You are on page 1of 14

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

ARTA POETICĂ

Arta poetică este o operă literară în care autorul îşi exprimă propriile
convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de
creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie
şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poet-
creaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra doi termini: poezia şi poetul.
În funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice
clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu
opera sa?).
Prima artă poetică din literature universală este “Poetica” a lui Aristotel din
secolul al IV-lea î.H. În această lucrare se definesc doi termini: mimesis şi catharsis.
Aristotel spune că arta este MIMESIS, adică imitaţia imitaţiei realităţii, un joc prin
care realitatea este transfigurată în funcţie de viziunea subiectivă a creatorului.
Pentru prima dată el vorbeşte despre efectul purificator al artei (adică despre puterea
creaţiei de a anula suferinţe, preocupările individului şi de a-l face să trăiască în
lumea ficţiunii) –CATHARSIS.
Mai târziu, Horaţiu consideră că orice creaţie exprimă partea cea mai bună a
personalităţii artistului.
În istoria literaturii universale, fiecare secol a adăugat idei interesante; o
metamorfoză spectaculoasă a înregistrat atitudinea lirică.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria
artelor poetice ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în
fruntea primului său volum, “Poemele luminii”(1919), şi are rol de program (manifest
literar), realizat însă cu mijloace poetice.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale
Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin
iubire.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii
(mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la
persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de present, persoana I
singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă/cezura.
. Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filozofie mai ales în legătură
cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). Alternanţă între persoana
I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii, care
reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică (“eu”) şi cunoaşterea
paradisiacă (“alţii”).Cunoaşterea paradisiacă este pentru Blaga logică, raţională, în
schimb ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului ci
amplificarea/adâncirea acestuia.
Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă idea cunoaşterii
luciferice. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din
primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde
influenţelor expresioniste (exacerbarea eului- trăsătură expresionistă) şi exprimă

1
atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la
forma negativă “nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea
pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”,
imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele
universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister
specific blagiană.
Începutul este reluat din titlu şi porneşte ex-abrupto. Sensul incipitului este
imbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale: “Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii/…./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Poezia este
un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea
nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a
universalului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice,
imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: “flori” –
viaţa/efermitate/frumosul, “ochi” – cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii, “buze” –
iubirea/rostirea poetică, “morminte” – tema morţii/eternitatea.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu
iniţială majusculă a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la “o
amplă comparaţie, cu un termen concret, de puternic imagism, şi un termen spiritual
de transparentă înţelegere”.
Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajtorul verbelor la formă negativă: “nu
strivesc”, “nu ucid (cu mintea)” atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul
cunoaşterii logice, raţionale. Verbele se asociază metaforei “calea mea” (destinul
poetic absumat).
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie:
eu – alţii, “lumina mea” – “lumina altora”.
Metaforele revelatorii ale luminii, emblematice pentru opera poetică a lui
Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea sau
instrumentul cunoaşterii, eul liric delimitându-se astfel de poeţii de tip raţionalist.
Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora “lumina altora”
(cunoaşterea de tip raţional) şi “lumina mea” (cunoaşterea poetică, de tip intuitiv).
Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: “lumina altora”
“sugrumă”(vraja), adică “striveşte”, “ucide” (nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte),
iar “lumina mea” “sporeşte”(a lumii taină), “măreşte”, “îmbogăţeşte”, “iubeşte” ; nu
sugrumă, nu striveşte, nu ucide.
Această opoziţie este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul
ideatic şi afectiv. În poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt (“dar eu”) şi cel mai
lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“). Conjuncţia
adversativă “dar”, reluarea pronumelui personal “eu”, verbul la persoana I singular,
forma afirmativă, “sporesc a lumii taină”, afirmă opţiunea poetică pentru un mod de
cunoaştere – “cu lumina mea” – şi atitudinea faţă de misterele lumii. Conjuncţia
advrsativă “dar” subliniază diferenţa dintre cele două tipuri de cunoaştere.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată
prin raportul de cauzalitate (“căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie
(“tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu iubesc”). Întreaga operă este
motivată prin iubire. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul
universal. Dezmărginirea este o trăsătură expresionistă, în acest context verbul “a
iubi” capătă o altă semnificaţie decât la romantici, înseamnă a cunoaşte. Verbul
capătă o semnificaţie metafizică, ontologică. Lirismul generează o emoţie de tip
intelectual.

2
Termenul “minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric. Elementele de
recurenţăîn poezie sunt. Misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar,
întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte.
La nivel morfosintactic se remarcă repetarea de şase ori a pronumelui
personal “eu” ce susţine caracterul confesiv al operei. Verbele la timpul prezent şi
modul indicativ duce la conturarea prezentului etern şi prezentului gnomic – eul liric
este plasat într-o relaţie definită cu lumea. Opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere, de raportare a eului poetic în lume, care stă sub semnul misterului, este
redată de seriile verbale antonimice. Apare o opoziţie între adjectivul posesiv “mea”
şi adjectivul nehotărât “altora”. Conjuncţia “şi” conferă cursivitate discursului liric şi
accentuează ideile cu valoare gnomică. Prepoziţia “cu”, utilizată în trei poziţii,
marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial instrumental –
semnificând căile, mijloacele de cunoaştere a luminii.
La nivel lexico-semanitic apare terminologia abstract, câmpul semantic al
“misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii:
tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunericata zare, sfânt mister, ne-nţeles,
ne-nţelesuri şi mai mari. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:cunoaşterea
poetică-cunoaşterea logică. Sensul termenilor folosiţi este cel conotativ, limbaj
metaforic. Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: “lună” , “noapte”, “zare”,
“fiori”, “mister”. Luna are o altă semnificaţie decât la romantici. Ea nu clarifică, cu
adânceşte misterul.
Din punct de vedere stilistic se remarcă comparaţia amplă, ce se face între
termeni abstracţi şi concreţi. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută
să reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi metafora
plasticizantă, care dă oncreteţe faptului, fiin însă considerată mai puţin valoroasă.
La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea
versurilor cu măsură inegală, în funcţie de ritmul interior.
Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. Ideiile
sunt continuate dintr-unul în mai multe versuri. Măsura variază între versul de două
silabe şi el amplu. Întreg discursul liric are o curgere solemnă, gravă.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul
terminologiei filozofice ulterior constituite. El face distincţie între cunoaşterea
paradisiacă şi cea luciferică. Creaţia este o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte
absolutul: „Omul trebuie să fie creator, - de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea
absolutului” (Lucian Blaga, „Pietre pentru templul meu”). Optând pentru al doilea tip
de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea
tainei prin creaţie.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.
Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei,
creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.
Creaţia este un mijlocitor între eu(conştiinţa individuală) şi lume. Sentimentul
poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic
este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic
converteşte misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţială a
poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.
Poezia blagiană, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, este o artă poetică,
deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi
despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloacele
artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de

3
expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica
cunoaşterii).
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la
tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.

Modernismul. Eseu: Ion Barbu - Riga Crypto şi lapona Enigel

Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie scrisă de Ion Barbu aparţine


modernismului.

în realizarea eseului, vei avea în vedere:

• explicarea conceptului modernism;

• prezentarea structurii textului poetic ales;

• relevarea rolului expresiv al nivelurilor textului poetic ales;

• evidenţierea specificului limbajului şi a expresivităţii textului poetic.

Sugestii de redactare

Pentru realizarea eseului se valorifică textul poeziei Riga Crypto şi lapona Enigel
de Ion Barbu.

Publicată iniţial în 1924, integrată apoi în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund
(1930), Riga Crypto şi lapona Enigel, prin problematică şi mijloace artistice, anunţă
dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu.

IPOTEZA

Riga Crypto şi lapona Enigel este subintitulată „Baladă", însă răstoarnă conceptul
tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi
poem alegoric.

RGUMENTE

Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea
vegetală (asemenea altui poem al etapei, După melci), o baladă fantastică, în care
întâlnirea are loc în plan oniric (ca în Luceafărul). Structura narativă implică
interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul
de măşti, personajele având semnificaţie simbolică.

„Luceafăr întors", poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre


două lumi/ regnuri.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală,

4
Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda. însă la Ion Barbu, membrii cuplului sunt
antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu calităţi
excepţionale, dar negative, în raport cu norma comună (Crypto e „sterp? şi „nărăvaş/
Că nu voia să înflorească", iar Enigel e „prea-cuminte").

La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând
câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică,
modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. Formula compoziţională
este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).

Prologul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii trăite. Primele


patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu
„nuntaşul fruntaş". Menestrelul (un trubadur medieval, un bard, caracteristic spaţiului
romantic apusean) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali,
reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto". Nuntaşul îl roagă să
zică „încetineV „un cântec larg", pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară. Repetarea
sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare, dar cu modificarea tonalităţii.
Portretul menestrelului - poet este fixat prin trei epitete: „trist, „mai aburit ca vinul
vechi, „mult îndărătnic", iar invocaţia este repetată de trei ori, ceea ce determină
ruperea lui de lumea cotidiană, intrarea în starea de graţie necesară zicerii acelui
„cântec larg".

Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice:
portretul şi împărăţia rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale şi oprirea din
drum a laponei Enigel (strofele 8, 9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei
chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul
laponei şi refuzul categoric cu relevarea relaţiei dintre simbolul solar şi propria
condiţie (strofele 16-20), încheierea întâlnirii (strofele 21, 22), pedepsirea rigăi în
finalul baladei (strofele 23-27). Modurile de expunere sunt, în ordine: descrierea, di-
alogul şi naraţiunea.

în debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele


membrilor cuplului, deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga.
Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă", sugerează apartenenţa la familia
ciupercilor (cripto-game) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare, din regnul
vegetal. Numele Enigel are sonoritate nordică şi susţine originea ei, de la pol şi
trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger" (din latinescul „angelus");
lapona îşi conduce turmele de reni spre sud, stăpână a regnului animal; ea
reprezintă ipostaza umană, cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). Riga
Crypto, „inimă ascunsă", este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă
mică, liniştită", îi este fatală. Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul
propriei lumi.

Spaţiul definitoriu al existenţei, pentru Crypto, este umezeala perpetuă: „în pat de râu
şi humă unsă", spaţiu impur al amestecului elementelor primordiale, apa şi pământul.
în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită", spaţiu rece, ceea ce explică
aspiraţia ei spre soare şi lumină, dar şi mişcarea de transhumantă care ocazionează
popasul în ţinutul rigăi: „în noul an, să-şi ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea
poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii. El este bârfit şi ocărăt de supuşi,
pentru că e „sterp", „nărăvaş" şi „nu voia să înflorească", în timp ce ea îşi recunoaşte

5
statutul de fiinţă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/
Din umbYa deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelepf.

Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real; comunicarea se


realizează în plan oniric. Riga este cel care rosteşte descântecul de trei ori.
Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei,
ca în Luceafărul, dar rolurile sunt inversate.

în prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie


aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?, elemente ale existenţei sale vegetative, dar care aici
capătă conotaţii erotice. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să
culeg/ Fragii fragezi mai la vale". Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar
opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, în a doua chemare: „Enigel,
Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ începi, rogu-te, cu mine".
Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei, ce refuză nuntirea dorită de
Crypto „în somn fraged şi răcoare", opunându-i argumentele modelului ei existenţial.

Primul refuz sugerează tentaţia solară, prin indicele spaţial „mai la vale", adică spre
sud. Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând,
„plăpând, necopt. Opoziţia „copt-„necopt, reluată în al treilea refuz prin antiteza
soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul,
incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe
sine. Imaginii de fragilitate a lui Crypto, lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut
(„Mă-nchin la soarele-nţelept), cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă
Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră
mult mă tem". Soarele este simbolul existenţei spirituale, pe care riga o refuză în
favoarea existenţei instinctuale, sterile, vegetative.

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul
rigăi, ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. Făptura
firavă e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi
limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii
despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea
ritualică produce degradarea: „De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i chială".
Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare, obligat să
nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-
n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa

ori. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se în visul


fetei, ca în Luceafărul, dar rolurile sunt inversate.

în prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie


aleasa cu „dulceaţă şi cu „frag?, elemente ale existenţei sale vegetative, dar care aici
capătă conotaţii erotice. Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să
culeg/ Fragii fragezi mai la vale". Refuzul laponei îl pune într-o situaţie dilematică, dar
opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, în a doua chemare: „Enigel,
Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ începi, rogu-te, cu mine".
Depăşirea situaţiei dilematice rămâne apanajul laponei, ce refuză nuntirea dorită de
Crypto „în somn fraged şi răcoare", opunându-i argumentele modelului ei existenţial.

6
Primul refuz sugerează tentaţia solară, prin indicele spaţial „mai la vale", adică spre
sud. Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând,
„plăpând, necopt. Opoziţia „copt-„necopt, reluată în al treilea refuz prin antiteza
soare-umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul,
incompatibilitatea peste care nici unul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe
sine. Imaginii de fragilitate a lui Crypto, lapona îi opune aspiraţia ei spre absolut
(„Mă-nchin la soarele-nţelept), cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă
Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră
mult mă tem". Soarele este simbolul existenţei spirituale, pe care riga o refuză în
favoarea existenţei instinctuale, sterile, vegetative.

Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul
rigăi, ce se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge. Făptura
firavă e distrusă de propriul vis, cade victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi
limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă. Atributele luminii
despre care vorbeşte Enigel au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea
ritualică produce degradarea: „De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i chială".
Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupearcă otrăvitoare, obligat să
nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toame-
n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de
împărăteasă". încercarea fiinţei inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu
nebunia.

Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al


soarelui (absolutul), al nunţii şi al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are
semnificaţia unui drum iniţiatic, iar popasul în ţinutul rigăi este o probă, trecută prin
respingerea nunţii pe o treaptă inferioară. în Ritmuri pentru nunţile necesare, este
înfăţişată înaintarea sufletului prin trei etape cosmice, trepte ale iniţierii, până la
desăvârşirea spirituală, nuntirea în „cămara Soarelui/ Mareluf. Itinerarul trece prin
cercul Venerii (iubirea ca „energie degradată" reduce omul la ipostaza de fiinţă
instinctivă), apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă, cercul lui Mercur, mai pur, al
intelectului, al cercetării. Dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera
mai curată a inteligenţei, iniţierea completă are loc prin adevărata „nuntă" a trupului şi
spiritului cu însuşi focarul vieţii, Soarele (cunoaşterea absolută). Aspiraţia solară a
laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur, iar chemările
personajului alegoric, riga Crypto, sunt ale cercului Venerii. Frigul ţinutului polar,
perfecţiunea geometrică a apei cristalizate configurează treapta raţiunii pure, în timp
ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care se amestecă
elementele primordiale: „humă unsă", „aer ud".

„Roata reprezintă refracţia soarelui în fântâna sufletului, crescând pe măsură ce


căldura dată este mai mare. Trăirea sufletească va fi cu atât mai completă, cu cât
această «roată se măreşte». «La umbră nu cresc afectele», ci doar «carnea»,
simbolizând aici materia vegetativă, necolindată de fiorii emoţiei umane"3. Impactul
dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două simboluri - „fiară
bătrână" şi „făptură mai firavă", se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului.
Primul conotează sensurile raţiunii ale cărui atribute sunt „soarele-nţelepf şi „sufletul
fântână"; lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţia spre lumină şi
cunoaştere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră.

7
"TESTAMENT"
de Tudor Arghezi
-arta poetica moderna-

Poezia "Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii romane din perioada interbelica,alaturi de "Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga si "Joc secund" de Ion Barbu.
Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, "Cuvinte
potrivite"(1927), si are rol de program (manifest) literar,realizat insa cu mijloace
poetice.
Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace
artistice specifice operei literare,conceptia despre creatie sau despre menirea
creatorului.
Poezia "Testament" de Tudor Arghezi este o arta poetica,deoarece autorul isi
exprima propriile convingeri despre arta literara,despre menirea literaturii si despre
rolul artistului in societate.
Este o arta poetica moderna,deoarece in cadrul ei apare o tripla
problematica,specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic,estetica
uratului,raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.
Poezia "Testament" este prima dintre artele poetice publicate in diferite
volume:"Flori de mucigai","Frunze pierdute","Epigraf", etc.
TITLUL poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa.In sens
propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana
prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte,in
legatura cu transmiterea averii sale.In sens figurat(conotativ),cuvantul face trimitere
la cele doua mari parti ale Bibliei:V.T. si N.T. in care sunt concentrate invataturile
proorocilor si apostolilor adresate omenirii.Astfel creatia argheziana devine o
mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug,creatie lasata
mostenire unui fiu spiritual.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual
caruia ii este lasata drept unica mostenire "cartea",metonimie care desemneaza
opera literara.
Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin
atitudinea poetica,transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile
subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume
personal la pers. I sg."eu"; vb.la pers. I si a II-a sg."am ivit", "sa urci"; adj.posesive la
pers. I sg."cartea mea","strabunii mei", alternand spre diferentiere cu pers. a III-
a,topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice).In poezie eul liric apare in diferite
ipostaze:eu/noi;eu/tatal-fiul etc..
Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri,cu metrica si ritmul
variabile.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog
imaginar intre tata si fiu,intre strabuni si urmasi,intre rob si Domn,tot atatea ipostaze
pt.eul liric.
INCIPITUL,conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,contine
ideea mostenirii spirituale,"un nume adunat pe-o carte",care devine simbol al
identitatii obtinute prin cuvant. Conditia poetului este concentrata in versul:"decat un
nume adunat pe-o carte",iar poezia apare ca bun spiritual si peren:"Nu-ti voi lasa
drept bunuri dupa moarte...".

8
Metafora "seara razvratita" face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor,care
se leaga de generatiile viitoare,prin "carte". Enumeratia "rapi si gropi adanci",ca si
versul urmator "Suite de batranii mei pe branci",sugereaza drumul dificil al
conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi.
Formula de adresare,vocativul "fiule" ,desemneaza un potential cititor,poetul
identificandu-se,in mod simbolic,cu un tata,ca un mentor al generatiilor viitoare.
In strofa a doua,"cartea",creatie elaborata cu truda de poet,este numita "hrisovul
vostru cel dintai",cartea de capatai a urmasilor."Cartea"-"hrisov" are pt.generatiile
viitoare valoarea unui document fundamental,asemeni Bibliei.
Metafora "carte" ,are un loc central in aceasta arta poetica,fiind un element de
recurenta.
Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume
obiectuala.Astfel "sapa",unealta folosita pt.a lucra pamantul,devine"condei",unealta
de scris,iar "brazda" devine "calimara",poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi
truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul.Poetul este,prin
urmare,un nascocitor care transforma "graiul lor cu-ndemnuri pt.vite",in "cuvinte
potrivite",metafora ce desemneaza poezia ca mestesug,ca truda,si nu ca inspiratie
divina.
Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:"Am luat ocara si torcand
usure/Am pus-o cand sa-mbie,cand sa-njure".Poetul poate face ca versurile sale sa
exprime imagini sensibile,dar si sa stigmatizeze raul din jur ("sa-njure"),arta avand
functie cathartica,dar si moralizatoare.
In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic,prin faptul ca
durerea,revolta sociala sunt concentrate in poezie,simbolizata prin
"vioara",instrument mul mai reprezentativ pt.popor decat clasica lira: "Durerea
noastra surda si amara/Ogramadii pe-o singura vioara."
Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului,concept pe care il preia
de la scriitorul francez Charles Baudelaire:"Din bube,mucegaiuri si noroi/Iscat-am
frumuseti si preturi noi".
Poezia reprezinta pt.Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei
inaintasilor:"Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla
vie-a crimei tuturor".
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza,arta contemplativa, "Domnita",”pierde"
in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in
cartea mea”.
Poezia este atat rezultatul inspiratiei,al harului divin “slova de foc”,cat si al
mestesugului,al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova
faurita/Imperecheate-n carte se marita”.
Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o,Domnul o citeste” ; artistul
este un “rob”,un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului, “Domnul”.
In concluzie putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta
poetica,datorita afirmatiilor prezentate mai sus,dar si pt.ca poetul devine un
nascocitor,iar poezia presupune mestesugul,truda creatorului.

9
Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un
concept cu normativ caracter, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de
norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica
literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de
stil, compoziție, stilistică –, în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate
în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul,
expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.» [1].

Prima Poetică a fost semnată de Aristotel, în orizontul anului 330 î. H., axându-se pe
conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru
literaturile antice – au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ș. a.
Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, celebră este Arta poetică de
Nicolas Boileau, din anul 1674:

„...Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei
strălucire. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un
mers al acțiunii; / Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân' la urmă
tot teatrul arhiplin. // (...) // Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.”

Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. Conachi («Meșteșugul


stihurilor românești»), Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»),
Eminescu ș. a.

O veritabilă ars poetica a romantismului, poate, cel mai important manifest poetic din
secolul al XIX-lea, se află în Epigonii de Mihai Eminescu. În prima parte a amplului
poem-manifest, poetul elogiază «zilele de-aur a(le) scripturelor române», din epocile
anterioare, cu «poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere», spre a releva, prin
antiteză, în partea a doua, epigonismul contemporanilor săi, «simțiri reci, harfe
zdrobite, / mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / măști râzânde, puse
bine pe-un caracter inimic», fără credință în ceva, pentru care Dumnezeu este o
«umbră», pentru care Patria este «o frază» etc. În scrisoarea însoțitoare a poemului-
manifest, Epigonii, către Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»),
Eminescu ne încredințează:

„Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a


predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Predecesorii noștri
credeau în ceea ce scriu, cum Shakespeare credea în fantasmele sale...
Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi și – cred – cu drept.

Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Rugă de seară,
Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvânt, Poetului necunoscut, Horă de poeți
etc. În „fruntea“ volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi
și-a pus cea mai interesantă dintre artele sale poetice, Testament, un poem esențial
pentru întregul său program estetico-literar realist. În „deschiderea“ Testamentului
arghezian, cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se relevă simbolic în treaptă
întru cunoaștere veridică, în prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte»
„vărsate“, „transferate“ în ființa poetului. Tatăl-poet lasă moștenire fiului nu orice fel
de carte, ci cartea-tezaur întru cunoaștere a neamului său din temelia piramidei

10
sociale, carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoșilor ce au urcat «pe brânci», prin
„râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. Rostul cărții este clar expus:

„Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară. De


aceea, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. ”

În astfel de carte argheziană, destinată celor din baza piramidei sociale, «urmașilor
stăpâni», nu robi ca până acum, răsar «cuvinte potrivite și leagăne...», desigur, «din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetică argheziană constă în valorificarea,
rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității pure,
neînfrumusețate romantic, sămănătorist etc., îndeosebi, a elementelor ce aparțin
apoeticului, urâtului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.:

„Făcui din zdrențe muguri și coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, /
Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, și torcând ușure / Am pus-o când
să-mbie, când să-njure.”

La Octavian Goga întâlnim o artă poetică mesianic-poporanistă chiar în


„deschiderea“ volumului de Poezii, publicat în anul 1905; este vorba despre poezia
Rugăciune. Lamura mesianismului se relevă nu numai în Rugăciune, ci și în
Mărturisiri literare, din anul 1932:

„Eu, grație structurii mele sufletești, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie
un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face
parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și le transformă într-o
trâmbiță de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase,
un revoltat... Am văzut în scriitor un semănător de credințe și un semănător de
biruințe.”

Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide
cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, în care se oglindește și faimoasa potențare a misterului, exprimată totodată și
în registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din același an):

„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare». Rostul / misia
poeziei expresioniste, rod al luminii cunoașterii „luciferice“, ori „paradisiace“, este
schimbarea a tot ce-i neînțeles în «ne-nțelesuri și mai mari», prin iubire de «flori și
ochi și buze și morminte»”

Enumerarea nu este întâmplătoare, căci realul vizat prin sinecdocă are patru
cardinale repere: floarea – ca punct inițial, „epifanic“, „primăvară“, sau „vară“, ori
„toamnă“, cu fragranța vieții; ochiul – bază a receptării întru reflectare, întru
cunoaștere de orizonturi; buzele – „treaptă“ a senzorialului / carnalului, „garoafă“ a
rostirii, a exprimării sinelui etc.; mormântul – punct terminus al vieții, loc al ocultării,
al trecerii din «Țara-cu-Dor» în «Țara-fără-Dor», spațiu al metamorfozelor ens-ului
uman, al „transcenderii“ etc. Catharsis-ul blagian este rezultatul trăirii în tot mai «largi
fiori de sfânt mister», condiție sine qua non a poeziei expresioniste.

11
Poezia Din ceas, dedus..., «compusă în toamna lui 1929, utilizând un material poetic
din 1920», cu care se deschide volumul Joc secund, publicat de Ion Barbu în 1930,
și poezia secundă a acestui volum, Timbru, mai întâi «apărută cu titlul Apropiat, în
Sburătorul, din noiembrie 1926», se constituie într-o barbiană artă poetică hermetic-
parnasiană, „în două părți“:

1. («Din ceas, dedus...»):

„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur,
/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste, / În grupurile apei, un joc secund, mai pur. //
Nadir latent ! Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi /
Și cântec istovește: ascuns cum numai marea, / Meduzele când plimbă sub clopotele
verzi.”

1. («Timbru»):

„Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum, / Durerea divizată o sună-încet, mai
tare... / Dar piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Și unda logodită sub cer, vor
spune – cum ? // Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foșnirea mătăsoasă a
mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al
Evei trunchi de fum.”

Cu privire la „prima parte“ de ars poetica, Din ceas, dedus..., George Călinescu
evidențiază că «hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic», cele două
catrene din „deschiderea“ Jocului secund fiind «o cugetare clară, în limbaj dificil, arta
poetică a liricului: Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din
contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii
resfrântă în apă; e un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieții
prin retorsiune» [2]. Desigur, această primă parte a artei poetice barbiene grăiește
despre faptul indiscutabil că Poetul și Poezia aparțin sferei ceasului, adică
prezentului, la mijlocul axei spațio-temporalității, în vectorizare paradoxist-geometric-
lirico-semantică, între polul plus („plus-infinit“), al realului / istoriei, al cosmosului
nostru, sugerat de calma creastă, zenitul, și polul minus („minus-infinit“), simetric,
constituit de adâncul..., «nadirul latent», sau „creasta inversă“, „ca o piramidă cu
vârful în jos“. Este infinitul cunoașterii în plan diacronic, istoria ens-ului uman,
devenirea Ființei, însemnând evoluție între două „repere“ de care suntem conștienți
ca grupuri ale apei (se știa și în perioada interbelică faptul că, la moarte, un corp
uman de o sută de kilograme, prin incinerare, se transformă în două kilograme de
cenușă, restul evaporându-se, „fiind apă“ / „compuși ai apei“; astfel, se deduce ușor
că ființele umane sunt sublime „grupuri ale apei“). Poezia pură, jocul secund, rețea
de cristale ale Logosului, când se îneacă / dispare „animalitatea planetară“ / „spiritul
de turmă din junglă“ («cirezile agreste») prin „umanizare“, în «grupurile apei», are
menirea ca, din prezent / «din ceas», să oglindească măreția lumii, «calma creastă»,
zenitul, dar și opusu-i, «nadirul latent», să-i deducă întreaga istorie / viață, spre a
proiecta-o în sfera înaltă a spiritului sacru, «în mântuit azur», chiar „tăind“ nodul
gordian existențial ca Alexandru Macedon. Numai astfel «Poetul ridică însumarea de
harfe resfirate», sumă de trăiri și „harfe“ (metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) ce
pot fi pierdute în „sborul invers“, „zborul“ dinspre tinerețe spre bătrânețe, dinspre

12
viață spre moarte, dinspre lumină spre întuneric; numai în acest chip istovitor, trăind /
cunoscând profund marea vieții, se naște veritabila poezie, pura poezie, asemenea
transparentelor meduze ivindu-se dintr-o foșnire mătăsoasă a clorurii de sodiu. În
Timbru, se continuă ars poetica parnasiano-hermetică barbiană; cimpoiul și fluierul
(metonimie / sinecdocă: Poet / Poezie) sunt instrumentele specifice rapsozilor
pelasgo-daco-thraci / valahi (dacoromâni-arhaici), întregului neam al orfeicilor; misia
Poetului / Poeziei este de a cânta «durerea divizată», durerea lumii întregi din fiecare
ens / ins al ei; dar nu numai omul este demn de cântare, ci și «piatra în rugăciune»
(„statuile“), «a humei despuiare» („arta ceramică“), natura întreagă, «unda logodită
sub cer», adică toată creația dumnezeiască. Poezia trebuie să fie «cântec
încăpător», atoatecuprinzător, ca «foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare», ori ca
imnul edenic al îngerilor din clipa în care Dumnezeu a făurit pe Eva din coasta
bărbătească a lui Adam. Poezia pură în accepțiunea barbiană se vrea holo-cântec,
ori cântare a Genezei, a întregului cosmos.

"Prima" ars poetica a paradoxismului, Peristylium, angajând holopoemul („poemul


perceperii întregului cosmic din care suntem parte“), a fost publicată în revista
craioveană, «Ramuri», din 15 septembrie 1966, de un reprezentant al disipativ-
grupului: «La țărmii freneziei și în solstițiile sale, trăirile s-au condensat, echilibrând
îndrăzneala cu fortăreața chiar în momentul când Praxiteles și-a terminat proiectul
sub chenarele privirilor Frineii. (...) Poezia este imensul miraj al sevelor efervescente
ce traversează sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv, de la atom la
sistemul solar, de la sămânță la plantă, de la gâlgâitul izvorului de munte la imensele
scurgeri oceanice, de la substanțele întunericului la germenii luminii, de la căutarea
inertă la descoperirea sacadată. (...) Că totuși, când pipăi săgețile graiului, vreau să-
mi proptesc mâna pe umărul Parângului, să strig, să mă fac auzit de toată lumea, să
dau drumul cântecelor / încântecelor mele – păsări sincere de aur – să zboare-n
largurile câmpurilor, fertilizându-le; dar încă o dată: habent sua fata... (...) Poezia
este explozia sentimentului extrem al poetului. / Nu vreau să fac nici ars poetic, nici
paradă. / Nu-mi stă-n fire asemenea lucru, ci, mai degrabă, / permiteți-mi să scot
baltagul / de crom și fulgere, / potrivit vârstei mele, / să tai munților / pintenii
țanțoși, / de lângă periferia / sentimentelor, / de lângă călcâiele / unde zvâcnește
artezian / sângele inimii / modeste, nobile, / să trăsnesc / coifurile-mbâcsite / de
egoism...!» [3].

În Operele imperfecte (1979), Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare,


surprinzând un aspect fundamental al esteticii stănesciene, revolta sublimă a
semnificantului împotriva semnificatului, modul în care semnificantul „atrage“, „naște“
semnificatul, ori – după cum ne încredințează în alt context chiar poetul – chipul
decurgerii materiei din Cuvânt. În Evocare, e vorba despre proaspăt-născuta Poezie,
identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric: «Ea era frumoasă ca
umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei...». Două dimensiuni lirico-
semantice se evidențiază: cea concretă, descrierea Iubitei / Poeziei, palpabilă,
corporală, și cea abstractă, a ideii, a umbrei ideii. Desigur, ca și la nou-născut,
ființarea poeziei se certifică prin strigăt, dintr-o „limbă moartă“, în numele unei
dialectici a viului. În catrenul al doilea suntem atenționați asupra dimensiunilor
imponderabile: „ea nu avea greutate“, fiind ca aerul respirat; dar are gust ca sarea
atât de „slăvită la ospețe de barbari“; e vorba de un „ospăț al spiritului“, la care se
consumă Poezia, „sarea tuturor marilor idei“. Se mai prezintă cu două fețe, mai mult
decât „ianusbifrontice“, una „râzândă“ și cealaltă „plângândă“ cu lacrimi mari. În

13
distihul „conclusiv“, Nichita Stănescu reia aserțiunea-vers din „deschidere“, în care
substituie ideea cu gândul – «ea era frumoasă ca umbra unui gând» –, idee / gând
proiectat(ă) ca într-o cosmogeneză, ca într-o naștere a pământului „între apele
primordiale“: «Între ape, numai ea era pământ.» (v. Ion Pachia Tatomirescu, Nichita
Stănescu și paradoxismul, Ed. Aethicus, 2000, p. 107 / 155 sqq.).

14