Afazia este o tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau

înţelegerealimbajului vorbit sau scris în absenţa oricărei modificări senzoriale sau a

unui deficit al aparatului fonator, rezultând în urma unor leziuni dobândite
ale creierului. Elementul fundamental al unei afazii îl constituie tulburarea codificării
lingvistice şi nu a articulării sau perceperii verbale. Pacientul afazic nu mai este
capabil să folosească limbajul ca simbol pentru obiecte sau pentru procesele gândirii.
Există mai multe tipuri de afazie, în care diversele proprietăţi ale limbajului pot fi mai
mult sau mai puţin afectate. Disciplina medicală care se ocupă cu studiul afaziilor este
denumită afaziologie.

Cuprins:
1. Introducere
2. Istoric
3. Dominanţa cerebrală şi zonele limbajului
4. Diverse tipuri de afazie
5. Diagnosticul unei afazii
6. Cauzele afaziilor
7. Tratamentul afaziilor
8. Bibliografie selectivă
9. Legături externe

1. Introducere

Limbajul este un mijloc de cunoaştere şi de comunicare între oameni, tulburarea sa

reprezintă o întrerupere a contactului cu ambianţa, cu atât mai marcată în cazul când
coexistă cu alte perturbări ale activităţii simbolice cognitive corelate cu vorbirea, cum
ar fi gnozia, praxia, memoria, schema corporală. Manifestările clinice ale afaziei,
privind natura şi intensitatea tulburărilor, diferă în funcţie de anumiţi factori biologici,
cum ar fi etiologia, vârsta, preferinţa manuală, sau sociali, respectiv gradul de
şcolarizare, caracteristicile inerente ale limbii vorbite etc.

Cea mai mare parte a persoanelor afazice nu pierd complet uzul vorbirii, unii pacienţi
nu au decât o uşoară nesiguranţă în găsirea cuvântului adecvat, pe când alţii -
dimpotrivă - pierd în totalitate facultatea de a se exprima prin limbajul verbal, de a
înţelege ceea ce li se vorbeşte, de a citi sau de a scrie, în timp ce alte funcţii cognitive,
cum ar fi memoria sau orientarea, nu sunt semnificativ alterate.

Specialiştii fac o deosebire între vorbire (sau - mai corect - elocuţiune)

şi limbaj(engl.: speech and language; fr.: parole et langage; ger.: Sprechen und
Sprache): dacă un pacient are dificultăţi în articularea sau pronunţarea cuvântului, se
spune că are tulburări de elocuţiune, în cazul când are greutăţi în găsirea cuvântului, în
combinarea cuvintelor pentru alcătuirea unei propoziţiuni sau în înţelegerea sensului
cuvintelor sau frazelor percepute, atunci are o alterare a limbajului. De cele mai multe
ori tulburările de limbaj se asociază cu dificultăţi de elocuţiune. Mai multe forme ale
limbajului pot fi interesate: conversaţia, cititul, scrisul etc. Afazia este o tulburare a
limbajului dobândită, adică survine la un individ care până atunci avea o vorbire
normală, în acest fel se deosebeşte de tulburările ce apar în cursul dezvoltării unui
copil, cum ar fi gângăveala saulegastenia (incapacitatea sau dificultatea de a citi).

2. Istoric

Paul Broca

2. 1. Originea termenului afazie

Utilizat de Platon (gr.: αφασια = lipsa vorbirii) pentru a caracteriza starea unei
persoane care, înmărmurită în faţa unui argument definitiv, "şi-a pierdut glasul",
termenul de afazie în înţelesul actual a fost introdus în literatura medicală
în 1865de Armand Trousseau, înlocuind termeni mai vechi ca "alalie" (Jacques
Lordat,1842) sau "afemie" (Paul Broca, 1861).

2. 2. Precursorii

Primele concepţii cu privire la funcţiile cerebrale ale limbajului se datoresc lui Franz
Gall (1810), întemeietorul frenologiei, şi lui Jean-Baptiste Bouillaud (1825). Gall
localiza funcţia vorbirii în zonele din creier situate înapoia orbitei, în timp ce
Bouillaud, în urma unor observaţii anatomo-clinice, situa un "organ legislator al
vorbirii" în lobii anteriori ai creierului. G. Dax (1836) constată pentru prima dată o
legătură între funcţia limbajului şi jumătatea stângă a creierului, observaţia lui rămâne
însă necunoscută publicului medical şi este publicată de fiul său, M. Dax, abia în
anul 1865.

Prima autopsie a lui Broca: Emisfera cerebrală stângă a pacientului Leborgne (desen de Pierre Marie)

2. 3. Primele studii sistematice asupra afaziei

În anul 1865, Paul Broca comunică rezultatele observaţiilor anatomo-clinice făcute

asupra pacientului Leborgne în care constată o leziune circumscrisă la "piciorul celei
de a treia circonvoluţiuni frontale" în emisfera cerebrală stângă, unde localizează
"centrul" limbajului articulat. Ulterior relatează o serie de cazuri asemănătoare.

Carl Wernicke descrie în anul 1874 o altă formă de tulburare a vorbirii, care - spre
deosebire de cazurile lui Broca - se caracteriza prin tulburarea înţelegeri limbajului, în
timp ce vorbirea proprie era posibilă, însă plină de greşeli.
Carl Wernicke

El denumeşte această formă "afazie sensorială", apărută în urma unei leziuni în zona
"primei circonvoluţiuni temporale", rezervând pentru cazurile descrise de Broca
termenul de "afazie motorie".

2. 4. Continuatorii
Cercetările de mai târziu s-au concentrat asupra descrierii unor forme speciale de
afazie, asupra localizărilor cerebrale şi dezvoltării diverselor teorii fiziopatologice şi
neuropsihologice.

• Hughlings Jackson (1866) aplică teoria sa asupra disoluţiei funcţiilor cerebrale

ierarhizate la studiul limbajului şi afirmă că - în cazul afaziei - nu ar fi vorba de
pierderea "imaginilor verbale" ci de imposibilitatea realizării "limbajului
propoziţional".
• F.C. Finkelburg (1870) consideră afazia drept tulburare a simbolurilor verbale
(asimbolie).
• A. Kussmaul (1876) descrie "surditatea verbală", în care pacientul cu un auz şi
inteligenţă normale, nu este capabil să înţeleagă niciun cuvânt perceput.
• Sigmund Freud (1891) critică teoriile localizaţioniste şi consideră că funcţia
limbajului nu poate fi asumată decât de zone întinse ale scoarţei
cerbralespecializate, între care există zone asociative.
• Joseph Dejerine (1892) descrie alexia (incapacitatea de înţelegere a textelor
scrise) ca manifestare a unei "cecităţi verbale pure", în cazul unor leziuni
localizate în Gyrus angularis.
• Pierre Marie (1906) se ridică cu vehemenţă împotriva doctrinei clasice a
"centrilor preformaţi ai imaginilor verbale" şi consideră afazia drept alterarea
unui deficit intelectual specializat privind limbajul.
• Arnold Pick în lucrarea Über die agrammatischen Störungen ("Despre
tulburările agramatice", 1913) subliniază necesitatea folosirii
metodelorlingvisticei în studiul afaziei.
• Henry Head (1926) nu admite o delimitare strictă între aspectele motorii şi cele
senzoriale ale limbajului şi consideră luburările afazice drept manifestare a unui
defect în formularea şi expresia simbolică.
• Kurt Goldstein (1948), representant al psihologiei configuraţioniste
(Gestaltpsychologie), consideră că cea mai înaltă proprietate a substanţei
cerebrale ar fi funcţia de simultaneitate, care dispare în împrejurări patologice,
cum ar fi şi afazia, în care întreaga configuraţie a bolnavului - "comportamentul
abstract" - devine modificată, nu numai vorbirea. Goldstein acordă o deosebită
atenţie aşa zisului "limbaj interior".

În literatura apărută după cel de-al doilea război mondial se remarcă următoarele
tendinţe:

- Includerea metodelor lingvistice, de psihologie experimentală şi de stimulare

a creierului în studiul afaziei, în special de către cercetătorii americani (Norman
Geschwind, 1965; Howard Goodglass şi Edith Kaplan, 1972; W.Penfield şi L.
Roberts, 1959).
 - Dezvoltarea metodelor de tratament al afaziei (Anton Leischner, 1976; Klaus
Poeck şi F.J. Stachowiak, 1977), cu
includerea lingviştilor, logopezilor şifoniatrilor, alături
de neuropsihologi şi neurologi.

În România sunt de remarcat studiile asupra afaziei întreprinse de Arthur

Kreindlerşi Alexandru Fradis (1970), Mihai Ioan Botez (1968), Ion Voinescu şi N.
Gheorghiţă-Sevastopol (1968).

3. Dominanţa cerebrală şi zonele limbajului

Zonele clasice ale limbajului

Noţiunea de dominanţă cerebrală sau specializare emisferică funcţională a apărut

o dată cu primele studii anatomo-clinice asupra afaziei, dar se aplică şi la alte
activităţi simbolice ale creierului. La o persoană adultă, se admite că diverselor
funcţii cerebrale superioare corespund în fiecare emisferă dispozitive anatomo-
fiziologice, a căror integritate este necesară pentru exercitarea lor cu eficacitate.
Pentru funcţia limbajului, în cazul unei preferinţe manuale drepte (la "dreptaci"),
emisfera cerebrală stângă este dominantă în majoritatea covârşitoare a cazurilor,
ceea ce înseamnă că în urma unor leziuni în anumite regiuni de partea stângă a
creierului apar tulburări de tip afazic. Dominanţa emisferică pentru vorbire în
funcţie de preferinţa manuală nu trebuie însă considerată în mod rigid şi absolut,
există excepţii (la "stângaci" lucrurile sunt ceva mai complicate), iar posibilitatea
recuperării unor activităţi compromise demonstrează existenţa unei plasticităţi
funcţionale în structura creierului, cu atât mai evidentă, cu cât subiectul este mai
tânăr.

Conform concepţiei clasice "zona limbajului" este constituită din două arii corticale
situate în emisfera cerebrală dominantă (în general cea stângă la "dreptaci"):

• "piciorul" (pars opercularis) şi "capul" (pars triangularis) celei de a

treiacirconvoluţiuni frontale = "aria lui Broca", a cărei leziune afectează
producţia vorbirii
• treimea posterioară a primei circonvoluţiuni temporale = "aria lui
Wernicke", a cărei leziuni impietează înţelegerea vorbirii.

Importante sunt şi legăturile între aceste regiuni, cum ar fi "fascicolul arcuat", care
uneşte aria lui Broca cu cea a lui Wernicke.

La acestea trebuie adăgată zona alcătuită din gyrus supramarginalis şi gyrus

angularis, cu un rol deosebit în funcţia limbajului scris. W. Penfield şi L.
Robertsau descris în 1959 "aria motorie suplimentară", situată pe faţa internă a
unei emisfere cerebrale, importantă pentru declanşarea actului motor al vorbirii.