Gellu Naum s-a născut la 1 august 1915, Bucureşti.

Fiul poetului Andrei Naum,

mort la Mărăşeşti, şi al Mariei (născută Ghica). Familie de origine aromână
(bunicul e din Ohrida). Şcoala primară (1922-1926), apoi Liceul „Cantemir” din
capitală (1926-1933). Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti
(1933-1937); licenţa în filosofie (1937). După efectuarea stagiului militar (1938)
îşi continuă studiile la Paris (Sorbona) pentru doctorat în filosofie (1938-1939).
Mobilizat pe front ca ofiţer de cavalerie (1940-1945). După război, lucrează o
vreme (1950-1952) la catedra de pedagogie a Institutului Agronomic din Bucureşti.
De la debut (1934) Naum face parte din grupul suprarealiştilor români –
alături de Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost.
Interesantă proză suprarealistă în Medium (1945), Teribilul interzis (1945) şi
Castelul orbilor (1946), urmate (şi parţial reluate) mai târziu de Poetizaţi,
poetizaţi (1970). Dramaturgia poetului e adunată în volumul Insula.
Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora…, 1979. Foarte bogată activitate de
traducător din Balzac, Beckett, A. Carpantier, R. Char, Diderot, Alexandre Dumas,
J.H. Fabre, Th. Gautier, Victor Hugo, Kafka, G. de Nerval, J. Prevert, M. Şolohov,
Stendhal, J. Verne şi mulţi alţii. Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1964, 1969, 1980 şi
1995. Premiul Academiei Române pentru poezie pe 1975. Opera lui Naum e o
demonstraţie de consecvenţă, de identificare, dincolo de orice modă sau
manieră, cu formula poetică suprarealistă, a cărei valabilitate estetică o
dovedeşte.
În primele volume de versuri ale lui Naum: Drumeţul incendiar (1936),
Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), Vasco de Gama (1940) şi Culoarul
somnului (1944), violenţa de limbaj şi teribilismul (erotism, invectivă,
blasfemie) sunt mai evidente. În crearea efectelor de imprevizibil, tehnica nu e
reductibilă la simple mecanisme: ea include paranteza, motto-ul, variaţia
caracterelor tipografice, asocierea sferelor contrastante (lexicale, imagistice),
citatul, fluxul verbal abundent, fraza acumulativă – şi altele, complexe şi aflate în
permanentă interacţiune. Regula fundamentală de constituire a unei lumi
imagistice suficiente sieşi – dar lipsite de monotonie, de repetări şi obsesii – este
aceea a revoltei, a gestului negator, care pregăteşte eliberarea – depăşirea limitelor
realului.
Unul din punctele de rezistenţă ale liricii lui Naum va fi dat, de acum înainte, de
recursul la mitologii mai mult ori mai puţin subiective, aparţinând subconştientului
ori tradiţiei oculte. „Fiinţa cu două aripi”, „vestitoare a comuniunilor extatice”,
însoţitorii ei, „Mesagerul care tace”, „Marea Mamă”, „Marea iubită care plutea
desperată pe deasupra lumii”, „Paznicul” sunt arhetipuri a căror apariţie e pusă în
valoare de o întreagă recuzită simbolică şi care transcriu un substrat metafizic.
Erotismul de care sunt impregnate toate poemele lui Naum este unul iniţiatic, fază
şi simbol al unei comuniuni de natură superioară. Elementul fluid (multe metafore
acvatice), alunecarea lumilor, gesturile liniştite, starea de hipnoză, predominantă
aici, ţin de latura gravă a acestei poezii tot mai orientate către esenţe.
Proza de aparenţă confesivă şi narativă creează un univers suprapopulat – de
halucinaţi, nebuni, spiritişti, plictisiţi, demonizaţi, hipnotizatori, femei-păianjen
etc. – care poartă şi însemnele melancoliei şi reflexivităţii: „vorbeşte de oglinzi, de
meduze, de crepuscule”. Spectaculosul, estetizarea gestului, metamorfoza şi
agresivitatea obiectelor („licantropice”, „vampirice”), aventura, umorul negru,
întâmplările gratuite, absurdul se combină ingenios într-o proză fantastică-
simbolică. Un volum de teatru, publicat în 1979, dezvoltă aceleaşi motive şi
tehnici; piesele, greu reprezentabile, cultivă efectele de absurd (automatisme,
schimbări de identitate etc.); se remarcă, prin vervă parodică şi vivacitate, în genul
aventuros, Insula. Remarcabile sunt Cărţile cu Apolodor (1979), literatură pentru
copii de foarte bună calitate; libertatea asociaţiilor, jocul versificaţiei, parodia
tonului gnomic, umorul, exotismul şi aventura demonstrează legătura evidentă a
acestei forme, deloc minore, cu restul operei lui Naum.
Poezia primilor ani pare a i se afla sub semnul experimentelor de
limbaj, specifice suprarealismului timpuriu, cultivând o atitudine ofensivă, de
frondă, ţintind„spargerea canoanelor şi a şabloanelor” clasice. Poetul se arată
combativ la adresa „mizeriei poeziei” – iar în ceea ce va scrie mai târziu, va reda
cu maximă expresivitate, aspectele brutale şi absurde ale existenţei, căutând într-o
„experienţă a limitelor”, „zonele primejdioase ale existenţei”. De aici a rezultat un
insolit mixaj între real şi fantastic, între existenţa cunoscută de noi din cotidian, dar
oarecum multiplicat la infinit, şi zonele inedite ale visului, ale oniricului, apropiat
cumva de ceea ce ştim din unele basme ale copilăriei noastre10. S-a vorbit chiar de
o stranie capacitate a versului naumian de a emite o „lumină a imaginii” de felul
celei evocate de Andre Breton, maestru al suprarealismului francez de pe la
începuturile secolului XX. Este luminat, – în acest fel, – „domeniul interstiţial
dintre vis şi realitate
Spre sfârşitul activităţii sale literare, poezia lui Gellu Naum devine tot mai
spiritualizată, autorul fiind tot mai preocupat de adevăruri tragice şi fundamentale.
E timpul când amintirea sa stăruie asupra imaginii mentale a tatălui său, pe care şi-l
revede în gând „din ce în ce mai obosit”.
Lumea imaginată de autor acum este una mereu „mai inventată,” în „relaţie de
contiguitate cu poeţi mai apropiaţi de actualitatea recentă, precum Emil Brumaru,
Şerban Foarţă sau Mihai Ursachi.