 N.

Stănescu a fost un poet,scriitor şi eseist

român,ales post-mortem membru al
Academiei Române; considerat ca fiind unul
dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a
avut lb.româna,el insuşi denumind-o:
”Dumnezeiesc de frumoasă! “

 A fost laureat la Premiul Herder si

nominalizat la Premiul Nobel pentru
Literatură (1980)
"11 Elegii" (1966) este socotit ca
fiind cel mai important volum de
poezii, alcătuite unitar in sens
filozofic.

N. Stănescu, însusi descifreaza "pricinile

îndepărtate si de fond" ale carţii numite "11
elegii", care sunt, de fapt, douăsprezece,
deoarece "Elegia oului”, a noua, nu este
numărată în titlu.

Iniţial, volumul purta titlul "Cina cea de

taină", întrucat fiecare elegie cuprindea un
apostol si antielegia juca rolul lui Iuda.
 În mod firesc, ciclul Elegiilor debutează cu
Legea Creaţiei, reprezentată grafic sub forma
unui punct. Cu abilitate şi inteligenţă, Nichita
răstoarnă tabla de valori impusă de milenii de
dogmele religiilor, fără a da nimănui prilejul
de a-l acuza de erezie. Aceasta este prima
poezie-elegie de Nichita Stănescu din volumul
11 elegii, apărut în 1966.

 Elegia întâi este dedicată lui Dedal,

întemeietorul vestitului neam de artişti ai
dedalilor; indicaţie pretenţioasă, care ne
avertizează de la început că e vorba în esenţă,
de condiţia artistului într-un anume real,pusă
în analogie cu aceea a miticului constructor al
Labirintului,care este sortit să rămână închis
în el.
 “El începe cu sine si sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nicio aură,nu-l
urmează nicio coadă de cometă”
 ,,Aici dorm eu înconjurat de el”, revelaţie de la
care trebuie să pornească interpretarea
întregului ciclu.Se dă aici condiţia primordială a
omului, care, dintr-odată, fără trecere,se
descoperă imers într-un spaţiu ce are numai
interioritate, nu şi exterioritate. Cuvântul nu
este transcendental,nu poate fi vorbit în afara
umanului,ca exterioritate pură.
 Prin urmare,nu eul în cosmicitate ni-l propun
versurile Elegiei întâia, ci eul în aşa-zisul
cosmos,fără de margini şi totuşi ,,profund
limitat”,al cuvântului.
 Artistul e şi el un Dedalid,un constructor de univers limitat şi închis,care zideşte
cu sine şi se află închis în propria-i limită.Contemplarea umanităţii prin cuvânt
minimalizează fiziologia umană în favoarea gramaticii umane.Spus altfel,e foarte
simplu,dar trăit e mult mai complicat.

 Elegiile sunt deci,în intenţia poetului, un sondaj nou şi original în

profunzimile legături dintre om şi cuvânt,un fel de ,,fenomenologie a
spiritului” întreprinsă în domeniul poeticului.
Înţelegerea demersului fundamental al Elegiilor depinde în mare măsură de
sesizarea corectă a problematicii Elegiei întâia, care are funcţie de
,,deschidere” a întregului ciclu.
 „ Întâia elegie este o definiţie, în stilul taoist pe care l-am mai semnalat, e ceva
esenţial dar nedeterminat şi nenumit. De la punct, cel mai concentrat semn şi
imaginea cea mai redusă a universului până la Creatorul absolut, totul poate fi
îndreptăţit, sugerat de acest enigmatic “El”. Stilul este solemn şi ermetic ca în
vechile cosmogonii (...), stil pregătitor, iniţiatic, cu propoziţii oraculare din care
fiecare înţelege ceea ce poate. ”

 Academicianul Eugen Simion

afirma despre Elegia întâia în 1978:
 Elegia a doua defineşte legea
dualităţii - nu prin pluritatea
zeilor - ci prin procesul de
despicare a lumii, prin:
multiplicarea ei, prin
delimitarea apelor de uscat,
prin apariţia scorburilor în
copaci, a fisurilor în pietre, a
rănilor în carnea trupului etc.
Astfel, era statică, (din elegia
întâi) ia sfârşit şi se
inaugurează o eră dinamică,
iar noi “ne vom mişca sufletele
slăvindu-l” pe zeul împietrit în
orbita ochiului.
 “Dintre modelele mele existenţiale niciodată nu a făcut parte şi Eminescu (…),
după cum nu m-a atras niciodată tipul existenţial al lui Blaga, Arghezi sau
Barbu. Modelul meu intim şi fermecător l-a constituit întotdeauna destinul lui
Vasile Pârvan, în care strălucirea, integritatea şi patetismul omului, indiferent de
cât de bântuite ar fi de tragediile lui personale, mi-au apărut a fi de natură
sublimă.”

 Elegia a doua începe cu o

,,getică” dedicată lui
Vasile Pârvan,deoarece
constiinţa de sine a
cuvântului nu poate avea
decât o istorie
concretă,etnicizată, aceea
a înscrierii în circuitul
propriei limbi si al
propriei istorii.
 Dacă prima Elegie propune o viziune globală a situării
eului(subiectului) în cuvânt,toate elegiile următoare vor
aborda câte o experienţă posibilă în această structură
globală subiect-cuvânt.

Elegia a doua, a treia şi a patra alcătuiesc o mini-trilogie a

istoriei ideilor religioase a umanităţii, în cele trei momente
decisive: Preistoria, Antichitatea şi Evul Mediu. Mai mult,
ele împreună răspund la prima întrebare a triadei ce
alcătuiesc Marea Taină: de unde venim?, spulberând
negura istoriei pentru a lasa in lumina adevaruri doar
intuite.Deşi par rupte una de alta,Elegiile se continuă
foarte coerent.
 Elegia a treia începe abrupt:
“Dacă te trezeşti, iată până unde se
poate ajunge: deodată ochiul tău
devine gol pe dinăuntru, ca un
tunel, privirea se face una cu tine”
 Este renunţarea la starea de veghe în
favoarea stării de reverie, de somn, de
transă - ca o parabolă a morţii (trupului).
Se parcurge astfel acel tunel clasic, până
la întâlnirea cu “fiinţa de lumină”:
 “Deodată devine gol pe dinăuntru, ca o
arteră fără sânge prin care peisajele
curgătoare ale somnului se văd”.
 A treia elegie descrie abia acea propriu-zisă ,,fenomenologie a spiritului” (
analoagă celei hegeliene,dar diferită totuşi în momentele ca şi în
consecinţele ei).Constiinţa sfătuită în Elegia a doua să rămână în sine,să nu
accepte înstrăinarea...în A treia elegie,acesta se întoarce firesc asupra ei
însăşi,porneşte din nou de la sine,explorându-şi interioritatea
specifică,trezindu-se la avertismentul anterior şi începând ,,să fie”.
 A treia elegie le descrie succesiunea logică într-o adevărată spirală
dialectică,fiind alcătuită din cinci secvenţe în care ,,contemplarea”
alternează cu ,,criza de timp”
 PRIMUL moment(I-Contemplare) reverie de sine a constiinţei,o
,,trezire” progresivă. După această prima ,,contemplare” văzută de poet într-
un mod cu totul inedit,ca o pierdere de materie,urmează firesc o ,,criză de
timp”(II) un alt moment al conştiinţei.În următoarea
,,contemplare”(secvenţă centrală a elegiei) conştiinţa face un nou pas şi
explorează o altă ipostază:
“Deodată aerul urlă.../Îşi scutură păsările în spinarea mea”
În finalul elegiei este recâştigată unicitatea conştiinţei prin aceste
probe grele ale contemplării şi crizei de timp.
Citind şi recitind A treia elegie, trăim sentimentul acut că
poemul descrie experienţa unei morţi ratate, în finalul căreia
autorul se învredniceşte cu ştiinţa de a muri.
 A patra elegie reia explorarea din punctul în care rămăsese,deci de la
întoarcerea în ,,trup”,în propriile limite,unde are loc altă probă,aceea a luptei
dintre ,,visceral” şi ,,real”. În spaţiul trupului,cu centrul său
afectiv,inima,explorarea este dificilă,petrecându-se intr-un clar-obscur.
 Cuvintele care marchează semnificaţii de
claustrare,somn,intuneric,frustrare:,,Evul Mediu s-a retras în chiliile/roşii şi albe
ale sângelui meu/ în catedrala cu pereţi pulsând,s-a retras”
 “Evul Mediu”-vârsta pasiunii şi a durerii,vârsta inimii trăită iraţional
 Prima secvenţă a pemului descrie
elagicul trupului condamnat la
circuitul închis şi absurd al
sângelui.Cea de-a doua secvenţă
exprimă provizoratul spiritului,
aflându-se ,,în aşteptarea” unei salvări
ce va să vină.
 Sensul poemului pendulează între
două serii de conotaţii contradictorii
1. Pe de-o parte ideea sacrificiului,a
jertfei de sine expr.prin:,,catedrală”,
,,pereţi”, ,,credincioşi”, ,,durere”,
,,izbire”, ,,somn”etc.
2. Pe de alta parte: ,,îmbraţişare”,
,,refacere”, ,,potrivire”, flacără”
etc.→alcătuind un orizont semantic
elocvent,cel al speranţei unei
unificări.
 După cum arată si titlul, poezia „A cincea elegie" face parte din
ciclul „// elegii" - partea cea mai rezistentă a creaţiei lui Nichita
Stănescu.
 Subtitlul celei de „A cincea elegii" este „Tentaţia realului".
Acesta poate fi legat, pe plan ideatic, de elegia anterioară („A patra
elegie"), in sensul că poetul (care îşi simţise sufletul zăvorat in
„catedrala" medievală a trupului) este acum chemat de real.
 În primele trei versuri, autorul
prezinta, prin enumeratie, câteva
elemente ale realului:
„N-am fost niciodata suparat pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt
frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca
sunt pasari,"
Din păcate, ignorat până acum de
poet, realul îl convoacă la „tribunalele"
sale („Iată-mă dus la tribunalul
frunzelor, /la tribunalul umbrelor,
merelor, păsărilor"), pentru a-1
,judeca".
Neînduplecate, numitele „tribunale" îl
şi condamnă pe creator, pentru că nu
şi-a pus in acord conştiinţa cu
existenţa:
„Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,
pentru plictiseală, pentru nelinişte,
pentru nemişcare."
 Personificate, „obiectele"
realului dau „sentinte"
„acte de acuzare ",
„penitente ", osandindu-1
pe autor „pentru
ignoranta ".
Aceasta ar insemna (in
termenii autorului), ca
nasterea-cunoastere inca
nu s-a petrecut (ca in
„Elegia oului, a noua"),
realul ramanand doar o
..tentatie", o aspiratie
spre
 O dată cu Elegia a cincea, Nichita îşi lasă trupul pradă sentinţelor, conform
“răcoroaselor penitenţe gri”; numai spiritul său exultă într-o lume simultană şi
luminoasă. De aici, Universul se vede ca un TOT, fără discriminări şi fără
subiectivism, motiv pentru care toate manifestările creaţiei au un suflet mai mult
sau mai puţin rudimentar: “Merg şi toate lucrurile dau din aripi; aripile de piatră
ale pietrelor bat atât de încet, încât pot smulge din ele cristalele de cuarţ ca pe nişte
pene dureroase” (Transparentele aripi, vol. Oul şi sfera, 1967).
 În „A cincea elegie. Tentatia realului", tema neo-modernista este : drama
creatorului incapabil sa patrunda in esenta lucrurilor.
Lirismul este abstract si puternic intelectualizat, poetul vazand in real idealul ultim,
Ideea (in sens filozofic).
Limbajul poeziei este numai aparent simplu, in realitate fiind incifrat,perceptibil
mai mult prin intuitie.
 A şasea elegie stănesciană, a individului muţit de o apăsătoare
dilemă, poate fi privită ca un razboi de uzură între oricare două
elemente antagonice: sacrul si profanul, spiritul si materia, frigul
si caldura, estul si vestul, lumina si intunericul.
 Ca şi cum unul dintre acestea ar trebui sacrificat pe altarul unei opţiuni
ferme, când în realitate, fiecare pereche sunt polii opuşi ai aceluiaşi lucru.
Dar ce te faci când ai de ales între est şi est, între lumină şi lumină, între
frig şi frig... sau între iubire şi iubire? Poetul spune altfel: "stau între doi
idoli si nu pot s-aleg", “între două bucăţi de lemn", “între două schelete de
cal", “între două gropi". Acesta-i apogeul dilemei
 De fapt, avem de ales între două lucruri diferite, două entitaţi
diferite, fiecare cu plus şi minus, cu întuneric şi lumină. E situatia
omului care trebuie să aleagă între două locuri de muncă, între
două feluri de mâncare sau între două călătorii. Toate acestea pot fi
consecutive dar niciodată concomitente Poemul mai are rolul de a
pune în valoare "prima opţiune" în cazul apariţiei unei dileme. În
funcţie de aprima opţiune, situaţia poate căpăta o turnură
imprevizibilă, astfel a doua opţiune prognozată initial să aibă loc în
alte condiţii sau să nu se mai desfăşoare niciodată. Pentru a rezolva
acest rebus ontologic, oamenii au la dispoziţie două metode: una
ratională iar alta intuitivă
 Pornind de la analiza elegiei a şasea, criticul Mircea Martin (1969) a
concluzionat: "Există în volumul lui Nichita Stănescu o suferinţa
abstractă, produsă de dificultatea organică de cristalizare într-un mod
anumit al existenţei sau al cunoaşterii. Poetul nu a învătat înca să
renunţe şi la atitudinea lui lirica cea mai caracteristică mi se pare a fi
imposibilitatea de a alege. Elegiile sale sunt aproape toate elegii ale
opţiunii" (Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, EPL, Buc., 1969, p.11-23.)
*Poemul trădează o concepţie filosofică de tip budist, potrivit căreia omul,
individual, înţelege în mod profund apartenenţa la Marea Creaţie şi se
identifică cu destinul regnurilor “până la sânge”, într-un perpetuu efort
empatic.

Este ultima poezie din ciclul dedicat autocunoaşterii. . Mesajul ar putea fi

acesta: cel ce se va smeri se va înălţa; cel ce va iubi va învinge orice obstacol,
chiar şi gravitaţia.
* A trăi în numele frunzelor, în numele pietrelor, al cailor, al păsărilor nu înseamnă a te
transforma în frunză, măr, cal sau pasăre, deci a involua. Înseamnă, mai degrabă, a le
copleşi cu iubire, a le înţelege metamorfozele, a te armoniza cu ele - căci ele, de la sine, se
armonizează cu legile naturii şi ale Universului. Înseamnă apoi dorinţa de a le egala
performanţele uluitoare: să te laşi pierit de toamnă şi renăscut în fiecare primăvară, o
dată cu explozia de clorofilă şi culoare; să fii sâmbure de măr, vlăstar şi apoi fruct, să-i
saturi pe cei flămânzi, să dăruieşti, adică; să sari peste copaci retezaţi ori să pluteşti
peste întinderi de ape şi uscat, precum păsările - să învingi cu propriile forţe gravitaţia
şi să te desprinzi de pe pământ. Pentru totdeauna, într-o bună zi.
* Versul “niciodată n-am să fiu sacru” a născut cele mai multe controverse între
exegeţi. Unii s-au grăbit să-l eticheteze pe Nichita ca un “poet al opţiunii la real” şi
să-l înregimenteze în tabăra materialiştilor, în timp ce alţii au socotit că această
opţiune e absurdă, falsă şi utopică, deoarece presupune “să renunţi complet la viaţa
spirituală” când, în realitate, în acest volum Nichita vorbeşte despre spiritologie, o
ştiinţă elevată, recuperată din sfere celeste.
Această absurdă abandonare a sacrului pare dovada unei bătălii pierdute, pare
amprenta unei deznădejdi de moment, a unei copleşitoare tristeţi metafizice
Constrâns de împrejurări, Nichita operează în acest poem cu logica bunului simţ
terestru, a crizei de timp, a lipsei de contemplaţie şi meditaţie adică. De aceea el alege
formele concrete, palpabile, materiale, iar între două feluri de mâncare optează
pentru farfuria cu aperitive ce hrănesc stomacul şi nu spiritul.
Acesta este momentul când Nichita ia decizia să se întoarcă “acasă”. Cu umilinţă, se
recunoaşte înfrânt, dar va fi o ultimă victorie a instinctului de supravieţuire.
*Mai târziu va regreta această slăbiciune, dovadă că se va despărţi definitiv
de Doina Ciurea şi tot restul vieţii va încerca să-şi demonstreze sie însuşi că
elegia a şaptea a fost un accident. El va continua să trăiască în numele
frunzelor şi al păsărilor, ocrotindu-le şi iubindu-le aşa cum şi-a iubit
deopotrivă semenii; dar niciodată nu va mai spune niciodată, cu atât mai
mult cu cât nu va renunţa la aspiraţie spre sacralitate.
 Elegia a opta, Hiperboreeana este formată din trei secvenţe şi
include motivul evadării din lumea nevolnică, în Hiperboreea
sau Insula Thule cum o numeau germanii; aceasta
reprezentand pentru ei singurul refugiu în faţa lumii
comune.
 In Hiporbeea îşi au salaş temele poeziei care sunt somnul şi
trezirea, moartea şi naşterea.
 Prima secventa, incepe prin a ne vorbi despre o "Ea", un
principiu matern, o meditatie asupra genezei...
 Hiperboreea este simbolul unui spatiu al cunoaşterii,
un ocean primordial în care se plonjează cu sufletul
dezbrăcat.

 ."La frig cu noi şi la gheată!/Îmi voi dezbraca trupul/şi

voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,", unindu-se cu
elementele naturii "luându-şi drept limită/ animalele
mării" . Aici apare mediul acvatic, care este un simbol
al amorfului, al inconstientului, oceanul reprezentând
"Marele tot devorator" [Corin Braga] care anihileaza
subiectul.
  “Fără putinţă de- înec şi
fără/ putinţă de mers şi de
zbor"; ultimele versuri
sugerand anularea voinţei
şi a libertaţii de mişcare.

 "Hiperboreea" e un toponim pe care îl regăsim în mitologia greacă. Pentru vechii eleni,

ţinutul era un paradis îndepărtat, situat la extremitatea nordică a lumii cunoscute de ei;
era ţara viselor, a pruncilor şi a vârstelor de aur.

 Spiritul se lasa pasiv in voia unei

miscari dezordonate, fara directie,
"browniene": "izbindu-ma de
brownienele privelisti,/intr`o
mişcare de spor, disperată,/ voi
face zig-zaguri (...)/
 La începutul secvenţei doi apare simbolul semnului ca limbaj străin "
cartea scrisa in cuneiforme" care se asociază credinţei oarbe, care
"taie" privirile poetului, anulând posibilitatea unei perspective
individuale.
 Hiperboreea este un loc al spiritelor născute moarte, care au adoptat
o dogmă fără un efort raţional propiu " Hiperboreea, zona mortală/ a
mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care
sculptaţi sunt doar sfinţii" Acesta este un spaţiu oniric, (deşi Nichita
respinge înca de la început evaziunea în vis), care exclude raţiunea,
constând într`un amestec ambiguu de " alb-negru,/aur-argint,/
revelaţie,nerevelaţie, tristeţe/ alergând şi orbecăind"
 In ultima secvenţă întalnim imaginea sferei,
simbol al abstracţiei pure. În jurul ei se învârt
"mari berze" "vulturi imensi". Aici s-a atins
idealul de perfecţiune, spre care fiinţa umană
nu poate decât să tindă

 "Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici"

 Mult discutata Elegie a oului,a noua,cenzurată inexplicabil la prima
apariţie a volumului(1996) şi reintrodusă de poet mai târziu,propune o
altă naştere şi cunoaştere
 Simbolul oului este prezent în toate mitologiile popoarelor ca model
arhetipal al cosmosului. Elegia conţine revelaţia unei naşteri a ,,Sinelui”
din ,,sine”,o naştere care nu are în ea nimic artificial sau magic,nimic
mistic.

arhetip- model iniţial după care se execută o lucrare,mai ales

manuscris după care se fac copii
  " Stă unul lângă altul, nedezlipit,/ sinele lângă sine"; efortul unei naşteri
perpetue "străbătând ou după ou", " dintr-un ou într-altul mai mare/ la
nesfârşit te naşti")

 În prima parte din Elegia a noua, ne este prezentat un "ou negru"

din care, spărgând coaja, se va naşte o fiinţă : jumătate om,
jumătate pasăre
“sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare, senzaţia de ochi îşi
caută o orbită”; “sare din mine un fel de plisc”; “refuză să fie un
obelisc şira intimă, curbată”, altfel spus materie şi spirit deopotrivă.

Oul negru reprezintă lipsa de originalitate, imposibilitatea unei creaţii perfecte, a lumii nemateriale.
 În a doua parte a elegiei, neabandonând metafora oului, Nichita dezvoltă tema
aspiraţiei spre perfecţiune, prin spargerea succesivă a cojilor neştiinţei: “Sar cojile
negre deodată şi iată-mă, suav, închis într-un ou mult mai mare” Este descrisa
legea ciclicitatii, a ascensiunii în spirală. Fiecare ciclu (creştere, apogeu,
descreştere)
înseamnă acumulare de informaţii şi experienţe, deci evoluţie.
 Versurile "Silaba răcnita/ într-o perpetuă creştere smulsă" trimit la ideea
imperfectiunii cuvantului poetic, aflat mereu in proces.
 Versurile cheie ale poemului sunt "Dintr-un ou într-altul mai mare/ la nesfarşit
te naşti, nezburată/ aripă. Numai din somn/ Se poate trezi fiecare,-/ din coaja
vieţii nici unul,/ niciodată", sugerând ideea că trezirea nu poate fi totală, că omul
nu poate atinge sensul ultim, absolut, nu poate ieşi din "coaja vieţii".
 Forma radicala a metamorfozei e renaşterea (realcătuirea fiinţei), pe care se
axează Elegia a VIII-a, Hiperboreeana. Astfel, somnului din Elegia I îi
corespunde trezirea,
sau „renaşterea spirituală”, o trezire prin coborârea real-simbolică în „lumea
de jos”, care echivalează cu o „coborâre în adâncul propriei fiinţe” şi are ca
finalitate o noua naştere, asemănătoare reînvierii Păsării Phoenix din Odă
(în metru antic). Dar atât timp cât această revelaţie nu s-a produs, eul
ramâne să se zbuciume în această zonă a realului. Acest tragism este sugerat
în Elegia a IX-a (A Oului) prin dramatica încercare a eului de „ieşire din
sine”, de transcendere a barierelor pe care le impune propriul trup şi a
barierelor dintre sine şi alţii. Tensiunea actului este susţinută de secvenţa
care urmează acestei elegii Omul-fanta.
 Omul fantă, elegie nenumerotabilă şi
care nu modifică numărul celor 11
Elegii, are în cadrul ciclului un statut
special. Se închină lui Georg Wilhelm
Friedrich Hegel .Este unica
,,antielegie”,jucând după mărturia
poetului,rolul trădător pe care Iuda l-ar
fi îndeplinit printre cei douăsprezece
apostoli.Dedicată explicit lui
Hegel,campionul idealismului obiectiv
şi al dialecticii spiritului,ea a fost
înţeleasă de unii critici ca o expunere
ad litteram a sistemului hegelian,iar de
alţii ca o ,,corectare” a acestui sistem.
 Omul-fantă e omul văzut din exterioritatea sa;este doar ideea de om,cu totul
impersonală şi abstractă,ce se poate doar gândi,dar nu şi trăi.Viziunea
asupra ,,omului-fantă” contrazice punct cu punct statutul subiectului în
cuvânt descris de poet în Elegia întâi.El este exterioritatea pură,are
,,îndepărtate origini”(nu este prezent în vorbirea înţeleasă ca act),nu
cunoaşte durata,nu are vreo tangenţă cu realul,vine spre lume şi spre sine
din afara lumii şi ,,din afara lui însuşi”,nu este,ci ,,la fiinţă venind”,adică
procesional-logic
“El mănâncă o frunză,
dar o mănâncă pe dinlăuntru.
El este în afară pântec
şi înlăuntru gură cu dinţi.
Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine.”
mod de a spune că există aici o cunoaştere,însă total indeterminată
 ,,Anti-elegia” sfârşeste într-un magistral quod erat
demonstrandum— identitatea pură (ca şi absenţa pură)nu poate fi
explorată şi este imposibil de conceput pentru sine.
Prin Omul-fantă se poate cunoaşte mai bine demersul pe care
discursul stănescian îl săvârşeşte în genere,nu o dată şi care-l
caracterizează în cel mai înalt grad: acela de a transgresa prin
conversie.
Elegia a zecea, maxim reper al elegiacului stănescian,este şi textul cel
mai receptat până acum la lectură,datorită nivelului său expresiv mai
accesibil decât al celorlalte pese ale ciclului.

Subintitulată ,,Sunt”(se referă aici la forma latinizantă a verbului,cu

înţelesul originar de sum,pus în opoziţie Cognito în subtext)ea
cuprinde o confesiune tulburătoare a condiţiei umane.
 "Elegia a zecea" este cântecul melancolic al marii singurătăţi a creatorului în
mijlocul propriei opere. Tot zbuciumul poetic, toate avatarurile creaţiei, revelate
în elegiile anterioare şi în alte poezii pe aceeaşi temă, sfâşierea lăuntrica a
dedublării eului, răspândirea panteistă a lui în lucruri, încordarea simţurilor şi
a raţiunii pentru a prinde muzica celestă a poeziei, toate acestea duc la un
punct de inflexiune a descentrarii fiinţei poetice, de extensie maximă şi de
împrăştiere, de criză, de boală: "Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite
de cai fugind./ "
Textul poate fi structurat în două secvenţe, care urmăresc o dublă suferinţă:
1. -prima secvenţă comentează absenţa unor organe potrivite pentru a surprinde
absolutul, infinitul, pentru ca multiplicarea simţurilor, separate printr-un "zid"
, nu percepe unitatea sfericitatea (eul are nevoie de un singur organ-
sintentizator)
2. -a doua secvenţă descrie suferinţa de a nu putea percepe realul, de a se regasi în
imanenţa lucrurilor "organul numit iarba mi-a fost pascut de cai", "organul
numit taur mi-a fost injunghiat" "organul numit Nor mi s-a topit"
 Ideea de suferinţă pe care o provoacă starea existenţială a eului definită prin
„sunt” este dublată de reluarea acestui cuvânt în sintagma „sunt bolnav”, boala
identificându-se cu „drama rupturii”, cu tragica „optiune pentru real”: Iata-ma,
stau întins peste pietre si gem, / organele-s sfarâmate, maestrul, / ah, e nebun caci
el sufera / de-ntreg universul“ Semnul poetic (cuvantul) ar trebui să permită
visata comunicare empatică a eului cu lucrurile, cu concretul realitaţii. Textul
poetic este invitabil şi o revoltă împotriva limbajului, a cărui hrană este percepută
dureros, ca scindare a semnificatului de semnificant. Trupul esre "apt pentru a
răni cheltuite-n cuvinte", " ma doare diavolul si verbul" (cuvantul malefic,
alunecos)
 Finalul poemului atinge esenţa tragicului prin conştientizarea cunoaşterii
limitate, fragmentate, eul este bolnav "de ferestre sparte" , "de numărul unu",
care "nu se mai împarte" pentru a pătrunde multitudinea ipostazelor umane,
terestre sau cosmice. Aluzia la cei doi martiri de pe rug trimite la dubla condiţie
bolnavă a omului, scindat între suflet şi trup, între cuvânt şi gândire.

Elegia a zecea împleteste prin simbolitica textului drama cunoaşterii, criza de

limbaj, elegiacul condiţiei existenţiale.
• Elegia a unsprezecea reprezintă încheierea unei etape de
căutări profunde,până la ,,originea cuvântului”,căutare
întreprinsă de poet în interiorul ,,laboratorului” său de
creaţie.Deşi concluzia elegiei este de o mare
simplitate,simbolul seminţei şi cel al pământului fiind
ambele străvechi,se cuprind aici semnificaţii profunde.
• Locul ,,fantei”( al pierderii Semnificantului) a fost în fine astupat benefic;
,,Boala” a fost învinsă.De la Eu-ca-El s-a trecut treptat,dacă urmărim
îndeaproape avatariile celor 11 poeme,la Eu-ca-Non-eu, la Eu-ca-Non-EL, Eu-
ca-fără-eu, El-ca-fără-eu, Eu-ca-tu, El-ca-eu, etc.(,,Numai înconjurându-l cu
mine/iau cunoştiinţă de el”); e întoarcerea pe dos a Dedalului iniţial,ca
soluţie definitivă a zborului.E chiar problema transgresării metaforei (şi a
metafizicii) prn regăsirea sensului literar.
 În dulcele stil clasic

Poezia ,,IN DULCELE STIL CLASIC” face parte din volumul " În
dulcele stil clasic ", căruia i-a dat şi titlul, si care a fost publicat în
anul publicat în 1970.

Poezia " In dulcele stil clasic " este o modaliate prin care Nichita
Stănescu parodiază fără ironie stilul clasic al poeziei tradiţionale
fiind totodată o poezie "lirică galantă - sinteză între elegantul stil
trubăduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienăchiţă
Văcărescu supusă de Nichita Stănescu unui tratament de
regenerare-caricaturizare” (Al.Ştefănescu)

Spre deosebire de viziunea
sentimentului de iubire din
poezia:"Leoaică tânăra, iubirea",
unde dragostea este devoratoare şi
agresivă în poezia “În dulcele stil
clasic", iubirea este caricaturizată,
persiflată, minimalizată după
modelul liricii siropoase a poeţilor
Văcăreşti.
"Dintr-un bolovan coboară pasul tău de
domnişoară./
Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de
domnişoară./
Dintr-o înserare-n seară pasul tău de
domnişoară. /Dinlr-o pasăre amară pasul
tău de domnişoară./
O secundă, o secundă eu 1-am fost zării în
undă./ El avea roşcată fundă. Inima încet mi-
afundă./
Mai rămâi cu mersul tău parcă pe timpanul
meu blestemat şi semizeu căci îmi pare foarte
râu./
Stau întins şi lung şi zic./ Domnişoară, mai
nimic pe sub soarele pitic aurit şi mozaic./
Pasul trece eu rămân."
Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o "leoaică tânără", o energie ce poate reordona universul, ci este
aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare, nesemnificativă.

Ideea poetică exprimă nepăsarea, indiferenţa jovială a oului liric pentru iubirea efemeră şi convenţională.
Prima strofă ilustrează ideea conform căreia iubirea suavă este o galanterie a naturii:("Dintr-un bolovan coboară/Dintr-o
frunză verde, pală")
Strofa a doua iubirea este plasată într-o "înserare-n seară", sentimentul fiind perceput superficial şi efemer ca un "pas de
domnişoară", care trece la fel de repede cum a venit:
"Pasul tău de domnişoară”=metaforă →sentimentul de dragoste
Strofa a treia- se simte rasuflarea unui sentiment superficial, care durează numai o secundă, poetul are un ton persiflant:
"inima încet mi-afundă".
Strofa a patra- poetul se află în ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem ("blestemat şi semizeu"), deoarece el
înregistrează ("parcă pe timpanul meu") trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund.
Ultima strofa este o gravă meditaţie pe tema scurgerii ireversbile şi inutile a timpului, dublată de sancţionarea nimicirii
omeneşti:” Stau intins si lung si zic/ Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit si mozaic”.

Finalul poeziei inregistreaza resemnat trecerea timpului, raportata la aparentul imobilism al fiintei: „Pasul trece, eu
raman".
Dreptul la timp este un volum de poezii al poetului român
Nichita Stănescu publicat în 1965, vol. produce o schimbare de
accent în poezia lui Nichita Stănescu care echivalează cu
surprinzătoarea cotitură petrecută la Blaga odata cu apariţia
volumului “În marea trecere".
 Poezia "Catre Galateea" face parte din vol."Dreptul la
timp" (1965) şi este o arta poetică neomodernistă,
ilustrând concepţia lirică a lui Nichita Stănescu despre
creaţie şi iubire prin inversarea relaţiei artist-operă, în
sensul că opera este cea care consacră, "naşte" artistul.
Metafora "Galateea" simbolizează creaţia lirică, poezia, ca
formă supremă de cunoaştere.
Legenda antică spune ca sculptorul Pygmalion a creat o
splendidă statuie de fildeş, pe care a numit-o Galateea şi
de care s-a îndrăgostit atat de tare, încât zeiţa Afrodita a
dat viaţă statuii, care a devenit soţia creatorului ei.

Tema poeziei: creaţia,dragostea

 Creaţia ia naştere, capătă viaţă sub privirea plină de umilinţă a
eului poetic, care observă fascinat cum "copacii" devin "umbre de
lemn ale vinelor tale", iar "râurile" curg prin sângele ei .
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de
sugestia creată prin enumeraţia atributelor operei, alternând între
concret şi abstract: "timpurile", "mişcările", "parfumurile",
"umbra", "tăcerile", "sânul“ etc.

Referindu-se la particularitatea creaţiei lirice a lui

Nichita Stănescu, Eugen Simion afirma: "Toate
anturile spirituale ale lui Nichita Stănescu sfârşesc
în acelaşi fel: în aproximarea eternă a sinelui,
«cogito»-ul poeziei sale, centrul ganditor al acestei
Utopii, opera unui mare poet".
1. Dumitru Roxana

2. Ion Maria-Valentina

3. Ionescu Ştefania

4. Petrache Bianca

5. Stanciu Mihaela