„Şcoala nevestelor”- Molière, Agnès –monolog

Vei crede că-i poveste, şi-i totuşi adevăr. Lucram la oscufie, sus pe
balcon, când iată,un tânăr foarte bine în stadă se arată, şi cumremarcă umila mea
prezenţă, adânc se ploconeşte făcând o reverenţă. Nevrând săpar mojică, pe loc,
la rândul meu, prin altă reverenţă l-am salutat şi eu. Elface încă una plecându-se
profund. Tot printr-o reverenţă la rândul meurăspund. El se întoarce şi face o a
treia. Eu nu mă dau bătută, răspund şi la aceea. El treceîncă o dată, de două ori,
de nouă ori, eu, care cu privirea mea mereu îlurmăream, o nouă reverenţă la
rândul meu făceam. Noroc că într-aceste şinoaptea a venit... Alminteri cine ştie,
mergeam la infinit, deoarece în cazulîn care mă dădeam bătută, ar fi putut să
creadă că eu sunt prost crescută.

Dimineaţa, şezând în prag, aci, veni la mine o babă, şi astfel îmi grăi:„Copila
mea, Prea-sfântu-i supărat. Mă tem din cer să nu trimită asupra tablestem, el te-a
făcut frumoasă, tu însă cu păcat te foloseşti de harul ce ţieţi l-a dat. Deci află că
un suflet se plânse chiar acuşi de rana dureroasă pecare i-o făcuşi.

– Un om rănit de mine? întrebatunci mirată.

– De tine, zice baba. Rănit demoarte, vai! E tânărul pe care aseară-l salutai.

– Dar cum se poate una ca asta, zic. Făcui să cadă din greşeală vreo oalăîn capul
lui?

– E asta-i! zice baba. Nu fusenici o oală. Cu ochii tăi, frumoaso, mi l-ai băgat în
boală.

– Vai, Doamne! zic. Asemenicuvinte mă uimsc. La ochi sunt eu bolnavă şi

lumea îmbolnăvesc? – Da , zicebaba. Curge din ochii tăi otravă, şi nu cunoşti,
măicuţă, puterea ei grozavă.Sărmanul om tânjeşte, puterile îl lasă, şi dacă -zice
baba cea miloasă- nu vrei să fi cu el puţin mai milostivă, întrei sau patru zile îi
rupem de colivă. – Vai Doamne!, zic. Aş plânge dedurere. Dar mie, bietul tânăr,
ce ajutor îmi cere? – Îţi cere, zice baba, unlucru de nimic. Să vie să te vadă şi să
vorbiţi un pic. Privirea ta, atâta maipoate să-l învie, căci pentru boala asta nu-i
altă doftorie. – Vai -ziceu- bucuroasă, păi, dacă e aşa, săvină să mă vadă de
câte ori o vrea!

Şi astfel veni la mine şi-lvindecai de boală. Acuma spune singur, făcui vreo
greşeală? Aş fi putut rămâneaşa, nepăsătoare, ştiind că, fără mine, sărmanul
tânăr moare? Eu, care simt însuflet durerea orişicui, şi care plâng în hohot când
văd murind un pui.