MAREA UNIRE

Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile
istorice locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat
național, România. Etape preliminare au fost Mica Unire din 1859 a Țării
Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-
1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.

1 Decembrie 1918 – Ziua în care românii au făcut Marea Unire

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul

României (așa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost
scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei (Franța, Anglia și
Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate națională, măcar în ceea ce
privește teritoriile aflate sub stăpânire austro- ungară (Transilvania, Banat, Crișana,
Maramureș, Bucovina), România, copleșită numeric și material de forța armatelor
germano-austroungare, cu două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie
umilitorul Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de
Regele Ferdinand I.
„Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și, din nou, în
1918, când aproape numai mulțumită ei Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la

1
București, regina (Maria, n.n.), s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din
cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” (Constantin Argetoianu).
Marea Unire este legată inexorabil de personalitățile regelui Ferdinand, reginei
Maria și omului de stat Ionel Brătianu. Încheiată de facto la 1 decembrie 1918, odată cu
unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică a solicitat eforturi pe parcursul următorilor
ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al politicii externe în următoarele două
decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea
să vină în iunie 1940 ultimatumul care a pus în acțiune dezmembrarea României Mari în
profitul Uniunii Sovietice, Bulgariei și Ungariei.
Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs schimbări
fundamentale ale sistemului politic. Din cele două partide mari ale Vechiului Regat a
supraviețuit doar Partidul Național Liberal, căruia în perioada interbelică i s-a opus Partidul
Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Viața culturală a cunoscut o perioadă de
efervescență fără precedent, manifestată în artă și știință.
În contextul prăbușirii economico- militare a Puterilor Centrale, ca urmare a
epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu
Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de
constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații
populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor
este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia.

În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-

slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om
politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“.
Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin
proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie).
Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decât să ia
act de această nouă realitate și să acționeze în consecință.
La 31 octombrie, Partidul Național Român și Partidul Social- Democrat constituie
la Arad, Consiliul Național Român Central, „ca unicul for care reprezintă voința poporului
român”. Totodată, pe întreg teritoriul Ardealului se formează consilii naționale regionale
și gărzi naționale, care se subordonează C.N.R.C.

La cocheta și atât de tradițional-ardeleneasca casă a lui Cicio-Pop din Arad, acolo

a funcționat de fapt adevăratul stat-major al Unirii, cel care a organizat inclusiv
adunarea de la Alba Iulia. Pe sub bolțile maiestuoasei intrări în casă și-au purtat pașii,
în acel înfierbântat noiembrie 1918, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile
Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca etc.
2
 Sala Unirii din Alba Iulia

La 18 octombrie 1918, Vaida- Voevod este împuternicit de Partidul Național

Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce aveau să
declanșeze furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze:

„Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri,

afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață
națională”.
Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui
Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii
transilvăneni. Acestor negocieri le-a pus capăt sec Iuliu Maniu, la 14 noiembrie
afirmând:

„Noi vrem separarea deplină de Ungaria”.

În consecință, Consiliul Național Român a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale
și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat pe 20 noiembrie în
următorii termeni:

„Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la

Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1
decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh.
Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.
Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se impunea de la
sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „ziua tuturor

3
sfinților” din noiembrie 1599, fusese de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui
Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel
mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg
popor.

Mobilizarea maselor se făcuse, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin
presa românească a vremii:

„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în

Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile
voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg
neamul nostru românesc”.
Și într-adevăr zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile
erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor.
Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau împodobite cu mlădițe verzi de
brad și cu drapele naționale. Pe întreg parcursul drumului spre Alba Iulia nu conteneau
chiotele de bucurie și cântecele patriotice: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți batalioane
române Carpații“, „Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc.

Documente ale Unirii – credenţionale celor 1228 de delegaţi oficiali din toate zonele
Transilvaniei

4
Bibliografie
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire
 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1-decembrie-1918-ziua-in-care-
romanii-au-facut-marea-unire