atac mare de Hyalestes) aşa încât, stolburul a produs ofiliri
grave ale cartofului chiar şi în zonele mai nordice Botoşani, Suceava.
In anii cu primăveri şi veri ploioase şi răcoroase, datorită distrugerii insectei, atacul
de stolbur este doar sporadic şi nu dă pagube însemnate.
Prevenire şi combatere. Culturile de solanacee vor fi corect erbicidate pentru a
diminua atacul de Hyalestes obsoltetus şi a elimina buruienile gazdă ale
mycoplasmei.
127
Stolburul este considerat ca una din bolile cele mai grave ale plantelor din fam.
Solanaceae în condiţiile cultivării lor în zone secetoase. În solele cultivate cu cartof
sau legume terenurile vor fi menţinute la o umiditate corespunzătoare care să
împiedice dezvoltarea insectelor.
Arăturile adânci de toamnă au un rol deosebit în micşorarea rezervei seminţelor de
buruieni, iar la plantarea tuberculilor sau a răsadurilor se va avea în vedere ca pe
tarlalele respective să nu existe vetre de cuscută ce pot transmite micoplasma.
In categoria micoplasmozelor se încadrează şi măturile de vrăjitoare de la cartof,
vârfurile roşii ale cartofilor şi germinarea cu colţi subţiri la cartof, boli a căror
prezenţă este cunoscută de multă vreme în America şi parţial în Europa.

Bacterioze
10.1.5. Înnegrirea bazei tulpinii cartofului şi putregaiul moale
al tuberculilor - Erwinia carotovora pv. atroseptica şi
E. carotovora pv. carotovora
Această boală bacteriană a fost cunoscută şi studiată încă de la sfârşitul
secolului trecut (1899) de către Fraun iar Appel
(1902) şi Hall (1902) izolează bacteriile pe care le
denumesc Bacillus phytophtorus şi B. atrosepticus.
În starea fitosanitară a României pe anul
1930 este semnalată bacteria sub denumirea de
Bacillus pamantaniperda.
Cercetătorii care au evaluat pagubele produse
deaceastă boală, au stabilit că în câmp acestea
variazăîntre 1-5 % şi 10-15 % în depozite, iar
uneori în depozitele prost aerisite pagubele pot fi de
până la70 %.
Simptome. În timpul perioadei de vegetaţie plantele
atacate rămân pitice cu tulpini subţiri, internodii
scurte şi ramuri orientate în sus. Frunzele sunt
Fig.10.4. Înnegrirea bazei tulpinii răsucite spre faţa superioară, tari şi la lovire au un
cartofului şi putregaiul moale al
tuberculilor: 1,2 - tuberculi atacaţi; sunet metalic datorită acumulărilor de amidon din
3- secţiune prin zona atacată; ţesuturi (fig.10.4). Aceste simptome apar datorită
4 - bacterii şi grăuncioare de amidon faptului că baza tulpinilor este atacată şi amidonul
(T. Ferraris, 1938)
din frunze nu coboară la tuberculi. Baza tulpinii are
ţesuturi moi, putrezite, negricioase din care cauză boala se mai numeşte şi “boala
piciorului negru”. La secţionarea tulpinii, se observă brunificarea vaselor. Tuberculii
atacaţi manifestă iniţial o brunificare a inelului vascular, apoi pulpa este transformată
într-un mucilagiu urât mirositor datorită suprainfectării acesteia. Coaja tuberculilor
nu este afectată.
Atacul tuberculilor este favorizat de umiditatea excesivă din pământ, dar în cazul în
care intervine o perioadă secetoasă, în tuberculi atacul se opreşte şi apare un strat de
celule brune, uscate, ce separă zona distrusă de cea sănătoasă. Infectarea tuberculilor
se produce prin rădăcini sau prin răni.

128
În unii ani pot apărea simptome pe tulpini în câmp, iar simptomele pe tuberculi
numai în depozite.
Transmitere-răspândire. Bacteria rezistă foarte mulţi ani în pământ pe resturile
vegetale şi de asemenea, pe suprafaţa tuberculilor cu care este readusă în pământ.
Înmulţirea bacteriei are loc nu numai în vasele conducătoare din tulpini şi tuberculi ci
şi lângă rădăcinile cartofului. În cazul rănirii tuberculilor sau a secţionării lor are loc
un transfer rapid al bacteriilor şi o mărire a atacului.
În câmp infecţia plantelor sau a tuberculilor se face prin răni, sau rădăcini în timp ce
în depozite bacteria poate infecta chiar tuberculii fără leziuni dacă aceştia nu au coaja
groasă şi dacă temperatura este între 20-35oC. Bacteria are o activitate puternică,
distruge pereţii celulelor, circulă prin vasele conducătoare oprind circulaţia apei ceea
ce produce veştejirea plantelor; ţesuturile capătă o culoare brună.
Cercul de plante ce pot fi parazitate este foarte larg. Bacteria trece pe tutun, regina
nopţii, ceapă, usturoi, praz, ţelină, sparanghel, pe toate legumele vărzoase, ardei,
cicoare, castraveţi, dovlecei, morcov, floarea soarelui, zambilă, dalii, stânjenel, crin,
măselariţă etc.
Prevenire şi combatere. Boala poate fi prevenită prin respectarea asolamentelor,
fertilizare echilibrată fără exces de azot ce intensifică putrezirea tuberculilor şi prin
plantare de tuberculi sănătoşi fără răni şi nesecţionaţi. Plantarea trebuie să se facă la
adâncimi mai mici în pământurile argiloase şi la momentul oportun când solul este
încălzit. Lucrările de întreţinere trebuiesc executate în aşa fel încât să se evite rănirea
plantelor sau a tuberculilor.
În vederea depozitării, tuberculii uscaţi fără pământ pe ei, vor fi sortaţi pentru a fi
eliminaţi cei răniţi. Silozurile trebuie să fie uscate, dezinfectate, cu o circulaţie
corespunzătoare a aerului pentru a se putea regla umiditatea aerului (60-70 %) şi
temperatura (1-2oC).
Silozurile vor fi verificate sub aspect termic săptămânal şi dacă se constată creşteri de
temperatură anormale se va deschide silozul şi se vor alege şi elimina focarele de
infecţie.

10.1.6. Râia comună a cartofului - Streptomyces scabies

Boala a fost semnalată în 1847 în Germania, apoi în toate ţările cultivatoare de cartof.
Starea fitosanitară a României o semnalează în 1932 însă cercetări amănunţite sunt
făcute de Tr. Săvulescu, Ana Hulea în 1947 şi de Hulpoi şi col. în 1964; ei au
remarcat o frecvenţă deosebită a acestei boli în Transilvania şi Nordul Moldovei, în
zonele unde s-a practicat monocultura.
Simptome. Tuberculii atacaţi prezintă pe suprafaţa lor pustule plate, adâncite sau
proeminente, de câţiva milimetri în diametru şi neregulate ca formă. În cazul în care
pământul are umiditate mică, boala evoluează, pustulele crapă, se unesc şi pe
suprafaţa tuberculilor apar adâncituri negre (râia de adâncime).

129
 Prezenţa agentului patogen
determină gazda să formeze o zonă
cu celule moarte (suber) şi o creştere
a celulelor din interior spre exterior
ceea ce duce la apariţia
proeminenţelor crăpate şi înnegrite
(fig.10.5).
Transmitere-răspândire. Bacteria
rezistă în tuberculii atacaţi până la 8
luni, iar în pământ poate rezista de la
un an la altul în resturile vegetale.
Fig. 10.5 Râia comună a
Bacteria pe vreme secetoasă, când cartofului (W. Kotte, 1952).
pământul este aerisit, atacă tuberculii
tineri.
Cercul de plante gazdă ale bacteriei include: varza, sfecla, rapiţa, păstârnacul
morcovul, ştirul, zârna şi vinetele. De felul cum urmează aceste plante unele după
altele trebuie să ţinem cont când le plantăm mai, ales în terenurile unde în anii trecuţi
am observat atacul.
Prevenire şi combatere. Atacul acestei bacterii este mult mai mare în terenurile care
nu au aciditate, aşa încât folosirea îngrăşămintelor ce cresc aciditatea va reduce şi
procentul de plante atacate. Îngrăşămintele cu azot măresc sensibilitatea plantelor, iar
ngrăşământul verde de soia scade posibilităţile de atac ale bacteriei. Irigarea culturilor
în perioada maturizării tuberculilor scade foarte mult posibilităţile de atac ale
bacteriei.
Monocultura de cartof, ca şi utilizarea la plantare a tuberculilor parţial atacaţi, poate
duce în condiţiile unui an secetos, la deprecierea cantitativă şi calitativă a
tuberculilor.
Cultivarea de lucernă sau soia poate reduce procentul de atac al acestei bacterii
deoarece o bacterie (Bacillus subtilis), frecvent găsită în pământul cultivat cu soia,
produce un antibiotic care distruge bacteria ce produce râia comună.
Folosirea erbicidului 2,4-D a dus la scăderea frecvenţei atacului de râie comună,
deoarece erbicidul distruge buruienile pe care bacteria se poate găsi.

10.1.7. Putregaiul inelar al tuberculilor - Clavibacter michiganensis

ssp. sepedonicus
Această boală descrisă în 1914 este semnalată în toate ţările mari
cultivatoare de cartof, Germania, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Polonia, Suedia,
Rusia, iar pentru România este considerată boală de carantină deşi, în Moldova a fost
găsită încă din 1929. Pierderile anuale sunt relativ mici, deşi uneori pot ajunge la 50
% (B. Plămădeală, 1987).
Simptome. Plantele atacate manifestă către sfârşitul perioadei de vegetaţie o uşoară
veştejire a frunzelor inferioare şi o decolorare a acestora în verde-pal, apoi în galben,
înainte de uscare.

130
În tuberculi se observă la începutul atacului, zone galben-crem în lungul ţesuturilor
cu vase conducătoare, în apropierea tulpinilor subterane. Într-un stadiu mai avansat,
în zona inelului cu vase conducătoare apar caverne în care ţesuturile sunt înmuiate
(fig.10.6). Tuberculii atacaţi,
prin presare elimină din
caverne exudat bacterian. În
acest stadiu se observă în jurul
ochilor pete roşiatice, iar
învelişul are crăpături
neregulate, stelate.
Transmitere-răspândire. Fig.10.6. Putregaiul inelar al
tuberculilor -
Bacteria este transmisă de la (E. Docea şi V. Severin , 1964).
un an la altul prin intermediul
tuberculilor bolnavi, iar atacul este amplificat dacă se practică secţionarea
tuberculilor mari înainte de plantare. La plantele bolnave, infectarea tuberculilor se
face prin tulpinile subterane, primele simptome apărând în zona de prindere a
tuberculilor, apoi bacteria circulă prin vasele conducătoare.
Folosirea maşinile de plantat pe terenurile unde s-a manifestat boala reprezintă o
sursă importantă de infecţie. Testele experimentale au dovedit că şi gândacul din
Colorado, cicadele sau păduchele de frunză pot să transmită bacteria.
Prevenire şi combatere. Metoda de prevenire cea mai eficace este plantarea de
tuberculi sănă toşi şi dezinfecţia maşinilor de plantat şi calibrat.
În loturile semincere nu se admite folosirea tuberculilor secţionaţi, deoarece prin
sucul de pe cuţit pot fi contaminaţi de la un tubercul bolnav 20-30 tuberculi
sănătoşi.Când se impotă cartofi trebuie să existe certificate din care să rezulte că în
ţara expediatoare nu a existat bacteria, cel puţin în ultimii 2 ani de cultură.
În depozite şi centrele de ambalare trebuie respectate cu stricteţe măsurile de igienă
iar containerele şi materialele de ambalat să fie noi sau dezinfectate.

10.1.8. Veştejirea bacteriană a cartofului - Pseudomonas solanacearum

Boala este foarte răspândită în zonele tropicale, subtropicale şi temperate ale
globului, în România fiind semnalată de Tr. Săvulescu în 1941. Este inclusă pe lista
bolilor de carantină, deoarece poate produce pagube destul de mari (1-15 %) la
cartof, tutun, vinete, ardei, tomate, banan dar trece şi la alune de pamânt, bumbac şi
ricin.
Simptome. Bacteria opreşte creşterea
în înălţime veştejirea şi îngălbenirea
frunzelor. Deşi, infecţiile se pot
produce pe toată perioada de
vegetaţie, cel mai mult suferă
plantele tinere care se veştejesc
rapid, frunzelor se brunifică fără a se
răsuci (fig.10.7).
Ţesuturile infectate se înnegresc, iar
Fig.10.7. Veştejirea
din secţiunile făcute în tulpini se bacteriană
(C.M. Messiaen, 1991).
131
scurge exudat bacterian de culoare gri-brună, strălucitoare.
Tuberculii infectaţi au ochii din zona vârfului de culoare cenuşie-maro şi prin ei iese
goma bacteriană ce poate fixa grăunciori de pământ.
Transmitere-răspândire. Bacteria este transmisă de la un an la altul prin tuberculii de
sămânţă. În zonele cu temperaturi mai scăzute bacteria poate persista şi în plante de
zârnă.
Prevenire şi combatere. Ca metodă de prevenire se recomandă plantarea de tuberculi
sănătoşi. Toate celelalte metode de combatere chimică chiar şi antibioticele s-au
dovedit a fi ineficiente. Rotaţia cartof-porumb-fasole a redus cantitatea de bacterii din
pamânt. Creşterea acidităţii în pământ a micşorat de asemenea, procentul de atac al
acestei bacterii. În vederea limitării atacului se interzice tăierea la plantare a
tuberculilor, ceea ce ar putea mări de 2,5 ori frecvenţa atacului şi distrugerea
plantelor de zârnă.
Agentul patogen este inclus pe lista de carantină internaţională, întrucât existenţa
raselor fiziologice şi a unui cerc larg de plante gazdă face deosebit de dificilă
prevenirea instalării atacului.

Boli produse de ciuperci

10.1.9. Râia neagră - Synchytrium endobioticum
Ciuperca este originară din America de Sud de unde a pătruns în Europa fiind
semnalată în Marea Britanie (1870) şi Ungaria (1896).
În România a fost găsită în 1921 în zona Făgăraşului, dar zona contaminată a fost
restrânsă, pentru ca după 1942 datorită transportului cartofului în timpul celui de-al
II-lea război mondial, să apară zone de infecţie în Hunedoara, Maramureş, Suceava,
Cluj, Braşov, Sibiu, Bacău, Bistriţa Năsăud, Alba şi Argeş, de unde boala s-a extins
cu toate măsurile de protecţie aplicate.
Pagubele produse de această ciupercă sunt destul de mari, ea fiind inclusă pe lista
bolilor de carantină internaţională, ceea ce limitează posibilităţile de circulaţie şi
vânzare a tuberculilor.
Simptome. Ciuperca atacă pe tuberculi, tulpinile subterane şi aeriene şi uneori pe
frunzele ce vin în contact direct cu suprafaţa
pământului (bilonului). Porţiunile infectate prezintă
excrescenţe buretoase, încreţite, datorită creşterii
exagerate şi neuniforme a ţesuturilor parazitate. Pe
tuberculi, în jurul ochilor apar ţesuturi încreţite,
asemănătoare inflorescenţelor de conopidă. Aceste
excrescenţe, la început cât bobul de mazăre, sunt
albicioase apoi cresc, depăşesc chiar mărimea
tuberculului şi se închid la culoare, devin brune-
negricioase. Spre toamnă, foştii tuberculi se
dezorganizează iar excrescenţele încep să se rupă în
porţiuni mai mici. Pe tulpini şi frunze, excrescenţele
au culoare verde, apoi brun-neagră. Tulpinile
subterane pe care apar excrescenţe, nu mai formează
Fig.10.8. Râia neagră - tuberculi şi după căderea tumorilor prezintă mici
(E. Rădulescu, 1967)
132
cicatrici. În pământ, pe tuberculi pot fi întâlnite şi excrescenţe sub formă de frunză
groasă, licheni sau tuberculi cu coaja ondulată, zbârcită (fig.10.8).
În cazul atacului timpuriu planta are puţine tulpini şi frunze iar la atacurile târzii
boala nu se poate depista decât la recoltare, în vegetaţie tufa prezentând chiar un
aspect de mătură de vrăjitoare (tulpini multe dar subţiri).
Transmitere-răspândire. Ciuperca atacă tuberculii cultivaţi în pământuri acide, cu
temperaturi cuprinse între 15-24oC şi cu umiditate de 60-80 %. Variaţiile mari de
temperatură favorizează atacul şi permit înmulţirea rapidă a ciupercii.
În verile reci, cu temperaturi sub 18oC şi cu precipitaţii abundente, se înregistrează
pagube însemnate mai ales în condiţii de monocultură sau rotaţii de scurtă durată,
deoarece sporii de rezistenţă pot rămâne viabili 8-10 ani iar apa din pământ ajută la
răspândirea sporilor ciupercii.
Soiurile de cartof manifestă o rezistenţă diferită faţă de această ciupercă.
Cercetătorii Staţiunii de Cercetări Suceava aflată în zona favorabilă atacului de râie
neagră, testează la centrul Pojorâta, pe un teren puternic infestat noile soiuri create de
amelioratori pentru a putea recomanda zonarea acestora sub aspectul rezistenţei sau
toleranţei lor la această ciupercă .
Cele mai bune sunt soiurile hipersensibile la care, în momentul pătrunderii sporului în
celulă, aceasta moare imediat şi odată cu ea şi ciuperca ce este parazită obligată. Prin
uscarea acestor celule tuberculul se acoperă cu un strat de celule moarte, ce vor
constitui un baraj pentru următorii spori ajunşi pe suprafaţa tuberculilor.
Transmiterea ciupercii este deci asigurată în cursul vegetaţiei de spori, iar de la un an
la altul de spori de rezistenţă din pământ sau, din particulele de pământ de pe
tuberculii sănătoşi, maşini agricole, mijloace de transport etc. Sporii de rezistenţă pot
fi aduşi în câmp odată cu gunoiul de grajd provenit de la animalele hrănite cu
tuberculi infectaţi, nefierţi.
Prevenire şi combatere. Respectarea măsurilor de carantină internă şi externă
limitează zonele de atac şi pagubele ce pot apărea. Plantarea de tuberculi sănătoşi
proveniţi din zone necontaminate, în pământuri uşoare, în asolamente de lungă durată
(cartof o dată la 6-8 ani) asigură producţii mari. Corectarea acidităţii pământului,
fertilizarea cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd bine fermentat, fără spori de
rezistenţă viabili), irigarea cu doze moderate, restrâng posibilităţile de infecţie ale
ciupercii.
În zonele favorabile pentru evoluţia ciupercii, se vor face controale riguroase, se va
urmări distrugerea plantelor ce pot fi gazde pentru ciupercă şi se vor planta tuberculi
numai din soiurile rezistente sau hipersensibile. În focarele de infecţie depistate, vrejii
se vor arde, iar tuberculii vor fi industrializaţi pe loc sau se vor fierbe pentru hrana
animalelor. Terenul din zona infestată, delimitată, se va ara la 20-25 cm adâncime şi
se va trata suprafaţa cu dezinfectanţi puternici de sol.

10.1.11. Mana cartofului - Phytophthora infestans

Originară din America de Sud, boala a produs de-a lungul anilor epidemii grave
(S.U.A. (1843), Canada (1845), Belgia, Olanda, Franţa, Anglia). Distrugerea
culturilor de cartof ale Irlandei în 1845 şi în anii următori a dus la plecarea populaţiei
în America datorită “foamei irlandeze”.
133
În România primele semnalări aparţin lui G. Maior (1897) pentru ca apoi boala să se
intensifice, cu pagube economice mari (5-22 t/ha) mai ales în zonele de mare cultură
a cartofului.
Simptome. Mana se manifestă pe organele aeriene ale plantei dar şi pe tuberculi. Pe
frunze simptomele apar înainte de înflorit şi continuă până toamna. Se observă pete
aproximativ circulare galbene-untdelemnii, care în scurt timp devin arsuri brune cu
un inel gălbui. Pe faţa inferioară a frunzelor apare un puf fin albicios, alcătuit din
miceliul ciupercii. Vremea umedă şi răcoroasă favorizează extinderea ciupercii aşa
încât, întreaga suprafaţă a frunzelor se brunifică. În condiţii de temperatură scăzută
(+10, +15oC) şi umiditate ridicată se brunifică codiţele frunzelor şi chiar vârfurile
lăstarilor împreună cu toate frunzele superioare
Tuberculii atacaţi au pe suprafaţa lor zone brune-cenuşii, cu ţesuturile puţin
scufundate. În secţiune de pe suprafaţa zonei brune se observă cum progresează spre
centru o coloraţie cenuşie-difuză. Secţiunile atacate ţinute în mediu umed şi la
temperatură de 20-25oC se acoperă rapid cu un puf alcătuit din miceliul ciupercii
(fig.10.9).
Transmitere-răspândire. Transmiterea bolii de
la un an la altul este asigurată de tuberculii
mănaţi care au rămas în stocul materialului de
plantat. Tuberculii mici, mănaţi, rămaşi în
pământ pot constitui o sursă de infecţie numai în
cazul monoculturii când dau samulastră gata
infectată, însă dacă există un asolament sau
măcar o rotaţie de 3 ani această sursă de infecţie
nu trebuie luată în considerare.
Fig.10.9. Mana cartofului: Din tuberculii mănaţi apar lăstari
a-atac pe suprafaţa tuberculului; brunificaţi la locul prinderii lor de tuberculi, iar
b-secţiune prin tubercul atacat; pe lăstari apar primele frunzuliţe cu foliole
c-frunză atacată; d-miceliu; e-spori pătate pe care apar spori (infecţie primară
(Dumitraş Lucreţia, 1988). generalizată). Sporii pot să ajungă la suprafaţa
pamântului prin urcarea apei din pământ şi apoi pot produce noi infecţii (infecţii
secundare).
Primele infecţii se observă la 35 zile de la plantat dacă, precipitaţiile sunt scăzute
(0,5-4 mm/zi), sau chiar mai repede, dacă nivelul precipitaţiilor este mai ridicat.
Declanşarea atacului generalizat de mană este asigurat dacă între tuberculii plantaţi
se găsesc mai mult 0,002 % tuberculi mănaţi.
Sporii ciupercii se răspândesc prin vânt, cel puţin 11 km/zi ceea ce poate produce
distrugerea a 100 ha în condiţiile existenţei unui focar de infecţie, în zone cu
precipitaţii abundente şi temperaturi moderate.
Prevenire şi combatere. Plantarea cartofului va fi făcută numai cu tuberculi din soiuri
rezistente la agenţi patogeni existenţi în zonă, tuberculi proveniţi din tarlalele tratate,
pentru a se reduce frecvenţa tuberculilor mănaţi sub 0,002 %. În aceste tarlale se va
urmări cosirea prematură a vrejilor şi îndepărtarea lor pentru a împiedica infecţiile
tardive ale tuberculilor.

134
Plantarea tuberculilor nu va fi efectuată prea la suprafa]ţă sau într-un pământ prea
nisipos, ce ar permite ajungerea uşoară a sporilor de pe frunze la tinerii tuberculi, nici
în pământurile grele ce reţin apa, pământuri ce favorizează şi atacul bacteriilor la
tuberculii tineri.
Fertilizarea se va face cu doze moderate de azot, fosfor, potasiu, (N90P80K60 + 25 t
gunoi de grajd) pentru mărirea rezistenţei plantelor.
La întocmirea asolamentelor trebuie să se ţină seama de faptul că ciuperca mai atacă
tomatele, vinetele şi alte solanacee sălbatice.
Lucrările agrotehnice executate corect (bilonarea, erbicidarea, irigarea cu doze
moderate) asigură vigurozitatea plantelor, aerisirea culturii şi sunt factori
defavorizanţi ai evoluţiei ciupercii. Prin preîncolţirea tuberculilor se pot elimina
tuberculii bolnavi şi deci scade procentul de atac.
Combaterea agentului patogen se face la avertizare prin tratamente periodice. Primul
tratament se face când plantele au 20-30 cm, când frunzele plantelor de pe acelş[i
rând se ating. În acest stadiu este posibil ca abia să se observe cele câteva plante (5 %
sau chiar mai pu]in) infectate iniţial, dar dacă nu se execută acest tratament, are loc
evoluţia explozivă a bolii ce nu mai poate fi oprită. Tratamentul trebuie executat cu
utilaje ce dau picături foarte fine, care vor acoperi total frunzişul, urmărind cu grijă
respectarea dozei la hectar. În cazul fungicidelor de contact trebuie să se realizeze o
pulverizare fină cu 200-500 picături/cm2, iar la fungicidele sistemice 50-70
picături/cm2.
Se recomandă ca primele tratamente să se facă folosind produse ditiocarbamice care
pot chiar stimula creşterea foliajului şi lăstarilor, următoarele tratamente se vor face
cu produse sistemice sau cuprice (în alternanţă), iar ultimele tratamente se vor face cu
produse stanice.
Produsele recomandate în combaterea agenţilor patogeni ai cartofului sunt în general
avizate pentru mană, dar sunt eficace şi pentru alţi agen]i patogeni Se are în
vedere să nu se aplice 2 tratamente consecutive cu produse din aceeaşi grupă, pentru
a nu se ajunge la rase noi rezistente, iar în zonele bogate în precipita]ii se preferă
produsele sistemice care, chiar dacă sunt spălate vor fi absorbite prin rădăcini sau
amestecurile de substanţe care dau rezultate foarte bune în vederea prevenirii sau
combaterii manei se vor face tratamente cu produse din grupele: Blue Shield 50 WG-
3 kg/ha trat.; Curenox 50- 3 kg/ha; Champion 50 WP -3 kg/ha; Funguran OH 50 WP-
3 kg/ha; Kocide 2000-1,5 kg/ha/trat.; Kocide 101-3,4 kg/ha `n 1000 l apă;
Turdacupral 50 P 4-5 kg/ha; Antracol 70 WP 1,5-2,5 kg/ha (t.p. 7 z); Dithane 75 WG
2-2,5 kg/ha (t.p. 21 zile),etc.
În practică, folosirea amestecurilor de produse a dus la eliminarea posibilităţilor de
apariţie a raselor rezistente la o grupă de fungicide.

10.1.12. Putregaiul uscat al tuberculilor - Fusarium sp.

Boala se poate instala din câmp pe plante însă pagubele mari se înregistrează în
timpul depozitării tuberculilor.

135
 Simptome. Speciile genului Fusarium ce
parazitează cartoful produc simptome variate.
Fusarium oxysporum produce o ofilire în masă a
plantelor şi chiar pieirea lor, plantele prezentând
un ritm încet de creştere, ceea ce se observă printr-
o neuniformitate a înălţiimii plantelor. Tuberculii
atacaţi au pulpa apoasă, putrezesc, frunzele se
Fig.10.10 Putregaiul uscat al ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă, iar tulpinile ca
tuberculilor: (G. Goidanich, şi tuberculii prezintă o brunificare a vaselor
1964). conducătoare (fig.10.10).
Fusarium solani var. eumartii produce o îngălbenire a limbului frunzelor, urmată de
brunificarea frunzelor de la vârful tulpinilor apoi şi a celor bazale. Baza tulpinii şi
rădăcinile tinere putrezesc şi devin sfărâmicioase. În tulpini, în măduvă şi în pulpa
tuberculilor apar pete brune şi o brunificare a vaselor.
F. coeruleum pătrunde prin răni sau mici zgârieturi provocate de nematozi în
tuberculi şi evoluează în depozitele prost aerisite, unde temperaturile cresc (15-28oC)
şi umiditatea este mare (50-80 %).
Tuberculii infectaţi prin răni prezintă mai întâi o încreţire şi brunificare a zonei
afectate, apoi coaja se încreţeşte formând cercuri neregulate în zona brunificată şi
uscată, zonă ce se scufundă. În mediu umed, pe suprafaţa tuberculului apar pernuţe
pufoase albe, gri sau roz şi tuberculul putrezeşte în profunzime. În mediu uscat,
tuberculii se întăresc şi se secţionează cu greutate. Pulpa afectată devine
sfărâmicioasă sub coaja intactă.
Transmitere-răspândire. Aceste ciuperci rezistă mult timp în pământ, pe resturile de
plante, sub forma de spori sau spori de rezistenţă.
Atacul nematozilor însoţit de variaţii bruşte de temperatură şi umiditate sensibilizează
plantele şi favorizează atacul ciupercilor ce se răspândesc apoi prin spori cu ajutorul
vântului (în cazul atacului tulpinilor şi a frunzelor) sau cu ajutorul apei din pământ (în
cazul atacului la tuberculi). La recoltarea tuberculilor, ciupercile sunt răspândite
odată cu praful de pe containere, coşuri sau sacii reutilizaţi şi nedezinfectaţi.
Prevenire şi combatere. Măsurile agrofitotehnice prin care se crează condiţii optime
de dezvoltare plantelor, micşorează posibilităţile de instalare a atacului acestor
ciuperci. La recoltare şi însilozare se vor lua măsuri pentru a feri tuberculii de răni.
Tuberculii pătaţi sau răniţi nu vor fi introduşi în siloz unde există riscul infectării
tuberculilor sănătoşi şi a înregistrării de pagube mari.
Depozitele precum şi containerele, lăzile sau sacii cu care se transportă tuberculii vor
fi dezinfectaţi cu o soluţie de formalină 5 %. Păstrarea unei temperaturi constante de
4-6oC şi a unei aeraţii corespunzătoare, crează condiţii nefavorabile evoluţiei acestor
ciuperci în timpul depozitării.
Plantarea se va face cu tuberculi sănătoşi ce au fost bine păstraţi în siloz, tuberculi din
soiuri rezistente la fuzarioză sau trataţi cuproduse din grupele: Derosal 50 SC-0,1 %
sau 0,2 kg/t (depozit); Derosal 50 WP-0,2 kg/t; Rovral 50 WP-0,2 % (depozit);
Caroben 75 PTS-0,2 % (depozit).

136
 10. 2. Bolile sfeclei

Viroze
10.2.1. Îngălbenirea necrotică a nervurilor sfeclei -
Beet necrotic yellow vein virus
Virusul a fost izolat şi studiat în Japonia apoi a fost găsit în Italia, Franţa
Germania, Iugoslavia, Bulgaria şi România în asociere cu rizomania sfeclei. A.
Codrescu şi col. (1981), Al. Macovei şi A. Puşcaşu (1985) semnalează boala ca fiind
deosebit de păgubitoare în zonele de mare cultură a sfeclei pentru zahăr.
Simptome. Virusul afectează rădăcinile şi
ca urmare pe frunze apare decolorarea,
îngălbenirea şi apoi brunificarea nervurilor. În
funcţie de faza în care se instalează atacul şi de
condiţiile climatice, apare ofilirea sau chiar
pieirea plantelor. Pe corpul sfeclei se dezvoltă
exagerat radăcinuţele luând forma de "barbă"
simptom asemănător cu cel dat de Heterodera
Fig.10.11. Îngălbenirea necrotică a schachtii, dar în acest caz lipsesc chiştii
nervurilor sfeclei: A-rădăcină sănătoasă; caracterisitici nematodului. Rădăcinile sfeclelor
B,C-rădăcini atacate (C. M. Messiaen,
1991). sunt mici (asemănătoare pătrunjelului), se
brunifică, sau au vârful foarte subţiat. În
secţiune, se observă că vasele conducătoare sunt galbene, apoi brune (fig.10.11).
Atacul are loc în vetre, ce se recunosc uşor datorită decolorării şi ofilirii plantelor în
cursul zilei şi revenirii lor la normal noaptea.
Transmitere-răspândire. Transmiterea virusului în natură este asigurată de ciuperca
de sol Polymyxa betae ce acumulează virusul în timpul parazitării. Sporii de
rezistenţă ca şi sporii ciupercii, conţin virusul pe care îl transportă. Particulele de
pământ infestate cu spori pot fi duse de vânt la distanţe mari, aşa încât aria de
răspândire a virusului creşte foarte repede, iar în cazul rotaţiilor scurte sau a
asolamentelor defectuos alcătuite pagubele pot fi mari.Virusul infectează şi spanacul,
fapt de care trebuie să se ţină cont la succesiunea culturii în asolament.
Prevenire şi combatere. Terenurile contaminate trebuiesc identificate şi din acele
zone se va interzice transportul sfeclei. Plantele bolnave vor fi arse, atelajele şi
uneltele folosite vor fi dezinfectate cu bromură de metil prin fumigaţie 30-40 g/m3,
iar terenul se va dezinfecta folosind Dazomet 750 kg/ha.Tarlalele infestate vor fi
cultivate cu plante prăşitoare la care lucrările de
îngrijire duc la distrugerea buruienilor şi a ciupercii
Polymyxa betae, transmiţătoarea virusului. Principala
măsură de prevenire este însă utilizarea de soiuri
tolerante.
10.2.2. Mozaicul sfeclei - Beet mosaic virus
Viroza cunoscută sub numele de mozaicul sfeclei a
fost descrisă în 1915 şi în prezent este răspândită în
toate zonele cultivatoare de sfeclă, producând pagube
mai mari în cultura de seminceri, unde până în toamnă
137
Fig.10.12. Mozaicul sfeclei:
(P. Sorauer, 1954).
80 % din plante pot fi bolnave (V. Ciochia şi col., 1980), iar în cultura obişnuită
pentru rădăcini reduce esenţial producţia şi procentul de zahăr al acesteia cu 7-18 %
(I. Pop şi col., 1968).
Simptome. Frunzele tinere mozaicate privite prin transparenţă prezintă pete mici,
verzi deschis sau alburii, de forme variate, puncte, inele, pete neregulate, linii sau
re]ele de linii (fig.10.12). În perioadele calde ale verii, simptomele dispar şi reapar
sub formă de arsuri spre sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Transmitere-răspândire. Virusul se transmite în natură cu ajutorul a peste 28 specii
de afide. Acestea după ce se hrănesc 6-10 sec., iau virusul din celula virotică şi apoi
timp de 1-4 ore pot să transmită virusul. Butaşii de sfeclă virotici asigură prezenţa
bolii în culturile semincere şi de la acestea virusul trece la culturile de sfeclă pentru
industrializare sau la spanac, mac, trifoi, sulfină sau la plante ca: ştir, lobodă,
nemţisor. Procentul plantelor infectate creşte odată cu zborul ridicat al insectelor pe
parcursul perioadelor secetoase ale anului.
Prevenire şi combatere. Întrucât virusul în primăvară este transmis de afide de la
plantele însilozate, se recomandă distrugerea acestora, utilizarea materialului
semincer sănătos şi arderea resturilor înainte ca insectele să înceapă zborul.
Parcelele cu sfeclă pentru sămânţăse vor amplasa la distanţă de cel puţin 500 m faţă
de cultura de spanac, ce poate avea plante virotice încă din toamnă.
Un rol deosebit îl au stropirile cu insecticide, în special în cultura pentru butaşi şi cea
destinată producerii de seminţe.
10.2.3. Îngălbenirea sfeclei - Beet yellows virus
Boala a fost descrisă în Belgia (Roland, 1936), Anglia (Watson, 1942) [i `n România
de Alice Săvulescu şi col. (1964). În zonele de mare cultură industrială şi seminceră
de sfeclă, viroza poate da pagube de 29-38,5 % la producţia de rădăcini, 42 % la
producţia de zahăr şi 18-70 % la cea seminceră.
Simptome. Plantele tinere infectate prezintă frunze cu nervurile transparente, apoi pe
frunze apar zone decolorate între nervuri. Frunzele încep să se îngălbenească de la
vârf spre bază şi de la margini spre nervura principală. Ţesuturile frunzelor sunt
îngroşate cu suprafaţa lucioasă, iar în final apar
puncte brune (fig.10.13). La semincerii infectaţi se
observă frunze mici îngălbenite îngroşate şi casante.
Simptomele pot fi confundate cu cele produse de
lipsa de magneziu, la care îngăllbenirea este limitată
la spaţiul dintre nervurile în lungul cărora rămân
zone late verzi. Cercul de plante gazdă a virusului
este larg: spanac, ştir, lobodă, mac, pătlagină,
troscot, rocoţea, punguliţă.
Transmitere-răspândire. Transmiterea virusului este
asigurată de Cuscuta şi de mai multe specii de afide.
De la un an la altul virusul rămâne în semincerii de
sfeclă, în spanacul semănat toamna precum şi în
Fig.10.13. Îngălbenirea sfeclei: buruienile multianuale.
(P. Sorauer, 1954). Prevenire şi combatere. Izolarea spaţială a
culturilor pentru sămânţă faţă de cultura de spanac
138
este obligatorie, iar întreţinerea culturilor de sfeclă seminceră, sfeclă roşie sau de
zahăr este un factor important în micşorarea procentului de plante virozate.
Combaterea chimică a insectelor limitează răspândirea virusului.

Boli produse de ciuperci

10.2.4. Putrezirea seminţelor germinate şi a tinerelor plantule - Pythium sp.,
Phoma betae, Aphanomyces sp., Fusarium sp., Rhizoctonia solani
În anii cu primăveri umede, la sfecla semănată în terenuri mai grele şi cu lipsă de
fosfor, este des întâlnită această boală. Condiţiile deosebite din aceste terenuri sunt
favorabile înmulţirii nematozilor, care vor crea mici leziuni, prin care una sau mai
multe ciuperci din sol vor intra şi vor produce putrezirea seminţelor germinate sau a
tinerei plantule. Atacul poate fi cu greu observat, constatând doar golurile în culturi
cu pagube de până la 20 % (E. Rădulescu şi V. Bulinaru, 1957).
Simptome. Boala se manifestă de la germinarea seminţelor şi până la apariţia primei
perechi de frunze adevărate. Pe sămânţa abia germinată, rădăcini sau tânăra plantă se
observă zone brunificate. Pe ţesuturile afectate pot apărea fructificaţiile agenţilor, sau
se pot instala ciuperci sau bacterii de sol care vor continua distrugerea zonelor
brunificate (fig.10.14).
În cazul zonelor putrezite umed, se pot constata în
analizele microscopice spori de la Pythium sp., iar
dacă ţesuturile brunificate putrezesc uscat, se vor
observa fructificaţii cu spori de tip Phoma.
Uneori baza tulpinii se înnegreşte, se subţiază şi
chiar primele frunzuliţe sunt negre, acest simptom
fiind caracteristic atacului de Aphanomyces sp. Pe
Fig.10.14. Putrezirea semintelor plantele debilitate se instalează fuzariozele, ce
germinate a tinerelor plantule dau mucegaiuri albe sau roz.
Pe plantulele debilitate se instalează ciuperci din genul Fusarium care dau mucegaiuri
albe sau roz.
Transmitere-răspândire. Instalarea ciupercilor ca şi evoluţia atacului, extinderea
bolii, depinde de foarte mulţi factori agrotehnici, climatici sau este în corelaţie directă
cu evoluţia atacului nematozilor şi a dăunătorilor.
Ciupercile se răspândesc în cursul vegetaţiei prin spori duşi de apa din sol, iar de la
un an la altul rezistă sub formă de spori , micelii şi microscleroţi, spori de rezistenţă
sau fructificaţii de rezistenţă.
Prevenire şi combatere. Sfecla va trebui semănată la epoca optimă, în terenuri
echilibrat fertilizate, aerate pentru ca să se scurteze perioada de la germinare şi până
la răsărire, perioadă în care se instalează agenţii patogeni ai acestei boli. Întrucât o
parte dintre aceşti agenţi patogeni pot fi aduşi odată cu sămânţa, aceasta se va trata
cu: Dithane 75 WG-8 kg/t săm.; Dithane M 45-8 kg/t săm.; Vondozeb-8 kg/t săm.;
Vondozeb 75 DG-8 kg/t săm.; Tiradin-10 l p.c./t săm.; Tiradin 70 PUS-8 kg/t săm.;
Tachigaren 70 WP- 6 kg/t săm.; Tiramet 60 PTS-5 kg/t săm.

139
10.2.5. Mana sfeclei - Peronospora farinosa f. sp. betae
În primăverile reci şi umede, în zonele de mare cultură a sfeclei, poate apărea
această boală care produce pagube însemnate, de până la 15 %, la producţia de
rădăcini şi de 25 % la conţinutul de zahăr. Butaşii seminceri infectaţi putrezesc în
timpul păstrării lor în silozuri.
Simptome. Boala se poate instala pe sfecla abia răsărită, când pe acestea se observă o
îngălbenire asociată cu formarea unui puf cenuşiu-violaceu pe partea lor inferioară. În
această primă fază de atac, ciuperca poate produce pieirea plantelor (fig.10.15).
Simptomele clasice apar însă pe plantele
semincere, unde pe frunzele tinere din centrul
rozetei se observă o îngălbenire urmată de
încreţirea ăi răsucirea frunzei de la margini spre
partea inferioară, unde apare puful cenuşiu-
violaceu. Planta după distrugerea frunzelor
tinere, formează noi frunze. Tija florală de la
plantele mănate are axul scurt, cu flori grupate
în ciorchine, brunificate, iar ca urmare plantele
Fig.10.15. Mana sfeclei: a-plantă
atacată; b-miceliu cu spori (J. Eriksson,
se pot usca înainte de vreme.
1926). Transmitere-răspândire. Primele infecţii se
constată pe frunzele sfeclei din cultura
seminceră, atacul pornind de la butaşii bolnavi. Agentul patogen se răspândeşte în
cursul perioadei de vegetaţie, prin sporii ce apar pe miceliile cenuşii-violacei.
Infec]iile secundare pot avea loc de mai multe ori pe ani `n func]ie de temperatur\
(sporii apărând la temperaturi de 0-28oC, cu optim la +6oC) şi de precipitaţiile care
favorizează infecţia. De la un ciclu de vegetaţie la altul, agentul rezistă sub formă de
miceliu de infecţie în butaşi şi seminţe sau sub formă de spori de rezistenţă.
Prevenire şi combatere. În vederea evitării instalării atacului, la culturile industriale
se recomandă, izolarea lor spaţială la cel puţin 1000 m faţă de culturile semincere,
unde apare mai întâi mana. La semănat vor fi folosite doar seminţele din loturi
certificate în care nu a fost semnalat agentul patogen. În culturile semincere se vor
face tratamente repetate (în special în primăverile reci şi umede) cu: Funguran OH 50
WP-4 kg/ha; Dithane 75 WG-0,2 %; Samânţa se va trata cu: Apron XL 350 ES-4 l/t
sămânţă.
În cazul în care atacul este sporadic, plantele bolnave se vor distruge. Toamna, la
recoltare, resturile vegetale de la decoletarea sfeclei se vor `nsiloza, iar cele de la
culturile semincere se vor arde pentru a micşora numărul de spori rămas.
Cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi la mană este cea mai eficientă metodă de
prevenire a distrugerilor date de mană.

10.2.6. Făinarea sfeclei - Erysiphe betae

Boala a fost semnalată la începutul secolului XX, în Cehoslovacia, apoi s-a
răspândit în toată Europa. În România primele semnalări le-a făcut C. Sandu-Ville
(1936) care a remarcat şi pagubele mari produse de această ciupercă în 1954 şi 1967
în Moldova. Un studiu amănunţit al comportării ciupercii în Moldova l-a efectuat
Didina Caea (1974).
140
Simptome. Boala poate fi recunoscută uşor datorită miceliului albicios, fin care poate
acoperi toată frunza. Miceliul devine alb-pulverulent datorită sporilor, apoi cenuşiu
datorită fructificaţiilor sexuate, care sunt negre. Sub pâsla miceliană, parazită de
suprafaţă, ţesuturile parazitate se îngălbenesc, iar frunzele se brunifică şi se usucă
prematur (fig.10.16). Boala este observată mai întâi pe frunzele plantelor din culturile
pentru seminţe şi la interval de 1-2 săptămâni se va observa şi pe sfecla din anul I.
Perioadele cu temperaturi
ridicate şi umiditate scăzută,
determină o veştejire uşoară a
foliajului, condiţie favorabilă
pentru instalarea atacului
ciupercii.
Transmitere-răspândire. În
perioada de vegetaţie ciuperca
este răspândită de sporii de tip
Oidium ce germinează uşor la
Fig. 10.16 Făinarea sfeclei: a-atac pe
suprafaţa frunzelor slab frunză; b-fructificaţie de
veştejite. De la un an la altul rezistenţăcu spori (Olga
ciuperca rezistă prin
fructificaţiile de rezistenţă rămase pe resturile vegetale.
Prevenire şi combatere. Boala se observă de obicei spre toamnă pe frunzele mai
bătrâne cu vitalitate scăzută şi pe frunzele sfeclei pentru sămânţă. Pentru culturile
obişnuite, tratamentele chimice nu se justifică economic, în schimb la culturile pentru
samânţă unde, în mod obişnuit până la recoltare, se fac tratamente se recomandă ca la
depăşirea P.E.D.(un sfert de frunză acoperită cu pâslă albă) în soluţiile de tratat se
vor pune şi produse pe bază de sulf sau sistemice din grupele: Thiovit-5 kg/ha;
Baycor 300 EC-2 l/ha (t.p. 28 z.); Impact 125 SC-0,5 l/ha (2 trat. la 42 z.); Score 250
EC-0,3 l/ha-2 tratamente în 300 l apă/ha; Tilt 250 CE RU-0,3 l/ha (t.p.28 zile).
Însilozarea resturilor de frunze rămase de la decoletare micşorează numărul de spori
din tarlalele ce au fost cultivate cu sfeclă.

10.2.7. Putregaiul inimii sfeclei - Pleospora bjoerlingii,

f.c.Phoma betae
Boala cunoscută şi sub numele de pătarea brună a frunzelor, este una dintre
cele mai frecvente boli ale sfeclei semnalată de Tr. Săvulescu (1944, 1949, 1953) şi
de I. Comes (1959, 1961, 1972), ca producând pagube însemnate - 15-40 % din
recoltă.
Simptome. Ciuperca atacă tinerele plantule până la răsărire, unde în complex cu alte
ciuperci, poate produce putrezirea acestora. În timpul verii pe frunze apar pete de
decolorare, mari, circulare, de 0,5-2 cm în diametru. Ţesuturile din dreptul petelor se
brunifică şi pe ele se observă cercuri concentrice, alcătuite din puncte mici negre. Pe
plantele semincere apar pete pe frunze, tulpini şi chiar pe seminţe unde, înainte de
recoltare se observă şi puncte mici negre.

141
 Atacul pe rădăcini se manifestă printr-o
colorare în cenuşiu a ţesuturilor de sub rozeta de
frunze, ţesuturi ce putrezesc şi apar caverne
centrale, uscate ce se adâncesc în corpul sfeclei.
După distrugerea frunzelor, planta încearcă să-şi
refacă foliajul din mugurii existenţi la suprafaţa
solului, aşa încât până toamna, rădăcinile care se
scot din sol sunt epuizate, nu au zahăr, ci doar un
procent ridicat de celuloză (fig.10.17).
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii este
asigurată de la un an la altul prin sămânţa pe care se
găsesc fructificaţii cu spori de tip Phoma sau prin
organele de rezistenţă, care au rămas pe resturile
Fig.10.17. Putregaiul inimii sfeclei: vegetale înglobate în sol, în cazul în care se practică
1-plantă atacată; 2 ,3,4,5 porţiuni monocultura, ceea ce se întâmplă mai rar, deoarece
de plantă cu fructificaţii cu spori
(T. Ferraris, 1938).
sfecla epuizează puternic solurile. De la cultura din
anul I la cea seminceră, transmiterea este asigurată
de miceliul rămas în butaşii infectaţi, butaşi la care zonele de atac se observă greu. În
mod obişnuit, aceste zone de sub rozetă se observă uşor la decoletarea ce se face la
sfecla ce se industrializează şi trece neobservată la sfecla seminceră. În cursul
perioadei de vegetaţie transmiterea ciupercii este asigurată de la plantă la plantă şi de
la frunză la frunză de sporii antrenaţi de vânt, de apa de ploaie sau de apa de irigaţie.
Infectarea corpului sfeclei se poate face şi prin coborârea miceliului din frunze
prin cozile acestora.
Prevenire şi combatere. Boala a fost semnalată cu intensitate mare în tarlalele care au
fost îngrăşate puternic cu azot şi lipsă de bor, aşa încât pe lângă respectarea epocii
optime de semănat, asigurarea unei arături profunde, alegerea unui teren nu prea greu,
trebuie să se asigure şi o îngrăşare cu borax 20 kg/ha.
Polizarea şi drajarea seminţelor înainte de semănat este o lucrare foarte
eficientă, căci îndepărtează eventualele formaţiuni cu spori de pe seminţe dar, acestea
vor trebui semănate într-un sol umed pentru a înmuia stratul de drajeu şi a permite
germinarea. Au fost cazuri când datorită secetei din sol, plantulele nu au putut sparge
şi străbate pelicula de drajare, fiind necesară o reînsămânţare. Drajarea se face cu o
pastă în care intră şi substanţe fungicide, ce vor asigura protecţia tinerei plantule până
la răsărire.
Seminţele nepolizate se tratează cu: Dithane 75 WG -8 kg/t săm.; Dithane M
45-8 kg/t săm.; Vondozeb-8 kg/t săm.; Vondozeb 75 DG-8 kg/t săm.; Tiradin 70
PUS-8 kg/t săm.; Tachigaren 70 WP-6 kg/t săm.; Vitavax 200 PUS-3 kg/t săm.;
Validacin 3 S-3 l/t săm.

10.2.8. Cercosporioza sau pătarea roşie a frunzelor -

Cercospora beticola
Cercosporioza este considerată una dintre cele mai grave boli ale sfeclei,
datorită faptului că evoluează foarte repede şi distruge rapid frunzişul plantelor.

142
 Ciuperca este cunoscută încă din 1876, când a semnalat-o Saccardo, iar la noi
în ţară este prezentă pe toate culturile de sfeclă, pierderile de recoltă fiind variabile în
funcţie de rezistenţa soiurilor sau hibrizilor, de momentul instalării bolii şi de
condiţiile climatice, putând depăşi 80 % la soiurile sensibile care nu au fost tratate.
Simptome. Atacul apare în perioada iunie-august sub formă de pete izolate sau unite,
de decolorare, cu diametru de 1-3 mm, rar 5 mm. Petele pot fi colţuroase sau
rotunjite, galbene, brune, apoi cenuşii în zona centrală unde se formează un puf brun.
În jurul petelor se observă o dungă brună la sfecla pentru zahăr şi cea furajeră şi
violacee la sfecla roşie. După uscarea ţesuturilor, acestea se desprind şi frunzele apar
perforate. În cazul unui atac puternic, favorizat de excesul de azot din sol, lipsa
borului şi umiditatea atmosferică ridicată, în câteva zile, întreg frunzişul este
brunificat şi uscat, putând apărea pete brune alungite chiar şi pe cozile frunzelor.
Rădăcinile de la sfeclele atacate rămân mai mici şi cu un procent de zahăr mult
micşorat (fig.10.18).
Plantele semincere afectate vor avea o producţie
scăzută de seminţe mici, cu o slabă facultate
germinativă.
Transmitere-răspândire. Sporii rămaşi pe pământ şi pe
resturile vegetale, rămân viabili după trecerea iernii şi
pot produce noi infecţii în primăvară. Ciuperca poate fi
adusă în teren şi odată cu semintele provenite din loturi
semincere unde boala s-a manifestat, seminţe ce nu au
fost tratate înainte de semănat.
Respectarea unui asolament de 4-5 ani este
obligatorie la culturile de sfeclă, ca şi izolarea spaţială
Fig.10.18. Cercosporioza:
1-atac pe frunză; 2-miceliu cu de cel puţin 1000 m a loturilor cu sfeclă pentru seminţe
spori (T. Ferraris, 1941). faţă de culturile de sfeclă de an I.
Întrucât, ciuperca atacă şi pe alte plante din fam.
Chenopodiaceae, se va avea grijă ca toate culturile să
fie erbicidate corect, pentru a fi distruse plantele gazdă ale ciupercii.
Tratarea chimică în vegetaţie se poate face cu produsele:Brestanid 50-0,5 pc./ha în
400 l apă la 1 trat; 2 trat. (la interval de 21 zile) (organometalice); Bavistin DF-0,3
kg/ha; Bavistin 50 WP-0,3 kg/ha (t.p. 21 z.); Bavistin FL-0,3 l/ha (t.p. 21 z.); Derosal
50 SC-0,3 l/ha; Derosal 50 WP-0,3 kg/ha (t.p. 14 z.); Kolfugo 25 SC, etc.

CAPITOLUL 11

BOLILE PLANTELOR ULEIOASE

11.1. Bolile florii soarelui

Boli produse de ciuperci
11.1.1. Mana florii soarelui - Plasmopara helianthi
143
 Mana a apărut la floarea soarelui la sfârşitul secolului XIX în America de
Nord, ajunge în 1940 în Europa, iar în România este semnalată de E. Rădulescu în
1946 pe samulastra de floarea soarelui şi de atunci s-a extins în toate culturile
producând pagube de până la 60 % (C. Raicu şi E. Baniţă, 1965), în funcţie de
condiţiile climatice.
Simptome. Primele simptome se observă la plantele tinere, ce apar din seminţele
infectate. Aceste plante rămân pitice (moşnegi), au
înălţimea de cel mult 25-30 cm, cu internodii
scurte, frunze mici, decolorate, încreţite şi prezintă
rădăcini slab dezvoltate (fig.11.1). Aceste plante
au pe faţa superioară a frunzelor, zone mari
galbene, în dreptul cărora pe faţa inferioară
începând de la coada frunzei, de-a lungul
nervurilor principale şi între nervuri, se formează
Fig.11.1. Mana florii soarelui: o pâslă albă, deasă de miceliu. Plantele pot forma
(F. Paulian şi H. Iliescu, 1973). pălării mici, de 1-5 cm în diametru, dar nu
înfloresc şi nu dau seminţe.
Plantele mature infectate mai târziu, prezintă pe frunze pete galbene-undelemnii
lângă nervuri, zone care se brunifică în scurt timp. În dreptul lor, pe faţa inferioară,
apare un puf alb de miceliu.
Plantele infectate mai târziu, formează pălării mai mici, înfloresc înaintea plantelor
sănătoase şi uneori pot fructifica dar, seminţele sunt infectate fără să prezinte la
exteriorul lor simptome (fig.11.2).
În ţesuturile necrozate, pe frunzele mature, apar spori sferici de rezistenţă, galben-
aurii, prevăzuţi cu o membrană groasă.
Transmitere-raspândire. Ciuperca se
transmite de la un an la altul prin miceliul parazit
din semintele infectate şi prin sporii rămaşi în sol în
resturile vegetale. Întrucât nu se practică
monocultura la floarea soarelui, principala sursă de
infecţie în anul următor o constituie seminţele
infectate.
În cursul perioadei de vegetaţie, după apariţia
primelor plante infectate au loc mai multe infecţii
secundare, datorită sporilor, purtaţi de vânt şi de
apa de ploaie de pe frunzele infectate ale
“moşnegilor”.
Fig.11.2. Mana florii soarelui:
frunză cu puful alb al ciupercii Numărul infecţiilor secundare este în
(F. Paulian [i H. Iliescu, 1973). corelaţie directă cu frecvenţa precipitaţiilor şi cu
temperatura care, dacă este optimă (16-18oC)
favorizează eliberarea de spori ce pot produce infecţii sistemice, deci indiferent de
numărul de pete de pe frunzele unei plante, semintele obţinute de la acestea vor fi
infectate.
Ciuperca mai poate ataca şi alte plante din familia Compositae.

144
Prevenire şi combatere. Întrucât boala se transmite prin seminţe, principala grijă este
ca, acestea să provină din loturi semincere, unde ciuperca nu a fost prezentă. Inginerii
aprobatori vor respinge de la certificare, solele unde s-a găsit chiar numai o plantă/ha
infectată primar, deoarece aceasta are un imens potenţial infecţios. Pe terenurile unde
s-a constatat prezenţa agentului patogen nu se va reveni cu floarea soarelui decât
după 7-8 ani. Loturile semincere vor fi corect erbicidate, izolate spaţial la cel puţin
500 m de alte lanuri de floarea soarelui şi vor fi urmărite sub aspectul semnalării
manei până la recoltare.
Recoltarea florii soarelui se va face la momentul optim, pentru a se evita scuturarea
semintelor şi deci apariţia samulastrei în anul următor, care ar putea fi o sursă de
infecţii primare.
Cea mai eficientă metodă este însă cultivarea de soiuri rezistente.
Tratarea seminţelor se face cu: Ostenal MT 75 PUS-4 kg/t s\m.; Galben Super SD-4
kg/t săm.; Apron 35 SD-4 kg/t săm.; Apron XL 350 ES-3 l/t săm.; Galben 35 SD-4
kg/t săm.

11.1.2. Putregaiul alb al florii soarelui - Sclerotinia sclerotiorum

Boala a fost descrisă în 1886, în Franţa de către A. De Bary, apoi ea s-a extins în
toate ţările din Europa trecând chiar şi în America de Nord şi Australia. Încă din
1933, în toate lucrările Stării fitosanitare a României apare inclusă boala, ca
producând pagube mari în special la floarea soarelui, pagube evaluate la 60-70 %
din poduc]ie. În anul 1996, în Moldova au fost înregistrate pagube de 70-80 % din
producţia aşteptată.
Simptome. Boala afectează rădăcinile, tulpinile, pălăriile şi seminţele, fiind favorizată
de cantitatea mare de precipitaţii din toamnă, deşi pot fi atacate şi plantele abia
răsărite. Primele simptome se observă pe tulpina tânără, unde apar pete galben-brune
ce pot înconjura tulpina şi în acest caz tânăra plantulă putrezită cade şi piere.
O a doua fază de atac se observă când plantele au 90-
100 cm înălime şi încep să formeze pălării. Pe aceste
plante, la bază, apare o zonă sau un inel de mucegai de
înălţime variabilă, sub care ţesuturile sunt putrezite, vasele
conducătoare invadate de miceliu, iar planta suferă o ofilire
totală şi se usucă (fig.11.3). În cazul în care atacul este
numai parţial şi intervine o vreme secetoasă, ciuperca va
evolua numai în interiorul tulpinii, distruge măduva, o
putrezeşte şi produce în final fracturarea plantei. După
formarea pălăriilor, boala poate afecta curbura tulpinii
când, datorită putrezirii acesteia, palariile vor cădea în
întregime pe sol. La soiurile la care după ce pălăria se
apleacă, în cavitatea ce apare, se adună apă din precipitaţii
şi în acest fel apar condiţii optime pentru infectarea
Fig.11.3. Putregaiul alb al pălăriilor prin partea lor inferioară. La început apar pete de
florii soarelui (F. Paulian şi
H. Iliescu, 1973). decolorare, apoi acestea se măresc, devin brune, iar
ţesuturile pălăriilor putrezesc umed şi între rândurile de

145
seminţe apare un mucegai alb care prin uscare va forma scleroţi în formă de reţea
(fig.11.4).
Seminţele de pe pălăriile infectate au coaja decolorată, pătată, lipsită de luciu,
se crapă foarte uşor, iar miezul este brun, acoperit de miceliu şi cu un gust rânced.
Aceste seminţe au capacitatea germinativă scăzută.
După căderea seminţelor şi a lăcaşelor lor, din fosta
pălărie rămân doar fasciculele de vase conducătoare,
lemnoase, alcătuind un aspect parazitar numit
“mătură”(fig.11.5).
Epidemiologie. Ciuperca este adusă în cultură odată
cu seminţele infectate care nu-şi pierd germinaţia. Scleroţii
care au dimensiuni mici, asemănătoare seminţelor nu pot fi
Fig. 11.4. Putregaiul alb al
florii soarelui: scleroţi ce se separaţi la selector şi vor constitui o sursă importantă de
formează pe tulpină şi infecţie. Scleroţii rămaşi în teren rezistă până în anul
pălării
următor, când pot produce infecţii direct prin micelii sau
prin sporii de pe apotecii (fructificaţii cu spori ce apar după germinarea scleroţilor).
Aceste infecţii se pot realiza pe samulastra de floarea soarelui sau pe unele plante, ce
fac parte din numeroasele gazde ale acestui agent patogen.
De la plantă la plantă ciuperca poate fi vehiculată
de curenţii de aer, ce antrenează fragmente miceliene de
la plantele infectate bazal.
Din cercul de plante gazdă fac parte toate
legumele rădăcinoase, bulbifere sau tuberculifere, la care
Fig.11.5. Putregaiul alb al florii după infecţiile din câmp boala continuă în silozuri
soarelui: palarii cu atac putrezind materialul depozitat. Sunt atacate de asemenea
puternic (F. Paulian [ş
H. Iliescu, 1973).
şi o mulţime de plante floricole.
Prevenire şi combatere. Ciuperca are un cerc larg de
plante pe care atacă, aşa încât un teren în care sunt scleroţi, va trebui cultivat cel
puţin 4-5 ani cu cereale păioase, apoi cu plante prăşitoare şi abia după 7-8 ani se va
putea reveni cu floarea soarelui. Scleroţii îşi păstrează viabilitatea cel puţin doi ani,
însă pe buruienile din culturile de cereale ce urmează după floarea soarelui, ciuperca
formează noi generaţii de scleroţi, ce menţin terenul infectat. Nu se vor cultiva cu
floarea soarelui terenurile umede, argiloase decât dacă este asigurată scurgerea
excesului de umiditate. Îngrăşămintele organice se vor aplica la planta premergătoare,
iar la cultura de floarea soarelui se vor aplica în mod echilibrat numai îngrăşăminte
minerale.
Sămânţa trebuie să provină din loturi semincere sănătoase, certificate şi eventual
“aleasă la masă” dacă se seamănă suprafeţe mici. Înainte de semănat se vor aplica
tratamente seminale cu fungicide sistemice ca: Tiradin 500 SC-3 kg/t săm.; Bavistin
50 WP-2 kg/t săm.; Bavistin FL-2 l/t săm. (1,5 l/ha); Benlate 50 WP-2 kg/t săm.;
Metoben 70 PU-2 kg/t săm; Ronilan 50 WT-2 kg/t săm.; Rovral 50 WP-2 kg/t săm.;
Rovral 50 PU-2 kg/t săm.; Sumilex 50 FL-2 l/t săm.
Tratamentele seminale asigură sănătatea plantelor în prima parte a perioadei de
vegetaţie dar, dacă începând cu lunile iulie-august cad precipitaţii de peste 100 mm,
iar temperaturile sunt în jur de 20-25oC, atacul la pălării nu poate fi evitat. În
146
vegetaţie se poate aplica produse din grupele: Bavistin DF-2 kg/ha; Bavistin 50 WP-2
SC-1,5 l/ha; Carbiguard 500 SC-1,5 l/ha /trat; Benlate 50 WP-1,5 kg/ha; kg/ha;
Bavistin FL 1,5 l/ha; Carbendazin 500 SC-1,5 l/ha, etc.
Amelioratorii români au reuşit să creeeze o serie de hibrizi foarte productivi, totuşi
până la această dată nu se cunosc soiuri sau hibrizi rezistenţi la această boală şi numai
aplicarea unei tehnologii corecte şi respectarea recomandărilor date poate limita
pagubele produse de ciuperca.

11.1.3. Rugina florii soarelui - Puccinia helianthi

Boala descrisă în 1922 de către Schweinitz, este astăzi răspândită în toată Europa,
America, Africa de Nord şi Australia pe floarea soarelui, dar şi pe alte 16 specii ale
genului Helianthus.
Simptome. Boala apare primăvara, pe frunzele tinere sub formă de pete mici,
circulare, gălbui. În acest stadiu pagubele sunt mici şi de cele mai multe ori boala
trece neobservată. În cursul verii şi spre toamnă, pe frunzele mature apar puncte de
decolorare, în dreptul cărora pe faţa inferioară apar puncte prăfoase brune sau negre.
Aceste puncte pot fi întâlnite
chiar şi pe frunzuliţele din
jurul pălăriilor (fig.11.6).
Transmitere-răspândire.
Transmiterea ciupercii de la
un an la altul este asigurată
de sporii de pe seminţe sau
din sol, care sunt foarte Fig.11.6. Rugina florii soarelui: a-
rezistenţi la temperaturi frunză atacată; b,c-spori; d-spori de
rezistenţă
scăzute. În cursul anului
agricol, în prima parte, răspândirea ciupercii este asigurată de sporii formaţi pe
primele plante atacate.
Prevenire şi combatere. Respectarea tehnologiei de cultură şi tratamentul seminţei
poate preveni atacul acestei ciuperci.
11.1.4. Putregaiul cenuşiu al florii soarelui - Botrytis cinerea
Boala este cunoscută şi sub numele de putregaiul pălăriilor de floarea soarelui,
dar ciuperca atacă şi numeroase alte plante de cultură
sau plante ornamentale, leguminoase, plante furajere,
ricin etc.
În anii cu toamne foarte bogate în precipitaţii,
boala poate produce pagube mari, aşa cum a
semnalat Ana Hulea în 1940.
Simptome. Ciuperca parazitează numai pălăriile
începând cu partea lor inferioară, unde produce pete
brune ce se pot confunda cu cele produse de boala
Fig. 11.7.Putregaiul cenuşiu al florii
soarelui: pălărie atacată parţial
cu scleroţi, dar sunt mai bine delimitate. În dreptul
(F. Paulian şi H. Iliescu, 1973). petelor, pe ]esuturile moi şi putrede apare un praf
cenuşiu (fig.11.7). Boala poate să cuprindă întreaga

147
pălărie şi chiar la suprafaţa seminţelor apare o culoare cenuşie-verzuie, iar între
seminţe apar scleroţi mici, negri.
Seminţele au suprafaţa pătată, fără luciul caracteristic şi cad uşor din încăperile lor.
Miezul seminţei este şiştav, amar, iar seminţele îşi pierd parţial capacitatea de
germinaţie.
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la o plantă la alta este asigurată de
sporii ce sunt uşor luaţi de vânt, insecte sau de picăturile de ploaie şi pot germina
imediat, formând un miceliu infecţios ce pătrunde prin ţesuturile pe care a ajuns. De
la un an la altul, ciuperca rezistă în teren sub formă de spori sau ca sleroţi mici.
Ciuperca poate fi adus într-o nouă cultură odată cu seminţele infectate sau care au pe
suprafaţa lor spori.
Prevenire şi combatere. Respectarea cu stricteţe a tuturor verigilor prevăzute în
tehnologia de cultură a florii soarelui, poate preveni atacul ciupercii.
Tratarea seminţelor cu fungicide sistemice, care se face obligatoriu pentru celelalte
ciuperci este bună şi pentru această ciupercă.
Culturilor semincere trebuie să li se asigure o izolare parţială de cel puţin 500 m faţă
de alte culturi de floarea soarelui, sau faţă de culturi cu plante din cercul de gazde al
patogenului.

Boli produse de plante parazite

11.1.5. Lupoaia (verigelul) - Orobanche sp.
Plantă parazită cunoscută sub numele de lupoaie sau verigel, poate produce pagube
însemnate de până la 70-80 % din producţie, aceasta fiind afectată şi calitativ prin
reducerea procentului de ulei din seminţe.
Planta este întâlnită în toate ţările cultivatoare de floarea soarelui. În România, Tr.
Săvulescu şi col., o semnalează începând cu anul 1935, în judeţele de sud, sud-est şi
din Moldova.
Simptome de parazitare. Plantele de floarea soarelui parazitate se dezvoltă mult mai
încet, au înălţime mai mică şi prezintă tulpini subţiri fără pălării sau cu pălării mici,
cu seminţe seci, sărace sub aspectul procentului de ulei. În jurul unei plante, în
suprafaţa sa de hrănire, pot apărea 30-40 plante sau chiar peste 100, în terenurile
puternic infestate, după cum se precizează în lucrările prof. C. Sandu-Ville.

Planta ce parazitează - Orobanche cumana Wallr.

Seminţele plantei din sol dau la germinare un filament subţire care vine în contact cu
rădăcinile de floarea soarelui, se îngroaşă ca un bulb cu proeminenţe (conuri de
pătrundere), ce intră şi stabilesc contactul cu vasele conducătoare. La partea
superioară a bulbului apare un mugure din care iese la suprafaţă tulpina floriferă, pe
care se găsesc rudimente de frunză sub formă de solzi. Până la ieşirea la suprafaţă
timpul de parazitare este destul de lung (2 luni), timp în care planta parazitată nu
poate fi depistată.
Tulpinile ei sunt drepte, de 40 cm înălţime, 2,5 cm în diametru la bază, neramificate,
de culoare gălbuie cu reflexe violacei, acoperite cu perişori (fig.11.8).
Florile fără codiţe au culoare gălbuie sau albăstruie cu nuanţe violacei şi se deschid în
lunile iunie-iulie.
148
Fructul este o capsulă ce conţine 1200-1500 seminţe foarte mici, ovoid-alungite,
cenuşii închis la culoare, aspre şi aripate (au pe margini o membrană).
Aceste seminţe fiind foarte uşoare,
sunt duse de apa de ploaie sau de vânt la
distanţe foarte mari. Seminţele nu
germinează decât în prezenţa rădăcinilor de
floarea soarelui în soluri uşoare, uscate.
Germinarea poate avea loc şi în prezenţa
resturilor vegetale de floarea soarelui,
caracteristică pe care se bazează şi una din
metodele de combatere, prin răspândirea pe
teren a resturilor mărunţite la moara cu
Fig.11.8. Plante de floarea soarelui ciocănele. Seminţele pornesc în vegetaţie,
parazitate de lupoaie (F. Paulian şi H. dar neavând pe ce parazita, tânăra plantulă va
Iliescu, 1973).
muri.
Floarea soarelui poate fi parazitată uneori şi de Orobanche ramosa L., (lupoaia cu
tulpină ramificată) plantă ce are înălţime mai mică, 10-40 cm şi tulpina ramificată, de
culoare gălbuie.
Combatere. Tarlalele infestate cu seminţe de Orobanche vor fi cultivate cu cereale
sau leguminoase şi abia după 4-6 ani se va putea cultiva floarea soarelui.
Sămânţa de floarea soarelui va trebui să nu conţină seminţe de lupoaie. Pe suprafeţe
mici, se recomandă praşile repetate executate înainte de apariţia florilor deoarece,
dacă planta este tăiată după înflorire, substanţele din tulpină reuşesc să matureze
seminţele. Repetarea praşilelor este necesară întrucât tulpinile plantei parazite nu apar
toate odată, ci pe rând.
Cea mai eficientă metodă este alegerea de soiuri şi hibrizi rezistenţi la această plantă
parazită. Soiurile cu înrădăcinare profundă sunt mai puţin parazitate de lupoaie a
căror seminţe nu germinează la adâncime mare.
11.2. Bolile soiei
Viroze
11.2.1. Virusul mozaicului soiei - Soybean mosaic virus
Boala a fost descrisă în 1916 în S.U.A. sub numele de cloroza şi încreţirea
frunzelor de soia, iar acum este cunoscută în
toate ţările cultivatoare de soia. În România a
apărut odată cu extinderea acestei culturi
(M. Nicolaescu, 1975).
Pierderile produse de această boală pot
fi mari, între 8-25 % dacă temperaturile se
menţin între 18-20oC.
Simptome. În cultură plantele se observă
foarte uşor întrucât au o creştere mai înceată şi
prezintă pe frunze mozaic şi decolorări ale
nervurilor. Frunzele sunt mai alungite, înguste
Fig. 11.9 Virusul mozaicului soiei: şi se curbează spre partea inferioară (fig.11.9).
1,2,4,5-foliole atacate; 3-foliolă
sănătoasă (după E. Rădulescu, 1966).
149
Din cauză că nervurile nu cresc în acelaşi ritm cu mijlocul, de-a lungul lor apar
gofrări (încreţiri). Pe aceste plante apar puţine păstăi, cu seminţe ce se maturează
târziu şi au aspect “marmorat”.
Transmitere-răspândire.Virusul este răspândit în natură de diferite afide.
Virusul se transmite de la un an la altul prin sămânţa infectată, în al cărui embrion se
găseşte. Plantele ce au fost infectate în stadiu tânăr au cel puţin 60 % din seminţe
infectate, în timp ce la plantele infectate mai târziu acest procent scade. Plantele
infectate, după înflorit produc seminţe sînătoase.
Prevenire şi combatere. În vederea obţinerii de culturi sănătoase se recomandă
semănarea de sămânţă sănătoasă, provenită din lanuri verificate care nu au avut
plante mozaicate până la înflorire.
Soiurile Chippewa, Hamsoy şi Acme sunt foarte sensibile, aşa încât, pentru culturile
respective se vor lua măsuri de izolare spaţială faţă de alte soiuri şi se vor aplica
tratamente împotriva afidelor.
Tarlalele unde se observă mozaicarea încă din primele faze de vegetaţie, vor fi
eliminate de la aprobarea pentru material de sămânţă.

Bacterioze
11.2.2. Arsura bacteriană a soiei - Pseudomonas syringae
Această boală bacteriană semnalată încă de la începutul secolului în S.U.A., a apărut
şi la noi, fiind studiată de V. Severin în 1975. Se cunosc ca fiind înregistrate pagube
foarte mari 4-64 % din recoltă în S.U.A., 75 % în Caucaz şi chiar 43-100 %, în
Extremul Orient.
Simptome. Bacteria parazitează toate organele aeriene, frunze, tulpini şi boabe. Pe
primele frunze atacate apar pete cu aspect umed, scufundate, brune, ce pot produce
pieirea plantulelor. Pe frunze aparute mai târziu
se formează pete mici, de 1-2 mm, unghiulare,
cu aspect umed, transparente, ce evoluează în
pete galbene apoi brune, brune-negricioase
(fig.11.10). Din ]esuturile atacate pe vreme
umedă apare un lichid (exudat) bacterian
albicios, ce se poate usca sub formă de peliculă
lucioasă brună sau cenuşie. În cazul unui atac
grav, frunzele rămân sfâşiate sau se usucă înainte
Fig.11.10. Arsura bacteriană a soiei: de vreme. Pe tulpini, petele sunt alungite, la
(M. Hatman şi col., 1989). început galbene apoi brune, acoperite de exudat
şi în final negre. Păstăile de la plantele bolnave
produc puţine seminţe mici, cu tegumentul zbârcit şi uneori acoperit de gomă
bacteriană. În cazul unui atac mai grav boabele au pete cenuşii, brune şi chiar
crăpături.
Transmitere-răspândire. Bacteria este transmisă de la un an la altul prin intermediul
seminţelor infectate, care nu-şi pierd facultatea germinativă, decât cel mult în
proporţie de 66 %. Bacteria rămâne cel mult 6 luni viabilă în seminţe. Seminţele
păstrate mai mulţi ani îşi pierd aproape complet germinaţia, dar puterea de
150
infecţiozitate a bacteriei nu scade. Transmiterea poate fi asigurată şi prin resturile
vegetale rămase pe sol, în care bacteria poate fi viabilă timp de 9 luni.
În timpul germinării seminţei de soia, bacteria se multiplică şi va ataca primele
frunze. Un caz aparte de rezistenţă este întâlnit la plantele atacate de păianjenul roşu -
care nu sunt atacate de această bacterie.
Prevenire şi combatere. Măsura cea mai eficientă este semănarea de sămânţă
sănătoasă. Expunerea la soare, timp de 6-8 zile poate dezinfecta seminţele infectate.
Tratamentele seminale cu antibiotice ca: oxitetraciclină sau streptomicină, deşi dau
rezultate sunt deosebit de costisitoare şi nu se folosesc decât de către amelioratori, pe
suprafeţe mici
Întrucât bacteria rezistă în resturile vegetale se vor lua măsuri de igienă
culturală şi de rotaţie a culturii.

Boli produse de ciuperci

11.2.3. Mana soiei - Peronospora manshurica

Boala a fost semnalată în 1948 în România de Tr. Săvulescu, iar acum produce
pagube însemnate în anii ploioşi, sau în culturile irigate.
Simptome. Frunzişul plantelor mănate prezintă numeroase pete colţuroase, mici, de 2-
4 mm, de culoare la început verde-gălbuie, transparente, apoi brune pe faţa superioară
(fig.11.11).
În dreptul petelor, pe faţa inferioară a frunzei, apare un puf cenuşiu-violaceu, apoi în
scurt timp zonele
afectate sau chiar toată
frunza se usucă.
Transmitere-
răspândire
Ciuperca rezistă în sol
pe resturi vegetale sub
formă de spori de
rezistenţă, dar acest
lucru nu are prea mare
importanţă întrucât nu Fig.11.11. Mana soiei: a-frunză atacată; b-miceliu;
se practică c-spori; d-spor de rezistenţă
(T. Baicu şi Tatiana Şesan, 1996).
monocultura soiei.
Principala sursă de transmitere a bolii în anul următor o constituie sporii de rezistenţă
pe sămânţă, dar şi sămânăa infectată provenită de la plantele mănate. Răspândirea
ciupercii în perioada de vegetaţie este asigurată de sporii duşi de apa de ploaie sau de
irigaţie şi de vânt.
Prevenire şi combatere. La înfiinţarea culturii se va folosi numai sămânţă sănătoasă
sau tratată cu: Apron 35 SD-600g /100 kg săm. Soiurile Bolya 44 şi SO994RR
omologate `n 2001 sunt rezistente la boli în condiţii de infecţie naturală.

151
 CAPITOLUL 12
BOLILE PLANTELOR DE NUTREŢ

12. 1. Bolile lucernei

Viroze
12.1.1. Mozaicul lucernei - Alfalfa mosaic virus
Agentul patogen al mozaicului lucernei a fost descris în 1931 în S.U.A. de către J.L.
Weimer. În România virusul a fost semnalat de I. Pop la lucernă şi ardei şi de M.
Nicolaescu la ardei.
Simptome. Lucerna virotică prezintă pe frunze pete mici, circulare, gălbui. Într-o fază
mai avansată a bolii apar între nervuri benzi, inele sau pete eliptice de decolorare,
gălbui sau albicioase. Frunzele atacate au suprafaţa redusă, gofrată, deformată. În anii
următori, aceste plante dau
un număr mare de lăstari,
dar aceştia sunt scurţi,
strâmbi şi se rup uşor
(fig.12.1).
Virusul afectează şi trifoiul
alb, pe care dă mozaic sau
pătare galbenă. La fasole,
virusul produce decolorări, Fig. 12.1. Mozaicul lucernei
pete galbene-portocalii pe (I. Pop, 1975).
spaţiile dintre nervuri,
rămânând totuşi o zonă
verde de-a lungul
nervurilor, simptome ce dispar când temperatura aerului este ridicată. La soia, virusul
produce o cloroză a nervurilor, pete galbene şi uneori simptomul "frunză de stejar".
Mazărea atacată prezintă o mozaicare a frunzelor însoţită de reducerea înălţimii
plantelor, pe care apar păstăi deformate, cu boabe mici.
Transmitere-răspândire. Virusul rezistă de la un an la altul în interiorul plantelor
perene din cercul foarte larg de gazde. Lista gazdelor virusului este impresionantă, ea
cuprinzând peste 300 specii din 50 familii botanice dar, cele mai mari pagube se
înregistrează la lucernă, fasole, năut, soia, mazăre, bob, trifoi, cartof, tutun, tomate,
ardei, ţelină, morcov şi pătrunjel.
În cursul vegeta]iei răspândirea virusului este asigurată de aproximativ 13 specii de
afide. De la un an la altul, virusul poate fi transmis şi prin sămânţă la lobodă,
ciumăfaie, zârnă şi căldăruşa popii.
Pe parcursul anului atacul virusului creşte progresiv de la 1-2 % până la 55 % sau
chiar mai mult. În lanurile mai vechi, procentul de atac creşte de la 5 % în primul an,
la 40-70 şi chiar 80 % în anul III.
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca la înfiinţarea noilor culturi să se respecte o
izolare de minim 1 km faţă de culturile mai vechi de lucernă şi trifoi sau de terenuri
înţelenite şi îmburuienate.
Întrucât virusul se poate transmite prin sămânţă, se recomandă recoltarea de sămânţă
de la lucerna din anul I, iar în câmpurile experimentale unde, până la obţinerea unor
152
clone valoroase trec mai mulţi ani, se recomandă izolări spaţiale ale parcelelor cu
cereale şi stropiri cu insecticide contra afidelor.
Aceleaşi tratamente se vor aplica şi la loturile semincere de trifoi, soia, fasole, mazăre
etc.

Bacterioze
12.1.2. Arsura bacteriană a lucernei şi trifoiului -
Xanthomonas campestris pv. alfalfae
Boala care a fost descrisă în 1930 în Turkestan, astăzi este răspândită în S.U.A.,
India, din 1964 şi în România, în judeţele Braşov, Mureş şi Suceava.
Simptome. Frunzele de lucernă prezintă pete mici cu aspect umed, cu centrul galben-
deschis şi cu margini brune înconjurate de un inel galben. Petele au până la 2-3 mm
în diametru, apoi se unesc şi în cele din urmă ţesuturile se brunifică. Decolorarea şi
uscarea frunzelor progresează de la vârf spre codiţă. Pe partea inferioară a zonelor
atacate apare o peliculă de exudat bacterian, sub care, pe tulpini apar chiar mici răni.
În faza finală a bolii, frunzele, codiţele frunzelor şi tulpinile se înnegresc şi se usucă.
Transmitere-răspândire. Agentul patogen se răspândeşte în culturi prin peliculele de
exudat bacterian, desprinse de pe plante şi duse de vânt. De la un an la altul rezistă pe
baza tulpinilor atacate sau pe teren, în resturile vegetale infectate.
Prevenire şi combatere. Se recomandă folosirea de sămânţă sănătoasă, cosirea
vetrelor de atac şi scoaterea materialului pe prelate, iar lanurile noi trebuie izolate
spaţial de cele vechi.
Bolile produse de ciuperci
12.1.3. Mana lucernei - Peronospora aestivalis
Mana este cunoscută în toate ţările cultivatoare de lucernă, dar nu produce pagube
mari. In România a fost semnalată de C. Oescu şi I. Rădulescu în 1933, din mai
multe localităţi ale Moldovei.
Simptome. Pe frunzele de lucernă apar pete neregulate, transparente, gălbui, în dreptul
cărora pe faţa inferioară apare un puf alb-cenuşiu. Frunzuliţele se îngălbenesc, apoi se
brunifică şi se desprind de pe codiţă (fig.12.2).
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă de la un an la altul sub formă de spori de
rezistenţă sau miceliu în plantele atacate. In cursul vegetaţiei prima infecţie este
asigurată de miceliile provenite din germinarea sporilor de rezistenţă, iar infecţiile ce
urmează sunt produse de miceliile apărute din sporii ce apar pe puful alb-cenuşiu.
Perioadele calde ale anului, dublate de
ploi intermitente, sunt factori ce uşurează
răspândirea ciupercii.
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca, la
apariţia petelor pe frunze, să se facă o cosire
prematură a plantelor, neaşteptându-se
Fig.12.2. Mana lucernei: a-atac pe frunze; momentul de maturitate tehnologică
b-miceliu cu spori (E. Rădulescu şi col.,
1972). (momentul când se poate recolta cea mai mare
cantitate de furaj).

153
 12.1.4. Făinarea lucernei - Erysiphe pisi f.sp. medicaginis
In Europa boala este cunoscută pe lucernă şi alte specii de leguminoase cultivate sau
spontane. In România a fost găsită în 1912 de P. Moesz şi apoi studiată de C. Sandu-
Ville (1932).
Simptome. Frunzele şi lăstarii tineri se acoperă cu o pâslă miceliană fină, ce în scurt
timp devine pulverulentă apoi îşi schimbă culoarea din albicioasă în cenuşie, datorită
apariţiei unor mici puncte negre, reprezentate de organele de rezistenţă. Frunzele şi
tulpinile se usucă înainte de vreme.
Transmitere-răspândire. Atacul ciupercii se extinde foarte repede, deoarece sporii
sunt uşor purtaţi de vânt. In perioadele secetoase, ciuperca produce mari pagube prin
desfrunzirea precoce a plantelor. De la un an la altul ciuperca rezistă sub formă de
cleistotecii (fructificaţii de rezistenţă), din care în primăvara următoare sunt eliberaţi
sporii, ce vor da infecţii primare.
Prevenire şi combatere. Se recomandă amplasarea culturilor noi la distanţă faţă de
culturile mai vechi şi în cazul apariţiei făinării la un nivel ce depăşeşte P.E.D., se va
cosi lanul înainte de maturitatea tehnologică.

12.1.5. Pătarea brună a frunzelor de lucernă -

Pseudopeziza medicaginis
Pătarea brună este cea mai răspândită boală a lucernei, producând pagube mari în anii
ploioşi. Este cunoscută şi la noi în ţară din 1960, însă Tr. Săvulescu consideră că
are un efect parazitar slab. In ultimele decenii paralel cu extinderea culturilor de
lucernă, pagubele date de acest patogen s-au dovedit a fi în unii ani considerabile.
Simptome. Inainte de înflorirea lucernei, pe frunze apar pete circulare, galbene apoi
brune de 1-3 mm în diametru. Petele se înmulţesc, se unesc şi frunzele atacate cad,
plantele rămânând desfrunzite. Pe frunzele căzute se observă în dreptul petelor,
puncte negre, uşor bombate, strome de 0,3-1 mm (ţesuturi uscate ale ciupercii)
(fig.12.3).
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă peste iarnă sub formă de strome pe resturile
de frunze. In primăvară, după ploi, ciuperca este răspândită de numeroşi spori, ce ies
din fructificaţiile ciupercii. Ciuperca a fost identificată şi pe Medicago falcata
(culbeceasă).
Prevenire şi combatere. Se recomandă respectarea
desimii optime la semănat, iar în cazul apariţiei se
va face o cosire prematură pentru a nu pierde
foliajul, partea cea mai valoroasă a furajului. Deşi
există substanţe cu care această cipercă ar putea fi
combătută, tratamentele nu sunt economice, iar
furajul nu ar fi de caliate, prezentând reziduuri
toxice.

Fig.12.3. Pătarea brună a frunzelor

de lucernă: 1,2-atac pe frunze;
3-fructificaţie; 4-spori
(T. Ferraris, 1938).

154
 12.2. Bolile trifoiului

Bolile produse de ciuperci

12.2.1. Mana trifoiului - Peronospora sp.
Boala cunoscută la noi din 1930 este frecventă în toate ţările cultivatoare fără
a produce însă pagube mari.
Simptome. Pe frunzele plantelor atacate, apar pete fără un contur precis, gălbui, în
dreptul cărora pe faţa inferioară apare un puf cenuşiu-plumburiu. Plantele rămân slab
dezvoltate, cu un frunziş decolorat, care va cădea înainte de vreme.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă de la un an la altul sub formă de spori de
rezistenţă, care în primăvara următoare, vor da naştere la spori, din care apar micelii,
ce vor da primele infecţii. Infecţiile produse mai târziu şi răspândirea ciupercii, sunt
asigurate de sporii de pe frunze, care sunt duşi de vânt şi apa de ploaie.
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca loturile de trifoi să fie cosite prematur în
cazul apariţiei manei, pentru a nu se ajunge la
defolierea plantelor.

12.2.2. Pătarea neagră şi căderea frunzelor de

trifoi - Dothidella trifolii
Această boală este destul de răspândită în
Europa, iar la noi în unii ani poate produce pagube
însemnate.
Simptome. Pe frunze şi cozile lor, apar pete
neregulate, rotunjite, gălbui sau brunii la început. Pe
Fig. 12.4. Pătarea neagră şi
căderea frunzelor de trifoi: 1- vreme umedă, petele, ce la început au fost izolate, se
plantă atacată; 2-miceliu cu unesc, iar în dreptul lor pe faţa inferioară a frunzelor,
spori; 3-spori; 4-secţiune prin
crustă cu fructificaţii (T.
apar cruste negre de 1 mm în diametru. Ca urmare,
Ferraris, 1938). frunzele se veştejesc, se usucă şi cad (fig.12.4).
Transmitere-răspândire. Ciuperca se poate
răspândi foarte uşor în timpul vegetaţiei, prin sporii de tip Polythryncium duşi de vânt
şi ploi, iar spre toamnă prin sporii de tip Sphaeria. Ciuperca poate rezista peste iarnă
prin spori, dar şi sub formă de cruste negre, din care vor apărea alte fructificaţii cu
spori. Crustele rămân viabile pe sol până la 5 ani.
Prevenire şi combatere. În cazul apariţiei în masă a bolii, se recomandă cosirea
prematură a trifoiului, strângerea şi arderea fânului cosit.
12.2.3. Rugina trifoiului-Uromyces trifolii
Boala este răspândită în America, Europa, Noua
Zeelandă, Japonia, Asia, Australia şi Africa de Nord,
producând pagube destul de mari `n ceea ce priveşte
producţia de fân.
Simptome. Primăvara se observă pe nervurile frunzelor şi
pe codiţe puncte galbene, aglomerate ce produc
deformarea organelor. Ceva mai târziu, pe codiţele
frunzelor şi pe frunze apar puncte brune, apoi negre şi
Fig.12.5. Rugina trifoiului:
a- atac pe frunze; b,c-spori
(E. Rădulescu şi col.,1972). 155
prăfoase. Frunzele se răsucesc şi se usucă înainte de vreme (fig.12.5).
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă de la un an la altul sub formă de spori de
rezistenâă care, în primăvară vor da naştere la spori, ce vor produce primele infecţii.
Răspândirea ciupercii în cultură este asigurată de mai multe tipuri de spori
(ecidiospori, picnospori, uredospori), pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Prevenire şi combatere. In vederea limitării pagubelor, se recomandă cosirea
lanurilor înainte de apariţia sporilor de rezistenţă.

Boli produse de plantele parazite

12.2.4. Cuscuta trifoiului şi lucernei - Cuscuta sp.
Plantele parazite cunoscute sub numele de cuscută sau torţel sunt răspândite în
toată lumea şi produc pagube deosebite în culturile pentru seminţe. In România, în
studiile lui I. Buia au fost descrise 18 specii ale acestui gen.
Caracteristicile plantelor sunt: tulpină subţire ca un fir, cilindrică, galben-
roşcată sau brună, ce se răsuceşte pe alte plante, groasă de 0,3-5 mm, alcătuită din
internodii şi noduri, cu ramificaţii. Pe tulpini se găsesc frunze sub forma unor solzi
mici. La locul de contact cu planta parazitată, din tulpină apar un fel de rădăcinuţe, ce
perforează ţesuturile gazdei, absorbind seva. In inflorescenţele globuloase apar flori
pe tipul 5, ce au la bază 5 frunzuliţe unite şi 5 petale unite parţial. Fructul este o
capsulă conică, globuloasă cu 2-4 seminţe ovoide, globuloase sau alungite, galbene-
brunii, portocalii sau cenuşii, cu tegumentul aspru, rugos (fig.12.6).
Prevenire şi combatere. Se va folosi la semănat
numai sămânţă decuscutată, iar în jurul lanurilor
suprafaţa va fi menţinută curată de buruieni, ce ar
putea fi la rândul lor parazitate. Vetrele de cuscută
se vor erbicida cu: Pivot 100 LC-1 l/ha, Roundup-
0,75 l/ha la 3 zile după prima coasă.

Fig.12.6. Cuscuta trifoiului şi

lucernei: (E. Rădulecu şi col.,1972).

CAPITOLUL 13
BOLILE LEGUMELOR

13.1. Bolile tomatelor

Viroze
13.1.1. Pătarea inelară neagră a tomatelor – Tomato black ring virus
Virusul descris în 1946 de K.M. Smith în America este astăzi cunoscut în ţările
europene, fiind găsit şi în România în 1984, pe sfecla pentru zahăr şi pe tomate, în
seră.
Simptome. Pe frunzele plantelor infectate, apar pete inelare, necrotice, cu o nuanţă
156
neagră. Într-un stadiu mai avansat al bolii, apar pete negre, alungite pe cozile
frunzelor şi tulpini, iar pe frunză, petele se măresc şi frunzele se usucă. Pe fructe, apar
pete brune, inelare. După o primă etapăde atac, plantele încep să se refacă dar
frunzişul prezintă pete de decolorare şi are tendinţa de a se deforma.
Transmitere-răspândire. Virusul are un cerc larg de plante gazdă producând pătări
inelare la tomate, sfeclă, fasole, salată, zmeur, căpşun, îngălbenirea nervurilor ţelinei,
boala "buchet" la cartof, piticirea lăstarilor la piersic şi mozaicul salcâmului.Virusul
atacă specii de la peste 55 genuri de plante. In natură, transmiterea virusului este
asigurată de nematozi. Transmiterea prin sămânţă are loc în procent de 10-100 % la
peste 20 de specii de plante.
Prevenire şi combatere. Solul serelor va fi dezinfectat termic iar în momentul
apariţiei plantelor virotice, acestea se scot din cultură. Dezinfectarea cu Dazomet 90
PP-600 kg/ha sau Basamid G-500 kg/ha, asigură distrugerea nematozilor şi a altor
ciuperci de sol. Se va recolta sămânţa numai de la plantele perfect sănătoase,
observate în tot cursul anului.

13.1.2. Ofilirea pătată a tomatelor - Tomato spotted wilt virus

Boala a fost semnalată în Australia în 1915 şi în S.U.A. în 1935 dar, în
prezent este răspândită în zonele temperate şi subtropicale, în special la tutun dar şi la
culturile de tomate unde, poate produce calamităţi.
Simptome. Plantele virotice prezintă o ramificare a lăstarilor anormală, frunze curbate
în jos, cu nervuri închise la culoare. La baza frunzelor, pe partea inferioară, apare o
culoare asemănătoare cu a bronzului, imprecis delimitată. Fructificarea este slabă, iar
pe fructele mici, apar pete inelare, roşii sau galbene. Tulpinile plantelor virotice pot
prezenta brunificări şi înnegriri ale lăstarilor.
Transmitere-răspândire.Transmiterea virusului este asigurată de tripsul tutunului şi
specii ale genului Frankliniella care după achiziţionarea virusului rămân infecţioase
dar, nu transmit virusul la generaţiile următoare. Prevenire şi combatere.
Producerea răsadului de tomate se va face separat de răsadul de tutun şi în condiţiile
aplicării de tratamente cu insecticide ce distrug tripşii, în special în primele faze de
vegetaţie.

Micoplasmoze
13.1.3. Stolburul tomatelor – Stolbur disease mycoplasma
Stolburul este considerată ca una din bolile cele mai grave ale plantelor din
fam. Solanaceae, în condiţiile cultivării lor în zone secetoase. Boala a fost descrisă în
1933 de V. Rîjkov (U.R.S.S.) şi asupra ei ,au efectuat studii numeroşi cercetători între
care Alice Săvulescu şi P.G. Ploaie (1960, 1969, 1971, 1972).
Simptome. Cercul de plante gazdă a acestei micoplasme este foarte larg şi simptomele
variază pe grupe de plante. La roşii, vinete, lemn câinesc, cuscută, volbură şi tutunul
turcesc, micoplasma produce virescenţă (înverziri ale organelor, ce în mod normal
nu sunt verzi), filodie (transformarea organelor florale în frunze), proliferări (creşteri
exagerate), malformări (creşteri anormale) şi aspermii (deformări ale inflorescenţelor
ce nu vor produce sămânţă). La cartof, vinete, ardei, ochiul boului şi tutunul turcesc,
157
virusul produce decolorări şi ofiliri rapide. La morcov şi cartof mai sunt semnalate şi
altfel de simptome ca înroşirea frunzişului sau colorarea sa în mov, paralel cu
reducerea suprafeţei limbului (fig.13.1).
Tomatele atacate prezintă hipertrofieri (creşteri exagerate) ale caliciului florilor,
lignificări ale vaselor conducătoare din fructele care nu vor ajunge la maturitate să
aibă culoarea roşie caracteristică.
Transmitere-răspândire. Mycoplasma este cunoscută ca parazită pe 80 specii de
plante ce aparţin la 10 familii botanice.
Transmiterea agentului patogen în natură este asigurată de speciile genului Cuscuta
(torţelul) şi de insectele Hyalesthes obsoletus, Eusceles plebejus şi Macrosteles
laevis.
In natură, pagubele produse de micoplasma sunt direct proporţionale cu dezvoltarea
insectelor ce duc virusul (vectori). În anii cu primăveri şi veri ploioase şi răcoroase,
datorită distrugerii insectelor, stolburul apare sporadic şi nu dă pagube însemnate.
Prevenire şi combatere. Culturile trebuie să fie corect
tratate cu insecticide şi erbicide pentru a diminua
atacul de transmiţători şi a elimina buruienile gazdă
ale mycoplasmei. Solurile cultivate vor fi menţinute la
umiditate corespunzătoare, prin irigare, pentru a se
împiedica dezvoltarea insectelor care este cu atât mai
rapidă cu cât este mai cald. Se va avea în vedere
distrugerea vetrelor de cuscută.

Bacterioze
13.1.4. Ofilirea bacteriană a tomatelor -
Fig.13.1. Stolburul tomatelor: Corynebacterium michiganense pv.
(C.M.Messiaen et col., 1991).
michiganense
Boala descrisă în 1910 în S.U.A. de Smith s-a
răspândit în toate ţările cultivatoare de tomate, în România fiind semnalată în 1955 de
R. Bucur în jud. Ilfov. Pagubele produse sunt atât calitative cât şi cantitative,
pierderile putând atinge nivelul de 30 % din producţie. Patogenul este inclus pe lista
agenţilor de carantină a României.
Simptome. Boala este prezentă pe răsaduri dar şi pe tomatele cultivate în sere, solarii
şi câmp. Observarea bolii se face uşor datorită simptomului clar de ofilire, la început
a frunzelor, apoi a plantei în întregime. Pe primele 2 frunzuliţe ale răsadurilor, apar
pete circulare de 1-5 mm, albicioase, apoi prin unirea petelor, suprafaţa acestora se
încreţeşte. Petele albicioase de pe frunze devin răni galben-verzui, iar pe tulpină în
zona bazală, apar pete ovale mici de culoare alb-crem, ce devin mici răni adâncite
(fig.13.2).
Frunzele plantelor bolnave din câmp, solarii sau seră se ofilesc, îşi răsucesc
marginea spre partea superioară, apoi nervura principală se curbează şi planta se
usucă. In secţiune, tulpina prezintă vasele conducătoare de culoare galben-brună.
Frunzele pot prezenta uneori pete “opărite”, verzi, umede, pete cu ţesuturi ce devin
galben-pergamentoase.
158
Pe toate organele, în dreptul petelor, apar mici răni din care, pe vreme umedă, apare
exudatul bacterian (picături cleioase). Infecţia fiind generală, florile avortează sau
fructele ce apar, rămân mici, se coc prematur, au puncte cu inele argintii şi seminţe
brune. Toate vasele conducătoare din pulpa fructelor, sunt la început galbene, apoi
brune. Dacă pe fructele deja formate au loc infecţii locale, externe, apar pete de 1-3
mm în diametru, de culoare albă, apoi brun-deschise. In centrul petelor rămân mici
răni brune, înconjurate de o zonă albă sau gălbuie, simptomul fiind numit “ochi de
pasăre”. In funcţie de felul infecţiei vasculare sau localizate, pot apărea două feluri
de simptome, ambele însă, la fel de grave, dar cu evoluţie mai rapidă în cazul
infecţiilor vasculare.
Fructele puţin atacate pot prezenta simptome de marmorare (zone verzi înconjurate
de zone albicioase), petele fiind superficiale, limitate la coajă şi nu prezintă exudat. In
unele cazuri, chiar cozile fructelor pot fi uşor brunificate sau cu pete brune, cu
marginea întunecată.
Seminţele din fructele atacate sunt mici, brune sau negre, cu germinaţie redusă dar
pot transmite bacteria.
Transmitere-răspândire. Bacteria se transmite prin
seminţe şi este suficient ca acestea să fie infectate în
proporţie de 1 % pentru a se declanşa o îmbolnăvire
gravă a plantelor. Bacteria rezistă în resturile vegetale
ale plantelor bolnave rămase pe câmp, 2-9 luni, în timp
ce în seră, nu rezistă decât 3-4 săptămâni. În cursul
vegetaţiei bacteria se răspândeşte prin uneltele şi mâinile
lucrătorilor, care efectuează diferite operaţiuni “în
verde”. Aceste lucrări produc răni prin care bacteria
pătrunde uşor, apoi se răspândeşte şi se înmulţeşte în
vasele conducătoare. Vremea umedă, cu temperaturi de
24-32oC, este favorabilă extinderii îmbolnăvirilor.
Bacteriologii români precizează că, temperaturile
ridicate şi umiditatea scăzută favorizează infecţiile
Fig.13.2. Ofilirea bacteriană
(C.M.Messiaen et col., 1991).
vasculare, iar temperaturile scăzute şi umiditatea mare
favorizează atacul pe fructe.
Prevenire şi combatere. In vederea obţinerii răsadurilor, se va folosi numai sămânţă
liberă de bacterii, pentru a limita zonele de atac ale bacteriei. Seminţele obţinute prin
fermentarea pulpei, conţin bacterii într-o proporţie foarte mică (0-0,3 %), comparativ
cu cele obţinute prin alte metode.
Dezinfecţia termică dă rezultate bune dar, este greu de executat, seminţele riscând să-
şi piardă facultatea germinativă când sunt ţinute în aer cald (80oC) timp de 24 ore, sau
în apă caldă (52oC) timp de o oră. Diluţia de sublimat corosiv 1/3000 în care
seminţele se ţin 5 minute este eficientă, dar toxică şi există riscul unor accidente de
muncă.
Răsadurile vor fi obţinute în sol dezinfectat termic cu vapori de apă, sau chimic cu
Dazomet 10 G - 500 kg/ha, cu trei săptămâni înainte de plantare. Prevenirea
infecţiilor secundare se face prin tratamente cu: Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 14 z.);

159
Dithane M 45-0,2 % (t.p. 14 z.); Vondozeb-0,2 %; Vondozeb 75 DG 0,2 %;
Vondozeb 75 DG-0,2 %.

13.1.5. Pătarea bacteriană a tomatelor -

Xanthomonas campestris pv. vesicatoria
Bacterioza a fost descrisă în 1914 în sudul Africii dar acum este cunoscută în toate
zonele ce au climat umed şi cald. Tr. Săvulescu şi col. au semnalat această bacterioză
în 1932, avertizând pe cultivatori de posibilitatea deprecierii cantitative şi calitative a
recoltelor.
Simptome. Bacteria parazitează toate organele aeriene ale tomatelor. Răsadurile
prezintă pe primele 2 frunzuliţe şi apoi pe
frunze şi tulpiniţă pete galben-verzui până la
brune, cu o zonă centrală brună din cauza
ţesuturilor necrozate (arse), de pe care se scurg
picături de lichid bacterian sub formă de
lacrimi. Pe frunzele plantelor mature apar pete
neregulate ca formă, de 1-2 mm în diametru, cu
aspect umed şi margini bine delimitate (fig.13.3
-a).
În perioadele umede sau după irigarea culturii,
în jurul petelor apar inele lucioase datorită
Fig.13.3. Boli bacteriene ale tomatelor: lichidului bacterian. Iniţial petele au culoarea
a-Xanthomonas campestris pv. vesicatoria;
b-Xanthomonas - pete cu inel gri;
verde închis, apoi devin cenuşii sau brune şi
c-Pseudomonas-puncte negre; sunt dispuse în special de-a lungul nervurilor,
d-Corynebacterium-puncte cu aureolă argintie spre marginile frunzelor. In cazul unor infecţii
(C.M.Messiaen et col., 1991).
puternice, zonele brunificate se unesc, iar
ţesuturile se rup. Pe tulpini apar zone
suberificate (aspre) şi crăpături variate ca formă şi lungimi. Florile infectate în
primele faze nu leagă şi cad.
Fructele infectate prezintă pete circulare, umede, galben-brunii sau cenuşii
înconjurate de un inel alb-gri (fig.13.3-b). In zonele atacate, ţesuturile fructului se
scufundă uşor, devin crustoase şi chiar dacă fructul se coace, în jurul rănilor rămâne o
zonă verde. Crustele apărute pot crăpa pe parcursul creşterii fructului, iar prin
crăpături pot pătrunde alţi agenţi ce depreciază mai mult fructele.
Transmitere-răspândire. Bacteria infectează ţesuturile prin deschiderile naturale din
frunză, răni ale frunzelor şi tulpinilor sau ale perişorilor absorbanţi de pe rădăcini.
Primele infecţii pornesc de la sămânţa infectată, în coaja căreia bacteriile sunt viabile
16 luni sau chiar mai mult. Bacteria poate supravieţui 2-3 ani în terenurile unde au
rămas resturi de plante bolnave.
Primele infecţii la răsaduri asigură sursa de bacterii ce va fi dusă de ploi şi vânt şi va
produce infecţii secundare. Irigarea prin aspersiune este contraindicată în serele sau
tarlalele unde s-au semnalat infecţii primare.
Cercul de plante gazdă al bacteriei este foarte larg, ea parazitând în afară de tomate şi
ardei, numeroase specii de plante ca : zârna, tutunul, ridichia, cătina, măselariţa,
păpălău şi ciumăfaia.
160
Prevenire şi combatere. Întrucât bacterioza se răspândeşşte prin sămânţa infectată, se
recomandă folosirea de sămânţă ce provine din lanuri sănătoase sau sămânţă tratată
prin cufundare timp de 10 minute în apă caldă la 60oC sau 5 minute în soluţie de
sublimat corosiv 1:3000, urmată de spălări prelungite. Tratarea chimică a seminţelor
se face cu Mancoben 60 PTS-4 kg/t sămânţă sau cu Agrimicină (17-200 µm/ml)
tratare care deşi costisitoare, are eficacitate maximă.
Răsadurile vor fi obţinute şi repicate numai în sol dezinfectat termic sau chimic, iar
pentru evitarea infecţiilor secundare, culturile de tomate vor fi tratate de cel puţin 5
ori în timpul vegetaţiei. Primul tratament se aplică în stadiul de apariţia plăntuţelor
până la 2 frunze, cu zeamă bordoleză 0,5 %; cel de al doilea tratament se aplică până
când plantele au 45 cm înălţime, stropirile fiind executate cu: Bouillie bordelaise-0,75
% (7,5 kg/ha); Z.B. (BB) Liebor -1 % (10 kg/ha); Champion 50 WP-0,3 % (3 kg/ha);
Super Champ Fl-3 l/ha-0,2 % (2 l/ha); Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 14 z.); Dithane M
45-0,2 % (t.p. 14 z.); Mancozeb 800-2 kg/ha (t.p. 21 z.); Novozir MN 80-0,2 % (2
kg/ha); Vondozeb-0,2 % (t.p. 14 z.); Vondozeb 75 DG 0,2 % (t.p. 14 z.).
În câmp, dar mai ales în seră, trebuie să se respecte măsurile de izolare spaţială a
culturilor plantelor din cercul de gazde a patogenului, precum şi rotaţia culturilor în
vederea micşorării numărului de bacterii pe gramul de sol. Hibridul Unirea este
rezistent faţă de această bacterioză.

Boli produse de ciuperci

13.1.6. Putrezirea coletului (bazei tulpiniţei) şi căderea răsadurilor de legume -
Pythium de Baryanum
Boala cea mai gravă ce poate fi întâlnită în răsadniţe, sere înmulţitor sau chiar în
câmp, la plantele tinere de legume, este putrezirea coletului şi căderea plantulelor. Ea
se întâlneşte la toate răsadurile de legume, flori, puieţi în pepiniere sau chiar la
plantele din cultura mare, în toate ţările cultivatoare de pe glob.
Ciuperca atacă o multitudine de plante cultivate şi buruieni.
Simptome. Plantulele răsărite din teren infestat, prezintă în zona bazală a tulpiniţei o
brunificare a ţesuturilor, care se extinde
atât în sus pe tulpină cât şi în jos spre
rădăcină. Tulpiniţele se subţiază în zona
atacată iar plantula se veştejeşte şi se
culcă pe pământ unde va putrezi în
întregime (fig.13.4).
Simptomele apar sub formă de vatră
de atac ce se extinde repede, în cazul în
care temperatura se menţine la 20-30oC şi
umiditatea este peste 90 %. În 2-3 zile
întreaga răsadniţă sau seră înmulţitor
poate prezenta toate plantele distruse.
La suprafaţa solului se constată
Fig. 13.4 Putrezirea coletului şi căderea răsadurilor de
legume: a-răsaduri atacate; b-miceliu cu spori prezenţa unui strat fin micelian, albicios,
(E. Docea şi col. 1979). care se extinde. În cazul unei infestări
161
puternice a solului se observă doar vetre de atac fără plante răsărite, deoarece acestea
sunt putrezite până la ieşirea lor la suprafaţă.
Atacul are o evoluţie mai lentă după repicare, când plantele sunt mai bine aerisite şi
capătă rezistenţă prin înverzirea tulpiniţelor şi formarea ţesuturilor mecanice,
protectoare. Absenţa luminii, insuficienta aerare, excesul de umiditate şi pH-ul acid,
sunt factori favorizanţi ai instalării şi evoluţiei grave a ciupercii
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la un an la altul se face prin sporii
de rezistenţă din sol, iar în cursul vegetaţiei transmiterea ciupercii, de la plantă la
plantă, se face prin sporii duşi de apa din sol.
Prevenire şi combatere. Producerea răsadurilor se va face numai în soluri
dezinfectate termic, fără exces de umiditate şi cu pH alcalin.
Seminţele se vor dezinfecta prin tratare cu: Royal FLO 42 S-3 l/t, Apron FL-10 l/t,
Apron 35 SD-2,5 g/kg; Mancoben 60 PTS-4 kg/t; Super Homai 70 PM-5 g/kg;
Tiramet 60 PTS-4 kg/t sămânţă.
După răsărirea plantulelor se va executa un prim tratament cu unul din produsele:
Previcur 607 SL-0,15 %; Proplant 72,2 SL 0,15-0,25 % (3-5 l/ha/m2); Folpan 50 WP-
0,2 % (răsad 4-5 l/m2); Merpan 80 WDG-0,15 % (1-5 l sol/m2 răsad); Rovral 50 WP-
0,075 %.

13.1.7 Mana tomatelor - Phytophthora infestans

Originară din America de Sud, ciuperca a produs de-a lungul anilor epidemii
grave la cartof (1843 - S.U.A, 1845 - Canada, Belgia, Olanda, Fran]a, Anglia).
Distrugerea culturilor de cartof ale Irlandei `n 1845 şi în anii următori a dus la
exodul populaţiei spre America, fenomen cunoscut în istorie sub numele de "foamea
irlandeză".
Mana tomatelor semnalată în Europa în
anul 1847 şi în ţara noastră în anul 1940, apare
pe tomate în special în ciclul doi de cultură. În
sere sau solarii pierderile pot varia de la 30 %
până la compromiterea culturii.
Simptome. Tomatele pot fi infectate în toate
fenofazele, frunzele prezentând pe margini sau
spre vârf pete cu aspect umed (verde închis).
Ţesuturile afectate se veştejesc, se brunifică şi
frunzele se răsucesc spre partea superioară. În
condiţii de umiditate atmosferică pe faţa
inferioară a frunzelor, în dreptul petelor apare un
puf, nu prea dens, de culoare albă. Cozile
Fig. 13.5 Mana la tomate: a-atac pe
plantă; b-atac de mană de sol frunzelor, lăstarii şi tulpinile atacate, prezintă
(C.M. Messiaen et col., 1991). pete alungite brune, superficiale, fără puf albicios
(fig.13.5).
Inflorescenţele atacate prezintă pe
frunzuliţele de la baza florilor şi pe codiţele lor, zone brune, se usucă şi cad.
Atacul semnificativ este cel de pe fructe, acestea putând fi parazitate în toate fazele
de dezvoltare. Ciuperca pătrunde pe la locul de prindere a fructului, produce pete
162
mari brune-olivacei şi cu rapiditate distruge tot fructul. Tomatele verzi devin tari,
aspre iar cele coapte au pete brune-deschise, pe suprafaţa cărora apar zonalităţi
concentrice; pe fructele căzute pe sol unde este umiditate mare, ciuperca formează
miceliu cu mulţi spori. În culturile de tomate din seră (ciclul doi), atacul evoluează
rapid, datorită variaţiilor de temperatură de zi-noapte, care produc apariţia
condensului de apă pe organele vegetative, condens ce uşurează infecţiile.
Transmitere-răspândire. Ciuperca este comună pentru tomate şi cartof, aşa încât,
transmiterea de la un an la altul este asigurată de tuberculii infectaţi existenţi în
materialul de plantat sau de cei mici, nerecoltaţi, rămaşi pe sol. De la o sursă de
infecţie, o plantă de cartof pe care apar spori, răspândirea se poate face prin vânt pe o
rază de cel puţin 11 km/zi, în câmp deschis.
Prevenire şi combatere. În fermele legumicole trebuie să se respecte o izolare spaţială
între tarlalele plantate cu cartofi şi cele de tomate. În sere şi solarii se va menţine o
temperatură constantă care să nu scadă sub 20oC şi fără oscilaţii care produc condens
pe planteÎncă de la primele simptome pe frunze, vor fi îndepărtate frunzele (se vor
culege în saci de polietilenă) şi se vor culege fructele căzute pe sol (înainte ca
ciuperca să sporuleze).
Dintre soiurile şi hibrizii omologaţi, Dacia şi Ioana au o oarecare rezistenţă la mană.
In câmp, dar mai ales în sere şi solarii se vor face tratamente, ţinând însă cont de
timpul de pauză, recomandat pentru fiecare produs, în funcţie de eficacitatea lui în
timp. Tratamentele se pot executa cu unul din produsele din grupele: Bouillie
bordelaise-0,75 % (7,5 kg/ha); Z.B. (BB) LIEBOR-1 % (10 kg/ha); Funguran OH-50
WP-1,5 kg/ha; Oxicig 50 PU 0,4-0,5 % (4-5 kg/ha); Super Champ Fl-3 l/ha-0,3 %;
Turdacupral 50 PU 4-5 kg/ha (t.p. 21 z.); Dithane 75 WG 2-2,5 kg/ha (t.p. 21 Ridomil
Plus 48 WP-2,5 kg/ha (t.p. 3 z.); Shavit F 71,5 WP- 2 kg/ha (0,2 %).
În sere sau solarii se recomandă irigarea prin picătură pentru a nu scădea efectul
tratamentelor foliare.
13.1.8. Mana de sol - putrezirea rădăcinilor, tulpinilor şi fructelor -
Phytophthora parasitica
Boala apare în special pe spaţiile protejate, dar şi în câmp în culturile nearăcite şi
numai în perioadele cu temperaturi ridicate în sol. Ciuperca descriscă mai întâi în
S.U.A. în 1917, a trecut şi în Anglia în 1921, iar din 1968 este prezentă în România,
unde a produs pagube între 5-20 % la culturile din câmp deschis şi 10-60 % în sere şi
solarii.
Simptome. În prima parte a perioadei de vegetaţie, ciuperca produce o brunificare a
vârfului rădăcinii principale şi a rădăcinilor secundare, urmată de brunificarea bazei
tulpinii, veştejirea şi moartea plantelor.Ţesuturile atacate, brunificate, devin
sfărâmiciose datorită putrezirii uscate a lor. În condiţii de umiditate ridicată, pe baza
tulpinii atacate, se formează un puf albicios.

163
Prezenţa ciupercii în tulpină, duce la dezvoltarea de rădăcini adventive (la suprafaţa
solului), iar frunzele bazale se îngălbenesc, se lasă în jos şi cad. Plantele care în
primele faze manifestă pete verzi închise la bază, urmate de brunificarea zonelor,
îngălbenirea şi căderea frunzelor, se vor usca foarte repede, imediat după plantare.
Atacul pe fructe este cunoscut sub numele de putrezire în formă de "ochi de iepure".
Tomatele verzi din etajul inferior, în urma atacului, prezintă pete verzi-cenuşii, cu
margini difuze, cu zonalităţi concentrice, brune-violacei, ce dau un aspect marmorat
suprafe]ei fructelor
şi vor prezenta un
putregai umed
(fig.13.6 b şi 13.6 a).
Fructele atacate nu
ajung la coacere, cad
pe sol şi pe ele
ciuperca va sporula
puternic.
In cazul în care
apar infecţii târzii şi
Fig. 13.6 Fructe de tomate atacate de: a-Phytophthora parasitica; b- este temperatură
Rhizoctonia solani; c-crăpături acoperite de Alternaria; d,e-
brunificarea vârfului. scăzută, evoluţia
(C.M. Messiaen et col., 1991). bolii este lentă, iar
ofilirea şi uscarea
plantei începe odată
cu coacerea
fructelor. Cercul de plante gazdă al patogenului include ăn afară de tomate, fasole,
ceapă, vinete, pepeni, ardei.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă în sol sub formă de spori de rezistenţă. In
cursul vegetaţiei transmiterea ciupercii se face prin sporii ce se găsesc în apa de
ploaie. Ciuperca poate trece de la fruct la fruct chiar şi în timpul transportului şi
depozitării acestora.
Prevenire şi combatere. Răsadul de tomate va fi produs numai în sol dezinfectat cu
Dazomet (500 kg/ha), sau cu vapori supraîncălziţi (80-90oC) timp de o oră, întrucât
ciuperca poate supravieţui în sol 4 ani. La repicare, răsadul va fi sortat, apoi udat cu o
suspensie de Previcur 607 CS-0,2 % în cantitate de 40-50 ml/plantă, Proplant 72,2 SL
0,15-0,25 % - 3 l/sol/m2, Folpan 50 WP 0,2 % - 4-5 l/m2, sau Aliette 80 WP 0,4 % -
5 l/sol/m2. În timpul vegetaţiei, stropirile recomandate pentru mană sunt bune şi
pentru mana de sol, sau se fac stropiri speciale cu: Previcur 607 SL 0,15-0,25 %;
Proplant 72,2 SL 0,15-0,25 % (3-5 l/ha/m2); Folpan 50 WP-0,2 % (răsad 4-5 l/m2);
Folpan 80 WDG-0,3 % (răsad); Aliette 80 WP-0,4 % (5 l/m2 sol).
In spaţiile protejate se va face obligatoriu o nouă dezinfecţie a solului înaintea
ciclului doi de producţie

164
 13.2. Bolile ardeiului
Viroze

13.2.1. Mozaicul castraveţilor la ardei -

Cucumber mosaic virus in pepper
Culturile de ardei din câmp şi spaţii protejate suferă frecvent din cauza atacului
acestui virus, boala fiind cunoscută şi sub numele de "piticirea şi îndesirea tufelor de
ardei" descrisă în 1961 de I. Pop şi E. Docea.
Simptome. Variaţia simptomelor este în funcţie de soi, momentul îmbolnăvirii şi
condiţiile climatice.
Plantele tinere infectate au talia mult redusă, cu până la 50 % din înălţimea plantelor
sănătoase. Atât internodiile tulpinale cât şi ramificaţiile tulpinale sunt scurte, ceea ce
face ca frunzele să apară grupate în rozete.
Frunzele formate înainte de infecţie prezintă o suprafaţă normală dar cu pete mari
neregulate, de culoare maronie. Frunzele apărute după infecţie sunt mici, cu limbul
deformat, alungite, curbate lateral, cu pete verzi-deschis ce alternează cu pete verzi
închis. Pe tulpinile atacate pot fi observate uneori pete de arsură, cenuşii sau brune.
Fructele nou apărute sunt mici, deformate şi nu pot fi comercializate.
Transmitere-răspândire. Virusul prezintă un cerc larg de gazde, specii de plante
anuale şi perene care constituie rezervoare ale virusului pe timpul iernii. Dintre aceste
gazde enumerăm: rocoina, traista ciobanului, trei fraţi pătaţi, scânteuţa, râjina, urzica
moartă etc.
În cursul perioadei de vegetaţie, transportul virusului este asigurat de mai multe
specii de afide.
Prevenire şi combatere. În vederea prevenirii infecţiilor la răsad, acesta va fi obţinut
în compartimente separate fără alte solanacee şi va fi tratat cu insecticide care distrug
afidele.
În sere, solarii şi câmp se vor face tratamente periodice cu insecticide, iar printr-o
erbicidare corectă, se vor distruge eventualele gazde ale virusului.
La culturile din câmp destinate obţinerii de sămânţă se va asigura o izolare spaţială
faţă de celelalte culturi atacate de acest virus.

13.2.2. Mozaicul tutunului la ardei - Tobacco mosaic virus in pepper

Viroza este cunoscută pe toate continentele în culturile de ardei protejate unde
frecvenţa ei ajunge la 70-80 % şi în culturile de câmp unde această frecvenţă este de
30-40 %.
Simptome. Virusul are tulpini comune şi o tulpină specifică a ardeiului, iar
simptomele, variază în funcţie de acestea şi de soiul cultivat.
Soiurile infectate cu tulpina de virus a ardeiului au simptome de mozaic galben
specifice, prin apariţia în spaţiile dintre nervuri a unor pete galbene. Pe fructele deja
formate apar pete neregulate sau circulare, de culoare maro. Fructele ce apar mai
târziu, după infecţie, sunt mici, deformate, cu pete clorotice sau cu pete verzi închis
pe fondul verde normal al fructului. Plantele bolnave se recunosc uşor datorită
creşterii încetinite şi a aspectului mozaicat al foliajului.

165
Uneori, la soiurile sensibile se observă o mozaicare, urmată de pete de arsură,
circulare. Dacă plantele sunt virozate în stadiu tânăr, pe frunzele bazale apar pete
necrotice, de 0,7-1,5 cm, iar la baza tulpinii apar zone maronii şi chiar o brunificare a
vârfului rădăcinii, ce duce la ofilirea plantelor.
Transmitere-răspândire. Transmiterea virusului în cultură se face prin contactul
direct între plantele bolnave şi cele sănătoase şi prin inventarul de lucru. De la un an
la altul, se transmite prin sămânţa infectată, sol sau inventarul de lucru, pe care
virusul rezistă mult timp.
Prevenire şi combatere. Sămânţa va fi tratată prin scufundare timp de 2 ore în soluţie
de fosfat trisodic 10 %, urmată de spălări repetate sau prin tratament termic la 76oC
timp de 3 zile. Pământul folosit în răsadniţe trebuie să provină dintr-un loc unde nu s-
au cultivat solanacee (tomate, ardei, vinete) şi va fi dezinfectat cu formalină 1 %. În
toate culturile de ardei, se va urmări ca acestea să nu urmeze după o altă cultură
sensibilă la acest virus.
Cultivarea de soiuri rezistente este singura măsură ce poate asigura sănătatea
plantelor.

Micoplasmoze
13.2.3. Stolburul ardeiului - Stolbur disease in pepper
Stolburul ardeiului este cunoscut în toată Europa însă cele mai mari pagube sunt
semnalate în E şi S-E continentului. În ţara noastră boala a fost semnalată în Sud încă
din 1979.
Simptome. Plantele bolnave sunt observate începând cu luna iulie când, pe ele apar la
frunzele tinere simptome de decolorare, ce se extind apoi spre baza plantelor.
Frunzuliţele se răsucesc spre partea superioară de-a lungul nervurii mediene, iar
nervurile se colorează în violaceu. Creşterea tulpinii este stopată, florile rămânând
sterile sau formează fructe mici, deformate, cu puţine seminţe. Plantele atacate sunt
uşor de observat din cauza piticirii şi a decolorării care poate produce chiar o ofilire
asemănătoare verticilozei, însă în acest caz vasele conducătoare nu sunt brunificate.
Transmitere-răspândire. Transmiterea micoplasmei se face de la plantă la plantă prin
intermediul insectei Hyalesthes obsoletus sau prin cuscută.
În anii cu primăveri ploioase şi reci, stolburul nu produce pagube mari întrucât
insecta este distrusă încă din stadiul său de larvă, în sol.
Prevenire şi combatere. Metoda de prevenire se rezumă la distrugerea cuscutei şi la
combaterea insectei, ce poate aduce micoplasma de pe o multitudine de gazde: cartof,
pepeni, tutun, tomate, morcov, lobodă, lemn câinesc etc.

Bacterioze
13.2.4. Pătarea bacteriană a ardeiului -
Xanthomonas campestris pv. vesicatoria
Boala de origine americană a fost semnalată în 1974 de C. Rafailă şi col. În
România, unde s-au estimat pierderi de până la 15-16 % din recoltă.
Simptome. Plantele atacate prezintă pe frunzele tinere pete cu aspect umed, verzi-
închis, în dreptul cărora ţesuturile sunt bombate spre partea superioară. Uneori, chiar
şi pe faţa inferioară, apar aceste băşici. Pe frunzele bătrâne, petele sunt mari de 1-10
166
mm, galbene-deschis, înconjurate de o zonă cu aspect umed, care devine brună-
închis. La soiurile sensibile, petele sunt numeroase, se unesc, frunza se îngălbeneşte
şi cade. Pe tulpini apar crăpături alungite, de 1-5 mm, ce în final se brunifică şi zona
devine aspră.
Fructele atacate au pete circulare de 2-5 mm, cu aspect umed, apoi brune cu aspect
aspru. Simptomele sunt foarte evidente pe vreme umedă când, din răni apare lichidul
bacterian.
Transmitere-răspândire. Bacteria se transmite prin seminţele ce provin de la plantele
bolnave, ele putând supravieţui la suprafaţa seminţelor chiar 10 luni. Bacteria
iernează în resturile vegetale infectate, dar neîngropate în sol, însă ea rezistă şi se
multiplică, în pământul de lângă rădăcinile grâului (dacă semănăm grâu după
ardei,tomate).
Temperatura de 23-28oC şi umiditatea atmosferică de peste 85 % declanşează atacul,
iar precipitaţiile însoţite de vânt asigură răspândirea bacteriei, care pătrunde în plantă
prin răni sau prin deschiderile naturale (stomate).
Prevenire şi combatere. Cultivarea de soiuri rezistente este o măsură foarte eficace,
însă nu există soiuri imune. Răsadul va fi produs în sol dezinfectat termic sau chimic,
iar pe parcursul vegetaţiei se vor face tratamente chimice cu: Dithane M-45 sau 75-
WP, Vondozeb, toate în concentraţie de 0,2 %, Onefung 50 PU-0,35 % [i Systhane
Z-0,25 %. Stropirile vor face la începutul înfloritului şi se vor continua la intervale
de 7-10 zile în funcţie de condiţiile climatice, metoda de irigare şi evoluţia atacului.
Boli produse de ciuperci
13.2.5. Mana ardeiului - Phytophthora capsici
Boala cunoscută şi sub numele de putrezirea rădăcinii tulpinii şi a fructelor de ardei, a
fost semnalată în S.U.A. În 1919, în Italia în 1927, după care s-a extins în toată
Europa cu o frecvenţă de până la 40-50 % în culturile de câmp.
Simptome. Atacul este frecvent pe frunze, fructe şi seminţe şi mai rar pe tulpini şi
rădăcini. Frunzele atacate prezintă pete circulare în dreptul cărora ţesuturile par
opărite şi se acoperă în scurt timp cu un puf albicioas. Ţesuturile afectate se
decolorează, se brunifică şi se usucă.
Tulpinile atacate au la bază o zonă inelară, verde-închis apoi cafenie-brună, ceea ce
produce imediat ofilirea şi uscarea plantelor.
Fructele atacate de obicei prin trecerea miceliului din tulpină prin codiţă, prezintă
pete apoase, verzi-închis apoi galbene, în dreptul cărora ţesuturile se scufundă şi se
usucă sau, se acoperă cu mucegai fin albicios. Uneori pe zonele afectate se grefează
ciuperci ca, Alternaria capsici-annui.
Sămânţa din fructele atacate poate putrezi sau, are aspect normal dar conţine miceliul
infecţios al ciupercii.
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la un an la altul se face fie prin
sporii de rezistenţă rămaşi în resturile vegetale, fie prin sămânţa infectată, ciuperca
având o răspândire generalizată în plantă. În timpul vegetaţiei sporii ciupercii sunt
purtaţi de vânt şi picăturile de ploaie, sau apa de la irigaţiile prin aspersiune.
Sursele de spori sunt bogate, deoarece ciuperca atacă pepenii verzi şi galbeni,
dovleceii, castraveţii, vinetele, tomatele şi morcovul.

167
Prevenire şi combatere. Metodele de prevenire includ alcătuirea unui asolament
legumicol în care ardeiul să nu revină după una din plantele gazdă ale ciupercii şi la
producerea răsadului să se folosească sămânţă sănătoasă sau dezinfectată înainte de
semănat cu fungicide. În cursul vegetaţiei, la avertizare se vor face tratamente cu
Cobox 50 PU-0,2-0,3 %; Cuzin 15 SC-4 l/ha, Funguran OH-1,5 kg/ha; Previcur 607
CS 0,15-0,25 %; Aliette 80 PU-0,4 %; Ridomil Cu 45 WP-0,25 %; Curzate plus T-
0,25 %.

13. 3. Bolile vinetelor

Viroze

13.3.1. Mozaicul castraveţilor la vinete -

Cucumber mosaic virus in eggplant
Mozaicul vinetelor a fost semnalat în culturile din Italia, Franţa şi Bulgaria,
iar existenţa sa este posibilă şi în culturile din sudul ţării.
Simptome. Pe frunzele plantelor apar mai întâi simptome de mozaicare slabă, care
evoluează în arsuri paralele cu nervurile şi ca
urmare apar ofiliri. Plantele fructifică slab, iar
fructele sunt mici, deformate, pătate sau au dungi
galbui (fig.13.7).
Transmitere- răspândire. Transmiterea virusului
de la plantă la plantă este făcută de insecte, iar de
la un an la altul virusul rezistă în plantele perene.
Prevenire şi combatere. În răsadniţe, se
recomandă aplicarea preventivă de stropiri cu
Fig. 13.7 Mozaicul castraveţilor la vinete
(C.M. Messiaen et col., 1991). insecticide care să distrugă afidele, iar
amplasarea culturii în câmp trebuie să se facă
având o izolare spaţială de 500 m faţă de culturile de plante perene puternic infectate
cu acest virus.
Micoplasmoze
13.3.2. Stolburul vinetelor - Stolbur disease in eggplant
Boala apare frecvent în culturile de vinete de la noi. Ea a fost descrisă în 1933 în
Rusia pe tomate, însă acum este cunoscută pe 80 specii aparţinând la 10 familii
botanice.
Simptome. Plantele atacate manifestă o decolorare rapidă urmată de ofilire. Atacul se
observă în lunile iulie-august când pe frunze, începând cu marginea lor, apare
decolorarea. Frunzele se răsucesc spre partea superioară de-a lungul nervurii
principale, apoi se usucă şi se începe desfrunzirea plantelor, de jos în sus. Pe tot
frunzişul se observă şi coloritul maro caracteristic acestei boli.
Fructele ce rămân pe plante sunt decolorate, mici, cu pulpa lemnoasă şi nu au valoare
comercială. La plantele fără frunze, chiar şi rădăcinile sunt brunificate şi putrezesc.
Transmitere-răspândire. Apariţia micoplasmei în culturi depinde de numărul de
generaţii a insectelor ce transmit micoplasma. Dacă larvele din sol ale insectei sunt
distruse primăvara datorită ploilor şi temperaturilor scăzute, boala nu apare decât rar.
168
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire presupun măsuri de distrugerea
insectelor şi amplasarea culturii în terenuri izolate de culturile sau plantele perene
infectate.

Boli produse de ciuperci

13.3.3. Mana vinetelor - Phytophthora parasitica
Boala este prezentă în culturile de vinete irigate unde a şi fost semnalată încă din
1958 dar, producând pagube mici.
Simptome. Frunzişul afectat prezintă pete mari, galbene-undelemnii caracteristice
manelor, în dreptul cărora, pe partea inferioară, apare un puf albicios alcătuit din
miceliul cu spori. Atacul pe fructe se manifestă sub forma unor pete mari brune, în
dreptul cărora ţesuturile se scufundă. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată,
petele se extind, se unesc, iar fructele putrezesc.
Caracterele ciupercii, răspândirea şi măsurile de prevenire şi combatere sunt
prezentate la "putrezirea coletului la tomate". Substanţele chimice recomandate la
tomate sunt bune şi la vinete. La răsad, stropirile cu Ridomil 25 WP-40 g/m2 şi cu
Folpan 50 WP-0,2 %, dau rezultate foarte bune.

13.3.4.Ofilirea vinetelor-Verticilliumalbo-atrum şi Fusarium oxysporum

Boala este frecvent întâlnită în culturile de câmp ale vinetelor, în toată Europa şi
America. În România boala apare prima dată ca semnalare în Starea fitosanitară a
anilor 1942-1943.
Simptome. Primele plante bolnave pot fi observate abia la începutul fructificării
vinetelor. Frunzele bazale încep să se îngălbenească, se ofilesc şi atârnă de-a lungul
tulpinii timp de 1-2 săptămâni, după care se usucă şi cad. Veştejirea avansează spre
partea superioară a plantelor care, în final se usucă fără a mai fructifica, iar fructele ce
erau formate se zbârcesc şi nu mai pot fi valorificate.
Ofilirea evoluează rapid din cauza sistemului radicular care este brunificat şi cu
crăpături longitudinale şi transversale. Secţiunile longitudinale şi transversale ale
tulpinii evidenţiază o brunificare a sistemului vascular de la baza plantei până la
cozile frunzelor şi fructelor.
Boala apare mai ales la vinetele cultivate în terenuri acide.
Transmitere-răspândire. Ciupercile rezistă mult timp în sol pe resturile de plante
atacate şi sporii lor sunt răspândiţi de apa de irigaţie sau cea de ploaie şi de lucrările
solului. De la plantă la plantă, în vegetaţie, transportul este imposibil întrucât aceste
ciuperci sunt în interiorul vaselor conducătoare, deci numai transmiterea prin sol are
importanţă.
Prevenire şi combatere. În asolamentul legumicol vinetele şi alte solanacee (ardei,
tomate) trebuie să revină pe aceeaşi solă după minim 4 ani. Îngrăşarea echilibrată a
culturii, asigurarea unui regim de udare a solului normal, fără variaţii bruşte, sunt
factori ce pot opri parţial apariţia bolii.
În spaţiile protejate solul va fi dezinfectat termic sau chimic, iar la apariţia bolii se
pot aplica stropiri la plantă cu 0,5 l de soluţie de Bavistin, Benlate sau Topsin M, în
concentraţie de 0,05-0,1 %. Tratamentele se vor succeda la intervale de 7-10 zile.

169
În câmp se vor face tratamente cu produsele : Bavistin 50 WP 0,05-0,1 %; Bavistin
FL 0,05-0,1 % (0,5 l sol./pl. t.p. 14 z.); Derosal 50 WP 0,05-0,1 (t.p. 14 z.);
Carbendazin 500 SC 0,05-0,1 %; Benlate 50 WP 0,05-0,1 % (t.p. 14 z.).

13.4. Bolile castraveţilor, pepenilor verzi,

pepenilor galbeni şi dovleceilor
Viroze
13.4.1. Mozaicul castraveţilor - Cucumber mosaic virus
Boala are o mare răspândire, fiind cunoscută la o mulţime de bostănoase
cultivate, solanacee cultivate (tomate, ardei, vinete) sau spontane precum şi la alte

Fig. 13. 8
Mozaicul castraveţilor,
pepenilor şi
dovleceilor

specii de plante ierboase sau lemnoase.

Simptome. Pe frunzele tinere de la castrave]i apar pete galbene-verzui,
circulare sau col]uroase, delimitate de nervurile secundare . Simptomul clasic de
mozaic se observă la frunzele bătrâne, unde alternează petele verzi-deschis cu cele
galbene, iar limbul frunzei prezintă gofrări, încreţiri evidente. Cozile frunzelor, ca şi
internodurile vrejilor sunt scurtate şi cu simptome clare de arsuri. În perioadele calde
ale anului, se observă o ofilire rapidă a frunzişului şi chiar pe fructe apar zone de
îngălbenire, ce se extind de la locul de prindere a fructului spre vârful lui, rămânând
în final doar câteva zone verzi pe fructul îngălbenit.
Simptome evidente de mozaicare şi veştejire a frunzişului sunt observate şi la
dovlecel sau la pepenele galben. La pepenele verde, infecţia produce simptome mai
puţin evidente, este mai înceată sau apare brusc o uscare a frunzelor (fig.13.9).
Cercul de plante gazdă este foarte larg cuprinzând plante ca: dovleceii,
castraveţi, pepeni, tomate, ardei, cartof, spanac, salată, sparanghel, cicoare, varză,
ceapă, morcov, pătrunjel, păstârnac, mărar, ţelină, revent, fasole, mazăre, lucernă,
sfeclă, tutun, lufă, porumb, cânepă, mentă, şofrănel, coriandru şi numeroase alte
specii de plante floricole, arbuşti ornamentali, arbuşti fructiferi, pomi fructiferi şi
plante din flora spontană.

170
 Transmitere-
răspândire. Virusul
se transmite de la
plantă la plantă prin
intermediul speciilor
de Cuscută şi prin
afide. Acestea
răspândesc virusul
timp de cel mult
două ore apoi acesta
dispare din corpul
lor.
Fig.13.9 Mozaicul ardeiului la pepene (C.M. Messiaen et col., 1991).
Transmiterea
prin sămânţă a
virusului este pusă în evidenţă doar la pepeni şi plante spontane, însă el rezistă în
plantele perene, în special în cele de Stellaria media (rocoină).
Prevenire şi combatere. Culturile de câmp trebuie amplasate corect, respectând o
izolare spaţială faţă de speciile ornamentale perene, seminceri de legume (spanac),
sau leguminoase perene. În cultură se va distruge rocoina.
Se va folosi numai sămânţă ce provine din culturi sănătoase sau sămânţă tratată
termic.
În culturile din seră ca şi în cele de câmp, se vor face stropiri periodice cu insecticide
contra afidelor. Răsadniţele vor fi protejate cu plasă fină contra afidelor iar răsadurile
vor fi stropite prin acoperire cu insecticide.
Se cunosc hibrizi rezistenţi sau toleranţi la această viroză, cum ar fi: Hokus, Amour,
Burpee, Biretta, Libelle sau hibrizii mai noi, Alibi, Asterix, Amigo, Pedoroso, Rita şi
Matilde.

13.4.2. Mozaicul verde al castraveţilor -

Cucumber green mottle mosaic virus
Boala a fost descrisă de C. Ainsworth `n 1935 în Anglia dar s-a răspândit în
toate ţările cultivatoare de castraveţi şi din 1985 a fost descrisă şi din serele României
de I. Pop şi A. Jilăveanu.
Simptome. Plantele virotice prezintă o
decolorare a nervurilor, simptome de mozaic
foliar, gofrarea frunzelor şi fructe puţine dar,
fără simptome. Infectarea timpurie a plantelor
produce o slabă dezvoltare a lăstarilor fructiferi,
apariţia de flori şi fructe aglomerate în rozete şi
o îngălbenire generală a plantei. Uneori apar
pete decolorate,stelate şi chiar fructele pot fi
pătate şi deformate (fig.13.10).
Transmitere-răspândire. Transmiterea
virusului de la un an la altul se poate face prin
sol sau prin sămânţă. Transmiterea de la plantă
Fig.13.10 Mozaicul verde al castrave]ilor
(I. Pop, 1986).
171
la plantă are loc prin contactul direct între plante.
Prevenire şi combatere. Se vor infiinţa culturi numai cu sămânţă sănătoasă sau
tratată prin scufundare timp de 60 minute în soluţie de fosfat trisodic 15 %, urmată de
o clătire cu apă curată.
Solul, ca şi toate uneltele din sere şi solarii, vor fi dezinfectate prin tratamente
termice (la sol) sau chimice - formalină 1 % sau fosfat trisodic 15 %.
În spaţiile protejate se recomandă eliminarea cu grijă a plantelor virotice şi
distrugerea lor prin ardere.

Bacterioze
13.4.3. Pătarea unghiulară a castraveţilor -
Pseudomonas syringae pv. lachrymans
Boala este de origine americană unde a fost semnalată în 1913, însă bacteria a
fost studiată de E.F. Smith şi M.K. Bryan în 1915. În România boala a fost semnalată
de Tr. Săvulescu şi col., în 1940.
Bacteria produce pagube însemnate atât la culturile de câmp cât, mai ales,
celor din solarii şi sere, scăzând cantitativ şi calitativ producţia.
Simptome. Încă de la începutul vegetaţiei, pe primele 2 frunzuliţe apar pete mici,
circulare sau colţuroase, verzi-închis, cu aspect umed; acestea se brunifică şi se
usucă. Pe frunze apar pete colţuroase, situate între nervurile secundare, de culoare
verde-închis, umede, care în final capătă o
coloraţie gri-bej, se usucă şi se desprind din
frunză (fig. 13.11). În condiţii favorabile
(vreme umedă) petele ce la început au
2-7 mm, se pot uni şi sunt distruse
suprafeţe mari din frunză. Pe faţa inferioară
a frunzei, după irigarea culturii, după ploi
sau pe timp ceţos, se constată prezenţa unui
exudat (lichid) bacterian mucilaginos, sub
formă de picături. Pe vreme secetoasă,
însorită, exudatul bacterian se usucă şi dă
Fig. 13.11 Pătarea unghiulară a naştere unei pelicule fine, cu aspect de
castraveţilor celofan. Prin desprinderea zonelor atacate
frunzele rămân perforate şi se pot deforma.
Pot fi observate simptome asemănătoare pe cozile frunzelor şi tulpini care, pot
prezenta zone uscate sau putrezite în funcţie de umiditatea atmosferică.
Fructele atacate prezintă pete de 1-3 mm, verzi-închis, circulare, cu aspect
umed şi cu o zonă centrală albicioasă. În dreptul acestor pete, fructul poate crăpa pe
vreme secetoasă sau, se acoperă cu lichid bacterian, pe vreme umedă.
Transmitere-răspâdire. Bacteria se transmite de la un an la altul prin seminţele
contaminate sau infectate, iar în câmp răspândirea este asigurată de ploile repezi
însoţite de vânt şi de irigarea prin aspersiune. Infecţia se face foarte repede în condiţii
de umiditate relativă în jur de 95 % şi temperatură cuprinsă între 24-28oC.
Prevenire şi combatere. Se recomandă înfiinţarea culturilor cu sămânţă sănătoasă,
tratată cu sublimat corosiv 1 % timp de 10 minute sau tratament termohidric cu apă la
172
50-52oC timp de 30 minute. Seminţele mai pot fi tratate cu aer cald la 85oC timp de
60 minute.
În cursul vegetaţiei se recomandă tratamete cu: Bouille bordelaise-0,75 % (7,5
kg/ha); BB (ZB) Liebor-1 %; Funguran OH 50 WP-0,3-0,4 % (3,2 kg/ha); Champion
50 WP-0,3 %; Super Champ Fl-3 l/ha (0,3 %); Novozir MN 80-0,2 % (2 kg/ha);
Kasumin 2 L-0,15 % (1,5 l/ha). In câmp, se recomandă o rotaţie a culturilor
legumicole în care cucurbitaceele (castraveţi, pepene galben, pepene verde, dovleac,
dovlecelul), să nu revină pe aceeaşi solă decât după 3 ani, iar în seră, culturile se vor
înfiinţa numai pe solul ce a fost dezinfectat termic sau cu formalină 0,4 % (4-5 l/m2).
Unii hibrizi mai noi sunt rezistenţi sau toleranţi la infecţii: Regal, Moresti,
Asterix.

13.4.4. Ofilirea bacteriană a cucurbitaceelor - Erwinia tracheiphila

Boala, cunoscută încă din secolul trecut în America şi semnalată apoi în toate
ţările cultivatoare din Asia, Japonia, America şi Africa, a fost descrisă la noi abia în
1953 de Tr. Săvulescu.
Simptome. Plantele infectate prezintă iniţial doar câteva frunze bazale veştejite, sub
formă de umbrele, frunza veştejită şi căzută în jurul cozii (fig. 13.12). Acest simptom
se observă spre
prânz, când este
cald şi dispare
noaptea pe
răcoare. După un
timp, toate
frunzele se
ofilesc, se
încreţesc, tulpinile
se înmoaie şi
Fig. 13.12 Ofilirea bacteriană a cucurbitaceelor: Erwinia tracheiphila planta se usucă.
(E.F. Smith din O. Appel, 1956). Ultimele zone
care se usucă sunt
tulpinile, cozile şi rădăcinile care, dacă sunt secţionate, eliberează din vasele
conducătoare un lichid bacterian, vâscos, alb-cenuşiu. Aceste colonii bacteriene
astupă vasele şi produc simptomul de ofilire.
Transmitere-răspâdire. Bacteria are un cerc larg de plante gazdă ce aparţin genurilor
Cucumis şi Cucurbita, cu excepţia pepenilor verzi.
Bacteria nu rezistă în resturile vegetale uscate decât câteva săptămâni, dar este
transmisă de gândacul dungat (Acalymma vittata) şi gândacul pătat (Diabrotica
undecimpunctata), căci în intestinele lor bacteria supravieţuieşte. În rănile produse de
aceşti gândaci, bacteria se înmulţeşte apoi pătrunde în vasele conducătoare pe care le
astupă. Extinderea bolii se datoreşte numărului gândacilor, stadiului de dezvoltare
sensibil al plantelor şi prezenţei unei umidităţi atmosferice mari, ce asigură reuşita
infecţiilor primare.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire recomandate se referă doar la
combaterea insectelor, cât mai timpurie, pentru a evita instalarea bolii.
173
 Boli produse de ciuperci
13.4.5. Putregaiul plăntuţelor şi fructelor de cucurbitacee -
Pythium de Baryanum, P. ultimum, P. aphanidermatum
Boala este cunoscută în toate ţările cultivatoare, unde sunt îndeplinite
condiţiile de temperatură şi umiditate necesare infecţiilor, în primele stadii de
vegetaţie.
Simptome. Imediat după răsărirea plantulelor, pe baza tulpinii apar pete mici, de
culoare verde-închis a căror suprafeţe se extind repede. Zona atacată se brunifică,
tulpiniţa se subţiază şi după câteva zile plantele se ofilesc, cad pe sol şi putrezesc.
Chiar şi rădăcinile se brunifică şi dispar. Dacă solul este foarte umed, la baza
tulpinii, zona brunificată se acoperă cu un mucegai fin, alb.
Pe fructe, atacul apare mai târziu, sub formă de putregai umed. Petele moi de
pe fructe, au coaja crăpată şi prin crăpături apare un puf albicios.
Atacul a fost sesizat numai pe terenuri acide şi numai în condiţii de umiditate
atmosferică ridicată de peste 80-90 %.
Transmitere-răspâdire. Speciile genului Pythium sunt nişte ciuperci de sol care, pot
deveni parazite în condiţii de umiditate şi temperatură ridicată şi pot compromite încă
din primele faze o cultură. Transmiterea de la un an la altul se face prin sămânţă sau
prin sporii de rezistenţă ce rămân în sol iar, de la o plantă la alta, transmiterea se face
foarte rapid prin sporii duşi de apa de irigaţie.
Prevenire şi combatere. Castraveţii sau alte cucurbitacee se vor cultiva în seră doar
după dezinfectarea solului, termic sau chimic. Seminţele vor fi tratate cu: Tiradin 70
PUS-8 kg/t; Royall Flo 42 S-3,5 l/t; Vitavax 200 PU-3 kg/t; Tiramet 60 PTS-4 kg/t;
Super Homai 70 PM-5 g/kg sau Tachigaren 70 WP- 6 kg/t.
În seră în timpul vegetaţiei se vor aplica tratamente cu: Merpan 80 WDG-0,15 % (1-5
l/sol/m2); Proplant 72,2 SL 0,15-0,25 % (3-5 l/sol/m2); Captan 50 WP 0,2-0,5 %;
Captadin 50 PU 0,2-0,5 % sau Previcur 607 SL-0,2 %.
În câmp, se va asigura o rotaţie a culturilor, introducând în asolamentul legumicol, o
solă cu cereale sau cu graminee furajere.

13.4.6. Mana cucurbitaceelor - Pseudoperonospora cubensis

Boala a fost descoperită la mijlocul secolului trecut în Cuba, dar acum este cunoscută
ca frecventă pe castraveţi, pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleci, dovlecei, fiind
deosebit de păgubitoare la culturile din spaţii protejate. În Europa s-a extins la
începutul acestui secol, iar în România a
fost semnalată în 1928 în sudul ţării. În
Moldova ea a apărut abia după anul
1970.
Simptome. Mana atacă numai
frunzele, sub forma unor pete verzi-
deschis pe faţa superioară, pete de formă
colţuroasă, bine delimitate de nervurile
frunzelor.

Fig. 13.13. Mana cucurbitaceelor: a-frunză atacată;

b-miceli şi spori (Olga S\vulescu, 1967). 174
Culoarea petelor se schimbă în galben, apoi în brun, iar pe faţa inferioară, apare un
puf cenuşiu-violaceu sau bej (fig. 13.13-a). În condiţii favorabile, petele se pot uni şi
este distrusă o mare parte din frunză, iar plantele vor rămâne repede fără frunziş.
Infecţiile se produc pe vreme umedă, la temperaturi cuprinse între 5-30oC (la optim
23oC) când, apar sporii ce vor germina şi vor da filamente de infecţie care, pătrund
prin stomatele (deschideri naturale) frunzelor ce au cel puţin jumătate din suprafaţa
normală.
Viabilitatea sporilor depinde de temperatură, de intensitatea luminoasă şi de
umiditatea atmosferică. Pe timp secetos şi la temperaturi de peste 32oC sporii mor. În
ţesuturile uscate, se formează spori de rezistenţă sferici, galbeni-bruni.
Transmitere-răspândire. Ciuperca este răspândită de apa de ploaie sau apa de irigaţie.
Irigarea prin aspersiune aplicată dimineaţa până la ora 10, când răspândirea
sporangilor este maximă, dă un atac puternic de mană.
Transmiterea ciupercii, de la un an la altul, este asigurată de sporii de rezistenţă
prezenţi în resturile vegetale, însă infecţiile din anii următori pot proveni şi de la
sporii aduşi de vânturi din zonele cu ierni blânde, unde aceştia rămân viabili pe vrejii
uscaţi.
Prevenire şi combatere. Ca o primă măsură de prevenire, se impune arderea resturilor
de plante atacate sau îngroparea lor în profunzime. În asolamentul legumicol,
bostănoasele vor reveni după cel puţin 4 ani pe aceeaşi solă.
În câmp, irigarea se va face numai prin brazde pentru a nu răspândi sporii. În spaţii
protejate, se va asigura o bună aerisire a culturii, iar în cazul declanşării atacului se va
reduce umiditatea.
Combaterea chimică trebuie să se facă folosind pulverizarea pneumatică, foarte fină,
ţinând cont că partea inferioară a limbului frunzei trebuie bine protejată.
În spaţiile protejate, din cauza stropirilor repetate cu aceleaşi produse, s-a ajuns la
crearea de rase rezistente la anumite substanţe. Gama de produse avizate este foarte
largă şi trebuie utilizată atent, cu respectarea timpului de pauză şi având grijă să nu se
execute două tratamente succesive cu acelaşi tip de produs. Se pot face tratamente
directe la plantă cu produsele : Bouille bordelaise -0,75 % (7,5 kg/ha); BB (ZB)
Liebor -1 %; Funguran OH 50 WP -0,3-0,4 % (3,2 kg/ha); Oxicig 50 PU 0,4-0,5 %;
Antracol 70 WP-0,2 % (t.p. 28 z.); Novozir MN 80-0,2 % (2 kg/ha); Polyram combi-
0.2 % (t.p. 21 z.); Previcur 607 SL-0,15 %, etc.

13.4.7. Făinarea cucurbitaceelor - Erysiphe cichoracearum şi

Sphaerotheca fuliginea
Boala este răspândită în toate ţările
cultivatoare şi produce pagube mari, datorită uscării
rapide a frunzelor. Deşi este cunoscută de foarte
multă vreme (1800) în ţara noastră a fost semnalată
de M. Fuss (1853), C. Oescu şi E. Rădulescu
(1933) dar, studiată amănunţit de C. Sandu Ville
abia în 1967.
Simptome. Organele aeriene (tulpini, frunze
şi chiar fructe sunt atacate în toate stadiile de
Fig. 13.14 Făinarea cucurbitaceelor:
(C.M. Messiaen et col., 1991).
175
dezvoltare (fig. 13.14). Pe suprafaţa acestor organe apare un miceliu alb, făinos, sub
forma unor pâsle mai mult sau mai puţin extinse. Pe limbul frunzelor, petele se pot
uni şi acoperă suprafeţe mari de limb care, în scurt timp se vor usca. Sub acest
miceliu ţesuturile se îngălbenesc şi se brunifică.
În condiţii de secetă atmosferică, atacul se extinde pe cozile frunzelor, pe tulpini şi
chiar pe fructe. Condi]iile optime de instalare şi evoluţie a ciupercilor diferă. Pentru
Erysiphe temperatura optimă este de 15-26oC şi nu necesită o umiditate ridicată, în
timp ce pentru Sphaerotheca, temperatura optimă este de 15-21oC dar, necesită o
umiditate ridicată.
Transmitere-răspândire. Ciupercile se răspândesc în timpul vegetaţiei prin sporii
duşi de vânt, apă sau insecte. Cele mai frecvent infectate sunt frunzele mature, în
timp ce cele abia formate sunt rezistente. Fructificaţiile de rezistenţă au aspectul unor
puncte mici, negre, sunt formate pe frunze şi asigură transmiterea ciupercilor până în
anul următor.
Prevenire şi combatere. Se recomandă cultivarea de soiuri rezistente, respectarea
asolamentului şi distrugerea plantelor gazdă din flora spontană pentru diminuarea
presiunii de infecţie.
La apariţia atacului se recomandă stropiri cu produsele: Fluidosoufre 20-25 kg/ha
(t.p. 4 z.); Kumulus DF 0,4 % (t.p. 4 z.); Microthiol special -0,4 % (t.p. 4 z.); Thiovit
0,3-0,4 %; Bravo 500 SC- 0,75 %; Karathane FN 57-0,1 % (t.p. 7 z.); Karathan
LC-0.05 (t.p. 28 z.); Saprol 100 EC-0,1 % (t.p. 21 z); Afugan EC-0,05 % (t.p.7 z.);
Rubigan 12 CE- 0,02 % (t.p. 7 z. în seră) ;
Tratamentele se vor efectua cu respectarea timpului de pauză indicat şi alternând
produsele în funcţie de grupa lor, cu recomandarea ca, din momentul începerii
fructificării şi a recoltării să se aplice numai fungicide de contact (Gr.A).

13.5. Bolile la varză, conopidă, ridichi, gulie şi hrean

Viroze
13.5.1. Virusul mozaicului conopidei - Cauliflower mosaic virus
Boala este de origine americană iar în România a fost semnalată în 1952 şi poate da
pierderi de până la 75 % din producţie.
Simptome. Frunzele plantelor atacate prezintă o decolorare, o transparenţă a
nervurilor, urmată de îngălbenirea ţesutului între nervuri. Ţesuturile de lângă nervuri
păstrează coloraţia verde. Întrucât zonele îngălbenite nu cresc în acelaşi ritm cu cele
verzi, frunzele apar gofrate, cu marginile răsucite spre faţa superioară. Simptomele
dispar la temperaturi de peste 25oC.
În funcţie de momentul instalării atacului, plantele pot suferi mai mult sau
mai puţin. Răsadurile afectate rămân mici şi după plantare produc puţin.
Din cercul de plante gazdă fac parte: varza albă, varza roşie şi varza de
Bruxelles. La aceste plante, simptomele apar ca pete de decolorare urmate de pete
brune. Virusul a mai fost găsit şi la ridichi, rapiţă, hrean şi alte crucifere, unde
produce gofrări. Frunzele de varză de la mijlocul tulpinii au zone verzi-închis,
paralele cu nervurile şi mozaicare slabă. Frunzele de conopidă afectate au inele

176
clorotice şi zone brune, iar pe guliile furajere şi napii de mirişte se observă o încreţire
accentuată a limbului foliar şi diferite desene brune.
Transmitere-răspândire. Virusul poate fi transmis de la plantă la plantă de insecte.
De la un an la altul virusul rezistă în seminceri şi în plantele perene.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire se referă doar la izolarea culturilor
semincere de culturile de consum şi distrugerea resturilor vegetale. În ceea ce priveşte
combaterea, se recomandă distrugerea insectelor prin stropiri repetate ce se aplica la
culturile semincere.
Bacterioze
13.5.2. Nervaţiunea neagră a frunzelor de varză -
Xanthomonas campestris
Boala a fost semnalată în SUA şi studiată de L. Pammel şi K.M. Smith la sfârşitul
secolului trecut. În România boala a apărut ca semnalări în Starea fitosanitară încă
din 1949 şi a fost studiată de Elena Bucur (1957). Pagubele cantitative şi calitative
înregistrate, se cifrează la procente însemnate din recolte, putând ajunge uneori la 50-
100 %.
Simptome. Încă din primele faze de vegetaţie, pe primele frunzuliţe apare o
decolorare sau brunificare a acestora, urmată
de veştejirea plantulelor şi căderea lor. Pe
frunzele plantelor infectate, apar pete mari
neregulate, galbene, în dreptul cărora nervurile
sunt brunificate şi apoi înnegrite.
Ţesuturile din dreptul petelor devin
pergamentoase, subţiate şi se usucă (fig.
13.15). Uneori, din cauza zonelor afectate,
Fig. 13.15. Nervaţiunea neagră a
frunzelor de varză (C.M. Messiaen et frunza în urma creşterii diferenţiate, devine
col., 1991). asimetrică. Evoluţia bolii, pe timp secetos, are
loc prin putrezirea uscată a zonelor afectate şi
uscarea măduvei coceanului.
Dacă vremea este ploioasă, boala evoluează rapid şi pe ţesuturile putrezite umed, se
fixează şi alte ciuperci. La hibrizii rezistenţi, în urma infecţiilor, se observă numai
mici pete decolorate şi răni brunificate. Varza, chiar cu frunze infectate parţial,
înveleşte şi în interiorul căpăţânii apar frunze brune, putrezite umed, cu miros
neplăcut, iar în timpul păstrării acestea se strică. Dacă se secţionează coceanul, se
observă brunificarea, înnegrirea vaselor conducătoare din care se scurge un lichid
(gomă bacteriană).
Transmitere-răspândire. Bacteria se transmite de la un an la altul prin resturile
vegetale rămase în sol şi prin seminţele infestate. Pătrunderea bacteriei în plantă se
face prin perişorii de pe rădăcini sau prin stomatele (deschiderile naturale) de la
marginea frunzelor. Transmiterea prin sămânţă infectată este mult mai rar întâlnită,
dar nu imposibilă.
În timpul vegetaţiei, rănirea frunzelor produsă de diferite insecte sau de limacşi
(melci fără cochilie) creează porţi de intrare pentru bacterie sau de ieşire a gomei din
nervurile înnegrite. Boala apare frecvent pe solurile cu pH = 5,6-6,8.

177
Răspândirea bacteriilor de la plantă la plantă, se realizează prin apa de irigaţii,
precipitaţii şi prin limacşi.
Din cercul de plante gazdă fac parte cruciferele cultivate, conopida, varza creaţă,
gulia, ridichea, muştarul dar şi buruienile ca: traista ciobanului (Capsella) şi
păducherniţa (Lepidium).
Prevenire şi combatere. Întrucât transmiterea cea mai frecventă are loc prin seminţele
infestate, se recomandă tratarea lor cu apă caldă, 20-30 minute în apă la 50oC, însă
aceasta poate scăderea germinaţia. Cu 2-3 zile înainte de semănat, sămânţa se
tratatează cu Tiramet 60 PTS-4 g/kg sau Rovral TS-10 g/kg.
Solurile în care se cultivă cruciferele, chiar după un asolament de 4 ani, se vor
dezinfecta termic cu vapori supraîncălziţi, după ce au fost strânse şi arse resturile
vegetale în care bacteria poate rezista. Se recomandă semănarea de sămânţă sănătoasă
din hibrizi sau soiuri cu rezistenţă sau toleranţă faţă de bacterie: Morris, Almanac,
Doneza dulce, Krautkaiser, Pacha, De Socodor (varză albă), Primera (varză roşie),
Famosa (varză creaţă) şi Optiko (varză chinezească).

13.5.3. Putregaiul umed al cruciferelor- (varză, rapiţă, napi, conopidă)

Erwinia carotovora pv. carotovora
În culturile de crucifere, boala a fost semnalată abia în 1934, pe rapiţă şi nap. În
România, primele semnalări au fost făcute în 1950 de Tr. Săvulescu pe varză şi gulie.
Atacul este foarte periculos la culturile semincere şi poate produce pagube şi în
timpul depozitării legumelor.
Simptome. Putrezirea umedă se observă în a doua parte a vegetaţiei la culturile de
crucifere, în anii ploioşi sau pe solele unde nu are loc scurgerea apei în mod normal.
La varză atacul se observă la locul de prindere a codiţei frunzei de cocean, unde apare
mai întâi un putregai umed, gălbui, apoi cenuşiu. Dacă există umiditate atmosferică
mare, atacul cuprinde în întregime căpăţâna, transformând-o într-o masă de mucilagiu
urât mirositoare, iar căpăţâna în scurt timp cade de pe cocean. Atac asemănător are
loc şi la gulii, iar la conopidă se poate observa putrezirea parţială sau totală a
inflorescenţei.
Transmitere-răspândire. Bacteria rezistă în resturile vegetale atacate rămase pe câmp
şi poate fi transmisă prin materialul de înmulţire.
Din sol, bacteria pătrunde în plantă prin micile răniri ale rădăcinilor şi produce
infecţia generală, circulând prin vasele conducătoare.
În depozite, atacul este cu atât mai grav cu cât temperatura se apropie de 20-25oC şi
este asociat cu atacul produs de Botrytis cinerea şi Sclerotinia sclerotiorum.
Bacteria atacă multe plante, din cercul de plante gazdă făcând parte bostănoasele,
rădăcinoasele, bulboasele. Bacteria rezistă numai în sol şi nu se transmite prin
seminţe, practic, toate terenurile unde s-au cultivat legume au şi această bacterie .
Prevenire şi combatere. Măsurile de igienă culturală se impun după eliberarea
terenului de culturi atacate. În timpul depozitării, se vor alege semincerii sănătoşi, iar
în depozite se va asigura o aerare corespunzătoare pentru a se evita ridicarea
temperaturii. Temperatura optimă de păstrare a verzei este de +1oC.
În culturile semincere, trebuie să se respecte epoca de plantare, eliminarea resturilor
de frunze vechi, arăcirea plantelor şi combaterea dăunătorilor din sol ce pot produce
178
răniri ale rădăcinilor. La alcătuirea asolamentelor legumicole trebuie să se ţină cont
ca să nu urmeze unele din culturile ce pot fi atacate de bacterie.

Boli produse de ciuperci

13.5.4. Înnegrirea şi putrezirea bazei plantei- Olpidium brassicae
Această boală este frecvent întâlnită în răsadniţe şi sere înmulţitor, în cazul în
care pământul nu a fost corect dezinfectat
Simptome. În primele stadii de vegetaţie a
răsadurilor (2-3 frunze) apare o înnegrire
urmată de putrezirea răsadurilor şi a tulpiniţelor
în dreptul bazei plantei (fig. 13.16). Plantele
putrezesc şi cad la pământ, atacul putând fi
confundat cu cel produs de Pythium.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă în sol
prin sporii de rezistenţă (akinetosporangi), din
care iese prima generaţie de spori. Aceştia
pătrund în rădăcinile a numeroase specii de
Fig. 13.16. Înnegrirea şi putrezirea
coletului: plantă atacată, spori şi
plante din grupa verzei, traista ciobanului, ovăz,
spori de rezistenţă odos, in, cartof, zârnă etc. Frecvent atacul este
(M. Woronin, 1878). semnalat pe varză, gulie, conopidă, tomate şi
tutun.
Prevenire şi combatere. Pământul folosit în răsadniţă şi sere înmul]itor se va
dezinfecta termic sau chimic. La semănat şi la repicare, se va asigura o desime a
plantelor normală pentru o bună aerisire şi o irigare fără excese. Întrucât atacul este
mai puternic în solurile acide, se va recomanda scăderea acidităţii prin amendare cu
var.

13.5.5. Hernia rădăcinilor de crucifere - Plasmodiophora brassicae

Boala este cunoscută încă din secolul trecut (1878) când a fost studiată de M.
Woronin în Rusia. Acum, ea este cunoscută în toate ţările cultivatoare, mai ales în
zonele umede şi cu soluri acide. Cercul de plante gazdă al acestei ciuperci cuprinde
foarte multe specii de crucifere cultivate şi spontane.
Simptome. Boala poate fi întâlnită în toate fazele de vegetaţie ale plantelor, fiind uşor
de semnalat datorită simptomelor aeriene - veştejiri sau îngălbeniri, cât mai ales a
simptomelor prezente pe rădăcini. Acestea suferă îngroşări care pot fi de 15-30 ori
mai mari ca diametrul rădăcinii. Rădăcina hipertrofiată prezintă ştrangulări aşa încât,
denumirea de "hernie" este foarte corectă (fig. 13.17). Atacul poate fi parţial
confundat cu cel al umflăturilor produse de Meloidogyne (nematodul galicol). Pe
rădăcina principală, tumorile sunt mai mari decât cele de pe rădăcinile secundare.

179
Atacul ciupercii este intens la culturile de pe terenuri uşor acide, cu pH-ul=6-6,5. În
solurile alcaline boala nu apare.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă în solurile uşor acide până la 8 ani.
Milioanele de spori din rădăcinile hipertrofiate sunt transportate în sol de râme, larve,
viermi sau de apa de irigaţie. Prin lucrările agricole, sporii pot fi răspândiţi la distanţe
mari, iar dacă
terenurile sunt
îngrăşate cu gunoi
contaminat,
răspândirea capătă
o arie mai extinsă.
Simptomele trebuie
bine observate şi la
răsaduri care, odată
afectate pot fi
distribuite pe zone
extinse.
Fig. 13.17. Hernia rădăcinilor de crucifere: a-hipertrofieri tip tumoare; Cercul de
b-hipertrofieri tip hernie; c-atac de nematozi (C.M. Messiaen et col.,
plante gazdă a
patogenului este larg, el incluzând pe lângă varză, guliile, conopida, rapiţa, muştarul
şi alte crucifere din flora spontană.
Prevenire şi combatere. Se impune folosirea la plantare de răsad sănătos, alegerea de
terenuri cu pH uşor alcalin, sau amendarea lor cu var stins 0,5-1,5 kg/m2. Solul ce va
fi folosit în răsadniţe va fi dezinfectat termic, sporii fiind distruşi în 30-60 minute,
dacă temperatura este de 60oC. Se poate folosi dezinfectarea cu apă clocotită 10 l/m2
şi apoi acoperirea solului cu o folie de plastic pentru o răcire încetinită. Solul destinat
culturilor de crucifere, se poate dezinfecta cu Bavistin DF-1,5 kg/ha sau Proplant 72,2
SL 0,15-0,25 %, având grijă să se distribuie 3-5 l soluţie/m2. În asolamentele
legumicole, cruciferele trebuie să revină pe aceeaşi solă, după 4-5 ani. Solele
infectate vor fi cultivate cu mentă, raigras sau golomăţ, care nu se îmbolnăvesc.
Măsurile de igienă culturală prevăd distrugerea plantelor atacate în timpul
vegetaţiei dar şi distrugerea prin foc a resturilor rămase după recoltare.

13.5.6. Mana cruciferelor - Peronospora

brassicae
Boala produce pagube însemnate în culturile
semincere de crucifere dar şi în culturile de
consum. Tr. Săvulescu şi Czarna Rayss au
semnalat-o pentru prima dată în România în 1930.
Simptome. Boala apare mai frecvent pe plantele
tinere în răsadniţe sau imediat după plantare în
câmp. Pe primele frunze apar pete de 1-3 mm de
decolorare, gălbui, ce evoluează spre culoarea
cenuşie-brună. Pe faţa inferioară a frunzelor, în
dreptul petelor ce au o formă neregulată, apare un
180
Fig.13.18. Mana cruciferelor:
(W. Kotte, 1952).
puf cenuşiu, apoi petele se întind, se unesc şi dacă vremea este umedă, sunt distruse
suprafeţe mari din frunzele, ce putrezesc sau se usucă (fig. 13.18). Când atacul are loc
mai târziu, se pot semnala chiar căpăţâni putrezite. Semincerii atacaţi au frunzele de
culoare cenuşie sau cu pete brunii; fructele sunt şi ele pătate şi conţin seminţe
depreciate.Atacul acestei ciuperci pe conopidă împiedică formarea inflorescenţei iar
la gulii, ridichi şi napi porceşti, se poate vedea o infecţie generalizată.
Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă peste iarnă sub formă de spori de rezistenţă
sau ca miceliu de rezistenţă în rădăcinile culturilor semincere. Seminţele obţinute de
la semincerii bolnavi, pot fi infectate şi transmit ciuperca. În timpul vegetaţiei, pe
vreme umedă, cu ploi frecvente sau ceaţă, ciuperca se răspândeşte foarte uşor prin
sporii apăruţi pe miceliu.
Prevenire şi combatere. Măsurile de igienă culturală contribuie la limitarea
pagubelor. Dezinfectarea solului din răsadniţe, este una din măsurile de prevenire de
maximă importanţă pentru obţinerea unui răsad sănătos. Aceasta se va face cu
Previcur 607 SL-0,15 % sau Proplant 72,2 SL 0,15-0,25 % (3-5 l sol./m2).
Seminţele se vor dezinfecta cu ap\ cald\ la 50oC timp de 30 minute sau cu
Apron 35 SP-0,2 kg/t sămânţă, Apron XL 350 ES 3-4 l/t sămânţă.
Fungicidele anorganice ca: zeama bordoleză în concentraţie de 0,5-1 %;
Champion 50 WP-3 kg/ha; Funguran OH 50 WP-1,5 kg/ha; Kocide 101-0,4 %;
Oxicig 50 PU-0,4-0,5 % sau Super Champ FL-3 l/ha dau rezultate bune dacă sunt
folosite în alternanţă cu fungicidele sistemice ca: Bravo 500 SC-1,5 l/ha; Folpan 50
WP-0,2 %; Merpan 50 WP-0,2 % , etc.

13.6. Boli la ceapă, usturoi şi praz

Viroze
13.6.1. Îngălbenirea şi piticirea cepei - Onion yellow dwarf virus
Boală cunoscută sub numele de strierea galbenă sau nanismul cepei, a fost
descrisă în SUA - statul Yowa în 1927 însă acum este răspândită în America de
Nord, Europa şi Australia, la noi fiind citată de E. Rădulescu încă din 1949.
Simptome. Boala apare la ceapă începând de la frunzele bazale care devin plate,
manifestă dungi - striuri galbene şi prezintă adâncituri succesive care i-au dat
denumirea de "boala urmelor de degete". Frunzele atacate se culcă la pământ, iar
cepele rămân mici şi nu rezistă la păstrare în timpul iernii, putrezind sau încolţind mai
devreme. În culturile semincere, tulpinile florifere de la plantele virotice sunt
deformate, cu dungi galbene, mai scurte, cu inflorescenţe mici şi aproape în totalitate
cu flori sterile (fig. 13.19).

181
 Transmitere-
răspândire. Virusul
se transmite de la
plantă la plantă
numai prin sucul
adus de afide.
Transmiterea de la
un an la altul se
face prin bulbii de
arpagic şi butaşii
pentru sămânţă,
transmiterea prin
sămânţă nefiind
confirmată.Virusul
atacă şi narcisele.
Fig.13.19. Îngălbenirea şi piticirea cepei (M. Mititiuc, 1993). Prevenire şi
combatere. La
înfiinţarea culturilor de arpagic, bulbi sau seminceri, trebuie să se respecte o izolare
spaţială între ele de minim 500-1000 m, precum şi faţă de culturile din anul precedent
de unde ar putea apărea plante - samulastră. Izolarea spaţială este necesară şi faţă de
grădinile cu narcise.
Culturile semincere se vor înfiinţa numai cu bulbi ce sunt tari şi nu au încolţit mai
devreme. Eliminarea plantelor cu simptome, se va face la 3-6 zile de la apariţia
simptomelor.
Dintre soiurile de ceapă avizate a fi cultivate în România nici unul nu manifestă
rezistenţă, numai soiul Siriu de usturoi este mijlociu de rezistent faţă de această
viroză.
Tratamentele repetate cu insecticide ce distrug speciile de afide, sunt obligatorii în
culturile semincere.

Micoplasmoze
13.6.2. Proliferarea şi aspermia cepei - Onion proliferation
Proliferarea cepei a fost observată în 1941 în California, însă natura ei infecţioasă a
fost demonstrată de V. Severin şi N. Frazier în 1945. Studii ample asupra materialului
recoltat de la Băneasa şi Buzău au mai fost executate de Z. Petre şi I. Ploaie în 1973.
Simptome. Frunzele tinere ale plantelor bolnave se îngălbenesc în partea bazală, apoi
toate frunzele se îngălbenesc şi se răsucesc.
În culturile semincere, tulpinele florale se adâncesc, în loc de flori apar bulbili
care dau frunze albe. Inflorescenţele prezintă o creştere anormală a elementelor
florale care dau aspectul de "capete miţoase" (fig. 13.20). Florile nu dau seminţe.
Transmitere-răspândire. Transmiterea micoplasmei se face prin cicade dar şi prin
cuscută.

182
 Prevenire şi combatere. Se recomandă
eliminarea plantelor bolnave din culturile semincere
şi stropiri pentru distrugerea cicadelor ce transmit
micoplasma.

Bacterioze
13.6.3. Putregaiul bacterian al bulbilor de
ceapă şi praz -Erwinia carotovora pv. carotovora
Bacterioza descrisă încă din anul 1906 în
Franţa a fost semnalată la noi în ţară pe ceapă în
1944 de Tr. Săvulescu şi col., iar din 1969, Al.
Alexandri şi col., o descriu şi pe praz. Bacteria
produce pagube însemnate în culturile semincere
Fig. 13.20 Proliferarea şi aspermia cepei
(M. Mititiuc, 1993). dar şi în culturile de câmp şi la materialul din
depozite.
Simptome. În culturile destinate bulbilor pentru păstrare, atacul bacteriei apare spre
sfârşitul vegetaţiei când, dacă se secţionează bulbul se observă că unele foi cărnoase
îşi schimbă culoarea, par umede şi se înmoaie. La bulbii puternic atacaţi, la presare,
discul bazal se scufundă.
Bulbii parţial atacaţi pot putrezi în întregime dacă sunt păstraţi în depozite
mai umede sau, se usucă (din bulbi rămânând numai foile exterioare), dacă depozitele
sunt cu atmosferă uscată (fig. 13.21). Din bulbii atacaţi
se degajă un miros pătrunzător, neplăcut.
La culturile semincere de ceapă şi praz,
simptomele sunt vizibile şi pe parcursul vegetaţiei.
Tulpinile se dezvoltă slab, iar pe vreme umedă pe o
zonă de 20-30 cm la bază, apare putregaiul umed.
Tulpinile afectate nu ajung la înălţimea normală, sunt
întărite, iar înflorirea şi fructificarea sunt reduse.
Transmitere-răspândire. În mod deosebit se remarcă
transmiterea bacteriei prin seminţe la praz, în afara
transmiterii obişnuite prin resturi vegetale.
Fig.13.21 Putregaiul bacterian al Prevenire şi combatere. Îngrăşămintele pe bază
bulbilor de ceapă şi praz de fosfor, evitarea cultivării în soluri umede şi reci, o
(M. Mititiuc, 1993).
rotaţie de minim 3 ani precum şi cultivarea unor soiuri
tolerante limitează pagubele. Soiurile de ceapă Django F-1 şi Romito, prezintă
toleranţă faţă de această bacterie, iar soiul de praz Jolant este mijlociu de rezistent.

Boli produse de ciuperci

13.6.4. Mana cepei - Peronospora destructor
Mana cepei este considerată acum cea mai periculoasă boală care, poate compromite
în totalitate culturile de arpagic, ceapă de consum sau cultura seminceră. Descrisă în
1841 de J.M. Berkeley în Anglia, boala s-a răspândit cu repeziciune în toate ţările
cultivatoare, în România fiind semnalată încă din 1935.

183
 Simptome. Frunzele şi tijele florale parazitate
prezintă pete ovale de decolorare, cu ţesuturi
îngălbenite, pe suprafaţa cărora apare un puf cenuşiu-
violaceu. Frunzele şi tijele plantelor mănate se frâng
din dreptul zonei afectate, aşa încât partea lor
superioară se usucă. Frunzele capătă aspectul cifrei 1,
iar tijele frânte nu mai produc seminţe (fig. 13.22).
Ţesuturile distruse se usucă sau, dacă vremea este
ploioasă, sunt acoperite cu micelii brune-negricioase de
la alte ciuperci saprofite (Macrosporium etc.).
Bulbii rămân mici, iar în timpul păstrării se
înmoaie şi putrezesc.
Transmitere-răspândire.Transmiterea patogenului de la
un an la altul este asigurată pe două căii: prin sporii de
Fig. 13.22 - Mana cepei rezistenţăce rămân în resturile vegetale şi prin bulbilii
(W. Kotte, 1952).
şi bulbii infectaţi. Infecţiile primare în primăvară sunt
asigurate prin germinarea sporilor de rezistenţă, iar în timpul vegetaţiei, sporii
apăruţi pe micelii sunt cei ce răspândesc ciuperca. Aceştia apar la temperaturi
cuprinse între 3-27oC cu optimum de 11-12oC. Germinarea sporilor se produce în
condiţii de umiditate atmosferică 100 % timp de cel puţin 10 ore. Sporii sunt purtaţi
uşor de vânt şi vor da noi infecţii pe ceapă dar şi pe alte plante ca: usturoi, ceapă
ciorească, praz, hajme.
Prevenire şi combatere. Se recomandă distrugerea resturilor vegetale din culturi
pentru micşorarea rezervei de oospori (organe de rezistenţă), asigurarea unei rotaţii
de minim trei ani, precum şi fertilizarea echilibrată, fără exces de azot. Bulbii sau
bulbilii folosiţi la înfiinţarea culturilor, trebuie să provină din culturi ce au fost tratate
până la recoltare. În timpul vegetaţiei se vor face irigări numai prin aspersiune, iar
tratamentele se vor efectua numai la avertizare. În culturile semincere se aplică 2-3
tratamente până la apariţia tijelor florale, apoi tratamente la acoperire dintre care
ultimul cu produse sistemice.
Soiurile cu bulbi roşii sunt mai rezistente, iar dintre cele avizate Django F1 [i Romito
se dovedesc mijlociu de rezistente.
Tratamentele se pot face cu produsele : Antracol 70 WP 0,2-0,25 % (t.p. 28 z.);
Dithane 75 WG-0,2 %; Dithane M 45-0,2 %; Nemispor 80 WP-0,2 %; Vondozeb-0,2
%; Vondozeb 75 DG-0,2 %; Polyram combi-0,2 %, etc.
În soluţiile de stropit se adaugă obligatoriu aracet 0,15 % şi se va avea grijă ca
pulverizarea să fie foarte fină.
13.6.5. Putregaiul alb al cepei şi prazului - Sclerotium cepivorum
Boala a fost descrisă în 1841 în Anglia şi s-a răspândit în toate ţările cultivatoare de
specii ale genului Allium, fiind descrisă şi în România încă din 1918 de Moesz. Ea
produce în anii ploioşi şi calzi pagube ce pot atinge chiar 70 % din recoltă.
Simptome. În primăverile umede, în lunile martie-aprilie, poate apărea o îngălbenire a
vârfului frunzelor, îngălbenire ce progresează spre baza acestora şi produce pieirea
plantelor. În vetrele de atac circulare sau alungite, în direcţia rândurilor, plantele au

184
rădăcinile şi tunicile putrezite, acoperite cu un miceliu alb, pufos, în care se formează
scleroţi mici, negri, sferici, de 0,2-0,5 mm în diametru.
Putrezirea plantelor continuă şi în depozit. Ppărţile cărnoase ale bulbilor sunt moi,
putrezite şi pot fi invadate de bacterii.
Transmitere-răspândire. În câmp, în urma atacului se formează scleroţi negri, de
diferite forme din care în anii următori vor ieşi micelii de infecţie. Scleroţii îşi
păstrează viabilitatea 4-5 ani dar, pot produce noi infecţii pe rădăcini chiar la o lună
după formarea lor.
În culturi există două perioade de maximă sensibilitate a plantelor faţă de această
ciupercă, una în martie-aprilie şi alta după formarea bulbilor şi până la recoltare,
atacul fiind favorizat de rănile ce apar pe rădăcini sau bulbi.
Plantele aflate în soluri reci şi umede sunt mai sensibile, întrucât ciuperca poate ataca
de la +2oC cu optim la 17-20oC şi cu o temperatură limită de 35oC, când miceliul este
distrus.
Ciuperca rezistă în sol 4-5 ani prin scleroţii duşi de apa de irigaţie sau prin lucrările
de întreţinere. Scleroţii pot fi semnalaţi şi pe bulbilii şi bulbii destinaţi plantării, mai
ales la usturoi.
Prevenire şi combatere. Asolamentul de 5-6 ani, arătura adâncă precedată de arderea
resturilor de plante bolnave, fertilizarea echilibrată, folosirea de bulbili sănătoşi la
plantare şi tratarea preventivă a acestora, limitează atacul şi pagubele.
Bulbilii de usturoi şi arpagic se vor trata cu Ronilan 50 DF-0,25 %, Rovral 50 WP-60
gr/100 kg bulbili, după o uşoară umectare pentru ca substanţele să adere. În teren se
aplică Ronilan 50 WP-2,5 kg/ha.

CAPITOLUL 14

BOLILE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

14.1. Bolile mărului şi părului

Viroze
14.1.1. Mozaicul mărului - Apple mosaic virus
Mozaicul la măr este o boală frecventă în livezile din Europa şi America. A fost
observată în anul 1928 de H.L. White, iar la noi în ţară viroza a fost semnalată pe
soiul de măr Jonathan, în anul 1956, de către Olga Săvulescu şi
Eugenia Eliade.
Virusul a fost depistat la numeroase soiuri de măr cât şi la
portaltoii vegetativi. La soiurile foarte sensibile, pagubele pot
ajunge la 40 % din producţie.
Simptome. Pe frunze apar pete neregulate ca formă, de culoare
galbenă cu o nuanţă crem, răspândite neuniform pe suprafaţa
lor. Atacul se manifestă numai pe o parte din frunze, de regulă,
cele tinere din vârful lăstarilor neprezentând simptome.
Temperaturile ridicate din timpul verii fac ca ţesuturile frunzelor
parazitate să devină brunii. Simptomele sunt grave la 18-20oC şi
Fig. 14.1. Mozaicul
mărului (Al. Lazăr şi 185
co1.,1977).
mascate, la peste 26oC. Frunzele cad înainte de vreme, ducând la slăbirea pomilor
atacaţi, în special a celor tineri. Fructele provenite de la pomii bolnavi sunt mici şi nu
au calităţi gustative. Sensibile sunt soiurile Jonathan, Lord Lambourne, Golden
delicious, EM VII (portaltoi), iar mai puţin sensibile Boskoop, Parmen auriu, Ontario,
fiind cunoscute [i unele soiuri tolerante (fig. 14.1).
Transmitere-răspândire. Transmiterea şi răspândirea virusului se realizează prin
altoire şi prin grefare de scoarţă, simptomele bolii apărând în câteva săptămâni sau în
primăvara următoare. Virusul se transmite prin polen şi prin seminţe, iar în şcoala de
puieţi şi pepiniere, prin atingerea rădăcinilor. Polenul provenit de la pomii infectaţi
are o foarte slabă germinare.
Prevenire şi combatere. Controlul fitosanitar în pepiniere - câmpul II, când
simptomele sunt foarte vizibile, eliminarea pomilor virotici şi tratarea prin
termoterapie la 37oC timp de 3-4 săptămâni a puieţilor, asigură sănătatea plantaţiilor
nou înfiinţate.

Micoplasmoze
14.1.2. Proliferarea mărului - Apple proliferation
Boala, considerată până nu demult ca o viroză sau o boală neparazitară, este
Răspândită în toate ţările, procentul de pomi infectaţi fiind îngrijorător de ridicat în
plantaţiile tinere, intensive sau supraintensive, cât şi în pepiniere.
În ţara noastră proliferarea mărului este frecventă, unele soiuri fiind infectate
în proporţie de până la 30 % (Victoria Şuta şi col., 1974, P. Ploaie 1973, Eftimia
Gheorghiu, 1989).
Simptome. Atacul se manifestă începând din câmpul II prin oprirea în creştere a
pomului, însoţită de intrarea în vegetaţie cu anticipaţie a mugurilor dorminzi, ceea ce
duce la “proliferarea” lăstarilor, dar şi la deformarea şi apoi pierderea înainte de
vreme a frunzelor.
În livezile tinere, aspectele parazitare sunt foarte variate şi evidente; pomii
continuă să prezinte reduceri de creştere datorită intrării în vegetaţie a mugurilor
axilari şi deci a opririi în dezvoltare a lăstarilor terminali. Ca aspect general, pomii
sunt foarte rămuroăi, tufoşi, lăstarii prezentând o creştere aproape verticală. Frunzele
au dimensiuni mai mici decât cele ce aparţin pomilor sănătoşi, mugurii au codiţe, iar
fructele sunt fără gust şi de dimensiuni reduse. Toate aceste simptome duc la
reducerea an de an a recoltelor, atât cantitativ cât şi calitativ şi în final la uscarea
pomilor.
Transmitere-răspândire. Soiurile Jonathan, Red Delicious, Golden delicious,
Booskoop, London Pepping şi Cox orange sunt foarte sensibile la această boală.
Micoplasma poate infecta mărul pădureţ, precum şi unele plante ca: pirul gros şi
volbura. Ca transmiţători sunt unele cicade (Philaenus spumarius şi Artianus
interstitialis). Transmiterea directă se realizează prin altoire, alipiri de rădăcini şi
niciodată pe cale mecanică. Perioada de de la infecţie până la simptome durează de la
6-7 luni la 3-4 ani.
Prevenire şi combatere. Obţinerea unui material corespunzător în pepiniere prin
folosirea altoilor şi portaltoilor sănătoşi, verificaţi prin testare, se impune înainte de
livrarea puieţilor.
186
Eliminarea pomilor cu simptome din câmpul II din pepinieră, prin observaţii ce se
execută în lunile mai-iulie este obligatorie în toate pepinierile.
Asigurarea în livezile tinere a unui agrofond corespunzător (îngrăşăminte, irigaţii,
lucrări de întreţinere executate la timp) duce la micşorarea efectelor negative ale
bolii. Tratamente fizice (termoterapie) aplicate ramurilor altoi, tratamentele chimice
cu antibiotice ca, Tetraciclină 200 ppm sau cu produsul Benomil, dau de asemenea,
rezultate foarte bune.

Bacterioze
14.1.3. Arsura bacteriană comună a mărului şi părului -
Pseudomonas syringae pv. syringae
Această boală bacteriană a fost semnalată în Anglia în 1914 pe păr de către
K.F. Barker şi O. Grove. În prezent, arsura comună a merilor şi perilor este
răspândită în toate ţările din Europa şi America. La noi, boala a fost constatată pentru
prima dată în anul 1932 în nordul Moldovei pe puieţi de măr, pentru ca în prezent să
fie răspândită în toate zonele pomicole ale ţării, agentul patogen neproducând pagube
importante. Cercetările făcute de Elena Bucur şi I. Lazăr au demonstrat că la noi în
ţară bacteria ce dă arsura comună a mărului şi părului este Pseudomonas syringae pv.
syringae van Hall. Bacteria atacă mai multe specii de pomi fructiferi şi alte plante ca:
mărul pădureţ, părul pădureţ, gutuiul ornamental, păducel si cununită ( Spiraea).
Simptome. Boala apare pe toate organele plantei în afară de rădăcini, prezentând
simptome variate în funcţie de organul parazitat şi fiind favorizată de timpul mai rece
şi umed.
Unele simptome sunt asemănătoare cu
focul bacterian produs de Erwinia (fig. 14.2).
Astfel, pe frunze între nervurile ce se
înnegresc, în special la păr apar pete brune,
transparente, care extinzându-se vor duce la
distrugerea întregului frunziş al pomului.
Frunzele nu cad de pe pom, nici când ramurile
sunt puternic scuturate.
Atacul arsurii comune se manifestă mai
Fig. 14.2.Arsura bacteriană comună a frecvent la inflorescenţe, dar nu progresează
mărului şi părului (F.Heald, 1933). către cozile florilor şi rar se extinde în scoarţa
ramurilor mai groase. Aşa se explică răspândirea
relativ slabă a atacului în comparaţie cu cel al focului bacterian. Lăstarii atacaţi
prezintă pete cu o separare clară între partea vie şi cea brunificată. Rănile de pe
ramuri sunt de culoare mai deschisă, iar scoarţa prezintă crăpături. Lăstarii atacaţi de
arsura comună nu se îndoaie sub formă de cârjă ca la atacul de foc bacterian
(Erwinia amylovora).
Fructele sunt atacate din momentul legării şi până la maturitate; pe fructele tinere,
care au şi cel mai mult de suferit de pe urma acestei boli, apar pete negricioase cu
aspect umed şi picături de lichid bacterian. Fructele se zbârcesc, se înnegresc, cad jos
în luna mai sau, rămân mici şi atârnă de ramuri chiar şi în timpul iernii.

187
 Transmitere-răspândire. Factorii climatici care favorizează evoluţia bolii sunt,
umiditatea şi temperatura ridicată. Boala se manifestă puternic în primăvară (mai-
iunie) şi spre toamnă (septembrie-octombrie), în timp ce în lunile secetoase de vară,
evoluţia acesteia stagnează. Diferitele răniri mecanice făcute în timpul tăierilor la
pomi, cât şi atacul unor insecte ca, păduchele lânos sau cari, favorizează infecţiile şi
extinderea bolii.

14.1.4. Focul bacterian al rozaceelor - Erwinia amylovora

Boala a fost semnalată pentru prima dată în America, în anul 1801, de către W.
Denning şi denumită "fire blight" de către W. Coxe în 1817. În 1878 T.J. Burrill
stabileşte că agentul patogen este o bacterie, fiind primul care se referă la bolile
bacteriene la plante.
În Europa boala a fost semnalată în 1957-1968 în Anglia, în 1967 în Polonia şi între
1970-1990 în aproape toate ţările din Europa şi din Orientul Mijlociu.
În România au fost semnalate în anul 1992 primele focare la Brăila şi la Piteşti (V.
Severin, 1994). Boala s-a extins repede, aşa că în 1993 a fost observată în alte
localităţi din 11 judeţe, fiind considerată la ora actuală cea mai periculoasă boală la
gutui, păr şi măr. În primul an de la semnalarea bolii au fost distruse deja circa 300 ha
de pomi din speciile, păr, gutui şi măr.
Simptome. Focul bacterian al rozaceelor, prezintă o serie de simptome pe părţile
aeriene ale pomilor atacaţi, începând cu frunzele, inflorescenţele, lăstarii, scoarţa
ramurilor tinere şi fructele. Arsura inflorescen]elor apare primăvara devreme, florile
au aspect umed, se ofilesc, se brunifică şi apoi se înnegresc. Infecţia progresează
către coada florii, care apare umedă şi apoi se înnegreşte. Pe timp umed şi călduros
pe codiţele atacate apar picături de lichid ce conţin numeroase bacterii. Acestea trec
foarte repede de la inflorescenţe la lăstari şi apoi la ramuri, intrarea făcându-se prin
lenticelele, osteolele (deschideri naturale) din scoarţă, sau prin răni. Frunzele se
brunifică, apoi se înnegresc şi nu cad de pe pomi.
Arsura lăstarilor este forma de atac cea mai periculoasă, fiind urmată de cea a
inflorescenţelor. Lăstarii pot avea infecţii generalizate şi atunci mugurii lor se
colorează în galben sau oranj, sau se infectează extern şi apare ofilirea a 1-3 frunze de
la vârful acestora şi îndoirea lor în formă de cârjă, iar pe lăstari pot apărea picături de
lichid în condiţii favorabile (vreme umedă). Lichidul poate avea culori variate de la
galben pai, până la roşu ănchis, brun sau portocaliu. Uneori din ţesuturile bolnave ies
filamente incolore, care au un aspect prăfos, ca de vată şi lungime de până la câţiva
centimetri, pe timp secetos.
Atacul pe fructe apare numai pe fructele verzi sub formă de pete umede care se
brunifică, se înnegresc, apoi se zbârcesc şi rămân ataşate pe pom.
Atacul pe ramurile mai vechi, şarpante sau trunchiuri, produce răni (ulcere) cu lichid
şi brunificarea ţesuturilor sub scoarţa atacată.
Arsura bazei tulpinii se produce în urma infecţiilor prin răni. Ţesuturile atacate sunt
umede şi mai întunecate, sau de culoare purpurie şi scoarţa prezintă crăpături.
Transmitere-răspândire. Bacteria este rezistentă la uscăciune şi la razele solare,
putând supravieţui în picăturile de lichid ferite de razele soarelui între 3 şi 12 luni.
Peste iarnă, bacteriile se menţin viabile în zonele marginale ale ulcerelor de pe
188
ramuri, mai ales la păr şi păducel (Crataegus) şi mai puţin la măr. De asemenea,
bacteriile mai pot supravieţui în muguri şi în fructele bolnave, acestea constituind
sursa de infecţie primară în primăvara următoare.
Condiţiile meteorologice favorabile infecţiei sunt precipitaţiile însoţite de vânt care
diseminează inoculul la peste 1 m distanţă, cu o viteză de până la 22 km/oră.
Filamentele bacteriene aeriene pot fi răspândite prin vânt, în perioadele fără ploi.
Insectele au de asemenea, un rol foarte important în răspândirea bacteriilor. Astfel,
polenizatorii ca, albinele şi viespile preiau odată cu nectarul şi polenul din florile
infectate şi bacteriile pe care le difuzează la alte flori vizitate.
Păsările , mai ales graurii, sunt şi ele transmiţătoare a bacteriei. Se ştie în prezent că
la distanţe scurte între 0-100 m diseminarea este produsă de ploaie sau de unele
insecte; între 100-5000 m un rol însemnat revine insectelor polenizatoare; la peste
5000 m păsările răspândesc bacteriile, iar omul le poate răspândi şi de la o ţară la alta
sau chiar pe alte continente.
Protecţia pomilor împotriva arsurii bacteriene şi a focului bacterian
Una din primele măsuri o constituie detectarea incipientă a bolilor. În România prin
Ordinul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 28 din 5 mai 1993 se instituie
obligaţia efectuării a cel puţin două controale în iunie şi septembrie în pepinierele şi
livezile de gutui, păr şi măr.
Reducerea infecţiilor se realizează prin sacrificarea şi arderea pomilor infectaţi
puternic cât şi a arbuştilor din gardurile vii din pepiniere, în special din specia
Cotoneaster (bârcoace). Pomii slab atacaţi sunt curăţaţii prin tăierea ramurilor atacate,
la 50 cm de locul atacat pe ramură.
Instrumentele cu care se efectuează tăierile se dezinfectează cu alcool etilic 70 %, cu
permanganat de potasiu 5 % sau cu hipoclorit de sodiu 10 %.
Combaterea insectelor se va face în perioada preflorală. Stupii se vor ţine departe de
livezile infectate pe timpul înfloritului, deoarece polenul infestat constituie sursa cea
mai sigură pentru efectuarea infec]iilor.
Combaterea chimică. Aceasta se face cu: Alcupral 50 PU-0,2% prefloral-0,04 %
postfloral; Champion 50 WP-0,2 % prefloral, 0,04 % -postfloral; Super Champ 250
SC-0,2 % prefloral; Zeamă bordoleză-0,5 % prefloral; Funguran OH 50 WP-0,2 %
prefloral, 0,04 % postfloral, etc.
Pe lângă combaterea chimică se preconizează şi utilizarea unor bacterii antagoniste
faţă de Erwinia amylovora cum ar fi: Erwinia herbicola, Pseudomonas fluorescens,
Pseudomonas viridiflora şi Bacillus subtilis; se mai pot utiliza unele extrase din
plante ca: iederă, vâsc sau creţişoară; în repaus vegetativ, pomii se tratează cu
hidroxid de cupru 3 % în amestec cu ulei horticol 1 %; după ploi ce depăşesc 25 mm,
pomii se stropesc în interval de cel mult 24 ore cu zeamă bordoleză 1 %.

Boli produse de ciuperci

14.1.5. Făinarea mărului - Podosphaera leucotricha

Făinarea merilor produce pagube mari în pepiniere şi în livezi, în special la anumite
soiuri de măr sensibile şi în anumiţi ani cu condiţii favorabile evoluţiei ciupercii.

189
Prima dată boala a fost semnalată în anul 1877 în statul Yowa de către V. Bessey, iar
astăzi este prezentă pe toate continentele, în ţările unde se cultivă mărul.
În ţara noastră, ca urmare a intensivizării tehnologiei mărului, a cultivării unor soiuri
sensibile, a aplicării îngrăşămintelor cu azot în cantităţi prea mari sau administrate
unilateral ăi a apariţiei unor noi tulpini a ciupercii, pagubele sunt din ce în ce mai
mari, atacul extinzându-se în toate zonele pomicol (Gh. Lefter şi N. Minoiu, 1990).
Simptome. Boala se manifestă în tot cursul perioadei de vegetaţie, începând de la
dezmugurire şi până la căderea frunzelor, cu intensitate mai mare în cursul lunii mai
şi la începutul lunii iunie. Sunt atacate frunzele, florile, lăstarii şi uneori fructele
tinere. Atacul pe frunzele tinere apare sub forma unei pâsle albicioase, prăfoase, care
acoperă ambele feţe ale frunzei. În scurt timp frunzele se înconvoaie uşor spre partea
superioară, sunt mai puţin elastice şi se usucă de timpuriu.
Ciuperca atacă cu rapiditate lăstarii tineri pe care-i acoperă cu un manşon de miceliu
albicios, prăfos, datorită formării sporilor, iar spre toamnă acesta devine bruniu în
urma formării fructificaţiilor ciupercii (cleistoteciilor) de culoare neagră. Lăstarii
puternic atacaţi se îndoaie în formă de cârlig şi se usucă (fig. 14.3). Florile atacate
prezintă petalele deformate, în sensul că limbul petalelor se îngustează, uneori chiar
se despică în două, pierd culoarea alb-roză şi devin albe iar în unele cazuri se
îngroaşă, se veştejesc şi se brunifică. Florile atacate denumite şi "flori de ceară" se
usucă fără a forma fructe. La soiurile de măr sensibile la făinare, această formă de
atac, duce în unii ani la importante pierderi de recoltă. Atacul pe fructele tinere
determină o oprire a creşterii şi în unele cazuri, chiar o cădere a acestora. La soiurile
foarte sensibile (Jonathan) pe fructe apare o reţea fină de ţesut brunificat.
Transmitere-răspândire. Înmulţirea ciupercii se face prin sporii care apar pe miceliu
sub formă de şiruri
de celule butoiate.
Multitudinea
sporilor dă un
aspect prăfos zonei
atacate. Sporii
asigură răspândirea
ciupercii în timpul
perioadei de
vegetaţie. Ei pot
germina pe
ţesuturile vii ale
plantei, folosind
Fig. 14.3. Făinarea mărului: a,b-frunze şi flori atacate; apa rezultată din
c-fructificaţii ; d-miceliu cu lanţuri de spori (Al. Lazăr şi col., 1977). transpiraţie, cu
condiţia ca
temperatura
o
mediului să fie cuprinsă între 10-20 C. Deşi boala poate evolua şi pe timp de secetă,
temperatura ridicată (18-20oC), însoţită de o umiditate a aerului cuprinsă între 80-100
% face ca atacul să ia un caracter foarte grav, în special la soiurile sensibile.

190
Ciuperca iernează sub solzii mugurilor, ca miceliu de rezistenţă şi formă de
cleistotecii (fructificaţii de rezistenţă), care au o formă sferică şi culoare neagră;
aceste cleistotecii deşi se formează din luna mai, până toamna - nu joacă rol în
infecţiile primare din primăvar, sporii eliminaţi din ele neputând fi captaţi în livezi.
Primăvara, boala reapare ca urmare a intrării în vegetaţie a miceliului de rezistenţă
existent în mugurii infectaţi din anul precedent. Acesta formează spori ce asigură
infecţia primară urmată apoi de cele secundare.
Prevenire şi combatere. În perioada repausului vegetativ, odată cu tăierile din livezi,
se îndepărtează lăstarii infectaţi care se văd uşor datorită culorii lor argintii. În
perioada de vegetaţie se recomandă îndepărtarea inflorescenţelor atacate şi arderea
sau îngroparea lor.
Se recomandă aplicarea în doze moderate a îngrăşămintelor chimice şi în complex
(NPK). Se ştie că potasiul măreşte rezistenţa pomilor la atacul de făinare, pe când
azotul sensibilizează plantele.
La înfiinţarea noilor plantaţii trebuie să se aleagă soiurile după rezistenţa lor şi la
atacul de făinare.
Combaterea chimică se va realiza la avertizare ţinându-se seama de sensibilitatea
soiurilor, faza de vegetaţie, condiţiile climatice şi de biologia ciupercii, numărul de
tratamente în cursul unui an variind de la 4-12.
În perioada de repaus vegetativ se recomandă un tratament cu zeamă sulfocalcică de
28-30 grade Bé, în concentraţie de 20 % sau polisulfură de bariu 6 %, zemuri care
dau rezultate foarte bune.
În perioada de vegetaţie, de la dezmugurit şi până în luna august, se efectuează
tratamente cu produse din grupele: Thiocon 80 PU-20 kg/ha; Thiocon 98 PU-20
kg/ha; Fluidosoufre 11-20 kg/ha; Kumulus DF-0,3 % (t.p. 4 z.); Kumulus DF-
0,3 % (t.p. 4 z.); Microthiol-0,7 % (t.p. 4 z. înainte de înflorit), 0,3 % (t.p. 4 z. După
înflorit); Microthiol special 0,3-0,4 % (t.p. 4 z.); Polisulfură de Ca-20 % iarna (t.p. 28
z.) şi 2 % vara; Thiovit-0,7 % înainte de înflorit şi 0,4 % după înflorit; etc.

14.1.6. Pătarea cafenie a frunzelor, fructelor şi rapănul merilor -

Venturia inaequalis
Prima descriere a bolii a fost făcută de către botanistul suedez E.M. Fries. În
prezent ciuperca este răspândită în toate ţările unde se cultivă mărul. La noi datorită
pierderilor mari de recoltă, atât cantitative cât şi calitative, pătarea cafenie şi rapănul
merilor este considerată ca una dintre cele mai periculoase boli.
Simptome. Ciuperca atacă toate organele aeriene ale pomului ca, frunze, flori, ramuri
şi fructe. Pe frunzele tinere, în special pe partea inferioară a frunzei apar pete mici,
cenuşii-măslinii, din dreptul cărora se observă miceliile ce se întind ca nişte raze, de
culoare măslinie. Petele se măresc, atingând 5-10 mm, sunt iniţial de culoare verde-
măslinie şi apoi brunii, fără margini precise. Pe măsură ce miceliul subcuticular
fructifică, petele capătă un aspect catifelat, închizându-se la culoare; la unele soiuri
de măr, petele se formează pe ambele feţe ale frunzelor. Când atacul este puternic,
petele sunt dese şi acoperă o mare parte din suprafaţa frunzelor, care cad în timpul
verii.

191
Atacul pe flori şi în special pe frunzuliţele de sub floare, este asemănător cu cel
descris pe frunze. Pe acestea apar pete mici, cenuşii, care iau un aspect catifelat
datorită miceliului cu spori.
Pe fructe apar, de asemenea, pete cenuşii-măslinii în dreptul cărora ţesuturile se
întăresc, se brunifică şi crapă. Fructele tinere se deformează puternic, iar pulpa lor nu
are gust bun. Deseori, crăpăturile de pe fructe reprezintă porţi de intrare pentru sporii
altor ciuperci care distrug pulpa.
Pe lăstarii tineri, petele sunt mai greu de observat, din cauza culorii lor albăstrui.
Ciuperca determină o uşoară cojire a scoarţei, iar sub ţesutul atacat se formează un
strat de celule moarte care separă partea sănătoasă de cea bolnavă.
Pagubele produse de atacul acestei ciuperci se concretizează în pierderi importante de
recoltă, deprecierea calitativă a fructelor în livadă şi apoi în depozite, debilitarea
pomilor atacaţi prin pierderea frunzelor sau prin reducerea suprafeţei a acestora, cât şi
prin cheltuielile suplimentare reclamate de sporirea numărului de tratamente chimice
(fig. 14.4).
Transmitere-răspândire. Sporii pot germina dacă se găsesc în picături de apă, la
temperaturi cuprinse între 15-25oC, optima fiind de 19-20oC. Infecţia pe organele
mărului are loc dacă acestea sunt umectate o perioadă de 4-18 ore.
Ciuperca iernează sub formă de miceliu de rezistenţă în scoarţa ramurilor, iar în
primăvară formează spori ce asigură primele infecţii pe toate organele tinere ale
pomilor. După Victoria Şuta şi col., (1974), sporii ce au rămas în muguri vegetativi
şi de rod, pot ierna şi în primăvara următoare vor produce de asemenea infecţii
timpurii.
Sporii din fructificaţiile de rezistenţă, ajung la maturitate în primăvară, însă
eliminarea lor are loc, începând din luna martie până în mai-iunie, în funcţie de
umiditate şi temperatură. Ploile de primăvară umectează aceste fructificaţii aflate în
frunzele căzute pe
teren şi sporii ies
începând de la
temperatura de 5oC.
Cele mai puternice
infecţii primăvara
sunt produse de către
aceşti spori. Infecţia
are loc după 37-73 ore
dacă temperatura este
de 5oC, iar după 22
zile apar noi
simptome.
Fig. 14.4. Rapănul mărului: a-frunză atacată; b- fruct atacat; c- Filamentele de
miceliu cu spori; d-fructificaţii de rezistenţă cu spori (Al. Lazăr şi infecţie provenite din
col., 1989). germinarea sporilor,
pătrund în interiorul
plantei , prin străpungerea directă a ţesuturilor.

192
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca, pe baza observaţiilor, să se determine
soiurile de măr rezistente la această boală în diferite bazine pomicole şi să se ţină cont
de acest lucru la înfiinţarea noilor plantaţii.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde micşorării surselor de infecţie. Sunt necesare
arături adânci de toamnă, prin care se vor îngropa la adâncime frunzele atacate pe
care se formează un număr mare de fructificaţii de rezistenţă. Pe suprafele mai mici,
practica adunării frunzelor căzute şi arderea lor, duce la micşorarea sursei de infecţie.
Acelaşi lucru este recomandabil să se facă şi cu ramurile uscate rezultate în urma
operaţiei de tăiere de primăvară.
Combaterea chimică a rapănului, constituie măsura de bază ce se aplică în livezile de
măr. Tratamentele se fac la recomandarea sta]iilor de avertizare pe baza celor trei
criterii, cel ecologic (condiţiile climatice), cel biologic (evoluţia agentului patogen) şi
cel fenologic (mersul vegetaţiei pomilor), ţinându-se seama şi de rezerva biologică a
ciupercii, sensibilitatea soiurilor şi de eficacitatea şi perioada cât rămân active
produselor folosite.
Numărul de tratamente diferă în funcţie de criteriile de mai sus, între 5-12.
Tratamentele se vor face cu produse din grupele: Funguran OH- 0,3 %; Helmoxy
50 WP-0,2 % prefloral; Kocide 101 50 PU-0,2 % şi 0,04 % postfloral; Vitra 50 WP-
0,04 % postfloral; Turdacupral 50 PU 0,15-0,2 % (t.p. 21 z. (prefloral); Cuproxal
flowable-0,35 %; Antracol 70 WP-0,2-0,3 % (t.p. 28 z.); Dithane 75 WG-0,2 % (t.p.
28 z) ş.a
14.1.7. Uscarea ramurilor - Nectria cinnabarina
Boala apare pe ramurile pomilor şi arbuştilor fructiferi precum şi la speciile forestiere
debilitate, datorită acţiunii temperaturilor scăzute sau dacă acestea sunt atacate de
insecte, rapăn, monilioză etc.
Simptome. Atacul devine evident în perioada de vegetaţie când ramurile şi scoarţa se
usucă, iar la nivelul
acesteia apar mici
pustule miceliene
roşiatice. Ciuperca
pătrunde în
profunzimea
ţesuturilor (scoarţă
şi lemn) şi consumă
lignina, ceea ce
face ca ramurile
atacate să fie mai
uşoare, în secţiune
prezentând o
culoare albicioasă
datorită celulozei.
Fig. 14.5. Uscarea ramurilor: a-atac pe ramuri; b-fructificaţie în Pe perniţele
secţiune; stromatice de
c-miceliu şi spori (Al. Lazăr şi col., 1989). 2-3 mm în
diametru, ciuperca
193
formează micelii şi spori, iar în anul următor, în interiorul acestora, fructificaţii de
rezistenţă cu spori (fig. 14.5).
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii în cursul vegetaţiei este realizată de
spori, iar permanentizarea de la un an la altul se face prin miceliul de rezistenţă care
va genera fructificaţii de rezistenţă cu spori, ce sunt eliberaţi în primăvară.
Prevenire şi combatere. Pomii, arbuştii fructiferi şi arborii din parcuri se vor curăţa
de ramuri uscate şi debilitate; dezinfectarea rănilor se va face cu sulfat de cupru 2 %
sau sulfat de fier 3-5 %, după care se vor unge cu un mastic.
Se va aplica cu regularitate tratamentul în complex al pomilor pentru combaterea
dăunătorilor şi al paraziţilor vegetali. Se vor respecta regulile de agrotehnică
pomicolă adecvate fiecărei specii în parte, dându-se atenţie administrării
îngrăşămintelor în doze moderate şi în complex.

14.1.8. Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor

Monilinia fructigena
Această boală este cunoscută de foarte multă vreme în toată lumea şi produce pagube
foarte mari în livezi şi depozite. Se întâlneşte pe măr, păr, gutui şi mai puţin pe
moşmon şi piersic. Atacă sporadic un număr mare de specii lemnoase ce aparţin la
diferite familii botanice .
Simptome. Ciuperca parazitează ramurile, florile şi fructele în diferite faze de
dezvoltare. Primăvara, în timpul înfloritului, unele ramuri tinere încep să se
veştejească, iar frunzele şi florile se brunifică şi se usucă. Atât pe scoarţa ramurilor
atacate cât şi pe flori apar mici "pernuţe" de mucegai, de culoare cenuşie-gălbuie,
alcătuite din miceliu şi sporii ciupercii. Atacul pe flori seamănă cu efectul
îngheţurilor târzii de primăvară cu deosebirea că printre florile distruse, brunificate,
se mai găsesc şi flori normale. Acest aspect parazitar poartă numele de "monilioza din
anul precedent". Mai târziu, când fructele au dimensiunea unei alune, în special la
păr, acestea se înnegresc şi cad în masă. Deseori, acest aspect parazitar, cunoscut şi
sub numele de "monilioza de primăvară", este confundat cu căderea fiziologică a
fructelor tinere, dar la aceasta fructele cad verzi de pe pom, nu brune ca în cazul
moniliozei.
În timpul verii, când fructele au ajuns aproape de maturitate, apar pe suprafaţa lor
pete brune ce se întind la suprafaţă şi cuprind pulpa în profunzime. În scurt timp,
fructul putrezeşte aproape în totalitate, deseori căzând de pe pom. Dacă temperatura
este ridicată şi atmosfera umedă, pe suprafa]a fructului, în dreptul zonei putrezite,
apar fructificaţiile ciupercii, sub forma unor pernuţe dispuse în cercuri concentrice.
Această formă de atac este cunoscută sub numele de « putregai brun ». Dacă timpul
este umed, cu temperaturi mai scăzute, fructele putrezesc, se brunifică şi apoi se
înnegresc, fără ca pe suprafaţa lor să mai apară fructificaţii cu spori, dar în ele se
formează scleroţi. Această formă de atac întâlnită deseori şi în depozite poartă
numele de "putregai negru". Alteori, timpul secetos face ca fructele atacate să se
usuce, să se zbârcească şi să rămână atârnate pe pomi şi în timpul iernii. Acest ultim
aspect parazitar poartă numele de "mumifierea fructelor". La unele fructele ciuperca
poate produce un "putregai al inimii", vizibil la exterior doar printr-o pată brună la
locul de inserţie al codiţei sau în partea opusă acesteia (fig. 14.6).
194
 Atacul de monilioză produce pagube mari aproape de maturitatea fructelor,
iar infecţiile târzii care au loc în timpul recoltării, se manifestă în depozite.
După
parcurgerea a două
ierni, din scleroţii
fructelor mumifiate
care au fost
îngropate în sol, în
primăvara celui de al
treilea an, apar
fructificaţii de forma
unor pâlnii cu picior
lung (apotecii), de
culoare gălbuie, cu
Fig. 14.6. Putregaiul brun al fructelor (monilioza): a,b-putregai brun
diametrul de 3-5
pe fructe de păr şi măr; c-fruct mumifiat; d-monilioză de primăvară;e- mm.
fructificaţie cu spori ; Transmitere-
c-lanţuri de spori, f-spori. (Al. Lazăr şi col., 1989). răspândire. Sporii
asigură răspândirea
ciupercii în timpul verii. Ei germinează la temperaturi cuprinse între 0-25oC,
optimum fiind în jur de 15oC. Filamentele ciupercii Monilinia pătrund prin diferite
răni provocate de insecte (Cydia pomonella, viespi etc.) sau de grindină. De
asemenea, în timpul recoltatului şi al transportului fructelor, rănile provocate de
lovituri favorizează infecţiile cu această ciupercă.
Iernarea ciupercii are loc atât sub formă de miceliu de infecţie în scoarţa ramurilor,
cât şi sub formă de scleroţi în interiorul fructelor mumifiate.
Sporii apăruţi pe fructificaţiile în formă de pâlnie produc de obicei infecţii pe
fructele tinere, de dimensiunea unei alune, cauzând alături de infecţiile cu spori
apăruţi pe organele ce au "monilioză din anul precedent", "monilioza de primăvară".
Comportarea soiurilor faţă de atacul de monilioză este diferită. Sensibilitatea soiurilor
este mărită în livezile irigate şi în cele fertilizate unilateral cu azot mineral sau
organic.
Umezeala exagerată a aerului, picăturile de apă de pe fructe, cât şi rănirea acestora,
constituie principalii factori care fac ca, în unii ani, pagubele produse de monilioză să
fie foarte mari.
Mărul şi în special părul pot fi atacaţi şi de Monilia laxa. Simptomele, sunt
asemănătoare cu ale speciei precedente, cu unele diferenţieri astfel: culoarea sporilor
de Monilinia laxa este cenuşie, iar infecţiile cu această ciupercă sunt mai puternice în
primăvară deoarece sporii acestei ciuperci rezistă peste iarnă.
Prevenire şi combatere. Înainte de a aplica tratamentele de iarnă sau de primăvară, se
vor strânge toate fructele uscate rămase pe pom şi se vor arde; de asemenea, lăstarii
atacaţi vor fi înlăturaţi şi distruşi prin ardere, iar fructele putrezite şi căzute vor fi
adunate şi îngropate.
În timpul perioadei de vegetaţie vor fi aplicate tratamentele indicate pentru
combaterea rapănului precum şi a insectelor, care prin atacul lor favorizează infecţiile
195
cu monilioză. Rezultate bune dau tratamentele de iarnă cu Zeamă sulfocalcică în
concentraţie de 20 %, sau cu Zeamă albastră 2-3 %, iar în timpul perioadei de
vegetaţie cu produse din grupele: Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 28 z.); Dithane M 45-
0,2 %; Tiuram 75 PU 0,3-0,4 % (t.p.10 z.); Topsin 70 PU-0,07 % (t.p. 14 z.); Topsin
M 70 WP-0,07 % (t.p. 14 z), etc.O atenţie deosebită se acordă recoltării şi manipulării
fructelor, pentru a se evita rănirile mecanice, precum şi pregătirii şi dezinfectării
silozurilor de fructe, menţinerii unei temperaturi cât mai apropiate de 1-3oC şi a
umidităţii între 80-90 %. După depozitare, fructele pot fi stropite cu Magnate 50
ECNA 0,09 %, pentru a stopa evoluţia ciupercii în depozite.

14.2 Bolile prunului

Viroze
14.2.1. Vărsatul prunelor - Plum pox virus
Este apreciată ca una dintre cele mai periculoase boli ale prunului, atât prin pagubele
produse, dar mai ales prin extinderea mare pe care o are în ţările din Balcani. Boala a
fost observată prima dată în Macedonia, în timpul primului război mondial şi a fost
parţial studiată de către D. Atanasoff (1932), în Bulgaria. La noi în ţară, boala a fost
semnalată în anul 1922 de către Tr. Săvulescu. Cercetările ulterioare au arătat că
vărsatul prunelor este mult răspândit, atât în pepiniere cât şi în livezi, în multe judeţe
din Moldova, Muntenia, Oltenia şi Transilvania (Al. Lazăr şi col., 1974).
În afară de prun, virusul mai atacă şi alţi pomi fructiferi printre care piersicul, caisul,
zarzărul şi corcoduşul.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunzele şi pe fructele de prun. Pe frunzele complet
dezvoltate, se formează pete de culoare verde-deschis sau gălbui, de formă circulară
sau semilunară, răspândite pe întreaga suprafaţă. Simptomele pot apare vizibile în
cursul lunilor mai-iunie şi septembrie-octombrie. În timpul lunilor călduroase de vară
simptomele dispar, putându-se observa doar pe frunzele din partea umbrită a pomului
dinspre nord. Frunzele bolnave, în general, au aceleaşi dimensiuni cu cele sănătoase
(fig. 14.7).

Fig. 14.7 Vărsatul prunului: frunze şi fruct cu simptome de atac (I. Bobeş şi col., 1973).

Atacul pe fructe determină apariţia unor pete circulare sau ovale, de culoare gălbui-
verzui, cu aspect apos, destul de vizibile pe fructele dezvoltate, însă nematurate
(verzi). Deseori, ţesuturile din dreptul petelor nu mai cresc şi fructele apar deformate,
prezentând scurgeri de clei. Fructele atacate cad din pom cu aproximativ o lună

196
înainte de a se matura, ceea ce constituie o pierdere foarte mare de recoltă. De
asemenea, în fructele atacate se găsesc cantităţi reduse de zahăr, comparativ cu cele
sănătoase, aşa încât, prunele căzute nu sunt bune nici pentru ţuică. Pete sau inele de
decolorare apar chiar şi pe sâmburi.
Transmitere-răspândire. Unele soiuri de prun reacţionează puternic la infecţia cu
acest virus, prin oprirea în creştere a pomilor tineri şi prin reducerea simţitoare a
recoltei, atât cantitativ cât şi calitativ.
Răspândirea virusului se face prin folosirea unui material săditor infectat şi prin afide,
cicade şi polen (Al. Macovei, 1972).
Prevenire şi combatere. Se vor recolta altoi numai de la plantele-mamă sănătoase,
testate în prealabil. Rezultate bune se obţin prin folosirea de altoi proveniţi de la
pomii sănătoşi din câmpul III al pepinierei. Pepinierele vor fi amplasate în zone în
care plum-poxul este absent; de asemenea, ele trebuie să fie cât mai îndepărtate de
livezile de prun. Pomii afectaţi de boală vor fi distruşi; pepinierele vor furniza numai
material absolut sănătos. În timpul perioadei de vegetaţie se vor aplica tratamente
chimice pentru combaterea insectelor. Nu se vor folosi portaltoi vegetativi, ci numai
generativi. Se vor distruge buruienile şi sâmburoasele spontane din jurul pepinierelor.
În zonele puternic infectate trebuie să se cultive soiuri mai tolerante.

Bacterioze
14.2.2. Ulceraţia şi ciuruirea bacteriană a frunzelor pomilor sâmburoşi -
Pseudomonas syringae pv. mors-prunorum
Boala a fost descrisă în Anglia în 1931 de unde s-a răspândit aproape în toată
lumea. La noi în ţară Elena Bucur şi col. (1960) au studiat această bacterioză care este
destul de răspândită. Boala poate fi întâlnită pe prun, cais, zarzăr, piersic, corcoduş şi
migdal.
Simptome. Boala se manifestă pe frunze, fructe şi pe lăstarii nelignificaţi, semănând
uneori cu arsurile produse de diferite soluţii chimice. Pe aceste organe apar pete
circulare, variind ca dimensiuni între 0,5-5 mm şi o culoare verde-închis, cu aspect
apos. Pe timp umed, în dreptul petelor se observă o peliculă umedă de lichid
bacterian. Pe timp uscat, ţesuturile atacate se usucă, cad, iar frunza apare ciuruită. Un
atac puternic determină căderea frunzelor în masă, în special în verile ploioase urmate
de perioade uscate. Deseori, mugurii afectaţi se umflă şi apoi se veştejesc, iar
ramurile se usucă în timpul verii.
Pe fructele de piersic, cais şi cireş, petele sunt circulare, de 1 mm în diametru, de
culoare roşiatică, cu tendinţă de a deveni brunii şi cu aspect umed. Lichidul care
apare la suprafaţa petelor, are o culoare uşor gălbuie. Atacul timpuriu pe fructele
tinere, determină apariţia unor deformări şi adâncituri pline cu bacterii. Ţesuturile
pulpei fructelor prezintă numeroase crăpături mici localizate în dreptul petelor.
Fructele îşi pierd valoarea comercială sau pot să putrezească datorită instalării şi a
altor ciuperci, ce pătrund în interiorul pulpei.
Pe lăstarii tineri atacul acestor bacterii produce pete alungite, care pot atinge lungimi
de 7-8 mm. Scoarţa ramurilor se brunifică, este distrusă, iar printre crăpături apare un
lichid cleios, caracteristic. Rănile de pe ramuri, se măresc în fiecare an şi pot evolua
în cancere deschise (fig. 14.8).
197
Transmitere-răspândire. Bacteriile pătrund în interiorul ţesuturilor frunzei, prin
stomate(deschideri naturale), iar în scoarţa ramurilor prin lenticele. O mare parte din
infecţii se produc în timpul altoitului .
Boala este favorizată de ploile abundente din timpul perioadei de vegetaţie şi
de numărul mare al insectelor ce transmit bacteria.
Prevenire şi combatere. Se impune
recoltarea altoilor numai de la pomii-mamă
sănătoşi, testaţi în prealabil. În pepinierele şi
livezile de pomi sâmburoşi vor fi aplicate
tratamente chimice. Din cercetările efectuate la
noi în ţară de către Elena Bucur, rezultă că
pomii sâmburoşi trebuie stropiţi în primăvară la
dezmugurire, cu produse cuprice ca: Zeama
bordoleză 0,5 %, Oxiclorură de cupru-0,5 %,
Fig. 14.8Ulceraţia şi ciuruirea Captan-0,2 % sau Mancozeb-0,3 %. Aceste
bacteriană a frunzelor pomilor tratamente trebuie repetate la intervale de 10-15
sânburoşi: a-atac pe frunze; b-atac pe
zile în funcţie de condiţiile climatice. Produsele
fruct; c-atac pe ramură
amintite au efect şi împotriva suprainfecţiilor cu
diferite alte ciuperci fitopatogene.
Boli produse de ciuperci
14.2.3. Hurlupii - Taphrina pruni
Boala este cunoscută de foarte multă vreme şi
este răspândită în ţările europene şi unele ţări asiatice pe
soiurile de prun, mălin şi porumbar.
Simptome. Boala se manifestă la începutul lunii mai, pe
fructele tinere; cele atacate au o culoare galbenă-verzuie
şi sunt mult mai mari decât cele sănătoase. Pulpa este
mult mărită, determinând alungirea fructelor şi o uşoară
încovoiere a acestuia, iar coaja sâmburelui este distrusă.
Pe suprafaţa hurlupilor se constată prezenţa unui strat
catifelat de culoare albicioasă-cenuşie format din miceliu
cu spori, fructele având un gust acrişor-dulceag, mult
Fig. 14.9. Hurlupii la prun: mai plăcut decât cele sănătoase la acea oră, care sunt
a-fructe atacate; b-miceliu acre. După 3-4 săptămâni de la apariţia simptomelor,
c spori fructele se zbârcesc, se brunifică şi cad în masă (fig.
14.9).
Transmitere-răspândire. Ciuperca iernează sub formă de miceliu în muguri şi
ramuri, atacul fiind favorizat de primăverile reci şi umede. Sporii care apar pe hurlupi
răspândesc ciuperca în primăvară.
Prevenire şi combatere. Se recomandă tratamente la dezmugurit, sau în faza de
buton alb, la începutul scuturării petalelor, la legatul fructelor şi toamna la începutul
scuturării frunzelor.
Tratamentele primelor trei faze din cele enumerate se fac cu zeamă bordoleză 1 %,
Oxicig 50 PU-0,5 %. Celelalte tratamente se fac cu produse din grupele: Dithane 75

198
WG-0,2 % (t.p. 28 z.); Dithane M 45-0,2 % (t.p. 28 z.); Dacmancoz 80 WP-0,2
%; Vondozeb-0,2 %; ş.a.
14.2.4. Făinarea prunului - Podosphaera tridactyla
Boala nu produce pagube mari în livezile de prun,
însă poate să constituie o primejdie pentru pomii
sâmburoşi din pepiniere în anii secetoşi şi
călduroşi, condiţii climatice favorabile evoluţiei
ciupercii. Ciuperca parazitează pe diferite specii
ale genului Prunus (corcodus, cais, prun).
Simptome. Atacul pe frunze şi lăstari apare târziu
în vară şi se manifestă prin formarea, pe ambele
feţe ale limbului, a unui miceliu albicios, ca o
pânză de păianjen, cu aspect făinos, datorită
formării unui număr mare de lanţuri de spori. Spre
sfârşitul verii sau începutul lunii septembrie, pe
Fig. 14.10F\inarea prunului, faţa inferioară a frunzei cât şi pe scoarţa lăstarilor
caisului: incomplet lignificaţi, apar formaţiuni negre,
a -frunz\ atacat\; b-fructifica]ie de
punctiforme-fructificaţiile de rezistenţă ale
ciupercii. Un atac puternic determină îngălbenirea şi apoi căderea frunzelor pomilor
din pepiniere, în special la cais şi corcoduş (fig. 14.10). Transmitere-răspândire. În
anii secetoşi, răspândirea ciupercii se face prin spori, iar transmiterea de la un an la
altul este asigurată de către fructificaţiile de rezistenţă ce vor elimina în primăvara
următoare sporii ce vor da primele infecţii.
Prevenire şi combatere. Se recomandă stropiri în pepinieră cu Zeamă sulfocalcică
2 %, Sulfomat PU-4 kg/ha, Karathane-0,05 % (după apariţia bolii) sau cu Befran 25
EC-0,1 %.

14.2.5. Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor - Monilinia laxa

Boala se întâlneşte frecvent pe pomii sâmburoşi, fiind păgubitoare la prun, cireş,
vişin, cais şi mai puţin la piersic.
Simptome. Atacul se manifestă pe ramuri, frunze, flori şi fructe. Spre deosebire de
monilioza speciilor seminţoase, monilioza
sâmburoaselor ia un caracter foarte grav în primăverile
reci şi ploioase, când ramurile cu frunze şi flori se
veştejesc în număr mare. Frunzele atacate atârnă fără a
cădea, florile se brunifică şi se usucă, iar ramurile
veştejite se îndoaie în formă de cârlig. Acest aspect
parazitar mai este denumit şi "boala stindardului" sau
"arsura moniliană", foarte frecventă la cireş, vişin,
cais, piersic şi migdal şi corespunde cu "monilioza din
anul precedent", întâlnită la pomii seminţoşi. Fructele
tinere sunt, de asemenea, parazitate; acestea se
Fig. 14.11. Monilioza sau zbârcesc, se brunifică şi cad masiv. Pe fructele ajunse
putregaiul brun şi mumifierea la maturitate, atacul ciupercii determină o putrezire a
fructelor:
pulpei şi apariţia unor pernuţe mici(sporodochiile),
a-lăstar atacat; b-fructe atacate
(original). 199
gălbui-cenuşii, dispuse neuniform, formate din micelii şi spori. La prun sporodochiile
(perinuţele) produc perforarea cojii fructelor, iar sucul zaharat se scurge în afară,
lipind fructele între ele. Pachetele de fructe putrezite şi mumifiate (zbârcite-uscate)
rămân deseori atârnate de pomi şi în timpul iernii (fig. 14.11).
Transmitere-răspândire.Sporii ce se formează pe fructele mumifiate care rămân pe
pom rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi produc infecţii în primăvară
pe frunze, pe flori şi pe ramuri. Deseori, miceliul de infecţie ajunge în flori şi trece
prin cozile acestora în scoarţa ramurilor, producând infecţii în primăvară. Ciuperca
mai iernează ca miceliu de rezistenţă în scoarţa ramurilor cât şi în fructele mumifiate.
După doi ani, pe fructele mumifiate, apar din scleroţi (organe de rezistenţă), apotecii
(fructificaţii ca nişte pâlnii) cu spori. Atacul pe fructele ajunse aproape de maturitate
este favorizat de înţepăturile insectelor (de exemplu Ragoletis cerasi, Grapholita
funebrana etc.) sau de prezenţa unor răni produse de grindină şi de ciuperci (
Fusicladium, Stigmina).
Prevenire şi combatere. Se va acorda o atenţie deosebită strângerii şi distrugerii
fructelor mumifiate rămase pe pomi. În primăvară, ramurile atacate vor fi tăiate şi
înlăturate din livadă, pe acestea găsindu-se sporii ce constituie o sursă importantă de
infecţii primare.
Tratamentele chimice vor fi aplicate sâmburoaselor pentru a combate fie arsura
moniliană din primăvară, fie putregaiul fructelor astfel: în timpul repausului
vegetativ, toate speciile sâmburoase vor fi stropite cu sulfat de cupru 2-3 %; în
primăvară, în vederea combaterii arsurii moniliene, vişinul, caisul, piersicul şi
migdalul vor fi stropiţi cu zeamă bordoleză 5% (tratament prefloral), Zineb sau
Captan în concentraţie 0,3 %; în timpul verii, pentru prevenirea atacului de putregai
al fructelor, pomii vor fi stropiţi ori de câte ori este nevoie cu substanţe ca :
Tudacupral 50 PU-0,15 %; Cuproxat flowable-0,35%; Dithane 75 WG-0,2 % (t.p.28
z.); Dithane M 45-0,2 % (t.p.28 z); Novozir MN 80-0,2 %; Tiuram 75 PU 0,3-0,4 %;
Vondozeb-0,2 %; etc.

14.3. Bolile piersicului şi migdalului

Bacterioze
14.3.1. Cancerul bacterian-Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens
Cancerul, datorită aspectului său caracteristic, este cunoscut din cele mai vechi
timpuri, dar abia în 1985, F. Cavara a demonstrat că este vorba de o bacterie.
E.F.Smith, părintele bacteriologiei fitopatogene, a introdus termenul de cancer la
plante, considerând că aspectele produse de bacterie sunt asemănătoare cu cancerul
de la animale. În prezent prin cancer la plante se înţelege boala produsă de o bacterie,
caracterizată prin tumori cu creştere continuă şi autonomie de creştere, transplantabile
pe plante sănătoase şi cultivabile pe medii sintetice.
În România, prima semnalare a cancerului a fost făcută de Tr. Săvulescu în 1928 pe
rădăcini de meri tineri de la Curtea de Argeş.
Importanţa economică a cancerului, mult timp este deosebită în funcţie de plantă, soi
şi condiţiile pedo-climatice. Dintre pomii fructiferi, piersicul şi migdalul sunt
sensibili, în unele zone plantaţiile fiind compromise.

200
Simptome. La pomii fructiferi, îndeosebi în pepiniere, pe rădăcini şi la baza tulpinii,
se dezvoltă tumori, la început albicioase, moi, cât un bob de mazăre, iar mai târziu
brune şi lemnoase. Tumorile sunt de mărimi, forme şi consistenţe diferite, cu
suprafaţa rugoasă. Caracteristic bolii este apariţia
de tumori secundare la o oarecare distanţă de
tumoarea primară, după un timp mai îndelungat,
de obicei acestea formându-se deasupra tumorii
principale. Uneori tumorile generează formaţiuni
de organizare rudimentară, asemănătoare unor
organe ca frunze, muguri, lăstari, rădăcini,
denumite teratoame (fig. 14.13).
Celulele care alcătuiesc tumorile, sunt
foarte mari, deformate sau foarte mici, cu o
Fig. 14.13. Cancerul bacterian: a- compoziţie a conţinutului modificată.
tumori; Pe baza unor caractere fiziologice tulpinile de A.
radiobacter pv. tumefaciens au fost împărţite în 3 biotipuri, care în oarecare măsură
au alt cerc de gazde: biotipul 1 şi 2 sunt virulente faţă de pomi fructiferi, trandafiri şi
unele plante erbacee, iar cele din biotipul 3 sunt virulente faţă de viţa de vie.
Transmitere-răspândire. Bacteria poate supravieţui în sol mai mulţi ani în funcţie de
proprietăţile fizice şi chimice ale acestuia. S-a dovedit că lângă rădăcinile de porumb
înmulţirea bacteriilor nu are loc, pe când rădăcinile unor plante gazdă o stimulează.
Răspândirea bacteriilor se realizează prin diferite căi: apa, praful, instrumente
agricole ş.a.
Bacteriile pătrund prin răni care sunt esenţiale în procesul de infecţie; bacteriile
Agrabacterium radiobacter pv. tumefaciens introduse prin deschideri naturale, nu
produc tumori.
Apariţia şi creşterea tumorilor este dependentă şi de alţi factori ca specia, gazda,
vârsta plantei şi condiţiile climatice. Temperatura optimă pentru bacterie este de 22-
30oC, iar umiditatea de 80 %, lumina în general având un efect inhibitor. Boala poate
fi favorizată de solurile umede şi compacte, de excesul îngrăşămintelor azotate,
precum şi de grindină, atacul unor nematozi, efectul gerului etc.
Prevenire şi combatere. Măsurile de prevenire sunt singurele care pot da rezultate,
din care cele agrotehnice au un rol mai important. Astfel, pepinierele pomicole şi
şcolile de viţă vor fi amplasate pe terenuri uşoare care 3-4 ani au fost cultivate cu
graminee sau lucernă, în vederea distrugerii insectelor, nematozilor, dăunători din sol.
Materialul pentru înmulţirea vegetativă va fi recoltat de la plante sănătoase, iar
înainte de plantarea definitivă, viţele şi pomii vor fi sortaţi, eliminându-se toate
exemplarele atacate.
Plantările definitive se vor face numai pe terenuri care 2-3 ani anteriori au fost
cultivate cu plante cerealiere sau lucernă, cu puieţi altoiţi pe portaltoi rezistenţi la
cancer.
Cercetările privind combaterea chimică cancerului au avut rezultate limitate, uneori
neconcludente, majoritatea neconfirmate de alşi cercetători.

201
Tratamentele chimice sunt în cazul cancerului preventive. În apa cu care se prepară
mocirla, în care se cufundă rădăcinile puieţilor înainte de plantare, se adaugă unele
fungicide ce asigură puieţilor o bună protecţie faţă de infecţiile cu cancer din sol.
Între produsele testate, pe lângă sulfatul de cupru 1 %, s-au mai remarcat Captadin 50
PU-1 %, Topas 100 EC-0,025 %, şi Baycor 300 EC-0,2 %.

Bolile produse de ciuperci

14.3.3. Băşicarea frunzelor de piersic - Taphrina deformans
Boala este cunoscută din anul 1821 în Anglia, însă abia în anul 1860 M.J. Berkeley
descrie ciuperca. Astăzi boala poate fi întâlnită pe tot globul, în ţările unde se cultivă
piersicul.
Ciuperca parazitează piersicul şi foarte rar caisul şi migdalul, producând pagube mari
în primăverile şi verile bogate în precipitaţii.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze şi uneori pe ramuri şi fructe. Imediat după
dezmugurire, frunzele tinere încep să prezinte
pe partea superioară băşăcări şi gofrări, cărora
le corespund pe partea inferioară, adâncituri
(fig. 14.14). La început frunzele au o culoare
roşiatică, pentru ca mai târziu acestea să capete
o nuanţă gălbuie. Frunzele atacate sunt mai
mari decât cele sănătoase. Pe partea inferioară,
în dreptul porţiunilor băşicate, apare un strat
catifelat, fuctificaţiile cuipercii cu spori.
Frunzele se brunifică şi cad în luna iunie, iar
Fig. 14.14. Băşicarea frunzelor de pomii sunt puternic epuizaţi în urma refacerii
piersic: a,c-frunze şi fruct atacat; frunzişului pe seama rezervelor din ţesuturile
b-secţiune printr-o frunză atacată; d- ramurilor, fiind sensibilizaţi la gerurile iernii.
fructificaţii cu spori
Noile frunze ce se formează în vară nu mai
(Viennot Bourgin, 1949).
prezintă simptome ale bolii. Ramurile şi lăstarii
atacaţi cresc mai încet, prezintă îngroşări şi
internodii scurte. Pe fructe, atacul se manifestă prin apariţia unor pete de 1-2 cm în
diametru, albicioase şi puţin reliefate, în dreptul cărora ţesuturile, cu timpul, se
brunifică şi putrezesc.
Transmitere-răspândire. Din germinarea sporilor ce se formează pe frunze rezultă
un miceliu care iernează în scoarţa ramurilor sau sub solzii mugurilor. Infecţiile cu
acest miceliu se fac în primăvară, în momentul dezmuguririi, în condiţii de umiditate
ridicată şi temperaturi mai scăzute (7-20oC).
Prevenire şi combatere. Piersicii vor fi stropiţi în timpul repausului vegetativ cu
sulfat de cupru 2 % . În timpul primăverii, după crăparea mugurilor, se pot face
stropiri cu produse din grupele: Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 28 z.); Dithane M 45-
0,2 % (t.p. 28 z. în regiunile unde boala este semnalată în fiecare an se vor planta
numai soiuri rezistente.
14.3.4. Făinarea piersicului - Sphaerotheca pannosa var. persicae

202
Făinarea piersicului este o boală mult răspândită în ţara noastră producând pagube în
anii cu primăveri reci şi umede, urmate de veri secetoase, călduroase.
Simptome. Atacul apare mai întâi pe frunzele tinere de la vârful lăstarilor, sub forma
unor pete albe de miceliu, care se pot întinde şi ocupă întreaga suprafţă. Frunzele
parazitate iau un aspect prăfos, se deformează, se încreţesc şi în cele din urmă se
usucă. Atacul pe frunzele bine dezvoltate apare sub forma unor pete conturate, în
dreptul cărora se formează o pâslă miceliană mai densă şi cu aspect prăfos, datorită
formării sporilor (fig. 14.15).

Fig.14.15. Făinarea piersicului

(Vienot Bourgin, 1949).

Lăstarii nelignificaţi pot fi acoperiţi de pâsla miceliană, care apare ca un manşon

albicios; cei puternic atacaţi se îndoaie, se veştejesc şi apoi se usucă. Pe lăstarii
atacaţi, ciuperca formează uneori fructificaţii de rezistenţă (cleistotecii) care conţin
spori dar, la noi în ţară acestea au fost semnalate foarte rar.
Atacul pe fructele tinere sau în curs de maturare este asemănător cu cel ce apare pe
frunzele dezvoltate. În dreptul petelor albicioase, ţesuturile fructului se brunifică,
crapă şi încep să putrezească.
Transmitere-răspândire. Iernarea parazitului are loc sub formă de miceliu în muguri
sau sub formă de cleistotecii (fructificaţii de rezistenţă), din care apar sporii ce
produc infecţii în primăvară . Temperaturile peste 10oC cu optimum 20oC, umiditatea
relativă a aerului ridicată şi îngrăşămintele cu azot în exces favorizează evoluţia bolii,
înregistrându-se pagube considerabile ce se răsfrâng şi asupra producţiei din anul
următor
Prevenire şi combatere. Se vor tăia şi se vor arde lăstarii atacaţi. În timpul iernii,
pomii vor fi stropiţi cu zeamă sulfocalcică în concentraţie de 20 %. În perioada de
vegetaţie, se vor executa stropiri la apariţia primelor simptome ale bolii sau la
avertizare cu o gamă variată de produse : Fluidosoufre 15-20 kg/ha (t.p. 4 z.);
Microthiol 0,4-0,5 %; Microthiol special 0,4-0,5 % (după înflorit); Thiovit 0,4-0,5 %;
Karathane FN 57- 0,1 % (t.p. 21 z),etc.

14.3.5. Ciuruirea frunzelor pomilor sâmburoşi - Stigmina carpophylla

Boala este foarte comună în livezile neîngrijite şi produce pagube importante la pomii
fructiferi sâmburoşi. A fost observată pentru prima dată în Franţa, în anul 1853.

203
Ciuperca atacă piersicul, caisul, zarzărul, cireşul, vişinul, prunul, migdalul şi diferite
alte specii ale genului Prunus.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze, fructe şi lăstarii tineri. Pe frunze apar, în
lunile mai-iunie, pete circulare de 1-4 mm în diametru, în dreptul cărora ţesuturile se
brunifică, se desprind de restul frunzei şi cad (de aici provine denumirea de
"ciuruire" dată bolii) (fig. 14.16).
Pe fructe se observă formaţiuni punctiforme, de 1-2 mm în diametru, în jurul cărora
se formează un inel roşu-violaceu la piersic, zarzăr şi cais. Petele ies puţin în relief,
ceea ce face ca fructele să fie aspre la pipăit. Pulpa fructelor de cais şi zarzăr devine
pâsloasă şi nu are un gust bun. Pe lăstarii verzi, în jurul mugurilor, scoarţa se
brunifică, crapă şi apar uşoare răni ce fac ca mugurii să se usuce. Uneori ramurile
tinere se deformează, apar umflături, răni, cancere deschise, prin care se produc
scurgeri de clei. Atacul pe lăstari este foarte periculos, întrucât duce la uscarea
lăstarilor fructiferi ai pomilor.
Scurgeri gomoase se constată aproape la toţi pomii sâmburoşi, în cazul unui atac de
Stigmina carpophylla, acestea ducând la epuizarea rapidă a plantelor
Transmitere-răspândire. Sporii răspândesc
ciuperca în timpul perioadei de vegetaţie
germinând la temperaturi cuprinse între 2-24oC şi
pot rezista şi la temperaturile scăzute din timpul
iernii, când se găsesc în cleiul ce se află în
crăpăturile scoarţei ramurilor. Ciuperca mai
poate ierna şi sub formă de miceliu în scoarţa
ramurilor. Atacul acestei ciuperci este puternic în
primăverile umede ce urmează după ierni cu
temperaturi moderate, care au permis sporilor
săşi păstreze viabilitatea. Infecţiile ciupercii sunt
Fig. 14.16Ciuruirea frunzelor favorizate de rănile de pe scoarţa ramurilor, răni
pomilor sâmburoşi: a,b,c-atac pe
produse de grindină sau de insecte.
frunză, fruct şi lăstar; d-spori
(original). Prevenire şi combatere. Se recomandă aplicarea
măsurilor de igienă culturală în livezi prin tăierea
şi arderea ramurilor atacate. Rănile rezultate în urma tăierilor din iarnă se vor trata cu
o soluţie de sulfat de cupru 4-5 % şi se vor proteja cu mastic. Tratamentele chimice se
aplică iarna, primăvara şi vara la fel ca pentru combaterea moniliozei.

14.4. Bolile caisului şi zarzărului

Micoplasmoze
14.4.1. Răsucirea clorotică a frunzelor - Apricot chlorotic leafroll.
Această micoplasmoză este specifică numai acestei gazde. Ea a fost pusă în
evidenţă prima dată în Franţa, fiind asociată cu apoplexia caisului, care este un
sindrom produs de mai mulţi patogeni asociaţi.
Simptome. Frunzele pomilor atacaţi sunt decolorate, de dimensiuni mai reduse şi au
tendinţa de a se răsuci longitudinal către faţa superioară.

204
Lăstarii tineri au internodii scurte şi sunt ramificaţi anormal. Pomii mai puternic
atacaţi se usucă până la intrarea pe rod, fiind foarte sensibili la temperaturile scăzute
din timpul iernii.
Pomii care rezistă după intrarea pe rod dau producţii slabe, cu fructe mici şi fără
gust. Toate soiurile de cais sunt puternic atacate dacă sunt altoite pe portaltoi-piersic
şi prezintă simptome mai slabe, dacă sunt altoite pe zarzăr sau mirobolan.

Boli produse de ciuperci

14.4.2. Monilioza sau putregaiul fructelor de cais şi zarzăr - Monilinia laxa
Moniliozele produc scădeea recoltelor şi scurtarea vieţii pomilor, contribuind în parte
la apariţia "apoplexiei" (pieirea caisului).
Simptome. Atacul este foarte periculos în timpul înfloritului prin faptul că un număr
mare de lăstari cu flori sunt brunificaţi şi uscaţi. Fructele tinere şi ajunse aproape de
maturitate prezintă pete brune în dreptul cărora ţesuturile se dezorganizează şi
putrezesc; la suprafaţa lor se formează un număr mare de pernuţe de miceliu,
purtătoare de lanţuri de sporii. Pernuţele ciupercii Monilinia laxa sunt de culoare
cenuşie şi dispuse neregulat. Ciuperca atacă puternic în primăvară pe ramuri şi flori
producând aspecte asemănătoare cu cele de la vişin (boala stindardului); în timp,
atacă şi fructele ajunse aproape de maturitate.
Boala a fost descrisă la prun, iar tratamentele recomandate sunt bune şi pentru
monilioza caisului.
Pe fructele verzi cât şi pe cele mai dezvoltate, ciuperca formează pete punctiforme,
crustoase, de culoare cafenie, înconjurate de un inel roşiatic. Deseori pieliţa fructului
crapă, se deformează, favorizându-se atacul de monilioză şi putrezirea totală a
fructelor.
Transmiterea ciupercii ca şi măsurile de prevenire şi combatere sunt la fel cu cele
recomandate la ciuruirea frunzelor de cireş, vişin, prun.

14.5. Bolile cireşului şi vişinului

Viroze
14.5.1. Pătarea inelară a frunzelor de cireş -
Cherry necrotic ring spot virus
Boala este răspândită în America şi Europa, fiind semnalată în ţara noastră în anul
1962 de E. Docea şi E. Frăţilă. Această viroză poate fi întâlnită pe toate speciile de
sâmburoase, purtând denumirea de "pătare inelară" (ring spot).
Simptome. Pe frunzele de cireş apar deseori pete circulare, inelare, de decolorare sau
brune, care ating dimensiuni cuprinse între 0,5-1 cm. Ţesuturile atacate cad şi frunza
apare perforată. Alteori, între nervuri apar pete difuze, alungite sub forma unor benzi.
Pomii atacaţi sunt debilitaţi.
Deseori sunt atacate cu mare intensitate frunzele formate în primăvară, pentru ca cele
ce apar mai târziu, să fie fără simptome (I. Pop, 1975).
Pătarea inelară necrotică poate fi întâlnită la toate speciile de sâmburoase, fiind
frecventă pe cireş, vişin, piersic, migdal, mahaleb, trandafir şi hamei. Pe frunzele
plantelor gazde amintite pot apărea inele sau benzi de culoare verde-deschis, vizibile

205
după primul an de pătrundere, aspectul parazitar purtând numele de pătare inelară
clorotică (fig. 14.18).
Transmitere-răspândire .Virusul se răspândeşte în natură prin polen ajungând la 80
% pomi infectaţi, după 5 ani de la plantare. Acarienii şi
nematozii pot de asemenea să transmită virusul.
Prevenire şi combatere. Măsurile recomandate la
combaterea bolilor virotice la piersic sunt bune şi în acest
caz.

Fig. 14.18 Pătarea

Boli produse de ciuperci
inelarăa frunzelor de
cireş 14.5.2. Pătarea roşiatică şi răsucirea frunzelor de
(E. Docea, 1959). cireş -
Gnomonia erytrostoma
Boala este întânită pe cireş şi numai rareori pe vişin.
Simptome. Ciuperca parazitează frunzele şi fructele. Pe frunzele diferitelor
soiuri de cireş sau vişin complet dezvoltate apar pete
mari, fără margini precise, la început gălbui, iar mai
târziu ţesuturile se înroşesc. Petele roşiatice ocupă mari
porţiuni de frunză. Pe partea inferioară a frunzei, în
dreptul acestor pete, se observă prezenţa unor
punctişoare brun-închise, uşor bombate, care sunt
fructificaţiile ciupercii. Frunzele parazitate se răsucesc
parcă ar fi atacate de către larva insectei "ţigărar"
(Rhynchites), iar cozile frunzelor se înconvoaie în jos.
Frunzele atacate rămân atârnate pe pomi în timpul
iernii (fig. 14.19).
Pe frunzele căzute, începând din toamnă, apar peritecii
Fig. 14.19. Pătarea roşiatică (fructificaţii de rezistenţă prevăzute cu un gât lung, ce
şi răsucirea frunzelor de conţin în interior spori ce ajung la maturitate în
cireş: primăvara următoare, producând infecţii pe frunze.
a-atac pe frunze şi fructe; Transmitere-răspândire. Ciuperca rezistă în frunzele
b-sporii; c-fructificaţie cu căzute şi umiditatea atmosferică ridicată din primăvară
spori (A.B. Frank , 1983).
ajută la maturarea şi eliminarea sporilor ce determină
infecţiile puternice pe frunzele ce cireş.
Prevenire şi combatere. Se recomandă aplicarea măsurilor de igienă culturală şi
combaterea chimică, prin tratamente cu zeamă bordoleză 1 %, Mancozeb 80-0,2 %,
sau alte fungicide.

206
 14.5.4.Monilioza sau putregaiul fructelor de cireş - Monilinia laxa şi
Monilinia fructigena.
Această boală frecventă şi păgubitoare la cireş şi vişin, poate căpăta un
caracter catastrofal în anii cu primăveri şi veri ploioase.
Simptome. Prima ciupercă produce pe frunze simptome asemănătoare pe toţi pomii
sâmburoşi; la vişin însă atacul în primăvară pe frunze, flori şi fructe tinere este
deosebit de periculos prin ofilirea bruscă a unui număr mare de lăstari ("boala
stindardului"), ceea ce determină pierderi de recoltă de până la 60-90 % (fig. 14.20).
Lăstarii atacaţi cu frunze şi flori
brunificate, poartă pernuţe cu spori, ceea ce
reprezintă o sursă puternică de infecţie ce se
manifestă pe fructele mature. Frunzele ofilite şi
uscate rămân atârnate pe pomi până toamna sau
chiar în timpul iernii. Pe fructele în pârgă sau
cele mature, alături de Monilinia laxa se găseşte
şi Monilinia fructigena
Caracteristicile ciupercilor, transmiterea,
răspândirea, şi măsurile de protecţie au fost
prezentate la bolile mărului, părului şi respectiv
Fig. 14.20. Monilioza sau putregaiul ale prunului.
fructelor de cireş: a-boala
"stindardului"; b-fructe atacate
(original).

CAPITOLUL 15
BOLILE VIŢEI DE VIE

Viroze
15.1. Scurt-nodarea - Grapevine fan leaf virus
Boala este mult răspândită în zonele viticole din Europa şi nordul Africii.
Scurt-nodarea (Court-noué) produce pagube pe soiurile nobile de viţă de vie , cât şi
pe hibrizii producători direcţi. În ţara noastră, boala se întâlneşte în plantaţiile situate
pe terenuri argiloase şi în anii cu primăveri reci şi umede. Ea a fost semnalată de
Tr. Săvulescu şi col., în anul 1931, în prezent apreciindu-se că este întâlnită în toate
podgoriile ţării (I. Pop, 1988).
Simptome. Plantele virotice prezintă lăstarii slab dezvoltaţi, cu internodurile scurte,
dispuse în zig-zag. Datorită acestui fapt, frunzele apar înghesuite, lăstarii luând
aspectul de tufă deasă. Planta apare mult înghesuită şi prin manifestarea fenomenului
de proliferare a lăstarilor. Frunzele de pe lăstarii atacaţi sunt mult mai mici decât cele
sănătoase, deformate, cu aspect de evantai, asimetrice şi cu numeroase pete de
colorare. Uneori apar, inele sau pete cu aspect uleios, ce imprimă acestor organe un
aspect mozaicat. Pe unele soiuri, asemenea simptome sunt mascate putându-se
constata doar deformarea frunzelor şi scurtarea internodurilor. Deseori, plantele
atacate au ciorchini ce prezintă fenomenul de meiere (bobiţele rămân mici şi nu se
207
maturează). Rădăcinile plantelor atacate sunt slab dezvoltate, cu aspect de încreţire,
iar în secţiune lemnul are o colora]ie roşiatică. Ca aspect general plantele sunt mai
mici ca talie, vegetează defectuos, producţiile fiind din ce în ce mai mici, iar bobiţele
sunt lipsite parţial de seminţe (fig. 15.1).
Răspândire-transmitere.Virusul se transmite prin altoire.

Fig.15.1. Scurt-nodarea: atac pe frunze şi coarde

(I. Pop, 1988).
Prevenire şi combatere. Noile plantaţii vor fi amplasate pe terenuri corespunzătoare
acestei plante, evitându-se solurile reci, argiloase şi care reţin puternic apa. Terenurile
rezultate în urma defrişării plantaţiilor viticole şi infestate cu nematozi, vor fi
cultivate cu lucernă 4-5 ani, după care se pot refolosi în cultura viţei de vie.
Se vor întrebuinţa altoi şi portaltoi sănătoşi, plantele furnizoare de altoi vor fi
observate şi marcate în perioada de vegetaţie.
Se vor combate nematozii din terenurile destinate a fi plantate cu viţă de vie,
folosindu-se preparatul Mocap 10 G 50-75 kg/ha.

Bacterioze
15.2. Cancerul bacterian - Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens
Prima cercetare care ademonstrat că o bacterie dă cancerul a fost cea a lui F.Cavara
în 1885. Viţa de vie este cultura cea mai afectată de cancer, aproape în toate ţările
cultivatoare.
Simptome. La viţa de vie spre deosebire de pomii fructiferi, există două feluri de
simptome, ambele pe părţile aeriene ale plantei, rar pe cele subterane. Plantele din
şcoala de viţă, formează tumori atât pe partea aeriană, în locurile unde au fost
extirpaţi ochii sau la punctul de altoire, cât şi subteran la nodul bazal. La plantele pe
rod, se dezvoltă tumori pe tulpina butucului şi ariceala (o aglomerare de gale mici -
tumorete) pe cordoane şi coarde. Majoritatea ţesuturilor tumorale putrezesc la
sfârşitul fiecărui an, iar în anul următor apar altele noi. De regulă, aceste porţiuni

208
moarte se taie şi ca urmare, butucul apare sărăcit de formaţiuni fructifere, iar
producţia scade (fig.15.2).

Fig. 15.2. Cancerul bacterian: a-tumori la

punctul de altoire; b-"ariceala"pe Prevenire
coarde (T. [i
Ferraris, 1938).

Prevenire şi combatere. Măsurile ce se impun sunt în general aceleaşi ca în cazul

cancerului de la pomi. În privinŢa combaterii biologice, până nu demult, nu exista un
biopreparat pentru prevenirea cancerului la viţa de vie, tulpina K 84 nefiind
recomandată pentru viţa de vie. N. Zinca de la Staţiunea Viticolă din Drăgăşani, a
obţinut în 1971 rezultate bune în prevenirea cancerului, prin tratarea viţelor înainte de
stratificare sau plantare cu o cultură de Agrobacterium radiobacter nepatogenă,
brevetând un preparat denumit Biozin. La Institutul de Cercetări pentru Protecţia
Plantelor se lucrează la elaborarea unui nou biopreparat destinat prevenirii cancerului
la viţa de vie.
Se recomandă selectarea atentă a plantelor mamă, bacteria transmiţându-se prin altoii
infectaţi. Măsuri deosebite se vor lua în timpul altoitului, prin dezinfectarea altoilor şi
portaltoilor, prin scufundare timp de 15-20 minute într-o soluţie de Captan 0,2 % sau
sulfat de cupru 1 %, cât şi dezinfectarea uneltelor.
În pepiniera viticolă se va respecta un asolament de 3-4 ani, timp în care solul se va
cultiva cu cereale. La scoaterea viţelor altoite din biloane, vor fi distruse prin ardere
toate plantele bolnave. Viţele bolnave din plantaţiile tinere vor fi scoase şi distruse
prin ardere. Locul va fi dezinfectat cu o soluţie de formol 2 % (5-6 l la fiecare
groapă). În plantaţiile mai bătrâne, vor fi tăiate şi arse toate corzile cu tumori, iar
locul de secţionare se va dezinfecta şi apoi proteja cu o pastă de lanolină şi ulei de
parafină (N. Zinca, 1969).
Plantele curăţate de tumori, în primăvară vor fi stropite prin îmbăiere cu soluţie de
sulfat de cupru 2-3 %, înainte de a porni în vegetaţie.

209
 Boli produse de ciuperci
15.3. Mana viţei de vie - Plasmopara viticola
Boala este originară din America de Nord, unde a fost observată încă din anul 1834
de către L. D. Schweinitz. Datorită schimburilor comerciale, mana a fost introdusă în
Europa, mai întâi în Franţa, unde primele infecţii au fost constatate de către J.
Planchon în anul 1878 şi din această ţară s-a răspândit peste tot cu mare rapiditate,
determinând împreună cu filoxera pagube considerabile planta]iilor viticole. La noi în
ţară, mana a fost observată în anul 1887 în podgoriile Buzăului dar, după P.Viala,
este aproape imposibil ca ea să fi apărut aşa de târziu, ţinând seama că boala era
semnalată în ţările vecine încă din anul 1881. Pagubele produse de mană sunt foarte
mari, nu numai în anul când boala se manifestă cu intensitate, ci şi în anii următori.
Pierderile de recoltă datorită acestei boli pot varia de la 10 % până la 70-80 %, în
funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv.
Simptome. Atacul de mană se manifestă pe toate organele aeriene ale viţei de vie:
frunze, lăstari tineri, cârcei, flori, ciorchini şi boabe.
Atacul pe frunze. Frunzele pot fi atacate dup\ăce ating o suprafaţă de 10-25 cm2 şi
până ce îmbătrânesc, când practic manifestă o rezistenţă sporită la mană. Petele de
mană pe frunze au aspect variat în funcţie de momentul când se produce infecţia. În
primăvară, petele sunt de culoare galbenă-untdelemnie, au un contur difuz, atingând
dimensiuni ce variază de la câţiva mm, la câţiva cm (stadiul petelor untdelemnii). Cu
timpul, centrul acestor pete se brunifică, frunzele luând un aspect uscat (stadiul de
arsuri pe frunze). Pe partea inferioară a frunzei în dreptul acestor pete galbene-
untdelemnii, se constată prezenţa unui puf albicios, alcătuit din miceliul şi sporii
ciupercii. În funcţie de condiţiile climatice (temperatură ridicată în jur de 20-22oC şi
umiditate accentuată), ce determină o evoluţie rapidă, faza de "pete untdelemnii" nu
mai apare, iar frunzele nu mai prezintă pe faţa inferioară acel puf albicios,
caracteristic.
La soiurile cu struguri roşii sau negri, petele de mană sunt înconjurate de un inel
vişiniu, iar la cele rezistente faţă de această boală petele se brunifică, iau o formă
colţurată şi sunt limitate de nervuri.
Către toamnă, când frunzele devin mai rezistente, în urma infecţiilor apar pete mici,
colţuroase, de 1-2 mm în diametru, în dreptul cărora ţesuturile se brunifică, în timp ce
restul frunzei rămâne de culoare verde. Această formă de atac poartă numele de "pete
de mozaic". În această fază ciuperca nu mai produce pe partea inferioară a limbului
puf alb.
Rezistenţa la îmbolnăvire a frunzelor bătrâne poate fi explicată prin procentul mic de
apă, procentul mai mare de potasiu cât şi prin pH-ul neutru spre alcalin, pe care-l
prezintă sucul celular, în această fază.
Lăstarii ierbacei şi cârceii atacaşi prezintă pete alungite de culoare brună, care pe
timp umed, se acoperă cu un puf albicios, alcătuit din masa de miceliu cu spori. Pe
lăstarii mai evoluaţi şi lignificaţi, atacul de mană apare sub forma unor pete alungite
de culoare brună, ce apar în preajma nodurilor, în dreptul cărora scoarţa este moartă.
Coardele atacate nu se maturează (fig. 15.3).
210
Atacul pe ciorchinii tineri poate fi foarte periculos în anii cu precipitaţii abundente.
Infecţia are loc prin cozile inflorescenţelor, prin flori sau prin partea mai dezvoltată a
codiţei boabelor. Ciorchinii mici, pe timp umed se îngălbenesc şi se acoperă cu
miceliu şi spori de culoare albă, "putregai gri" sau se brunifică şi se usucă, pe timp
secetos. Bobiţele se acoperă cu un puf albicios format din miceliu şi spori, deoarece
bobiţele tinere
neacoperite de
stratul ceros, permit
ieşirea miceliului în
exterior. Infecţia pe
boabe continuă şi
după ce boabele
sunt mai mari şi
acoperite cu stratul
ceros, ciuperca
pătrunzând prin
partea lăţită a
codiţei bobului cât
şi prin diferite răni
produse de insecte
sau grindină.
Bobiţele atacate se
brunifică, se
Fig. 15.3. Mana viţei de vie: a,b,c-atac pe frunze; d,e,f-atac pe
zbârcesc şi uneori
ciorchini şi bobiţe; g,h-atac pe lăstari şi coarde (I. Bobeş şi col., 1973).
se desprind de pe
ciorchine şi cad cu
uşurinţă. Acest aspect parazitar întâlnit pe bobiţele mai dezvoltate, care ating
aproximativ 2/3 din dimensiunea lor normală, poartă numele "putregai brun" .
Formarea miceliului şi a sporilor are loc într-un timp relativ scurt (6-10 ore), dacă
umiditatea atmosferică este ridicată (95-100 %) şi temperatura este cuprinsă între 18-
24oC.
Către toamnă, în frunzele mozaicate, ciuperca formează organele de rezistenţă şi de
iernare. Aceştia sunt sferici, bruni, prevăzuţi cu un perete gros. Numărul lor variază
în funcţie de sensibilitatea soiurilor de viţă de vie faţă de mană cât şi de condiţiile
climatice ale anului respectiv, ajungând la 200-1250 pe mm2 (Tr. Săvulescu, 1941).
Transmitere-răspândire. În primăvară , sporii de rezistenţă germinează la suprafaţa
solului îmbibat cu apă, la temperaturi de peste 10oC (maxima fiind de 32oC, iar
optimum de 22-23oC). În timpul germinării, sporul crapă, iar din interior apare un
filament micelian cu un spor mare, ce va cădea pe sol. În timpul ploilor repezi din
primăvară, sporii ce plutesc în băltoacele din jurul butucilor, sunt proiectaţi pe partea
inferioară a frunzelor, produc filamente de infecţie ce pătrund în ţesuturile plantei-
gazdă prin stomate. Acest proces poartă numele de contaminare primară. Deoarece
sporii de rezistenţă germinează în mod eşalonat, infecţiile primare au loc din luna
aprilie până în luna iunie. Uneori, sporii de rezistenţă pot germina de timpuriu,
înainte ca viţa de vie să intre în vegetaţie şi în acest caz, infecţia primară nu poate
211
avea loc decât după ce apar frunzele, care au cam 5 cm în diametru, organe ale
plantei receptive la mană.
După ce se produc infecţiile primare, urmează perioada de hrănire a ciupercii în
frunză, în tipul careia pe frunze apar pete galbene-untdelemnii.
Manifestarea bolii este marcată de apariţia miceliilor (puf alb), ce poartă spori.
Numărul sporilor de vară, ce se formează pe miceliu, este foarte mare, fiind cuprins
între 200-400. Sporii sunt luaţi de curenţii de aer şi duşi la distanţe mari. Ei îşi pot
păstra viabilitatea 7-8 zile. Ajunşi pe organele viţei de vie, sporii după ce stau în
picăturile de apă, timp de 1,5-2 ore, produc filamente de infecţie ce pătrund prin
deschiderile naturale ale frunzei (stomate). Aceste infecţii, produse de sporii de vară
poartă denumirea de infecţii sau contaminări secundare.
Contaminările secundare cu ajutorul sporilor de vară se pot repeta de mai multe ori
în timpul perioadei de vegetaţie, în funcţie de numărul şi durata ploilor. În anii
favorabili pentru mană, numărul infecţiilor secundare poate ajunge la 10-20 şi chiar
mai multe. Stabilirea momentului când are loc o infecţie secundară şi determinarea
duratei perioadei de incubaţie are o mare importanţă în combaterea raţională a manei.
Tratamentele chimice trebuie aplicate numai în timpul perioadei de incubaţie, pentru
ca la apariţia miceliului şi a sporilor, când în mod sigur există pericolul unei noi
infecţii, organele viţei de vie să fie acoperite cu o peliculă de substanţă care să le
protejeze.
Spre toamnă, după efectuarea ultimei contaminări secundare, ciuperca formează
sporii de rezistenţă, sub forma cărora ciuperca iernează.
În ceea ce priveşte comportarea soiurilor la atacul de mană, soiurile superioare de
masă şi de vin sunt mai sensibile la atac.
Prevenire şi combatere. Se recomandă aplicarea unui complex de măsuri
agrofitotehnice în plantaţiile viticole, mana fiind mai frecventă şi mai păgubitoare în
plantaţiile neîngrijite. Arăturile prin care frunzele cu sporii de rezistenţă sunt
îngropate la adâncimi mai mari, cât şi drenarea terenurilor care reţin puternic apa, duc
la reducerea numărului de infecţii. Se recomandă ca terenul din vii să fie menţinut
curat de buruieni pentru a se evita o atmosferă umedă, favorabilă infecţiilor de mană.
De asemenea, legatul, copilitul cât şi cârnitul se va executa la timp (prin cârnit
eliminându-se din vii lăstarii nestropiţi, care sunt foarte uşor atacaţi de mană).
Combaterea chimică a manei se face la avertizare prin aplicarea tratamentelor cu
zeamă bordoleză 0,5 %-1 % sau cu alte produse cuprice. În anii cu condiţii climatice
normale se aplică 3-4 tratamente, astfel: stropitul întâi, cu zeamă bordoleză 0,5 -1 %
se efectuează când lăstarii au 6-8 frunze; stropitul al doilea, se face înainte de înflorit;
stropitul al treilea şi eventual al patrulea, după înflorit şi la formarea ciorchinilor.
Tratamentele se vor efectua cu produseca : zeamă bordoleză 0,5-1 % (t.p. 21 z.);
Alcupral 50 PU-6 kg/ha în 1000 l sol/ha; Champion 50 WP -3 kg/ha; 2 kg/ha la
ultimele 2 tratamente aplicate la interval de 10 zile; Funguran OH 50 WP-3 kg/ha (în
1000 l sol/ha), etc.
După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când, imediat
după ultimul stropit au intervenit ploi repezi ce spală soluţia de pe plante, tratamentul
trebuie repetat. Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin pentru a fi repartizată

212
uniform pe organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a
frunzelor prin care au loc cel mai des infecţiile.
Cantităţile de soluţie folosite în şcolile de viţă, unde stropirile se fac săptămânal,
variază de la 400 litri la prima stropire, până la 1000 litri la ultimele, când plantele
sunt mai dezvoltate.

15.4. Făinarea viţei de vie - Uncinula necator

Făinarea sau oidiumul viţei de vie este o boală originară din America de Nord. În
anul 1845 a fost observată în Anglia de către C.M.Tuker şi studiată în 1847 de către J.
M. Berkeley, de unde s-a răspândit în toate podgoriile din Europa.
La noi în ţară, făinarea a fost descoperită în anul 1851, iar astăzi este des întâlnită în
toate podgoriile ţării, fiind considerată ca o boală ce depăşeşte în unii ani, pierderile
produse de mană.
Simptome. Ciuperca atacă frunzele, lăstarii ierbacei, ciorchinii şi boabele, din
primăvară până toamna târziu.
Pe frunze se observă un miceliu fin, ca o pânză de paianjen, cu aspect prăfos, ce se
întinde formând pete albicioase pe ambele suprafeţe ale limbului. Sub pâsla de
miceliu, ţesuturile se brunifică sau se înroşesc puţin, dar frunzele nu cad decât spre
toamnă.
Lăstarii nelignificaţi, prezintă aceleaşi pete albicioase, uneori prăfoase, sunt opriţi din
creştere, iar frunzele se încreţesc.
Atacul pe ciorchini face ca aceştia să se brunifice şi apoi să se usuce pe timp de
secetă. Pâsla miceliană acoperă şi bobiţele care, ca urmare a măririi volumului, de
multe ori crapă, iar conţinutul acestora se scurge în afară, oferind un mediu excelent
pentru dezvoltarea altor ciuperci. Pe timp secetos, bobiţele se usucă, seminţele ies în
evidenţă, iar ciorchinii distruşi în totalitate, au miros de mucegai. În toamnele
ploioase, bobiţele atacate de făinare sunt acoperite cu putregai cenuşiu, pagubele
putând fi foarte mari.
Spre toamnă, pe pâsla miceliană şi pe organele parazitate se constată uneori prezenţa
fructificaţiilor de rezistenţă (cleistotecii), care apar ca nişte puncte mici, de culoare
neagră. Atacurile târzii de pe bobiţele ajunse la maturitate le depreciază calitativ
strugurii, la suprafaţa acestora formându-se numeroase pete brune (fig. 15.4).
Transmitere-răspândire. Principalele forme de iernare a parazitului sunt miceliu de
rezistenţă, mai ales din mugurii lăstarilor infectaţi şi în al doilea rând cleistoteciile
(fructificaţiile de rezistenţă) din care în primăvară ies spori.

213
 Primele infecţii se
fac cu spori produşi
de miceliile ce au
rezistat în muguri.
Boala este
favorizată de
temperaturi mai
ridicate, în jur de
20-25oC, când
perioada de
incubaţie este de 7-
10 zile, situaţie des
întâlnită în verile
secetoase. După ce
infecţiile s-au
produs, evoluţia
Fig. 15.4 Făinarea viţei de vie: a-strugure atacat; b-frunză atacată; c, d- bolii este favorizată
spori; de temperaturi
e,f,g-cleistotecie (fructificaţie de rezistenţă cu spori). cuprinse între 18-
(E. Docea şi V. Severin 1964). 25oC şi de o
umiditate relativă moderată a aerului (50-80 %), când atacul pe ciorchini şi boabe
produce pagube deosebit de mari.
Sporii nu germinează în picăturile de apă, iar ploile abundente împiedică evoluţia
bolii cât şi efectuarea de noi infecţii prin spălarea sporilor.
Soiurile de viţă de vie cu coaja boabelor subţire, cu ciorchini cu boabe dese şi albe
sunt mai sensibile decât cele cu pieliţa groasă şi boabe colorate.
Prevenire şi combatere. Pentru a reduce sursa de infecţie din plantaţie, se recomandă
ca lăstarii atacaţi să fie tăiaţi şi distruşi prin ardere. Importanţă mai mare o are de
asemenea, aplicarea corectă a lucrărilor de întreţinere (tăiat, legat, copilit, prăşit,
combaterea buruienilor) cât şi administrarea îngrăşămintelor în complex cu evitarea
azotului în exces. În podgoriile unde boala este frecventă şi păgubitoare, alegerea
soiurilor în vederea înfiinţării noilor plantaţii se face ţinând seama şi de rezistenţa
acestora la făinare.
Combaterea chimică se face cu produse ca : Gresfin 0,25-0,5 %; Sulf muiabil-
0,4%;Sulf pulbere 11-20 kg/ha (t.p.4 z.); Thiocom 80 PU- 4 kg/ha (0,4 % în 1000 l
sol/ha); Fluidosoufre-30 kg/ha (t.p. 4 z.); Kumulus DF -0,3 %; Kumulus G-0,3 %;
Microthiol-0,4 %; Microthiol special 0,2-0,3 %; Oxicig 50 PU-6 kg/ha); Polisulfura
de Ca L-2 % (t.p. 28 z.); Sulfomat P-20 kg/ha, ş.a.

15.5. Putregaiul cenuşiu al strugurilor - Botryotinia fuckeliana

Atacul acestei ciuperci se manifestă cu foarte mare intensitate în toamnele ploioase,
când pagubele pot fi deosebit de mari. În unele podgorii, pagubele s-au ridicat la 70-
80 % din recoltă. De asemenea, se înregistrează atacuri puternice în depozitele de
forţat viţe altoite precum şi în pepinierele viticole.

214
Simptome. În camerele de forţat viţe, butaşii altoiţi prezintă la nivelul scoarţei un puf
cenuşiu, alcătuit din miceliul şi sporii ciupercii (fig. 15.5). Scoarţa este putrezită şi pe
suprafaţa acesteia apar numeroşi scleroţi (corpi negri, tari). Alteori, prezenţa ciupercii
determină formarea scleroţilor în jurul zonei de altoire sau aceştia se interpun între
altoi şi portaltoi, împiedicând sudura acestor două componente (C.Tică, 1990).
Atacul
început în serele de
forţat poate
continua şi în
şcolile de viţe,
ciuperca
împiedicând
dezvoltarea
normală a
frunzuliţelor, a
lăstarului şi
Fig.15.5 Putregaiul cenuşiu al strugurilor: a-lăstar atacat; b-ciorchine distrugând calusul
atacat; ce sudează altoiul
c-miceliu cu spori; d-spori (E. Docea, V. Severin, 1964). şi portaltoiul. În
plantaţiile pe rod,
sunt atacaţi
ciorchinii, coardele
şi lăstarii ce prezintă lovituri mecanice (grindină sau răniri făcute de insecte etc.),
miceliul şi sporii constituind o puternică sursă de infecţie a strugurilor spre toamnă.
Atacul cel mai cunoscut de viticultori apare toamna, pe struguri, după ce se
acumulează suficient zahăr în celule. Pieliţa este brunificată, se desprinde uşor de
pulpă şi întreaga boabă putrezită, se acoperă cu un puf cenuşiu. Boala se răspândeşte
cu rapiditate, cuprinzând întregul ciorchine, ce putrezeşte în totalitate. Dacă intervine
o perioadă secetoasă, ciorchinii se usucă, iar boabele, pe care se dezvoltă şi alte
ciuperci saprofite, se zbârcesc şi se scutură foarte uşor. Boala este favorizată de atacul
larvelor de Cochylis şi Eudemis şi de viespi, de prezenţa rănilor produse de grindină,
cât şi de crăparea bobiţelor în pârgă, fenomen ce apare frecvent în timpul ploilor din
toamnă, mai ales după atacul de făinare. Din boabele distruse, nu se pot obţine vinuri
roşii de calitate; se obţin vinuri cu o cantitate necorespunzătoare de alcool, supuse
îmbolnăvilor .
În unele regiuni ale Franţei (Champagne, Bordeaux etc.), cât şi pe valea Rinului,
ciuperca produce aşa-numitul "mucegai nobil". Pe vreme secetoasă, în urma
infecţiilor, miceliul ciupercii consumă o cantitate de apă din boabe, sporind
concentraţia în zahăr a ţesuturilor. Pieliţa boabelor se stafideşte, capătă o culoare
vineţie, iar ciuperca nu mai fructifică. Mustul obţinut are o aromă deosebită iar
concentraţia ridicată în zahăr duce la obţinerea vinurilor licoroase, tari, de o deosebită
calitate. Acest "mucegai nobil" dorit de viticultori scade însă producţia cu peste 40 %.
În unele toamne secetoase, pe colinele expuse insolaţiei, se constată acelaşi fenomen
şi în podgoriile din ţara noastră, obţinându-se astfel vinuri licoroase din soiurile:

215
Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească ş.a. Atacul pe frunze şi lăstari se întâlneşte
rar şi nu prezintă importanţă deosebită.
Transmitere-răspândire. Din cercetările efectuate de C. Sandu-Ville, Al. Lazăr şi M.
Hatman (1960, 1962), rezultă că ciuperca se dezvoltă cu uşurinşă pe bobi]ele ce au o
concentraţie în zahăr cuprinsă între 14-22 %; peste acest procent ciuperca nu mai
formează miceliu şi spori, sucul zaharat comportându-se ca o soluţie inhibitoare.
Temperatura optimă de dezvoltare a ciupercii este cuprinsă între 22-24oC, când
perioada de incubaţie este extrem de scurtă (2 zile). Astfel se explică pagubele foarte
mari ce le produce ciuperca în toamnele ploioase şi călduroase. Dezvoltarea ciupercii
începând cu 1-2oC, duce la pierderi mari şi la strugurii păstraţi în depozite frigorifice.
Pe organele atacate, ciuperca formează microscleroţi sub forma cărora iernează. În
primăvară, în urma germinării scleroţilor, se formează atât spori cât şi fructificaţii
(apotecii ) cu spori.
Planta]iile amplasate în vii umede, unde nu circulă curenţi de aer, au mult de suferit
de pe urma acestei ciuperci, mai ales în toamnele călduroase şi bogate în precipitaţii.
Soiurile de viţă cu boabe dese şi pieliţa subţire sunt mai sensibile la această boală
decât cele cu boabe rare şi pieliţa groasă.
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca în toamnele ploioase, viile să fie culese mai
de timpuriu, înainte ca putregaiul să producă pagube. Lucrarea de desfrunzire a
butucului în jurul ciorchinilor, măreşte circulaţia aerului şi limitează instalarea
ciupercii. În cazul când concentraţia în zahăr a boabelor este mică şi condiţiile
climatice favorizează infecţiile, dacă mai sunt cel puţin 2-3 săptămâni până la
recoltare, se vor aplica tratamente cu următoarele produse: Fluidosoufre 30 kg/ha (t.p.
4 zile); Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 10 z.); Dithane M 45-0,2 %; Winner M 80-0,2 %
(2 kg/ha în 1000 l sol); Dithane M 45-0,2 % (t.p. 21 z.); Vondozeb 75 DG-0,2 %;
Bavistin DF-0,85 kg/ha (0,085 %), etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Agrios G. - Plant pathology. Ed. Academic press, New York, 1997. Alexopoulos
C.J. - Introductory mycology. Ed. John Wiley, New York, 1962. Baicu T.,
Alexandri Al. - îndrumător pentru folosirea pesticidelor. Ed. Ceres,
Bucureşti, 1973.
Baicu T., Tatiana Eugenia Seşan - Fitopatologie agricolă. Ed. CERES,
Bucureşti, 1996.
Baicu T., Săvescu A. - Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor
pe culturi. Ed. CERES, 1986.
Bontea Vera - Ciuperci parazite şi saprofite din România. Ed. Academiei,
Bucureşti, 1985.
Booth C. - The genus Fusarium. Ed .C.A.M., Surrey, England, 1971.
Bouron H. - Deferise des cultures horticoles. Ed. Bailliere de Fils, Paris, 1970. Cajal
N., Iftimovici R. - Din lumea virusurilor. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
Calvet Ch. - Manuel de protection des vegetaux. Ed. Bailliere et Fils, Paris, 1971.
Ceapoiu N., Floare Negulescu - Genetica si ameliorarea rezistenţei la boli a
216
plantelor. Ed.Acad. R.S.R. Bucureşti, 1983.
Corbaz R. - Principes de Phytopatologie. Lausanne, Belgia, 1990.
Docea E., Severin V. - Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea bolilor
plantelor agricole. Ed. CERES, Bucureşti, 1991.
Docea E., Severin V., Baicu T., Pop I. - îndrumător pentru recunoaşterea şi
combaterea bolilor plantelor cultivate. Ed. CERES, Bucureşti, 1976.
Eliade Eugenia - Monografia Erysiphaceelor din România. Tipografia
Universităţii din Bucureşti, 1990.
Ellis M., Ellis Pamela - Microfungi on land plants. Ed. Macsmillam
Publ.Company, New York, 1985.
Eriksson J. - Die Pilzkrankheiten der Landwirtschaflichen Kulturgewăchse. Ed.
Frankh, Stuttgart, 1926.
Ferraris T. - Trattato di patologia e terapia vegetale. Ed. Ulrico Hoepli, Milano,
Italia, 1938.
Fosteris St.,Vera Bontea, D. Becerescu - Manual de Fitopatologie. Ed. de stat
pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952.
Goidanich G. - Manuale di patologia vegetale. Ed. Agricole, Bologna, Italia,
1964.
Hatman M., Bobeş L, Lazăr AL, Perjii T., Săpunaru T. - Protecţia plantelor
cultivate. Ed. CERES, Bucureşti, 1986.
Hatman M., Bobeş I., Lazăr AL, Gheorghieş C, Glodeanu C, Severin V.,
Tuşa C, Popescu I., Vonica I. - Fitopatologie. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1989.
Hillebrand W., Erichhorn K. - Rebschutz Taschenbuch. Ed. Fuch-
Fraundt,Wiesbaden,1988.
Săvulescu Olga, Eugenia Eliade, Victoria Sevcenco, Elena Popa-
Mărgăritescu - Lucrări practice de Fitopatologie. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965.
Săvulescu Tr., Săvulescu Olga - Tratat de patologie vegetală. Ed. Acad.R.P.R.,
Bucureşti, 1959.
Săvulescu Tr. - Monografia Uredinalelor din R.P.R. Ed. Academiei RPR,
Bucureşti, 1953.
Săvulescu Tr. - Ustilaginalele din R.P.R. Ed. Academiei R.P.R, Bucureşti, 1957.
Săvulescu Tr. şi col. - Flora R.S.R. Ed. Academiei, Bucureşti, 1976. Semal J. -
Trăite de Pathologie vegetale. Gembloux, Belgia, 1989.
Seşan Tatiana - Ciuperci cu importanţă practică în combaterea biologică a
micozelor plantelor de cultură. Ed. Propagandă Tehnică Agricolă,
Bucureşti, 1986.
Seşan Tatiana Eugenia, Crişan Aurelia - Putregaiul alb al plantelor de cultură
Sclerotinia sclerotiorum - prevenire şi combatere. Ed. CERES, Bucureşti, 1998.
Seşan Tatiana, Diescu H. - Posibilităţi şi perspective în combaterea biologică a
micozelor plantelor de cultură. Ed. de Propagandă Tehnică Agricolă,
Bucureşti, 1984.
Smith I.M., Dunez J., Phillips D.H. - European handbook of plant diseases. Ed.
Blackwell scientic publication,London,1988.
217
Sorauer P. - Hanbuch der Planzenkrankheiten. Bând II, III. Ed. Paul Parey,
Berlin und Hamburg, Germania, 1956-1962.
Şandru D.I. - Protecţia culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor. Ed. Helicon,
Timişoara, 1996.
Viennot Bourgin - Les champignons parasites des plantes cultivees. Ed.
Masson,Paris, Franţa, 1949. x x x - Dăunătorii, paraziţii şi buruienile de carantină.
Ed. Agro-Silvică de stat, Bucureşti, 1958.
x x x - Protecţia plantelor - anul IX, nr.34, Bucureşti, 1999.
x x x - Protecţia plantelor - anul X, nr.38, Bucureşti, 2000.
x x x - Sănătatea plantelor Nr.2,Bucureşti-2003.
xxx- Sănătatea plantelor. Nr. 1-28, Bucureşti, 1998-2000.
x x x - CODEXUL produsul de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România. Editura MEGA-press Bucureşti, 2004.

218