Vă plac incursiunile în trecut?

Atunci cu singuranţă veţi savura romanul excelent al Gabrielei

Adameşteanu, Dimineaţa pierdută(1983). Dacă titlul romanului vorbeşte despre o zi
pierdută, atunci pot afirma că eu mi-am umplut zilele cu această proză care reuşeşte să
vorbească despre mai multe universuri, pe parcursul unui veac.
Acţiunea romanului se petrece undeva în deceniul şapte al secolului XX, într-o dimineaţă
friguroasă în care Vica, fostă croitoreasă, hangiţă şi femeie de casă, pleacă în vizită la nişte
cunoştinţe vechi. Ceea ce frapează este modul de relaţionare cu aceşti oameni care se
dovedesc a fi foştii ei stăpâni, oameni pe care Vica îi priveşte simplu, cu bune şi cu rele.

Aşa cum spuneam, Vica pleacă spre locuinţa Ivonnei Scarlat. Iniţial nu este primită în casă,
dar după mai multe minute pierdute în faţa casei acesteia, Vica este primită la căldură. Ivonne,
denumită şi "vulpea" ori "călăreaţa" de Vica, va pierde totuşi şi aceasta o dimineaţă cu fosta
angajată în poveşti despre timpurile trecute.

Extrem de proustian, rememorarea "timpului pierdut" începe cu descoperirea unei fotografii

vechi din 1914. Astfel putem să aflăm despre descendenţa Ivonnei, fiica profesorului
Mironescu, cum a fost aceasta crescută, despre relaţiile dintre micii burghezi ai perioadei
interbelice, ca mai apoi să ne plasăm în perioada neagră a României şi anume în plin
comunism. Atunci "strălucirea" familiei se diminuează şi încep problemele şi pentru cei avuţi.

Unul dintre episoadele cele mai ample ale amintirilor celor două femei este cel despre fiul
Ivonnei, Tudor, copilul răsfăţat atât de mamă cât şi de bunică, dar care a avut nenorocul ca în
perioada comunistă să fie arestat. De altfel, familia Scarlat priveşte cu frică orice persoană
străină în urma acestui incident. Frica le intră atât de mult în suflet încât îi transformă în stafii
care-şi distrug trecutul (îşi ard biblioteca, îi dau hainele de blană Vicăi etc). Alt exemplu al
fricii acestor personaje este fuga de Securitate prin aşezarea la cozi interminabile, ca atunci
când ajungeau la rând să se aşeze la altă coadă.

Vica este personajul-narator care-şi povesteşte viaţa. De copil mic rămâne orfană de mamă,
motiv pentru care se vede nevoită să ia frâiele casei. Lucrând toată viaţa ca şi croitoreasă
ajunge să-i cunoască pe cei care o angajează, mai mult decât atât, reuşind să dobândească un
statut diferit faţă de cel de angajat, permiţându-i-se anumite comentarii şi păreri personale.

Trecerea de la tramvaie trase de cai la cele electrice marchează parcursul vieţii croitoresei-
naratoare din Dimineaţa pierdută. Ceea ce frapează la acest personaj este frusteţea
limbajului, modalitatea de a privi lumea într-un mod simplu, dar cât se poate de crud şi plin de
păreri de rău. Rememorarea trecutului este o modalitate de a reveni în perioadele când a dus-o
bine, când avea bani mulţi. Ajunsă la bătrâneţe, îşi duce existenţa de pe o zi pe alta,
amintindu-şi mereu de vremurile când a dus-o bine.
Foştii angajatori nu sunt singurele personaje importante în naraţiunea Vicăi. Pe lângă acestea
mai sunt şi cumnata ei şi fiul acesteia, Gelu. Acesta este un adolescent ce tocmai şi-a pierdut
tatăl, preocupat de bani şi de fete, complet dezinteresat de lumea care-l înconjoară sau de
rude.

Ce este interesant la acest roman este modalitatea în care personajele sunt construite şi, mai
mult decât atât, modul acestora de a vorbi. Mahalagismul nu persistă doar în vorbirea Vicăi cu
origini modeste, dar şi în cadrul familiei bune pentru care a lucrat. Dacă la prima vedere
romanul este scris cu mult umor, la o a doua citire am realizat că tocmai acest umor este
"râsul-plânsul" lui Caragiale, o modalitate de a arăta o lume devastată de comunism şi de
sărăcie.
Vica observă pe parcursul romanului că "S-a-nmulţit derbedeii, s-a umplu de ţărani şi de
derbedei Bucureştiu", fără a ştii că nici ea la rândul ei nu este o doamnă, ori un model
extraordinar. Ceea ce mi-a îngreunat prima citire a romanului este argoul în care este acesta
scris. La Gabriela Adameşteanu am întâlnit pentru prima dată această modalitate de a scrie,
agramatical, tipic vorbirii curente.
Dimineaţa pierdută scrisă de Gabriela Adameşteanu este o frescă a trei lumi - perioada
interbelică, lumea comunistă şi dezorientarea post-comunistă. Deşi scris în perioada
comunistă, Adameşteanu vorbeşte despre o lume post-comunistă în care Securitatea nu mai
face ravagii printre oameni. Vă recomand cu căldură un roman extraordinar de frapant şi
foarte bine scris, unul dintre acele romane pe care le-am adăugat de la prima citire în lista mea
de preferate.

Romanul evoca intr-un stil extrem de captivant perioada inceputului de secol XX, mai ales
framantarile pe care razboiul le cauzeaza in randurile elitei romanesti, evenimentele fiind insa
privite din perspectiva contemporaneitatii si a distrugerii morale.
Personajul principal este Vica sau - cum ii spun fostii stapani - madam Delca, femeie
varstnica ce slujise in tinerete pe la diverse familii bogate. La batranete, dupa ce istoria i-a
strivit pe fostii stapani, Vica nu inceteaza sa-i viziteze pe unii dintre ei, fie din curiozitatea
rautacioasa a servitoarei care se vede in sfarsit pe picior de egalitate cu ei, fie din interese
financiare, reusind sa stoarca in continuare mici avantaje materiale de pe urma lor. O
supravietuitoare innascuta, marturisindu-si propriile principii de viata, opinii contrare
comportamentului umil sau batjocurii disimulate, Vica este un simbol al vietii, asemenea lui
Molly Bloom, neuitata eroina a lui Joycc (din romanul Ulise).
Prin intermediul vizitelor ei cunoastem o serie de personaje, mai ales pe Ivona, fiica fostei
stapane, Sofia Ioaniu. Discutiile dintre cele doua, la inceput fortate, apoi interminabile,
evocarile interioare, ascunse, amintirile trezite pentru scurt timp in memoria uneia sau a alteia
desavarsesc tabloul-saga al unei familii de la inceputul secolului, de la radacinile ei si pana in
clipa stingerii protagonistilor.

Astfel, cunoastem biografia Sofiei Mironescu, recasatorita Ioaniu, a surorii acesteia, Margot,
si a sotului ei, Alexandru Geblescu, a unui prieten de familie, Titi Ialomiteanu, a Ivonei si a
sotului ei, Niki, a fiului lor, Tudor, si asa mai departe.

In fragmentul antologat aici, se poate spune ca autoarea creeaza un contrast savuros si

multiplu, apropiind doua moduri opuse de a vorbi, desi unite prin oralitate: Vica Delca
foloseste un limbaj al periferici sociale - vulgar, colocvial, aspru, desi de o vitalitate si de o
forta de exprimare incontestabile, in paralel cu limbajul destul de liber, insa purtand totusi
patina educatiei pe care batrana doamna loaniu o pastreaza. Un alt nivel de receptare a
textului literar il constituie contrastul dintre „scena" si „aparte"-uri. modalitatea aceasta de a
sublinia dialogul prin monologul distructiv si critic, ce accentueaza si tcatralitatea prozei.
Fragmentul antologat, desi nu implica decat evenimente de ordin personal si anecdotic, are
posibilitatea de a contura cu atat mai realist si mai „din interior" personalitatea celor doua
personaje.
Tehnica narativa, asociind monologul interior cu discursul exterior pentru a analiza
contradictiile comice, oralitatea, teatralismul, dar si perspectivele multiple ce oglindesc un
portret unic, sau dosarele de existenta - toate frapeaza prin ingeniozitatea si prin profitabilul
experientei narative.

Este uimitor cum atatea existente cuprinse in roman capata sub influenta istoriei (ar putea fi si
Istoria un personaj-simbol in acest roman, asa cum ajunge in romanele lui Mircea Eliade sau
Salcudeanu) o traiectorie imprevizibila de linie franta: Titi Ialomiteanu, oportunist si maleabil,
incercand sa fie mereu in termeni buni si cu puterea, si cu opozitia, intai amantul nu prea
incantat al Sofiei, apoi al lui Margot (care-si risca viata pentru el, ca urmare a obsesiei pe care
a avut-o pentru Titi inca din adolescenta, din dorinta de a-si concura mereu frumoasa sora), si
care e inchis el insusi o perioada, dupa care e eliberat si devine interesat de ce mai fac in viata
fostii prieteni, ocupatie ce friza clar spionajul ori, cel putin, dezonoranta ocupatie de
informator; Margot, care, casatorita cu play-boy-ul Alexandru Geblescu, este parasita de
acesta impreuna cu Riri, fiica lor, pe care trebuie sa o creasca singura, sotul fugind in
strainatate sa-si salveze pielea odata cu venirea comunistilor la putere, fapt ce a produs
dezastrul familiei (bunurile confiscate, urmarirea, dosarul politic, jena si incercarile ei
disperate de a ascunde aparentele). Sofia, recasatorita cu generalul Ioaniu, va avea si mai mult
de suferit: casa instrainata unor proaspeti lideri politici, deposedarea de avere, necesitatea de a
deschide o pensiune pentru a-si intretine fiica si nepotul parasiti de usuraticul avocat Niki,
moartea in detentie politica a generalului si tarzia instiintare a familiei Iui.
Ca intr-un joc de sah, viata personajelor se interconditioneaza, insa cel mai marc efect
distructiv il vor avea schimbarile politice care zguduie in profunzime biografiile personajelor,
totul fiind relatat cu o sinceritate ce aproape ca transforma romanul - publicat in deceniul opt -
intr-un act de disidenta.
Vica Delca, naratorul si focalizatorul existentelor celorlalte personaje, contabilizeaza in esenta
toate evolutiile biografice ale fostilor ei stapani. Tot ea ne relateaza si finalul dramei; ne
vorbeste despre accidentul lui Niki si moartea rapida a Ivonei, separata crud de fiul si sotul ei,
dar si de lumea careia simtea ca-i apartine, indiferent de trecerea timpului.
Plina de o seva inexplicabila, Vica ramane aceeasi fiinta puternica pana la sfarsit, desi finalul
romanului o va inchide precum pe un condamnat intr-o grota. Fara copii, batrana si deprimata,
Vica ajunge sa sfarseasca intr-un spital, vizitata rareori de nepotul sau, inca pastrand intacta in
minte imaginea unei lumi trecute si curgerea atator vieti.

Biografii fragmentare, combinari si asocieri de secvente de viata privite din unghiuri diferite
desavarsesc imaginea unor existente distruse de istorie (moartea generalului Ioaniu,
persecutarile politice asupra lui Tudor, detentia lui Margot, care-l ascunsese pe Titi
Ialomiteanu, amantul ei cautat de Securitate) sau care au fost fortate sa supravietuiasca si sa
treaca peste toate cu vointa (Sofia Ioaniu ramane fara avere, intretine o pensiune pentru fiica
si nepotul ei).

Bibliografie:

Perian, Gheorghe - Scriitori romani postmoderni, E.D.P., R.A. Bucuresti, 1996; Simion,
Eugen - Scriitori romani de azi, I-IV, Ma. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974- 1989.