Constant Tonegaru (1919-1952) și-a văzut publicată în timpul vieții o singură

carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă

Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par
azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii.
Poet din generația afirmată în anii ‘40, numită de-a lungul ultimei jumătăți de secol
ba „Generația pierdută” (în ciuda nepotrivirii evidente din preluarea acestei
sintagme a lui Gertrude Stein, ce se referea la scriitorii britanici și americani iviți în
preajma Primului Război Mondial), ba „Generația amânată” (titlul unei importante
contribuții memorialistice a lui Lucian Valea), Tonegaru este unul dintre poeții de
vârf ai perioadei.
Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, liderul grupării „Albatros” – poetul cel
mai dinamic, dar și mai rezistent, chiar și după opt decenii, al unui „desant”
alcătuit din personalități foarte diferite –, Tonegaru este un poet născut, autodidact
și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat, într-una dintre cele
mai tulburi perioade din istorie.
Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu câteva săptămâni înainte să
împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se
va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea
memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul
originar din Brăila.
Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre
principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui
Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole calde și
vibrante, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un
inocent și un exhibiționist (sigur, nu comparabil cu Bogza, dar totuși), un
melancolic greu de vindecat și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din
1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).
După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e
publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de
rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat,
nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E
arestat, aruncat în temniță, bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în
urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai
probabil, la o embolie pulmonară).
Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua
Venerii (1969) și ediția „definitivă” scoasă în 2003 de Editura Vinea și
intitulată Plantația de cuie.