Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

Delirul teoretic – „terorismul” teoretic suprarealist

Prezentând „modernitatea şi avangarda cu ambivalenŃele şi aporiile pe care le

conŃin”, Antoine Compagnon subliniază că „terorismul teoretic” este o trăsătură
definitorie a suprarealismului, el „neîntrunind vreo altă virtute decât pe aceea de a
exorciza paradoxurile”. Vom încerca să punctăm acest aspect, determinând şi alte
contradicŃii ale acestei mişcări, aşa cum am procedat şi în cazul futurismului italian sau în
cazul dadaismului, analizând configuraŃia estetică şi ideologică a manifestului literar.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte definirea automatismului, Breton expune la
vedere în primul manifest o pistă falsă, cea care urmăreşte raportarea acestei practici
poetice la psihanaliza lui Freud. În fapt, o inadecvată argumentare ce devine
contradictorie în economia concepŃiei bretoniene, căci raŃionalismul psihanalistului care
urmărea să trateze partea întunecată a sufletului prin apel la interpretare este contrar
dorinŃelor suprarealismului, acesta exaltând nu clarificarea terapeutică ci sincretismul
vis-veghe, cultivând ambiguitatea stărilor liminare, a frontierelor care se contopesc, a
contrariilor care se întâlnesc în acel punct magic al suprarealităŃii.
Dacă Adorno este circumspect cu privire la modul în care înŃelege Breton
psihanaliza freudiană, Starobinski demonstrează că de fapt mentorul suprarealismului
recurge la un vocabular ştiinŃific prin care îşi motivează a posteriori doctrina, că în mod
real acest vocabular este al parapsihologiei, al doctrinelor marginale psihanalizei, fiind
derivat de la practicile rudimentare al proto-psihologiei am putea spune. Dacă pe Freud îl
interesa visul / asociaŃia liberă din raŃiuni medicale, luându-l ca operator al explicaŃiei
raŃionale, integrându-l într-o hermeneutică reductivă (Gilbert Durand, 1999), pentru
Breton visul are valoare de hermeneutică instaurativă, prin el explicând proteismul
imaginii, adevărul fiinŃei şi libertatea acesteia. În procesul oniric, subiectivitatea
personală, particulară şi cea universală se întâlnesc, ipseitatea şi alteritatea, anonimul şi
colectivul îşi dau mâna, de aici alunecarea spre comunism nu mai are nevoie decât de
abilitatea argumentării, de o simplă fandare sintactică. Uneori numele enunŃate ale unui
Marx, Sade, Freud, Lautréamont, nici măcar nu mai păstrează distanŃe regulamentare, ci
se alătură într-o frazare alertă şi precipitat polemică pentru a susŃine imperativul
legitimării şi pentru a da credibilitate viziunilor: „Terorismul suprarealist se vrea ştiinŃific
pentru a-şi justifica practicile ca fiind adevărate” arată Antoine Compagnon (1998, p.
97).
Însuşi Freud se îndoia că ar fi fost înŃeles de Breton şi, considerând artiştii din jurul
său „ca pe nişte nebuni integrali”, părintele psihanalizei îi mărturisea lui Stefan Zweig că
pentru el arta şi ştiinŃa sunt domenii autonome, chiar dacă i s-ar fi părut interesant spre
analiză un tablou executat de Dali. În studiul „Freud, Breton, Myers”, Starobinski
reproduce un paragraf al scrisorii din 20 iulie 1938 tocmai pentru a pune în lumină, încă
o dată, ezitările freudiene cu privire la recunoaşterea psihanalistului în rangul acordat de
suprarealişti – „sfântul lor protector” nu face decât să accentueze contradicŃia acestei
recunoaşteri.
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

În plus, teoria dicteului automat, care este influenŃată de concepŃia lui Myers asupra
eului subliminal, întăreşte contradicŃia bretoniană prin însăşi raŃionalizarea iraŃionalului,
prin cultivarea raŃional-metodică a principiilor iraŃionalităŃii. În fapt, consecinŃele sunt
internalizate, căci luându-l pe Freud drept model involuntar de raŃionalitate şi pe Myers
un mediator ascuns (deliberat ascuns) al sondării lucide a iraŃionalului, Breton va
naturaliza ficŃiunile psihanalizei, operând simetric inversat faŃă de hermeneutica
reductivă freudiană. Dacă aceasta culturaliza natura, integrând pulsionalul, incoerenŃele
subiectului într-un discurs coerent, logic, doctrina suprarealistă va naturaliza constructele
teoretice ale psihanalizei, autentificând un simulacru (al scriiturii automate) prin altul /
altele. Spiritualismul, curentele teosofice ale sfârşitului secolului al XVIII-lea, care
exploatau teoriile magnetismului, doctrinele astrologice şi cele ermetice ale secolelor
anterioare vor constitui „târgul de vechituri al intelectului” (Starobinski, 1974, p.286) în
proiectul teoretico-filosofic elaborat de Breton.
Ritualizând hazardul şi convocând cunoaşterea la recuperarea arheologică a magiei
şi a ocultismului prin intermediere nervaliană, suprarealismul (re)produce prin poetica sa
discursul descentrat al iraŃionalului / al iregularului, discurs ce trăieşte la rândul său din
aspiraŃia şi din contradicŃia „de a trăi contradicŃia şi de a o aboli trăind-o” (idem, p.278).
În ciuda dorinŃei sale de a se afirma ca eliberatorul absolut al spiritului, Breton eşuează în
teoria libertăŃii căci dicteul automat nu va fi altceva decât o metodă ca oricare alta,
aplicată riguros pentru a ajunge la efect, abolind sensul plenar al libertăŃii. Însuşi autorul
acestei noi reŃete va recunoaşte că „istoria scrierii automate e aceea a unui eşec continuu”
(Le point du jour, 1934). Cu toate acestea, prin doctrina pe care a susŃinut-o cu asiduitate,
Breton a păstrat nostalgia libertăŃii în chiar mecanismele raŃionalismului, lucrând mereu
„la triumful unui monism deopotrivă magic şi materialist, în cadrul căruia energia
dorinŃei poate fi mobilizată în toate sensurile, iar transformarea psihică a raporturilor cu
celălalt (după Freud) şi transformarea materială a societăŃii (după Marx) pot fi întreprinse
în acelaşi elan, deopotrivă instinctiv şi raŃional – dincolo de orice obstacol dogmatic sau
metodologic” (Starobinski, p.280).
Utopia şi ideologia se contopesc în manifestele suprarealismului, iar autorul acestui
paradoxal construct teoretic va rezolva idealul revoluŃiei prin însăşi ideea de revoluŃie de
sine, internalizând criza şi triumful teoriei în afirmarea contradictorie, căci – după cum
observa Starobinski – „erezia, eterodoxia marchează suficient de bine sinteza, în mod
necesar instabilă, a sistemului şi a insubordonării” (p. 281). ÎnvăŃând de la maeştrii
revoltei moderniste, dar şi de la regii de carnaval ai dadaismului, Breton nu putea să nu
se contamineze de spiritul nesupunerii, actualizând însă în alt sens arta autonegaŃiei şi a
autoderiziunii practicate de Tzara: în sensul reconstrucŃiei, al optimistei renovări
doctrinare, al energetismului dialecticii. De aici, poate, şi noua formă de suveranitate pe
care o concretizează. Suveranul-teoretician sau teoreticianul suveran peste adâncul
inconştientului îşi reclădeşte suveranitatea în conlucrare cu doctrina şi cu literatura, prin
acestea şi în paralel cu acestea. Suveranitatea artei şi a artiştilor diferă de suveranitatea
regală, militară sau de cea religioasă tocmai pentru că îşi este autosuficientă, se
autogestionează prin jocul contradicŃiilor – în cazul bretonian, se autodizolvă şi se
autoconstruieşte în afirmarea necontenită a unei doctrine ce sintetizează / anulează orice
contradicŃie. În termenii lui Bataille, „arta exprimând angoasa nu este cu adevărat
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

separată de cea care exprimă bucuria” (2004, p.215). Astfel staza suprarealistă va avea
semnificaŃiile unei reînnodări vitalist-tumultoase cu tradiŃia, dar şi cu propria doctrină.
Desacralizând opera, Breton resacralizează cuvântul, precum şi teoria, mai mult, atacând
raŃiunea, o reinventează prin formula teroristă a doctrinei dicteului automat.

Scriitura automată şi identitatea anonimă

Dicteul automat, practică poetică şi doctrină. Termenul desemnează o practică a

scriiturii aplicată în mod voluntar şi afirmată în mod programatic de către suprarealişti
(1924, primul manifest redactat de Breton) prin care se urmărea notarea fluxului spontan
al gândirii, nemediate raŃional. Această formulă a scrierii automate îşi are punctul de
plecare în teoria platoniciană a inspiraŃiei, centrată pe forŃa de revelare a ideilor gândirii
„pure”, nesupuse controlului exterior al preceptelor morale sau al dogmelor ideologice şi
estetice. Prin dicteul automat este exersată capacitatea imaginativă creatoare, este pusă în
practică revenirea progresivă şi iterativă „la sursele imaginaŃiei poetice” (Breton), cu
scopul de „a rămâne la ele”. Teoria dicteului automat se fundamentează pe o tradiŃie
estetică romantică, o „estetică a sentimentului” (M. Călinescu, 1983, p. 221) care pune în
centru spontaneitatea naşterii imaginii pe diferite căi: vis, faze de presomn sau trezire,
intuiŃie, hazard, nebunie, dereglarea funcŃiilor psihice şi mentale.

„ScrieŃi cu iuŃeală, fără un subiect ales dinainte, atât de rapid încât să nu

vă opriŃi şi să nu fiŃi ispitit să recitiŃi. Prima frază va ieşi fără eforturi; după
cum este adevărat că în fiecare clipă există o frază străină gândirii dvs.
conştiente, care nu cere decât să se exteriorizeze. E foarte dificil să te pronunŃi
asupra reuşitei frazei a doua: aceasta participă fără îndoială la activitatea
noastră conştientă şi la cealaltă, dacă se admite că scrierea primei fraze
comportă un minim de percepŃie. Atâta pagubă... continuaŃi cât vă place” (A.
Breton, Primul manifest al suprarealismului, apud M. de Micheli, 1968, p.
166).

Prin opoziŃie cu acea concepŃie potrivit căreia poezia se naşte graŃie talentului
creatorului, suprarealiştii se folosesc de dicteul automat ca metodă de creaŃie şi ca reacŃie
la modul de scriitură modernist, bazat pe calculul conştient, programat, matematizat în
producerea imaginilor şi a efectelor poetice. „Constatăm că scriitura automată s-a ivit într-
o situaŃie de criză, de disperare. Pierzându-şi legitimitatea, arta şi poezia puteau ajunge cel
mult să fie asimilate publicităŃii”.(G. Sebbag, 1999, p. 57 ).
Suprarealismul pune în centrul doctrinei sale problema naşterii poeziei prin triumful
iraŃionalului, de aceea dicteul automat stă la baza teoriei suprarealiste despre imaginaŃie şi
este forma plenară de explorare a psihologiei profunzimilor. Iată cum defineşte mentorul
suprarealismului acest proiect prin care se urmărea reinventarea literaturii pe căile
„scriiturii mecanice”:
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

„SUPRAREALISM, s. m. Automatism psihic pur prin care se urmăreşte

exprimarea, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt fel, a funcŃionării reale a
gândirii. Dicteu al gândirii, în absenŃa oricărui control exercitat de raŃiune, în
afara oricărei preocupări estetice sau morale”.(A. Breton Manifestes du
surréalisme, Gallimard, Folio, 1985, p.36 ).

Dicteul automat se constituie astfel în metoda explicită de explorare a materiei

poetice, surprinsă şi tradusă printr-o gândire genuină care operează nonconceptual, ci
imaginativ (analogic şi metaforic). DefiniŃia pe care Breton o dă imaginii confirmă faptul
că ea se iveşte aleatoriu, în aventura spiritului liber: „imaginea cea mai puternică e aceea
în care arbitrarul atinge cel mai mare grad”.
Împrumutat din psihiatrie, termenul „automatism psihic” este de fapt tributar
conceptelor scientiste, materialist-mecaniciste care s-au propagat în secolele XVII – XIX.
Este însă evident că Breton transferă aceste noŃiuni care aparŃin vocabularului filosofic în
sfera teoriei poetice pentru a motiva / legitima un nou praxis literar, (ca) un nou mod de
viaŃă, căci pentru suprarealiştii aflaŃi pe urmele lui Rimbaud „poezia nu va mai ritma
acŃiunea, ea va merge înainte”, „poezia viitorului va depăşi ideea deprimantă a divorŃului
ireparabil dintre acŃiune şi vis” (A. Breton). Potrivit lui Paul Éluard poezia devine astfel
„ce monde transformé que nous avons rêvé”. Între vis şi realitate nu mai există bariere,
conform viziunii suprarealiste poezia trebuie să renunŃe la reprezentare, la notaŃia
descriptivă, la mimesis şi să dezvăluie adevărata existenŃă, suprarealitatea: „Eu cred în
viitoarea rezolvare a acestor două stări atât de contradictorii, în aparenŃă, care sunt visul şi
realitatea, într-un fel de realitate absolută, de suprarealitate, dacă i se poate spune aşa”
(Breton, Primul manifest al suprarealismului).
Dihotomia dintre raŃional - iraŃional, vis - realitate, vis - acŃiune, vis - veghe se
anulează în modul dialectic al gândirii suprarealiste, care este pusă în act prin exersarea
dicteului automat. Adrian Marino subliniază că acest conflict este „nu doar epistemologic,
dar şi ontologic” şi se afirmă ca punct de criză între starea pasivă şi cea activă a
conştiinŃei obiective a realităŃii şi a dezvoltării interne a ei, a obiectului şi a subiectului ca
ipostaze integrate într-un proces de conciliere dialectică de factură mai veche, romantică:

„Subiectivitate şi obiectivitate devin la rândul lor izvorul şi pista unei

serii de orientări iraŃionale şi raŃionale (sau intelectuale), fenomen depăşind
cadrul avangardelor. Acestea se caracterizează în fapt printr-o contradicŃie
concretă între pulsiunea instinctivă, inconştientă, pur intuitivă, vizionară şi
controlul raŃional, logica, atitudinea cerebrală, viziunea ştiinŃifică. Pe de o
parte, onirism, spontaneitate, senzaŃie, pasiune, extaz pur, nebunie; de altă
parte, o înclinaŃie spre construcŃia lucidă (...), intervenŃia spiritului de
observaŃie şi de abstracŃie. Din acest antagonism derivă, la nivelul creaŃiei,
opoziŃia dintre automatism şi calcul, dintre dicteul inconştientului sau al
arbitrarului hazardului şi al artei concertate” (1984, p. 784).

Prin dicteul automat subliminalul, inconştientul sunt aduse la suprafaŃă din

adâncurile unei existenŃe a latenŃelor, sunt trezite la o participare manifestă printr-o
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

valorificare programată a acestui exerciŃiu care, înainte de a fi pur literar, se justifică

ontologic drept aventură a recuperării limbajului primordial (primar, aparŃinând eului
subconştient). Sensul căutărilor suprarealiste este „să se convingă că au pus mâna pe
materia primă (în sens alchimic) a limbajului”. InfluenŃa misticismului şi a spiritului
filosofiilor oculte răzbate din aceste mărturisiri ale lui Breton, potrivit cărora „numele
trebuie să germineze, ca să zicem aşa, altfel fiind fals”, iar contribuŃia suprarealiştilor
urmăreşte să exalte „în suficientă măsură această germinaŃie pentru a face să apară ca
derizoriu tot ceea ce este în afara ei” (Du surréalisme en ses oeuvres vives, 1985, p. 182).
G. Sebbag atrage atenŃia că automatismul psihic nu trebuie să se confunde „cu un
model mecanic, biologic sau natural”, ci că el reprezintă mai degrabă „un mecanism
neregulat, o spontaneitate pe cale de a se naşte şi, de ce nu, o durată magnetizată, un
hazard psihic care desfide legile naturii, conformismele sociale, obişnuinŃele de gândire”
(1999, p. 11).
Dicteul automat valorizează prin notaŃia sa spontană, graŃie scriiturii subconştiente,
formarea involuntară a imaginilor, prin acest procedeu poezia se întoarce la haos, pentru a
putea recupera pulsaŃia originară a cuvântului ca formă perfect motivată să desemneze nu
doar lucrul, ci o pluralitate referenŃială (v. jocul omonimiilor), nu doar sensul, ci sensurile,
proliferarea semantică în constelaŃie, în „câmpuri magnetice”. Suprarealismul încearcă
prin acest procedeu să regăsească acel timp de natură epifanică, în care „se naşte
semnificantul” (M. Călinescu, op cit. p. 224). Poetica pe care o pregăteşte dicteul automat
este una instaurativă, nu de întoarcere şi regenerare a limbajului epuizat de tradiŃie, ci de
producere a unui limbaj care este mereu în stare de emergenŃă. Aceasta este forma prin
care suprarealismul compensează criza poeziei moderne, a verbului întemeietor de
realitate, dar şi a subiectului, prin coborârea la nivel transpersonal, unde eul devine
anonim, dobândeşte libertatea supremă a fiinŃei afirmată ca natură (eul subconştient, în
delimitările făcute de Al. Muşina), ce participă la momentul genezei limbajului.
Alături de dicteul automat, suprarealiştii coordonează munca lor poetică în direcŃia
ludicului, considerat o sursă importantă de celebrare a imaginaŃiei. Dincolo de anchete,
cercetări experimentale şi elaborări doctrinare, ei afirmă o atitudine pe care o împrumută
din spiritul funambulesc, burlesc al dadaismului. Jocul numit „cadavrul rafinat”, bazat pe
împăturiri succesive ale hârtiei, după ce fiecare participant a notat arbitrar câte un cuvânt
sau frază, conduce la naşterea sensului în mod aleatoriu. Se produc aşadar asocieri
semantice paradoxale, întâlniri spectaculoase de cuvinte, toate aceste practici poetice
reprezentând şi o reacŃie împotriva academismului, a conformismului scriiturii moderniste
a secolului trecut, nu doar o metodă de producere a unor imagini bizare, explozive, ivite
datorită caracterului fortuit al întâlnirii lor. Acest caracter al imaginii suprarealiste este
numai aparent întâmplător, căci viziunea respectivă participă la o existenŃă universală
integratoare, chiar dacă ea se desprinde fulgurant şi în mod necontrolat dintr-o
potenŃialitate, relaŃia cu întregul se păstrează, imaginile obŃinute pe calea visului sau prin
dicteul automat coagulează o coerenŃă transindividuală, se înscriu într-o ordine a
simultaneizării sensurilor şi simŃurilor, scăpând logicii tradiŃionale, eliberându-se de
sintaxa formală, artizanală a gândirii. „De la „cadavrul rafinat” la „unul într-altul”,
trecând prin jocul definiŃiilor (...), toate jocurile suprarealiste exploatează filonul
analogiei” (G. Sebbag, 1999, p37).
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

Născut din „prăbuşirea intelectului” (A. Breton) şi prin recurgerea la forŃele abisale,
iraŃionale, generatoare ale unei logici alogice, în care coabitează revelaŃia şi hazardul
obiectiv, dicteul automat dirijează astfel explorarea suprarealistă şi crearea noului limbaj
prin datele fragmentare, dezarticulate ale unei realităŃi halucinante, având coerenŃa sa
particulară, nesubordonată individual, ci desemnată ca atitudine cosmică, dincolo de
subiect. Dicteul automat este subsumat unui experimentalism epistemologic aflându-şi
rădăcinile în teoriile esoterismului magic, în doctrinele hermetice şi-n ocultism, infuzie de
iraŃionalism datorată „filiaŃiei” romantice şi inspiraŃiei din vizionarismul unui Rimbaud,
în aceeaşi măsură tributar esteticii surprizei (pentru care pleda Apollinaire) sau esteticii
visării (pentru care se pregătea Saint-Pol-Roux, prin acele „someilles” programate). Prin
dicteul automat se urmărea cucerirea limbajului universal, absolut, al eului primar
(elementar), trăind în ordinea suprapersonală, suprareală a inconştientului. În acest sens,
Georges Sebbag aprecia: „Textele automate retransmit stereofonic vocea singulară a unei
autobiografii imposibile şi puternica rumoare a unei mulŃimi de contribuŃii indirecte”
(idem, p. 58). Spectacolul individual se contopeşte în viziunea suprarealistă într-o
celebrare a lumii, în spectacolul universal, anonim al FiinŃei.
RenunŃarea suprarealismului la dicteul automat survine în urma tehnicizării
procedeului definit ca „automatism psihic pur”, convertit în metodă de creaŃie şi devenit
principiu al poeticii suprarealiste după ce se manifestase ca transă a scriiturii. Regulile
acestui joc liber sunt de fapt paradoxale în raport cu forma de producere a imaginilor,
aşadar unii dintre comilitonii lui Breton dezertează de la acest exerciŃiu, fără a-i nega
totuşi fundamentul filosofic care a dus la descoperirea şi aplicarea lui. Deşi a fost salutat
ca drumul care conduce la descoperirea miracolului, cheie a eliberării imaginaŃiei (H.
Lewis, 1988), dicteul automat ajunge să-şi genereze propriile limite, se converteşte în
poncif, căci regulile sale (de a nu modifica niciun cuvânt din ceea ce s-a înregistrat în
starea onirică, producătoare de imagini venite din straturile insondabilului) sunt
considerate excesive şi determină deziceri, abandonări de metodă, dezertări de la crezul
suprarealist (de ex. Louis Aragon, Philippe Soupault, Antonin Artaud). Imaginile onirice,
erotice, fantastice şi groteşti puteau fi experimentate şi pe alte căi decât prin această
metodă a automatismului scriptural, căci agonia inconştientului şi spectacolul
profunzimilor îşi epuizaseră deja prologul în afirmarea furioasă a vitalismului defulat şi
controlat dincolo de fulguraŃiile oferite de scriitura abisală ca posibilitate spectaculoasă de
revelare a imaginii.
Louis Aragon (1922) a arătat în mod simptomatic în ce constau rezervele faŃă de
practicarea mecanică a automatismului psihic ca exerciŃiu poetic. Chiar dacă implicit
afirmată, convingerea lui Aragon atestă că, fără un fundament, mecanismul psihic
înregistrat prin scriitura automată nu va putea dobândi valoare artistică. Dicteul automat
nu are o semnificaŃie literar-estetică în sine dacă el nu se integrează unei configuraŃii
spirituale determinate de acele valori umane generale care fac din literatură o formă de
existenŃă autentică, o formă de viaŃă. Aşa cum întrevede teoreticianul său, sensul dicteului
automat ar trebui să fie mai degrabă ontologic, decât literar-stilistic: „nu un mijloc de
expresie nou”, nici vreun mod mai facil de fabricare poetică, „nu o nouă metafizică a
poeziei” şi nici vreo estetică sau poetică de tip sistemic, „ci un mijloc de eliberare totală a
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

spiritului şi a tot ce i se aseamănă”. Mai mult decât atât, Aragon pare să completeze prin
distanŃare critico-ironică:

„Fondul unui text suprarealist e de o importanŃă extremă, pentru că acest fond e

cel care dă preŃiosul caracter de revelaŃie. Dacă dvs. urmând metoda suprarealistă veŃi
scrie nişte idioŃii, acestea vor rămâne triste idioŃii. Fără scuze. Şi mai ales dacă
aparŃineŃi acelei lamentabile specii de indivizi singulari care ignoră sensul cuvintelor, e
foarte cu putinŃă ca practica suprarealismului să nu pună în evidenŃă decât această crasă
ignoranŃă a dvs” ( apud M. de Micheli, p. 166).

Dacă în practica literară dicteul a devenit un mijloc de producere a imaginilor, acest

statut nu îi conferă şi accesul la categoriile esteticului, el rămâne doar un simplu
procedeu, preliminar constituirii imaginilor şi limbajului în operă de artă. GraŃie acestuia
însă, suprarealiştii ajung să compenseze „defectul limbilor”, răspunzând tăcerii
mallarméene prin activismul motivat de „voinŃa de insurecŃie împotriva tiraniei unui
limbaj totalmente degradat” (Du surréalisme..., p. 180). Dicteul oferă materialul creaŃiei,
revigorează poieinul, „restituie limbajului adevărata sa viaŃă”, însă prin exersarea lui este
demistificată ideea instanŃei geniului, este demolat mitul laboratorului de creaŃie. Astfel,
oricine poate deveni poet, involuntar poate accede la statutul de creator. Înlocuind
practicile modernismului cerebral cu explorarea vizionară, scriitorii suprarealişti nu au
făcut de fapt o revoluŃie, ci au repetat-o pe cea iniŃiată de Rimbaud şi Lautréamont,
continuând estetica maeştrilor la un alt nivel de legitimare, metadiscursivă şi
metateoretică. Radicalizarea accederii la necunoscut se traduce în raŃionalizarea
demersului, în proiectarea şi explicitarea căilor profetismului în termenii raŃiunii
ştiinŃifice, în termenii doctrinei materialismului. Manifestul literar atestă în această
situaŃie caracterul său invariabil de poetică dar şi de politică a mişcării, devenind
metanaraŃiunea teoretică a avangardei istorice a cărei funcŃie, departe de cea iniŃială – de a
asigura identitate culturală unei elite – va fi cu precădere aceea de a asigura rezistenŃa în
câmpul culturii, de a întări (până la substituire) discursul artei, conferindu-i credibilitate şi
longevitate prin dezbateri polemice, rescrieri, adeziuni, reconversii, dezertare şi ruptură .

TradiŃia / convenŃia libertăŃii

În scrierile programatice pe care le semnează, Breton confirmă că deŃine toate

calităŃile spiritului critic argumentativ, el face din manifest un metadiscurs în alt sens
decât cel consacrat de futurism sau de dadaism. Dacă Marinetti păstra totuşi o anumită
prospeŃime a viziunilor, cu toată ideologia fascistă care se decanta dincolo de lirismul
imaginarului şi de emfaza retorico-poetică, dacă Tzara variază şi surprinde cu orice nou
anti-manifest, prin jocul aleatoriului, al colajului şi al blasfemiei, Breton se ia în serios, se
ia prea în serios şi face din manifest cu totul altceva. Pentru acesta cadrele relativ limitate
ale genului devin flexibile, extensibile practic la infinit, verva teoretizantă şi apetitul
demonstraŃiei prin paşi mici dobândesc forŃa justificării prin simpla rigoare justificativă.
De la articol polemic, de la recenzie şi profeŃie, manifestul suprarealist poate fi orice, mai
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

ales este toate acestea la un loc, un text compozit care se bazează pe regulile metaliterare
ale exemplului revelator, ale citării argumentative, ale anecdotei cu valoare de
exemplaritate, ale parodiei şi deconstrucŃiei anticanonice.
Contestarea gândirii pozitiviste, a reductivei logici pe care şi dadaismul o detesta se
traduce acum în alŃi termeni, nu diferiŃi de febra destructivă a lui Tzara, ci mai nuanŃaŃi,
forjaŃi în modulaŃiile argumentării din şi prin care Breton instituie un ritual. Dacă
mentorul dadaist făcea din anarhism o religie, ducând tensiunile iconoclaste la un
manierism al gestualităŃii manifestului, declinând retorica acestuia spre derizoriul
polemicii, golind-o de sens şi lipsind-o de Ńintă, ateleologicul nu-şi mai are loc în
proiectul suprarealist. Breton motivează sensul libertăŃii atât de râvnite, căutând să-i dea
substanŃă prin propunerea reală de soluŃii care „să-i garanteze omului o libertate
realizabilă pozitiv”. Delimitarea de nihilismul pur, gratuit al dadaismului, aduce în schimb
o altă faŃă a libertăŃii, exprimată nu doar spontan, ca refuz al oricărui sistem moral, estetic,
politic, ci ca discurs care impune un nou mit colectiv: libertatea în concepŃia psihanalizei,
a filosofiei marxiste a materialismului dialectic. Mentorul suprarealist practică metodic
acest exerciŃiu al corporeizării libertăŃii în nişte doctrine, în sisteme atât de repudiate de
un Tzara, de exemplu. Expresia formală, sistemică a libertăŃii este rodul activităŃii sale
teoretice care încă din primul manifest traduce eclectismul Amestecul filosofiilor
romantice cu apelul la psihanaliza freudiană vor face dovada acestui efort de legitimare şi
de afirmare a noului discurs despre libertate. Căutarea „experimentală, ştiinŃifică” ce
întreŃine efortul legitimator al manifestului suprarealist este înŃeleasă de Mario de Micheli
ca o activitate de compensaŃie culturală ce „opune anarhismului pur [al dadaismului] un
sistem de cunoaştere” (p. 159). Iată cum se dezvoltă acest sistem, dincolo de furia
dadaistă, uitând parcă de oroarea antiacademismului şi a antidogmatismului exprimată
vehement de Tzara:

„Trăim încă sub domnia logicii, iată, bineînŃeles, unde voiam să ajung. Dar
procedeele logice, în zilele noastre, nu se mai aplică decât la rezolvarea unor probleme de
interes secundar. RaŃionalismul absolut care rămâne la modă nu permite să luăm în
consideraŃie decât fapte ce se referă strict la experienŃa noastră. Dimpotrivă adevăratele
scopuri ne scapă. De prisos să adăugăm că experienŃa însăşi s-a pomenit închisă între
limite stabilite. Ea se învârte într-o cuşcă din care ne vine tot mai greu s-o scoatem. Şi se
sprijină, şi ea, pe utilitatea imediată şi este supravegheată de bunul simŃ. Sub culoarea
libertăŃii, sub pretextul progresului am ajuns să gonim din spirit tot ceea ce poate fi taxat,
pe drept sau pe nedrept, drept superstiŃie, drept himeră; am ajuns să proscriem orice
modalitate de căutare a adevărului care nu e conformă cu aceea în uz. (...)
Dacă adâncimile spiritului nostru închid forŃe stranii în stare să le sporească pe cele
de la suprafaŃă, sau să lupte în mod victorios împotriva lor avem tot interesul să le
captăm, să le captăm mai întâi, pentru a le supune ulterior, dacă acest lucru ne pare
necesar controlului raŃiunii noastre”.

DorinŃa de a asigura legitimitate şi fundamentare serioasă mişcării determină

manifestul suprarealist să evolueze de la o formă de căutare a pre-logicului, a pre-
formalului şi a iraŃionalului la o logică şi o ştiinŃă a legitimării, convertindu-l din text
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

auxiliar literaturii, din paratext cu funcŃie de anticipare, în sistem teoretic. Detronarea

logicii se face în mod paradoxal tot prin logică, iar eliberarea de tradiŃie nu este posibilă
decât prin devorarea tradiŃiei, prin situarea pe umerii unor maeştrii ai libertăŃii. Aşa cum
o demonstrează în atâtea scrieri cu valoare programatică, antitradiŃia suprarealistă
recuperează tradiŃia iraŃionalismului secolelor preromantice sau tradiŃia modernismului
vizionar în sensul în care Oswald de Andrade recupera, în modul insolit al antropofagiei
culturale, tradiŃia Europei. Reinventariind cu grijă tradiŃia, Breton îşi construieşte o
tradiŃie a sa, compozită şi contradictorie în esenŃă, o tradiŃie alcătuită din revoltaŃi
(Rimbaud, Lautréamont) şi utopişti (Fourier, Marx, Engels), din visători (Arnim, Nerval,
Novalis) şi raŃionalişti (Freud), trezind la viaŃă „alchimiştii, pasionaŃii, insoliŃii,
fantasticii, poeŃii umorului negru, un panteon mereu îmbogăŃit şi care variază uneori”
(Dupuis, op. cit., p. 27). În consecinŃă, Breton antrenează în manifestele sale excluderile,
reconversiile, dezicerea şi retractarea într-un palimpsest cultural-ideologic spectaculos,
precum propria fiinŃă paradoxală a subiectului modern.
Modul de a se raporta la trecut este pentru gândirea doctrinară bretoniană modul
suprasintezei, al transgresării modelelor, al sublimării ideilor acestora într-un edificiu
nou, construit asemeni piticilor care ajung să poată cuprinde noi orizonturi graŃie
faptului că se află pe umerii unor uriaşi. Breton a ştiut să-i recheme la dialog într-un mod
inedit, pe unii dintre ei invitându-i la reînnoire, pe alŃii descoperindu-i ca adevăraŃi
maeştri care însă, fără acŃiunea de explorare suprarealistă, fără datoria asumată a
recuperării spiritelor libere, ar fi rămas în noaptea culturii, aşteptând probabil alte strigăte
care să aclame revolta şi să construiască RevoluŃia. Manifestele semnate de mentorul
ultimei mari mişcări a avangardei europene fondează un cadru pentru un symposion
transistoric, antrenând epoci, curente de gândire apuse, idei, sisteme filosofico-ştiinŃifice
la un banchet al ideilor care devine la rândul său sistem, pregătind, la nivel formal,
eclectismul postmodern.
Dincolo de legitimare şi departe de dorinŃa de promovare a autonomiei artei,
manifestul suprarealist generează un discurs compozit, articulat pe motivaŃii politice –
mai ales de politică internă a grupului – acŃionând simultan, ca discurs complementar
teoriei estetice şi ca discurs terorist, de substituŃie a suveranităŃii estetice. Odată cu
manifestele semnate de Breton specia ajunge la a marca un conformism al
nonconformismului. Din texte care aclamau libertatea, manifestele eşuează în retorica
modelului, a teoriei, în practica argumentării ştiinŃifice. Aşadar din pretext şi pre-text al
literaturii, manifestul devine ştiinŃă a literaturii, o formă a terorismului teoretic dictând un
nou academism. Dacă Tzara salvează specia tocmai prin răsturnarea valenŃelor sale
pragmatice, prin rescrierea parodică a retoricii şi a mecanismelor sale, ajungând astfel să
se folosească de ele printr-o reclamă pe dos, Breton reuşeşte să ducă această formă a
discursului programatic la înŃelesul propriu-zis de doctrină, reducând-o aşadar la
conformism şi la stază. În timp ce mentorul dadaismului supune manifestul literar la
acelaşi proces carnavalesc-blasfemiator în care integrase întreaga devastare culturală,
Breton rămâne la stadiul predadaist cu privire la raportarea la această specie, internalizând
şi perpetuând criza de suprasaturaŃie marinettiană şi postfuturistă a formei. Primul,
practicând jocul cinico-ironic, renovează / reinventează specia, îi asigură un nou început,
pe când cel din urmă, luându-se în serios, o duce la limita convenŃionalizării prin apetitul
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

critic şi prin deliranta forŃă a teoretizării. Programul său devine doctrină, sistem filosofic,
iar utopia se converteşte în ideologie.
„Avangardă militantă şi conştientă de rolul istoric pe care trebuie să-l joace”,
suprarealismul s-a dovedit a fi încă din anul publicării primului manifest „un dirijism”, o
nouă formă de dogmatism care, crezând că deŃine adevărul, a încercat să-l promoveze prin
reŃete, jocuri, metode, ritualizând iregularul prin practica imperativă a scriiturii automate.
Reinventându-şi mereu o tradiŃie, revendicându-şi în permanenŃă strămoşi ai aventurii
spiritului liber, suprarealismul nu a făcut decât să se normalizeze / să se normativizeze în
peisajul iconoclastiei avangardiste, astfel încât „destinul lui va fi locul comun,
conformismul anticonformismului” (Compagnon, p.99), înscriindu-se invariabil în
destinul generic al oricărei mişcări de avangardă.

ReferinŃe:

ADORNO, Theodor W. – Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

BATAILLE, Georges – Suveranitatea, Editura. Paralela 45, Piteşti, 2004
BRETON, André – Manifestes du surréalisme, Gallimard, Folio, 1985
BRETON, André – „Primul manifest al suprarealismului”, în Mario de Michelli, Avangarda
artistică a secolului XX, 1968, Editura Meridiane, Bucureşti
CĂLINESCU, Matei – Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002
COMPAGNON, Antoine – Cinci paradoxuri ale modernităŃii, Editura Echinox, Cluj, 1998, trad.
Şi postfaŃă Rodica Baconsky
DOBRESCU, Caius – Modernitatea ultimă, Editura Univers, Bucureşti, 1998
DURAND, Gilbert – Aventurile imaginii. ImaginaŃia simbolică. Imaginarul, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998
DUPUIS, Jules-François – Histoire désinvolte du surréalisme, Editions de l’Instant, Paris, 1988
GREIMAS, A. J. – Despre sens, Editura Univers, Bucureşti, 1974
HUGNET, Georges – L’Aventure Dada (1916-1922), Essais, dictionnaire et textes choisis par
Georges Hugnet, Editions Seghers, 1971
LEWIS, Helena – The Politics of Surrealism, Paragon House Publishers, New York, 1988
MARINO, A – „Le manifeste” în Les Avant-Gardes littéraires au XX-e siècle, vol. II,
WEISGERBER, J. coord. publié par le Centre d’étude des Avant-Gardes littéraires de
l’Université de Bruxelles sous la direction de Jean Weisgerber, Akadémiai Kiadό,
Budapest, 1984. p 825-834
MESCHONNIC, Henri – Modernité Modernité, Édition Verdier, 1988
MICHELI, Mario de – Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968,
trad. Ilie Constantin
MUŞINA, Alexandru – Paradigma poeziei moderne, Editura Leka Brîncuş, f.l., f.a.
NADEAU, Maurice – Histoire du surréalisme, Editions du Seuil, Paris, 1964
SEBBAG, Georges - [1994] Suprarealismul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999
STAROBINSKI, Jean – „Freud, Breton, Myers” în RelaŃia critică, Univers, Bucureşti, 1974,
partea a treia „Psihanaliză şi literatură”, p.277-294
TĂNĂSESCU, Antoaneta – Sinteze de teoria literaturii, Editura Paideia, 2004