Professional Documents
Culture Documents
MIHAI IOVĂNEL
15 iunie 2019 – 130 de ani de la moartea lui M. Eminescu. Scriitorul a avut parte de o posteritate
zgomotoasă și agitată. De-a lungul acesteia a fost înhămat la căruța tuturor ideologiilor care au
traversat România și a fost abuzat de diverși cetățeni care l-au transformat în simbol, Poet
Național, Poet Nepereche, Luceafăr ș.a.m.d. Pentru a sugera geografia acestei posterități (care
începe de fapt în 1883, când Eminescu „înnebunește”, cum s-a înțeles în epocă tulburarea lui
bipolară), am antologat 10 poezii. Majoritatea sunt reproduse fragmentar.
Macedonski publică epigrama în 1883, imediat după ce Eminescu are căderea nervoasă care, cu
ajutorul medicinei românești, îi încheie cariera. Motivul este evident – cei doi erau dușmani
aprigi –, dar timing-ul este catastrofal pentru Macedonski: opinia publică, revoltată de atacarea
unui om bolnav, se întoarce împotriva sa. Macedonski va duce întreaga viață povara acestei
epigrame. De-a lungul timpului se va dezvinovăți zadarnic și contradictoriu, pretinzând alternativ
fie că n-a scris-o el, fie că nu știa de boala lui Eminescu, fie că destinatarul nu era Eminescu.
Această poezioară, datată 1885, este importantă din două motive: 1. reprezintă unul dintre
primele simptome ale valului de epigoni eminescieni care aveau să facă pustiu în poezia
românească vreme de câteva decenii; 2. oferă o primă mostră din adorația cvasireligioasă care
avea să tămâieze posteritatea lui Eminescu. Faptul că vine din partea iubitei poetului și că este
amestecată și cu ceva erotism master-slave de tip sclava Isaura vs Don Leoncio e cu atât mai
interesant. Oricum, genul de text croit parcă special pentru critica feministă.
1889 e anul morții lui Eminescu și începutul oficial al cultului său. Comparația cu Iisus făcută de
Traian Demetrescu („poetul Tradem” evocat de Bacovia) reușește să fure startul.
Pe cât a fost Caragiale de urât de legionari (inclusiv de Tânăra Generație a lui Cioran și Noica),
pe atât de iubit a fost Eminescu. Motivul? Evident, naționalismul și antisemitismul său,
sintetizate în Doina. Corneliu Zelea-Codreanu scria următoarele în Pentru legionari, evocând
orașul unde fusese student: „Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe
deasupra Iașului tăcut, cu chemări nepătrunse și cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor
înaintași. Studentul ieșean, în liniștea nopții târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile
întortocheate și străine ale Iașiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: «Cine-a
îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia...»”
Aron Cotruș, poet expresionist și legionar (nu neapărat în această ordine), i-a dedicat lui
Eminescu o plachetă în 1937. Reproduc un scurt fragment, în care lui Eminescu i se oferă rolul
de căpitan:
În anii 50, Beniuc va ajunge în fruntea scriitorilor și, cu mai toate pârghiile instituționale la
îndemână, va poza în noul Eminescu, chemat să zugrăvească construcția comunismului în
România. A publicat 100 de volume, din care rămâne o singură poezie, Pe o scândură cu actinii.
Dacă poeziile dedicate lui Eminescu în anii 50 păstrau o urmă de critică, reîntoarcerea
naționalismului în anii 60 îl va transforma pe poet într-un gogoloi inform de calități galactice.
Geniul lui Eminescu se confundă acum cu geniul poporului român, care se confundă cu geniul
lui Nicolae Ceaușescu.
Publicată în 1964, poezia lui Ion Brad oferă o mostră stilistică relevantă din ororile care vin:
Pentru gender balance, citez și din această poezie – tot din 1964 – de Nina Cassian. Sclava
Isaura revine:
Popii nu puteau sta departe de fojgăiala din posteritatea lui Eminescu. Și n-au stat.
Printre atâtea cruci, zvastici, secerișiciocane etc., printre atâția și atâția poeți care-l înrolează pe
Eminescu în te miri ce cruciadă, Tudor George e una dintre prezențele cele mai simpatice.
George, unul dintre boemii legendari ai anilor 60-80, care a versificat la kilometru și a consumat
cu tona, zice că l-ar întâlni pe Eminescu ca să aibă cu cine bea.
În încheiere, una dintre puținele piese care nu-l iau pe Eminescu la mișto. Apare în Sensul iubirii,
volumul de debut al lui Nichita Stănescu din1960, și oferă, cum ar zice la „Bravo, ai stil!”, un
Eminescu reinterpretat. Poemul îi este dedicat „lui Eminescu tânăr” – acelui Eminescu care
scrisese Strigoii: