Universitatea TITU MAIORESCU București

Facultatea de Finanţe - Bănci, Contabilitate şi Administrarea Afacerilor

Departamentul Economie, Contabilitate și Informatică de Gestiune
Lect. univ. dr. Luiza Melania Teodorescu

DISCIPLINA: DREPTUL AFACERILOR

Anul III I.D.
Anul universitar 2018-2019

CONȚINUTUL DE BAZĂ
SEMESTRUL II

I.INTRODUCERE: Dreptul afacerilor - caracterizare generală

a. definiție și obiect;
b. caracter interdisciplinar.

II. Norme juridice și instituții de drept public aplicabile domeniului

afacerilor:
a. infracționalitatea în afaceri - legea penală,
b. noțiunea de infracțiune, sancțiunile de drept penal și răspunderea penală
a persoanei fizice și juridice;
c. apărarea valorilor sociale prin mijloace de drept administrativ - actul
administrativ, definiție și clasificări;
d. regimul juridic al contravențiilor – noțiune și sancțiuni

III. Infracțiuni prevăzute în Codul penal, aplicabile în domeniul

afacerilor
a. infracțiuni contra patrimoniului ;
b. infracțiuni de corupție și de serviciu;
c. infracțiuni de fals.

IV. Infracțiuni prevăzute în legi speciale

a. infracțiuni privind societățile comerciale și registrul comerțului;
b. concurența neloială;
c. infracțiunea de spălare a banilor;
d. infracțiuni privind regimul bancar și al cecului;
1
 e. infracțiuni privind regimul contabilității;
f. evaziunea fiscală.

V. Autorități specializate la nivel statal în prevenirea și combaterea

faptelor ilicite din sfera activităților economico-financiare: Curtea de
Conturi

VI. Dispoziții de drept al muncii cu incidență în afaceri:

a. contractul colectiv de muncă;
b. contractul individual de muncă;
c. răspunderea juridică.

VII. Dispoziții de drept internațional privat cu implicații în afaceri:

a. norme conflictuale;
b. frauda la lege;
c. excepția de ordine publică;
d. legislația aplicabilă raportului juridic de afaceri ce prezintă un element
extraneu.

FORMA DE EVALUARE

Examen scris

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal, partea generală, Editura Universul
Juridic, București, 2014.
Marcel Ioan Rusu, Drept penal, partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014.
V. Vedinas, Drept administrativ – Curs universitar, ed. a-X-a revazuta si actualizata , Ed.
Universul Juridic , București 2017
M. Udroiu , Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal , Ed.C.H.Beck, ed. a-3a, Buc. 2016
M. Udroiu , Drept penal. Partea speciala, Ed. C.H. Beck, iulie 2016;
B. Vîrjan, I. A. Barbu, M. Gorunescu, A. Boroi – Drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck,
ediția 5, august 2016
I.T.Ștefănescu , Tratat teoretic si practic de drept al muncii, ed. a-III-a revizuita si adaugita ,
Ed. Universul Juridic, București 2014
Noul Codul Penal.

2
 DREPTUL AFACERILOR

I.INTRODUCERE: - CARACTERIZARE GENERALĂ

a. DEFINIȚIE ȘI OBIECT
b. CARACTER INTERDISCIPLINAR

1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Noțiunea dreptului afacerilor

Disciplina de studiu Dreptul afacerilor este o materie pluridisciplinară sau

interdisciplinară, care presupune instituții și norme juridice, atât de drept public, cât și de
drept privat, instituții care au legătură cu afacerile. Este depăşit cadrul raporturilor juridice
dintre comercianţi, specific dreptului comercial şi se trece în alte ramuri ale dreptului –
dreptul financiar, dreptul bancar, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul comercial,
dreptul familiei, muncii, drept internaţional public și privat, precum şi elemente de drept
european al afacerilor.

IMPORTANŢA cunoaşterii dreptului afacerilor -

- Importanţă practică, în primul rând pentru subiectele participante la aceste raporturi
juridice; scopul este înlăturarea „riscurilor juridice” sau a posibilităţii unei „afaceri
dezavantajoase”, cunoaşterea mijloacelor juridice de atenuare sau de înlăturare a efectelor
acestor riscuri; ansamblul de norme juridice, care, coroborate au drept rezultat o afacere
eficientă.
- Importanţă din punct de vedere ştiinţific, în sensul că dreptul afacerilor nu se reduce la nici
una dintre ramurile de drept la care face trimitere. Este o ştiinţă interdisciplinară, care aparţine
atât dreptului public cât şi celui privat şi care reglementează încheierea, desfăşurarea,
garantarea şi încetarea unei afaceri.

Obiectul reglementării.
Dreptul afacerilor reglementează :
- relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în momentul
desfiinţării(lichidării);
- implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri – în concret, reglementarea relaţiilor ce
se stabilesc între stat, pe de o parte, şi comerciant, pe de altă parte (administrative,
fiscale, penale), relevând intervenţia statului în economie;
- implicaţiile ramurilor de drept privat în afaceri.

Reglementările care au incidenţă în dreptul afacerilor, privesc următoarele probleme.

 Adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor
contractuale, cum ar fi:
1. punerea în întârziere a debitorului când este cazul;
2. luarea unor măsuri conservatorii;
3
3. garanţii.
 Cunoaşterea condiţiilor în care un acord, indiferent de denumire - protocol, factură,
prospect – este un veritabil contract, precum şi forţa obligatorie a negocierilor şi a tratativelor,
prealabile încheierii unei afaceri.
 Cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind:
1. clauza penală;
2. clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligaţiile
contractuale asumate de partenerii de afaceri.
 Necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, dacă raporturile
juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor cu caracter imperativ (de ordine publică).
 Implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de transmitere (de circulaţie) a
acestora.
 Acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor.
 Consecinţele înscrierii creanţelor într-un cont curent.
Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public
1. conţine raporturi juridice de drept administrativ, concretizate în acte administrative
individuale, aplicabile afacerilor;
2. conţine raporturi juridice de drept fiscal, care se nasc între comercianţi, stabilirea şi
perceperea impozitului pe profit, a altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească
comercianţii faţă de stat;
3. raporturi juridice de drept penal al afacerilor, care incriminează faptele şi stabileşte
pedepsele corespunzătoare acestora, fapte legate de existenţa şi de realizarea afacerilor.
Aceste infracţiuni sunt prevăzute în Codul penal și în legi speciale penale sau
extrapenale.

*legea generală care este Codul penal

a) Titlul II - infracţiuni contra patrimoniului – Capitolul I: furtul, cu forma sa calificată,
abuzul de încredere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, bancruta simplă, bancruta
frauduloasă, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea
licitațiilor publice. Capitolul IV: frauda informatică, efectuarea de operațiuni financiare în
mod fraudulos, acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos.
b) Titlul III – infracţiuni privind autoritatea și frontiera de stat – Capitolul I: ultrajul,
uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii,
sustragerea de sub sechestru.
c) Titlul IV – infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei – nedenunțarea, omisiunea sesizării
organelor judiciare, inducerea în eroare a organelor judiciare, favorizarea făptuitorului,ş.a.
d) Titlul V– infracţiuni de corupție și de serviciu
- Capitolul I – infracțiuni de corupție: luarea de mită, darea de mită, traficul de influență,
cumpărarea de influență, fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia,
ș.a.
- Capitolul II - infracţiuni de serviciu: delapidarea, purtarea abuzivă, abuzul în serviciu,
neglijenţa în serviciu, conflictul de interese, divulgarea informațiilor secrete de stat,
divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, neglijența în păstrarea
informațiilor, obținerea ilegală de fonduri, deturnarea de fonduri
e) Titlul VI – infracţiuni de fals – falsificarea de monede, falsificarea de titluri de credit sau
4
instrumente de plată, punerea în circulație de valori falsificate, falsul în înscrisuri oficiale, sub
semnătură privată, în declaraţii, privind identitatea, uzul de fals, falsul intelectual.

*Legi speciale penale şi extrapenale.

a) infracţiuni privind societăţile comerciale(lg.31/1990) şi registrul comerţului
(lg.26/1990);
b) infracţiuni privind combaterea evaziunii fiscale :lg.241/2005)
c) infracţiuni prevăzute în Legea privind contabilitatea, nr. 82/1991, republicată.
d) infracţiuni privind regimul bancar (OUG nr.99 din 6.12.2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului – M.Of.1027/2006(a intrat în vigoare la 1 ian 2007) – aprobată,
completată şi modificată prin Legea nr.227/2007, M.Of.480/iulie 2007.
e) infracţiuni prevăzute de Legea pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
nr. 656/2002
f) infracţiuni privind valorile mobiliare şi bursele de valori – OUGnr.28/2002 privind
valorile mobiliare, serviciile financiare şi pieţele reglementate; OUGnr.25/2002 privind
aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
g) infracţiuni privind regimul vamal – Codul vamal
h) infracţiuni privind concurenţa neloială Lg.11/1991;faptele de concurenţă neloială
atrag sancţiuni civile, contravenţionale şi penale-art.301Cp şi art.5 din lege.
i) infracţiuni privind protecţia proprietăţii intelectuale.
j) infracţiuni prevăzute în Lg nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, modificată prin: OUG nr.43/2002, Lg.161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, Lg.521/2004.
k) infracţiuni privind regimul taxei pe valoarea adăugată;
l) infracţiuni privind societăţile de asigurări și reasigurări.

Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept privat.

1. Conţine raporturi juridice de drept civil :
- regimul juridic al bunurilor;
- capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept, participante la
raporturile juridice civile sau comerciale
2. Conţine raporturi juridice de drept comercial
- normele juridice care stabilesc regimul juridic al fondului de comerţ;
- contractele comerciale – consignaţie, comision, mandat, credit bancar, contract de report.
- operaţiuni de bancă şi schimb.
Dacă termenii comerţ şi comercial desemnează operaţiunile legate de marfă
(distribuţie şi, uneori, activitatea de producţie), dreptul afacerilor are un domeniu de
reglementare mai vast, acoperind şi faza de producţie.
3. Dreptul afacerilor presupune (ataşează) existenţa unor dispoziţii de dreptul muncii
în ipoteza angajării de salariaţi pentru realizarea activităţii de comerţ:
- încheierea, modificarea, încetarea contractului de muncă;
- răspunderea disciplinară şi patrimonială a celui angajat de comerciant, ori de alt participant
la afaceri (persoană fizică/persoană juridică).
4. Uneori pot interveni şi dispoziţii de drept internaţional privat, dacă raportul juridic
5
de dreptul afacerilor prezintă cel puţin un element extraneu, element care ridică problema
legii aplicabile acestui raport juridic. Elementul de extraneitate se poate consta în:
- normele conflictuale;
- frauda la lege;
- excepţia de ordine publică;
- trimiterea şi retrimiterea.
5. Dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea litigiilor care apar între partenerii de
afaceri. Normele juridice de drept procesual civil şi penal, interesează sub aspectul:
- procedurii de soluţionare a litigiilor civile, penale şi comerciale, care au legătură cu
afacerile;
- competenţei materiale şi teritoriale a organelor de jurisdicţie.
6. România, ca stat membru al OMC şi al UE este interesată şi de dreptul european al
afacerilor. Tratatul de la Maastricht prevede o politică comercială comună statelor membre şi
reguli destinate să asigure:
- libera circulaţie a persoanelor;
- libera circulaţie a serviciilor;
- libera circulaţie a mărfurilor;
- libera circulaţie a capitalurilor.

Termenul afacere are două înţelesuri:

În sens restrâns, afacerea reprezintă încheierea unei operaţiuni cu caracter comercial

sau investirea unei sume de bani într-o întreprindere unipersonală sau societară.
În sens larg, afacerea reprezintă viaţa unei întreprinderi, din momentul înfiinţării ei,
până în momentul dizolvării.
Datorită caracterului interdisciplinar, în cadrul raporturilor de drept al afacerilor,
subiectele sunt fie pe poziţie de subordonare, fie pe poziţie de egalitate juridică. Afaceristul
poate începe cu un raport juridic de drept public – obţinerea unei autorizaţii, care este un act
administrativ - şi poate continua cu un raport de drept privat, esenţialmente civil – cumpărarea
unui teren pentru o construcţie.

Izvoarele dreptului afacerilor sunt scrise şi se regăsesc în sistemul actelor

normative, în vigoare; se aplică atât acte normative interne, cât şi documente internaţionale,
dar ratificate de România sau la care România să fi fost parte. Uzanţele interesează atât din
perspectiva raporturilor juridice de drept intern, cât și din perspectiva raporturilor de comerţ
internaţional.
În dreptul afacerilor există trei categorii de norme juridice.
1. Norme juridice de drept material sau substanţial, care reglementează relaţiile sociale care
se nasc în cadrul afacerilor.
2. Norme juridice procedurale, care reglementează modul de soluţionare al litigiilor, de
tragere la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni.
3. Norme juridice care determină legea aplicabilă, în cazul unui raport juridic cu element
extraneu.
Lex Voluntatis este normă conflictuală de drept internaţional privat în temeiul căreia
condiţiile de fond şi efectele contractului (mai puţin capacitatea juridică a părţilor), sunt
6
reglementate de legea desemnată de părţi. Voinţa părţilor cu privire la alegerea dreptului
aplicabil urmăreşte evitarea unui conflict de legi, prin soluţionarea lui anticipată. Această lege
este lex causae sau lex contractus şi apare în contract la clauza „lege aplicată contractului”.
Lex causae subsumează întregul sistem de drept al ţării în cauză.
De exemplu,
- în materie de bancă, toate contractele au lex causae legea ţării unde banca îşi are
sediul;
- în cazul contractului de societate, legea aplicabilă, în tăcerea părţilor, este lex loci
executionis, adică legea locului de executare a contractului; în lipsa unei prevederi
contrare, sediul principal al societăţii comerciale este locul unde se execută un
contract, iar legea incidentă să guverneze modul de executare a obligaţiilor este aceea
a ţării unde se află sediul societăţii comerciale.

II. NORME JURIDICE ȘI INSTITUȚII DE DREPT PUBLIC

APLICABILE DOMENIULUI AFACERILOR:
a. infracționalitatea în afaceri - legea penală;
b. noțiunea de infracțiune, sancțiunile de drept penal și răspunderea penală
a persoanei fizice și juridice;
c. apărarea valorilor sociale prin mijloace de drept administrativ - actul
administrativ, definiție și clasificări;
d. regimul juridic al contravențiilor – noțiune și sancțiuni

2. Norme juridice și instituții de drept public aplicabile domeniului afacerilor

A. Infracționalitatea în afaceri . Legea penală.

Aplicarea legii penale în spațiu

Aplicarea legii penale în spațiu: Noțiune. Aspecte generale privind aplicarea legii penale
în spațiu.

Legea penală este expresia suveranităţii statului care o adoptă şi deci ea se aplică în
exclusivitate pentru infracţiunile comise pe teritoriul statului respectiv.
Reglementarea acestei instituţii aduce soluţii pentru aplicarea legii penale române şi în
cazul în care infracţiunile se săvârşesc în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriile altor state
unde suveranitatea statului român nu se poate manifesta, dar există elemente de interes pentru
statul român care justifică aplicarea legii naţionale precum, calitatea făptuitorului sau a
victimei, prevederea faptei de către legea penală română, valoarea socială protejată, obligaţii
asumate prin acte internaţionale.
Aplicarea legii penale în spaţiu este reglementată prin principii aplicabile, fie când
infracţiunea este săvârşită pe teritoriul ţării, fie când infracţiunea este comisă în afara
teritoriului ţării.

7
Teritorialitatea legii penale
Art. 8 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul
României.
(2) - Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu
solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
(3) - Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe
teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România.
(4) - Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-
a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracțiunii.
Legea penală română se aplică conform principiului teritorialităţii când:
- s-a săvârşit o infracţiune pe teritoriul ţării;
- prin infracţiune comisă înţelegem ceea ce prevede art. 174 - Prin săvârșirea unei
infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la
comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
Teritoriul este definit prin elemente terestre, aeriene şi acvatice astfel: Prin teritoriul
României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și
spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Legea penală română se aplică şi infracţiunilor comise pe nave care circulă sub
pavilion românesc şi se află în apele teritoriale altor state sau în porturile acestora, precum şi
infracţiunilor săvârşite pe o aeronavă înmatriculată în România, care zboară în spaţiul aerian
al altei ţări sau se staţionează în aeroporturile acestora.
Pe teritoriul României, pe o navă sau pe o aeronavă română s-a comis fie şi numai
actul de executare sau de participaţie ori s-a produs numai rezultatul (teoria ubicuităţii). Ex.
loviturile aplicate pe teritoriului statului străin au dus la decesul victimei pe teritoriul
României.
Nu ne interesează statutul infractorului sau al victimei, tipul infracţiunii comise.
Legea penală română nu se aplică conform principiului teritorialităţii în cazul:
imunităţii de jurisdicţie penală; al trupelor militare străine care staţionează pe teritoriul ţării
sau sunt în trecere; infracţiunilor comise pe nave sau aeronave militare sau care sunt folosite
în scop guvernamental; când există tratate internaţionale ratificate de România şi prin care se
dispune altfel decât în legea naţională; infracţiunilor comise pe nave sau aeronave comerciale
aflate în porturi sau aeroporturi româneşti şi nici infracţiunilor comise pe nave comerciale
străine care circulă prin marea teritorială.
De la acest ultim caz există şi excepţii: infractorul este cetăţean român sau apatrid cu
domiciliul în România; infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, a unui
cetăţean român sau a unei persoane rezidente în România; s-a solicitat intervenţia autorităţilor
române etc.

Personalitatea legii penale

8
 Art. 9 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului
țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa
prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) - În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta
este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost
comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.
(3) - Punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul
mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de
până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără
ca durata totală să depășească 180 de zile.

Principiul este reglementat în două ipoteze.

În prima ipoteză condiţiile sunt următoarele:
1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
2. Infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română la momentul comiterii
infracţiunii;
3. Fapta să fie infracţiune numai potrivit legii penale române;
4. Infracţiunea să fie de o anume gravitate, cerinţă reflectată în pedeapsa prevăzută de
legea penală română, care trebuie să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10
ani;
5. Să existe autorizarea prealabilă a procurorului general.
6. Infracţiunea se poate săvârşi în întregime sau parţial.
În a doua ipoteză condiţiile sunt următoarele:
1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
2. Infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română la momentul comiterii
infracţiunii;
3. Infracţiunea să fie pedepsită de legea penală română cu pedeapsa închisorii de cel mult
10 ani sau cu amendă;
4. Dubla incriminare;
5. Să existe autorizarea prealabilă a procurorului general.
6. Infracţiunea poate fi comisă şi într-un loc care nu aparţine jurisdicţiei niciunui stat;
7. Infracţiunea se poate săvârşi în întregime sau parţial;
8. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină dispoziţii
contrate legii naţionale (caracterul subsidiar al principiului).

Realitatea legii penale

Art. 10 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului
român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române.
(2) - Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu
face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
9
Condiţiile necesare aplicării acestui principiu sunt următoarele:
1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
2. Infracţiunea să fie comisă împotriva statului român, contra cetăţeanului român ori
contra persoanei juridice române;
3. Nu este necesară dubla incriminare;
4. Infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid;
5. Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale să existe autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ;
6. Fapta să nu facă obiectul unei proceduri judiciare în statul pe al cărui teritoriu s-a
comis;
7. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină dispoziţii
contrate legii naţionale (caracterul subsidiar al principiului).

Universalitatea legii penale

Art. 11 (1) - Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute
în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără
cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a. s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în
temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a
statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b. s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.
(2) - Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a
săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori
este considerată ca executată.
(3) - Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează
potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

Pentru a se aplica legea penală română conform acestui principiu sunt necesare
următoarele condiţii:
1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;
2. Infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid;
3. Infractorul să se afle benevol pe teritoriul României;
4. Infracţiunea să nu atragă incidenţa principiului realităţii;
5. Victima nu trebuie să fie statul român, cetăţeanul român sau persoana juridică română;
6. Infracţiunea să fie dintre acelea pentru care statul român şi-a asumat prin tratate
internaţionale obligaţia să o reprime, indiferent dacă există sau nu dublă incriminare (genocid,
crima organizată, terorism etc.);
7. Statul român ca stat solicitat refuză extrădarea sau predarea infractorului;
8. Să nu existe, potrivit legii statului pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, o cauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal sau
executarea pedepsei, iar pedeapsa să nu fi fost executată ori să nu se fi prescris executarea;
9. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină dispoziţii
contrate legii naţionale (caracterul subsidiar al principiului).

10
Alte dispoziţii incidente în instituţia aplicării legii penale în spaţiu
Art. 12 - Dispozițiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internațional la care România este parte.
Art. 13 - Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici
ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale,
nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.
Art. 14 (1) - Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la
care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.
(2) - Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii
Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii.
(3) - Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în condițiile
legii.

Aplicarea legii penale în timp

Aplicarea legii penale în timp

Instituţia aplicării legii penale în timp stabileşte în acord cu principiul legalităţii
incriminării şi al sancţiunilor de drept penal regulile pe baza cărora să se aplice legea penală
faptelor comise şi prevăzute ca infracţiuni având în vedere, pe de o parte, durata limitată a
aplicării legii penale, iar, pe de altă parte, modificările ce intervin asupra prevederilor
incriminatorii, precum şi condiţiile speciale care determină adoptarea acestora.
Aplicarea legii penale în timp este reglementată prin intermediul principiilor cuprinse
în art. 3-7 Cod pen. şi asigură ca nicio faptă să nu constituie infracţiune şi nicio pedeapsă să
nu fie stabilită în absenţa unei legi în vigoare la momentul săvârşirii faptei.

Principiul activității legii penale

Art. 3 - Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în
vigoare.
Aplicarea legii penale conform acestui principiu presupune cunoaşterea următoarelor
noţiuni:
Legea penală - Art. 173 - Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter
penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data
adoptării lor aveau putere de lege.
Infracţiune săvârşită - Art. 174 - Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei
infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca
infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în
calitate de coautor, instigator sau complice.
Aplicarea legii penale înseamnă că aceasta îşi produce efectele în perioada cuprinsă
între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare. În această perioadă legea
penală este activă.
Legea penală intră în vigoare:
- la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial. Cele 3 zile se calculează începând
cu ziua publicării;
- la o dată ulterioară prevăzută în textul legii;

11
 - legiuitorul poate să prevadă un termen mai mare pentru intrarea în vigoare (în cazul
legii complexe);
- când ordonanţa de urgenţă cuprinde dispoziţii penale, aceasta intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial sub condiţia depunerii ei în prealabil la Camera
competentă a fi sesizată pentru a fi dezbătută în procedura de urgenţă.
Legea penală iese din vigoare:
- prin abrogare expresă când legea nouă prevede explicit că legea veche se abrogă total
sau parţial;
- prin abrogare tacită când legea nouă ia locul legii vechi reglementând aceeaşi sferă de
relaţii sociale;
- ajungerea la termen, prezentă în cazul legilor temporare, în conţinutul cărora este
prevăzută data ieşirii din vigoare;
- suspendarea temporară a aplicării se întâlneşte în situaţia în care două norme în
vigoare reglementează concomitent aceeaşi materie, dar una are caracter general, iar
alta caracter special. Se va aplica norma specială;
- nu se confundă abrogarea cu desuetudinea, care înseamnă trecerea unei perioade de
timp în care dispoziţia penală în vigoare nu s-a aplicat, dar care continuă să constituie
temei legal pentru incriminare şi sancţionare.

Principiul neretroactivității legii penale.

 Deşi nu mai este prevăzut direct ca principiu în noul Cod penal, nu înseamnă că s-a
renunţat la regula instituită şi anume, legea penală nu se aplică faptelor care la data comiterii
lor nu erau prevăzute ca infracţiuni. Prin acest principiu se interzice aplicarea unei legi penale
în vigoare pentru fapte comise anterior activităţii ei şi care nu au fost prevăzute ca infracţiuni,
dar sunt prevăzute în legea penală nouă. Dacă s-ar aplica legea nouă în vigoare faptelor
comise anterior existenţei ei, ar însemna ca legea să retroactiveze, încălcându-se principiul
legalităţii incriminării.
 De la principiul neretroactivităţii fac excepţie legile penale mai favorabile pentru
făptuitor şi care intră în vigoare după comiterea faptei.

Principiul retroactivității legii penale.

Art. 4 - Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale
ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi.
 Prin acest principiu legiuitorul reglementează aplicabilitatea legii noi de
dezincriminare infracţiunilor comise înainte de intrarea ei în vigoare, dar pe care legea
nouă nu le mai prevede ca infracţiuni.
 Principiul se aplică pe perioada cuprinsă între săvârşirea infracţiunii şi intrarea în
vigoare a legii noi de dezincriminare şi indiferent de stadiul procesual.
 Constatarea dezincriminării se face în concret comparând fapta comisă cu norma de
incriminare. Neregăsirea unui singur element din norma de incriminare, obiectiv sau
subiectiv, în fapta determinată duce la constatarea dezincriminării. Ex. nu mai au

12
 corespund în noul Cod penal infracţiunile de prostituţie, cerşetorie, tulburarea folosinţei
locuinţei.
 Nu sunt dezincriminate infracţiunile atunci când denumirea a fost schimbată, dar s-a
păstrat textul incriminator sau textul a fost doar modificat pierzând anumite elemente.
 Legea de dezincriminare produce efecte asupra tuturor sancţiunilor de drept penal
pedepse principale, complementare, accesorii, măsuri educative, măsuri de siguranţă, a
căror executare încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
 Legea de dezincriminare produce efecte şi asupra consecinţelor penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la acele infracţiuni, care încetează, excepţie făcând obligaţiile
civile asupra cărora se va pronunţa instanţa penală sau civilă, după caz.
 Efectele legii de dezincriminare se produc asupra oricărei faze procesuale, urmărire
sau judecată, determinând clasarea dosarului sau achitarea inculpatului în faza de judecată.

Principiul ultractivității legii penale.

Art. 7 (1) - Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era
în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
(2) - Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a
cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.
Acest principiu exprimă ideea că o lege deşi a ieşit din vigoare se va aplica pentru
infracţiunile comise în perioada când aceasta a fost activă, infracţiuni a căror urmărire penală
sau judecată nu a fost finalizată în intervalul de timp cât legea şi-a produs efectele. Tipul de
lege reprezentativ pentru principiul ultraactivităţii este legea penală temporară. Dar şi legea
penală mai favorabilă, legea veche, în cauzele nedefinitiv judecate, determină ultraactivitatea,
însă regula în această materie o formează legea temporară.
Sediul legii penale temporare este în art. 7 Cod pen., unde aceasta este definită şi îi
stabileşte şi regimul juridic.
Legiuitorul defineşte în două moduri legea temporară. Pe de o parte, se defineşte legea
temporară propriu-zisă, prin indicarea expresă în cuprinsul acesteia a datei de ieşire din
vigoare, iar, pe de altă parte, este definită legea excepţională, o variantă de specie a acesteia,
care se adoptă în împrejurări de excepţie precum, calamităţi naturale, stare de urgenţă, stare de
asediu şi a cărei durată depinde de exixtenţa cauzei care a determinat adoptarea legii.
Prin urmare, diferenţa dintre cele două tipuri de legi temporare o stabileşte cauza care
a impus necesitatea existenţei unei asemenea legi, care constituie excepţie şi nu regulă, şi
modalitatea ieşirii din vigoare.
Regimul legii penale temporare
- se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât s-a aflat în vigoare;
- prevederile incriminatorii, sancţionatorii, procedurale ale acesteia sunt mai aspre
având în vedere motivul care a determinat necesitatea legii;
- îşi produce efectele atât în baza principiului activităţii legii, cât şi ultraactivând,
aceasta tocmai datorită faptului că având, de regulă, o perioadă scurtă de aplicare nu se
poate finaliza procesul penal cu pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare în
perioada activităţii acesteia.
Dacă nu ar ultraactiva, prevederile sale ar fi eficiente o scurtă perioadă de timp, fapt
ce contrazice raţiunea acestui tip de lege, iar faptele penale comise în perioada activităţii ei
pot spori, pentru că vor ieşi de sub dispoziţiile sale severe şi vor intra sub prevederile legii
13
care o succede, acestea fiind mai favorabile.

 Este o excepţie de la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, inclusiv a

legii de dezincriminare. Legea temporară se va aplica şi după ieşirea ei din vigoare, chiar dacă
îi urmează o lege mai blândă.

Aplicarea legii penale în situații tranzitorii.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile.

Suntem în prezenţa unei situaţii de tranziţie atunci când o infracţiune săvârşită sub
imperiul unei legi este judecată sub prevederile altei legi.
Retroactivitatea este o excepţie de la principiul neretroactivităţii şi este consacrată în
Constituţie (art. 15 alin.2 Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile).
Regula în astfel de situaţii este de a se aplica legea penală mai favorabilă care poate fi,
atât legea veche cât şi legea nouă şi aceasta, fie va ultraactiva (când legea veche este mai
favorabilă), fie va retroactiva (când legea nouă este mai favorabilă).
Raţiunea acestui principiu este dată de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei,
care trimite spre aplicarea legii penale în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi în
măsura în care nu mai este posibil, să va aplica legea nouă doar dacă este mai favorabilă (deci
va retroactiva), însă legea nouă nu va retroactiva dacă prevederile ei sunt mai aspre (va opera
neretroactivitatea acesteia), ci se va aplica legea veche, ca lege în vigoare la momentul
săvârşirii infracţiunilor.
De asemenea, din acelaşi principiu rezultă şi cerinţa ca incriminarea şi pedeapsa să fie
prevăzute de lege nu numai la momentul comiterii infracţiunii, ci şi la momentul condamnării,
iar atunci când legea nouă prevede o pedeapsă mai uşoară decât legea veche, trebuie
respectată voinţa legiuitorului exprimată într-o lege în vigoare şi nu în legea veche abrogată,
numai pentru faptul că a fost în vigoare la momentul comiterii infracţiunii.

Aplicarea legii penale mai favorabile este reglementată în două situaţii ce au în vedere
succesiunea legilor penale raportată la momentul condamnării definitive.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate
Art. 5 (1) - În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) - Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări
sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins
dispoziții penale mai favorabile.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Art. 6 (1) - Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

14
(2) - Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și
până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa
închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru
acea infracțiune.
(3) - Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată
se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă.
Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau
în parte executarea amenzii.
(4) - Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta,
dacă este mai favorabilă.
(5) - Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare
și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) - Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.
(7) - Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în
cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă
sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(6).

Efectele legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive sunt mai restrânse,
în sensul că se răsfrâng numai asupra pedepselor aplicate, fără a afecta şi alte instituţii. Prin
legea nouă se poate schimba sau tipul pedepsei sau maximul special, care trebuie să fie mai
mic decât pedeapsa concret aplicată;

Situaţiile reglementate de art. 6 sunt următoarele:

 Când durata/cuantumul pedepsei închisorii sau al amenzii aplicate este mai mare decât
maximul special al pedepsei închisorii/amenzii prevăzută de legea nouă, pedeapsa aplicată
se reduce la acest maxim.
 Când pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă, iar legea nouă prevede pentru
aceeaşi infracţiune numai pedeapsa închisorii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu
maximul special al pedepsei închisorii.
 Când pedeapsa aplicată este închisoarea, iar pentru aceeaşi infracţiune legea nouă
prevede numai pedeapsa amenzii, închisoarea se înlocuieşte cu amenda, sub condiţia de a
nu se depăşi maximul special. Înlocuirea este obligatorie. Pedeapsa amenzii poate fi
înlăturată în tot sau în parte, ţinând seama de partea executată din pedeapsa închisorii.
Înlăturarea este facultativă.
 Aplicarea legii penale mai favorabile nu este influenţată de modul de executare a
pedepsei, în stare de detenţie sau în stare de libertate ca urmare a suspendării sub
supraveghere sau a liberării condiţionate.
 Când infractorul este minor şi faţă de acesta s-a luat o măsură educativă şi aceasta
intră sub incidenţa legii penale mai favorabile, fie nu se mai execută dacă nu a fost încă şi
nu mai este prevăzută de legea nouă, fie dacă este prevăzută se va executa în conţinutul şi
în limitele acesteia, numai dacă este mai favorabilă.

15
  Legea nouă mai favorabilă produce efecte şi asupra pedepselor complementare şi a
măsurilor de siguranţă astfel: când legea nouă este mai favorabilă sub aspectul pedepsei
principale sau a măsurii educative, pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă
aplicate şi neexecutate până la data intrării în vigoare a legii noi, nu se mai execută, iar
pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă care sunt prevăzute şi în legea nouă, se
execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
 Când legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepsei complementare sau
al măsurii de siguranţă, acestea se vor executa conform prevederilor din legea nouă.
 În cazul acestei ipoteze, pedeapsa principală din noua lege este, fie neschimbată faţă
de legea veche, fie mai blândă decât legea veche, fie mai aspră.
Legea penală mai favorabilă se aplică şi persoanelor care au executat deja pedeapsa
până la intrarea în vigoare a legii noi sau a căror pedeapsă se consideră a fi executată, acestea
beneficiind de legea nouă prin efectele ei asupra instituţiilor recidivei, reabilitării, amânării
sau suspendării sub supraveghere a pedepsei.

B. NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE, SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL ȘI

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI FIZICE ȘI JURIDICE.

Infracțiunea

Infracțiunea: Definirea infracțiunii. Sediul materiei. Trăsăturile esențiale ale

infracțiunii: prevederea în legea penală, vinovăția, nejustificarea și imputabilitatea.

Art. 15 (1) - Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
(2) - Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Legiuitorul defineşte infracţiunea prin patru trăsături esenţiale şi anume:

 Prevederea faptei în legea penală.

Trăsătura este consecinţa principiului legalităţii incriminării, potrivit căruia ”legea
penală prevede faptele care constituie infracţiuni”. Prevederea faptei care constituie
infracţiune constă în elaborarea de norme în care legiuitorul descrie fapta interzisă sau impusă
într-un model abstract căruia îi vor corespund acele fapte care întrunesc în concret toate
condiţiile prezente în norma de incriminare.
Deci în Codul penal regăsim forma (modelul) tip al unei anume infracţiuni în timp ce
în realitate sunt numai faptele care, în urma comparării cu forma tip, vor fi calificate ca fiind
infracţiuni numai dacă datele, împrejurările concrete în care au fost comise se regăsesc în
norma de incriminare căreia îi corespunde fapta.
Trăsătura se şi numeşte a tipicităţii tocmai datorită corespondenţei dintre fapta reală şi
forma tip din norma de incriminare. Numai în urma acestei corespondenţe fapta reală va fi
considerată o anume infracţiune şi autorul ei tras la răspundere penală. Neîntrunirea unei

16
singure condiţii de către fapta reală, dintr-o anume normă, înseamnă că fapta nu constituie
acea infracţiune şi, poate, nu constituie nici ilicit penal.
Prin urmare, faptei concrete poate să îi lipsească, fie un element obiectiv (urmarea
specifică unei anume infracţiuni sau modalitatea normativă de săvârşire), fie un element
subiectiv (forma de vinovăţie, scopul), fie valoarea socială protejată sau o trăsătură a acesteia.
De ex. tragerea cu pistolul într-o persoană, fără a şti că aceasta suferise cu puţin timp
înainte un atac de cord şi deci nu mai era o persoană în viaţă la momentul comiterii acţiunii de
ucidere, nu constituie infracţiunea de omor. În exemplul dat, lipseşte valoarea socială aşa cum
aceasta este protejată de legiuitor, adică persoana fizică în viaţă.

 Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

Trăsătura are în vedere realizarea unei condiţii de natură subiectivă, vinovăţia, dar nu
ca element subiectiv constitutiv al unei anume infracţiuni, prezent în norma de incriminare, ci
ca trăsătură generală, esenţială a oricărei infracţiuni.
Evidenţierea distinctă a vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii este considerată
a fi de prisos, întrucât faptul că o faptă pentru a fi infracţiune trebuie comisă şi cu vinovăţie,
este deja exprimat indirect în trăsătura imputabilităţii şi deci nu mai era necesar să fie reţinută
în afara acestei trăsături.
Însă, prezenţa separată a vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii pune mai bine
în evidenţă deosebirea ei de vinovaţia ca element subiectiv constitutiv al unei anume
infracţiuni şi care este cuprinsă în prima trăsătură, prevederea faptei ca infracţiune de către
legea penală.

 Fapta să fie nejustificată.

Trăsătura are în vedere faptul că, deşi fapta concretă corespunde modelului abstract, ea
poate să nu fie infracţiune, pentru că a fost comisă în prezenţa unor cauze care justifică
săvârşirea faptei, cauze general admise de ordinea juridică şi care duc la nereţinerea acelei
fapte ca infracţiune.
Acest fapt este posibil, pentru că nu întotdeauna persoana care a comis infracţiunea a
exprimat prin fapta sa o atitudine contrară legii (antijuridică), ci admitem că poate fi obligată
să acţioneze astfel şi aceasta se datorează unor anume cauze pe care legiuitorul le-a numit
justificative, iar existenţa acestora la momentul comiterii faptei înlătură caracterul nejustificat
al acesteia.

 Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Prin această trăsătură legiuitorul a valorificat cele două aspecte ale oricărei fapte şi
prin urmare şi ale infracţiunii şi anume, aspectul obiectiv şi aspectul subiectiv, fapt ce a
permis fundamentarea dreptului penal pe principiul răspunderii subiective şi nu obiective.
Trăsătura arată că nu este suficient ca o persoană să comită fapta doar fizic, ci să aibă
şi posibilitatea de a-şi reprezenta fapta şi consecinţele acesteia, de a înţelege semnificaţia
faptei sale (că aceasta este contrară legii), dar şi posibilitatea de a fi liberă să aleagă dacă se va
conforma conduitei prescrise de normă sau o va încalca.

17
 Faptul că lipseşte această posibilitate se datorează unor cauze care fac ca fapta să nu
poată fi imputabilă persoanei şi deci aceasta să nu fie responsabilă, în acest context neputând
răspunde penal.

Formele vinovăţiei
Art. 16 (1) - Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de
vinovăție cerută de legea penală.
(2) - Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3) - Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) - Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5) - Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) - Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu
intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod
expres.

 Forma în care se prezintă vinovăţia este prezentată explicit de către legiuitor în art. 16
Cod pen., unde vinovăţia este prezentă ca element subiectiv constitutiv (element tipic) şi nu ca
trăsătură generală, esenţială a infracţiunii.
 Vinovăţia exprimă atitudinea psihică de conştiinţă şi de voinţă a făptuitorului faţă de
acţiunea sau inacţiunea sa, prin care arată că a cunoscut fapta pe care o comite, împrejurările
în care o comite, că ştie urmările periculoase, prevăzute de legea penală, pe care le urmăreşte,
le doreşte şi le acceptă.
 Vinovăţia este reglementată în trei forme şi anume: intenţia, culpa şi intenţia depăşită.
1. Intenţia sau dolul este forma de vinovăţie în care făptuitorul prevede fapta sa şi
urmările acesteia, atât rezultatul cât şi starea de pericol.
Intenţia este reglementată în două modalităţi:
Intenţia directă există atunci cbnd făptuitorul prevede (are reprezentarea) urmarea
faptei sale şi doreşte producerea ei. Urmarea trebuie să fie, certă, inevitabilă şi consecinţa
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
Intenţia indirectă există atunci când făptuitorul care are reprezentarea faptei sale,
prevede urmarea dorită, dar pe lângă această urmare certă, prevede şi posibilitatea producerii
şi a unei urmări eventuale, pe care nu o urmăreşte, dar o acceptă.
În cazul intenţiei indirecte există două urmări, una dorită, cealaltă doar acceptată, cu
posibilitatea de a se produce.
2. Culpa există atunci când făptuitorul prevede posibilitatea producerii urmărilor
faptei sale, pe care nu le acceptă, ori deşi nu le prevede, trebuia şi putea să le prevadă.
Culpa este reglementată în două modalităţi şi anume: culpa cu prevedere şi culpa
simplă.

18
 Culpa cu prevedere constă în prevederea de către făptuitor a posibilităţii producerii
urmării periculoase, pe care însă nu o acceptă socotind fără temei că aceasta nu se va produce.
Culpa simplă sau fără prevedere (neglijenţa) există când făptuitorul nu prevede
urmarea periculoasă, deşi trebuia şi putea să prevadă. Obligaţia la care se referă culpa simplă
rezultă, fie din norma care reglementează diversele activităţi (construcţii, medicină), fie din
experienţa de viaţă. Ex. mama îşi lasă nesupravegheat copilul mic şi acesta consumă o
substanţă dăunătoare sănătăţii.
Culpa, indiferent de modalitatea ei, este obligatoriu prevăzută în norma de incriminare
(art. 16 alin. 5, ipoteza a doua).
3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul acţiunii sale, rezultat pe care îl doreşte, însă se produce şi un rezultat mai grav decât
acesta, pe care nu l-a prevăzut, dar trebuia şi putea să-l prevadă.

Structura juridică a infracțiunii: factorii și elementele infracțiunii.

Doctrina a realizat structura juridică a infracţiunii în abstract, din care fac parte, pe de
o parte, factorii infracţiunii, iar, pe de altă parte, elementele infracţiunii.
Factorii din structura juridică a infracţiunii

Obiectul infracţiunii desemnează relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului

dreptului penal, relaţii născute în jurul şi în legătură cu valorile sociale protejate de legea
penal.
Referindu-se la valori sociale prevăzute în norme existente în partea specială a
Codului penal, în legi penale speciale sau în legi nepenale dar cu dispoziţii penale, obiectul
infracţiunii este un obiect juridic.
Obiectul juridic prezintă importanţă pentru a putea stabili că o faptă este o anume
infracţiune şi nu alta, pentru a se constata că o anume faptă este ilicit penal, pentru a
sistematiza partea specială a Codului penal, pentru a determina gradul de pericol social.
În doctrină s-au creat mai multe categorii de obiecte juridice:
Obiectul juridic general sau comun este format din totalitatea valorilor sociale
ocrotite de legea penală. Această totalitate este redată prin societate, pentru că oricare valoare
atinsă lezează societatea, indiferent de natura, importanţa acesteia.
Obiectul juridic generic sau de grup este constituit dintr-un mănunchi de valori
sociale de aceeaşi natură, care poate fi lezat prin anumite acţiuni sau inacţiuni. De ex.
persoana este obiect juridic de grup pentru toate infracţiunile prevăzute în acest titlu,
siguranţa publică obiect juridic generic pentru infracţiunile din titlu VII, patrimoniul este
obiect juridic generic pentru infracțiune din titlul II.
Obiectul juridic special constă în valoarea socială protejată, caracterizată prin
anumite trăsături proprii. Ex. libertatea sub aspect fizic, libertatea sub aspect psihic,
libertatea la un anume domiciliu.
Obiectul fizic reprezintă aspectul material al valorii sociale protejate. Se întâlneşte
numai la infracţiunile de rezultat, deci nu la toate infracţiunile, precum infracţiunile de
pericol. Ex. infracţiunea de distrugere, de furt, de delapidare.
Subiecţii infracţiunii sunt atât persoane fizice cât şi persoane juridice, care

19
îndeplinesc condiţiile legale, care săvârşesc acţiunea sau inacţiunea sau care suportă urmările
infracţiunii.
Subiectul activ este atât persoana fizică cât şi persoana juridică. Persoana fizică
trebuie să fi împlinit vârsta de 14 ani, să aibă discernământ, să îndeplinească condiţia
specială, după caz. Când persoanei fizice nu i se cer decât condiţiile generale, subiectul este
necalificat, dar este calificat atunci când trebuie să îndeplinească o anumită calitate (ex. de
mamă, de funcţionar public, de rudă apropiată).
Subiectul pasiv este atât persoana fizică cât şi persoana juridică, fiecare dintre aceştia
putând să aibă o anumită calitate (ex. nou-născut, societatea comercială de stat sau privată).
Spaţiul şi timpul. Pentru unele infracţiuni se prevede în norma de incriminare ca
acţiunea sau inacţiunea să se săvârşească într-un anumit spaţiu (într-o locuinţă, dependinţă)
sau în timp (în timpul nopţii, în timpul calamităţii, în timp de război).
Situaţia premisă. Este o condiţie preexistentă ce se întâlneşte relativ redus (ex. abuzul
de încredere – raportul juridic în baza căruia este deţinut bunul mobil, mărturia mincinoasă –
existenţa unei cauze în care se ascultă martori, tăinuirea – săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală din care provine bunul primit etc.).
Elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv.
Latura obiectivă se compune din trei elemente şi anume: elementul material, urmarea
imediată şi raportul de cauzalitate.
 Elementul material care indică actul de executare, conduita interzisă a
făptuitorului constând, fie în acţiune, fie în inacţiune prin care lezează obiectul
juridic. Poate fi simplu sau multiplu şi se recunoaşte în norma de incriminaredupă
verve (a ucide, a lua, a pătrunde).
Elementul material diferă de la o infracţiune la alta. Când constă într-o acţiune
presupune săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă,
iar când constă în inacţiune (a nu încunoştiinţa, a nu preda) presupune abţinerea de
la o acţiune pe care legea cere să fie îndeplinită, încălcându-se o normă onerativă.
 Urmarea imediată constă în schimbarea produsă în realitate, în momentul în
care actul de conduită interzis atinge valoarea socială protejată de legea penală. Se
prezintă sub două forme, rezultatul (infractiunea de omor, vătămare corporală) şi
starea de pericol (ameninţarea, spionajul).
 Raportul de cauzalitate exprimă legătura dintre elementul material şi urmarea
imediată şi face ca aceasta din urmă să fie consecinţa actului de executare. Ex.
făptuitorul nu dă curs cererii victimei de a opri autovehiculul, pentru că, altfel, va
sări din mers, ci măreşte viteza când victima deschide portiera, astfel că determină
lovirea ei, prin cădere, urmată de deces, deces care îşi are cauza în conduita
infractorului.
Latura subiectivă se compune din trei elemente şi anume: vinovăţia, mobilul şi
scopul.
Vinovăţia presupune comiterea infracţiunii cu una dintre cele trei forme, intenţia,
culpa sau intenţia depăşită.
Mobilul presupune existenţa unui sentiment care îl determină pe făptuitor să comită
infracţiunea (ură, gelozie, răzbunare).
Scopul presupune realizarea mobilului (satisfacerea unor plăceri cu banii obținuţi în

20
urma săvârşirii infracţiunii de furt).

Autorul și participanții

Pluralitatea de infractori: noţiune, caracterizare, forme, condiţii.

Noţiunea de pluralitate de infractori presupune săvârşirea în comun a unei infracţiuni
de către mai multe persoane prin eforturi conjugate. Deci o infracţiune poate fi comisă nu
numai de către o singură persoană în calitate de autor, ci şi de mai multe persoane, acest
aspect dând naştere pluralităţii de infractori.
Specific acestei pluralităţi este faptul că subiectul activ este format nu dintr-o singură
persoană, ci dintr-o pluralitate de persoane. Toate aceste persoane trebuie să comită o singură
infracţiune, acesta reprezentând elementul obiectiv al cooperării acestora.
Cooperarea infracţională înseamnă însă şi implicare subiectivă, exprimată prin voinţa
comună de a realiza împreună o anume faptă.
Manifestarea concretă a pluralităţii de infractori nu este uniformă ci diversă şi se
datorează, fie naturii infracţiunii, fie dorinţei persoanelor de a se reuni într-un grup
infracţional sau de a se asocia ocazional în acest scop.
Rezultă astfel, trei forme ale pluralităţii de infractori şi anume: pluralitatea naturală
sau necesară, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională. Numai aceasta este
reglementată de legiuitor în instituţia „participaţia penală”, în timp ce primele două forme
constituie infracţiuni de sine stătătoare.

Participaţia penală: noţiune, condiţii, forme

Participaţia penală există când mai multe persoane cooperează material, intelectual în
baza unei voinţe comune la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, deşi cooperarea nu este cerută de
conţinutul legal al acelei infracţiuni.
Între participanţi trebuie să existe o legătură subiectivă, dar aceasta nu înseamnă
neapărat o înţelegere expresă, ci poate fi şi tacită, spontană, fără o deliberare comună
anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei.

Formele participaţiei sunt autoratul, coautoratul, instigarea, complicitatea

Autoratul și coautoratul: noțiune și condiții
Art. 46 (1) - Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută
de legea penală.
(2) - Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea
penală.
Autoratul este formă de participaţie care constă în săvârşirea de acte de executare a
faptei prevăzute de legea penală de către persoana numită autor, alături de alte persoane
numite instigatori sau complici, toţi cooperând la comiterea infracţiunii.
Autoratul este o contribuţie directă, alături de alţi participanţi, la comiterea
infracţiunii, spre deosebire de instigare şi complicitate care sunt contribuţii indirecte.
Autorul este persoana fizică sau persoana juridică care săvârşeşte în mod nemijlocit o
faptă prevăzută de legea penală, adică direct actul de executare material, ca element
constitutiv al infracţiunii. Prin nemijlocit înţelegem efectuarea actului de executare fără
interpunerea altor persoane.
21
 Sub aspect subiectiv, autorul comite fapta cu intenţie, din culpă sau fără vinovăţie.
Autorul nu este participant.
Coautoratul este acea situaţie în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită
în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane, care au calitatea de autori, adică de
coautori ai faptei.
Acţiunile coautorilor pot fi identice (ambii lovesc victima), dar pot fi şi diferite (doi
gestionari, dintre care unul însuşeşte bunuri din gestiune, iar celălalt foloseşte bunuri din
aceeaşi gestiune).
Acţiunile coautorilor sunt conjugate, indivizibile, concordante.
Coautoratul nu este posibil în cazul următoarelor infracţiuni:
1. infracţiuni cu autor unic, care se comit in persona propria, pentru că acţiunea
tipică nu poate fi realizată decât de o singură persoană. Ex. portul nelegal de
decoraţii sau semne distinctive;
2. infracţiuni cu subiect calificat. Fapta este încadrată după calitatea subiectului
activ, iar participanţii care nu au calitatea specială, sunt consideraţi complici. Ex.
mărturia mincinoasă;
3. infracţiunile omisive sunt fapte cu autor unic, pentru că obligaţia de a face este
impusă personal unei anume persoane şi nu poate exista coautorat, întrucât
obligaţia de a acţiona este personală, nu colectivă.

Instigatorul: noțiune, feluri și condiții

Art. 47 - Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să
săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşeasă
o faptă prevăzută de legea penală.
Instigatorul se mai numeşte şi autor intelectual sau moral.
Subiecţii instigării se numesc instigator şi instigat.
Între instigator şi instigat trebuie să existe o legătură subiectivă. Aceasta se realizează
când instigatorul concepe comiterea infracţiunii şi hotărâşte să determine pe instigat.
Instigarea se comite numai cu intenţie, neavând relevanţă forma de vinovăţie a
autorului.
Instigatorul deşi determină hotărârea infracţională nu se confundă cu complicele
moral. Instigatorul acţionează anterior actului de executare comis de autor.
Instigarea constă numai într-o acţiune de îndemnare, care trebuie urmată de
determinare. Dacă nu are loc determinarea instigatului, pentru că hotărârea era deja luată de
către instigat, dar acesta avea ezitări cu privire la punerea în executare a hotărârii
infracţionale, nu putem reţine instigarea, ci doar o complicitate morală, pentru că, totuşi,
instigatorul a contribuit la susţinerea hotărârii.
Instigarea se poate realiza prin mijloace verbale, scrise, directe, indirecte, explicite,
ascunse, prin oferirea sau promisiunea de daruri, prin deşteptarea unor sentimente precum,
ura, gelozia.
Instigarea poate fi colectivă când instigatorul se adresează unui număr indeterminat de
persoane, pe cale orală, în public şi atunci fapta sa va fi o infracţiune de sine stătătoare şi
anume, instigarea publică – art. 368 Cod pen.

22
 Complicele: noțiune, feluri și condiții
Art. 48 (1) - Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice
mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) - Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte, ajută în orice mod la comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală sau promite înainte sau în timpul comiterii faptei că va
tăinui bunurile provenite din faptă sau că îl va favoriza pe infractor.
Activitatea complicelui nu poate să constea decât în acte de ajutorare, înlesnire sau
promisiune. Când constă în promisiune, aceasta trebuie făcută întotdeauna înaintea sau în
timpul comiterii faptei şi nu ulterior, pentru că în acest caz, complicitatea devine o infracţiune
de sine stătătoare precum, favorizarea infractorului art. 269 Cod pen.

Pedeapsa în cazul participației proprii.

Art. 49 - Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține
seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 741.
La stabilirea în concret a pedepsei pentru fiecare participant, coautor, instigator,
complice se va ţine seama obligatoriu de contribuţia fiecăruia la comiterea infracţiunii,
precum şi de regulile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 Cod pen.
Contribuţia fiecăruia se va situa între minimul special şi maximul special al pedepsei
prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, neexcluzând posibilitatea ca pedeapsa pentru
participant să fie mai mare decât cea aplicată autorului.
De exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de furt în participaţie (coautor, instigator,
complice), pentru care legiuitorul prevede pedepse alternative, închisoarea sau amenda 2,
instanţa trebuie mai întâi să aleagă după felul pedepsei, una dintre acestea, după care va stabili
în concret pentru fiecare participant (coautor, instigator, complice) şi autor, în funcţie de
contribuţia fiecăruia, pedeapsa între limitele legale şi luând în considerare criteriile generale
de individualizare.

Măsurile de siguranță

1
Art. 74 (1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) ) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.

23
 Noțiunea și scopul măsurilor de siguranţă
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, prevăzute de legea penală, ce fac
parte din sistemul de sancționare al persoanei care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
alături de pedepse și de măsurile educative, cu rol de a suplimenta sfera sancțiunilor necesare
prevenirii fenomenului infracțional.
Existența lor juridică este justificată de complexitatea cauzelor care stau la baza
comiterii faptelor prevăzute de legea penală, dintre care unele pot fi de natură personală,
altele de natură socială sau mixtă, astfel că prevenirea faptelor prevăzute de legea penală nu
se poate realiza numai prin pedepse sau măsuri educative, faptele nefiind întotdeauna
infracțiuni, iar acestea nici nu s-ar dovedi eficiente în înlăturarea cauzelor stării de pericol și
în preîntâmpinarea săvârșirii de noi fapte.
Prin urmare, măsurile de siguranță sunt mijloace penale de constrângere cu caracter
pur preventiv, care se pot lua alături de aplicarea unei pedepse sau independent de aceasta,
față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, în scopul arătat explicit de
legiuitor în Codul pen. astfel: măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol
şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Acestea se iau faţă de
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, chiar dacă făptuitorului
nu i se aplică o pedeapsă.

Sediul materiei
Noul Cod penal reglementează măsurile de siguranță într-un titlu distinct de titlul
consacrat pedepselor, evidențiind și prin locul acestora diferențele care există între cele două
categorii de sancțiuni de drept penal prin natură, caractere, funcții, scop etc.
Măsurile de siguranță, în număr de 5, se regăsesc în titlul al IV-lea numit chiar
măsurile de siguranță, în art. 107-1121 Cod pen. și sunt următoarele:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Prevederile acestor articole se referă la scopul măsurilor de siguranță, conținutul
fiecărei măsuri și condițiile în care se poate lua fiecare măsură de siguranță.
Primele două măsuri au caracter medical (obligarea la tratament medical și internarea
medicală), următoarea măsură este restrictivă de drepturi (interzicerea de a ocupa o funcție
sau de a exercita o profesie), iar ultimele măsuri de siguranță sunt privative de bunuri
(confiscarea specială și confiscarea extinsă).
Măsurile de siguranță sunt reglementate într-un cadru limitat și precis conturat,
corespund necesității înlăturării unor stări de pericol social reale, cauzate de stări, situații certe
precum, starea fizică sau psihică anormală, care necesită tratament medical; lipsa de pregătire,
nepriceperea sau incapacitatea profesională care împiedică îndeplinirea unei funcții ori
profesii și care a fost relevată cu ocazia săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală poate
2
Art. 228. (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.

24
atrage luarea măsurii de siguranță a interzicerii de a ocupa funcția, de a exercita profesia
respectivă; existența bunurilor care provin din săvârșirea infracțiunilor sau care au fost
folosite la comiterea acestora ori care au fost date pentru comiterea infracțiunilor prezintă
pericolul social al comiterii de noi fapte prevăzute de legea penală, astfel că este justificată
confiscarea acestora.

Caracterizarea măsurilor de siguranță

Măsurile de siguranță se caracterizează prin următoarele trăsături:
 sunt sancțiuni de drept penal prevăzute de legea penală;
 se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă
acestea nu sunt și infracțiuni, dar nu ca o consecință a săvârșirii acestor fapte, ci numai
pentru că persoanele prezintă pericol social;
 luarea măsurilor de siguranță este subordonată exclusiv scopului acestora, prevenirea
săvârșirii unor fapte periculoase pe viitor și înlăturarea unei stări de pericol;
 având în vedere scopul măsurilor de siguranță, acestea se iau, de regulă, pe durată
nedeterminată, atâta timp cât durează cauza stării de pericol și indiferent dacă
făptuitorului i se aplică sau nu o pedeapsă, dar se pot lua și pentru totdeauna;
 măsurile de siguranță se iau postdelictum, adică după ce s-a comis fapta prevăzută de
legea penală;
 sunt restrictive de drepturi, fiind astfel măsuri de constrângere, deci sancțiuni, dar nu și
pedepse;
 folosirea măsurilor de siguranță este supusă principiului legalității, în sensul că pot fi
luate numai acele măsuri de siguranță prevăzute de legea penală, numai în cazurile
care justifică sancționarea cu aceste mijloace în vederea îndepărtării stării de pericol și
numai de către organele judiciare abilitate;
 sunt, de regulă, prevăzute în partea generală a Codului penal, dar se pot regăsi și în
partea specială, de exemplu în cazul infracțiunilor de luare și dare de mită, trafic de
influență ori cumpărare de influență;
 se pot lua și față de minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dacă au comis o faptă
prevăzută de legea penală;
 se pot lua alături de pedepse și nu sunt influențate de cauzele care înlătură executarea
pedepselor.

REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ

Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranță cu caracter medical ce
constă în obligarea făptuitorului, care prezintă pericol pentru societate, din cauza unei boli, de
a urma un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
Obligarea la tratament medical este reglementată în art. 109 Cod pen. astfel:
”(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic
de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat
să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se
poate dispune internarea medicală.
25
 (3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei”.
Caracterul medical-curativ al obligării la tratament medical rezultă din faptul că
persoana fizică este supusă unui tratament medical, în scopul însănătoșirii sau cel puțin al
ameliorării ori pentru înlăturarea totală sau cel puțin parțială, a stării de dependență de
consumul de alcool, stupefiante ori alte substanțe toxice.
Internarea medicală
Este a doua măsură cu caracter medical care se ia atunci când făptuitorul este bolnav
psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă
şi prezintă pericol pentru societate, astfel că se impune măsura internării într-o unitate sanitară
de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol.
În cazul în care inculpatul suferă de o boală mintală, dar, prin modul în care se
manifestă, nu prezintă pericol pentru societate, nu se impune internarea medicală.

Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii

Este o măsură restrictivă de drepturi, ce se poate lua atunci când făptuitorul a săvârşit
fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei
anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii, ori pentru desfăşurarea unei alte
activităţi și constă în interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita
acea profesie, meserie sau activitate. Interzicerea implică și demiterea făptuitorului din
exercitarea profesiei nu numai interdicția ocupării în viitor a funcției.
Măsura nu se poate dispune dacă funcția, profesia sau meseria este exercitată abuziv și
nu se relevă o incapacitate sau nepregătire de natură a crea starea de pericol.
Măsura se poate lua numai când starea de pericol își are izvorul în inaptitudinea
făptuitorului datorată: nepregătirii (ignoranța, lipsa de experiență, superficialitatea),
incapacității psihofizice (boala, infirmitatea) nepăsării față de regulile a căror respectare
asigură buna desfășurare a activității.
Starea de pericol se deduce din săvârșirea infracțiunii, are natură subiectivă întrucât
rezultă din lipsa unor însușiri ale făptuitorului și trebuie dovedită nu prezumată.
Măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii se
deosebește de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție, de a
exercita o profesie de care s-a folosit condamnatul prin natura juridică și prin finalitate. În
timp ce pedeapsa complementară își are cauza în nedemnitatea infractorului de a mai ocupa
funcția sau exercita profesia de care s-a folosit pentru comiterea infracțiunii, măsura de
siguranță a interzicerii funcției își are cauza în starea de pericol ce rezultă din nepregătirea,
incapacitatea făptuitorului, în efectuarea căreia a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
Având în vedere finalitatea și natura diferite, cele două sancțiuni de drept penal nu se
exclud și se pot dispune concomitent, dar în condițiile specifice fiecăreia.
Luarea acestei măsuri de siguranță are loc în următoarele condiții:
1. făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
2. fapta să fi fost comisă în exercitarea funcției, profesiei, meseriei sau ocupației
făptuitorului;

26
 3. săvârșirea faptei să se datoreze incapacității, nepregătirii ori altor cauze care îl fac
inapt pentru ocuparea funcției sau pentru exercitarea profesiei;
4. existența acestor cauze trebuie să creeze o stare de pericol, prin posibilitatea
comiterii altor fapte penale în viitor;
5. instanța trebuie să aprecieze că înlăturarea stării de pericol și prevenirea săvârșirii
de noi infracțiuni se poate realiza prin luarea acestei măsuri de siguranță.
Măsura poate fi luată numai prin hotărâre judecătorească prin care se soluționează
definitiv cauza și acest fapt constituie un inconvenient, pentru că soluționarea implică o
durată, timp în care persoana continuă să exercite meseria, profesia exteriorizând starea de
pericol producătoare și de alte fapte penale.
Această situație negativă este posibilă din cauza faptului că măsura nu poate fi luată
provizoriu, în cursul urmăririi penale sau al judecății, precum în cazul măsurilor de siguranță
medicale, deși incapacitatea, nepregătirea făptuitorului sunt surse de pericol ce pot conduce la
fapte prevăzute de legea penală și care ar putea fi preîntâmpinate prin interdicția exercitării
funcției, profesiei, meseriei.
Dacă hotărârea definitivă prin care a fost soluționat fondul cauzei și s-a dispus
interdicția exercitării funcției este încălcată, persoana față de care s-a luat această măsură de
siguranță comite infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută în art. 287
Cod pen.
Măsura de siguranță a interzicerii funcției poate fi luată împreună cu pedeapsa
principală, când fapta constituie infracțiune sau singură când s-a comis numai o faptă
prevăzută de legea penală.
Măsura se ia pe timp nedeterminat și durează cât persistă starea de inaptitudine a
făptuitorului.
Când incapacitatea a fost înlăturată prin corijarea pregătirii, se poate revoca această
măsură la cererea făptuitorului.
În acest sens, art. 111 alin. 2 Cod pen. dispune că măsura de siguranţă poate fi
revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile
care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Revocarea măsurii presupune repunerea făptuitorului în totalitatea drepturilor sale
profesionale, însă fără obligația repunerii în funcția ocupată anterior luării măsurii.

Confiscarea specială
Este o măsură de siguranță cu caracter patrimonial ce constă în trecerea silită și
gratuită în proprietatea statului a anumitor categorii de bunuri deținute de persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală, bunuri a căror deținere prezintă pericolul săvârșirii de
noi fapte.
Starea de pericol este prezumată în cazul confiscării speciale.
Confiscarea specială este prevăzută atât în partea generală a Codului penal, în art. 112,
cât și în partea specială, în cazul unor infracțiuni precum, luarea și darea de mită (art. 289 și
290 Cod pen.).
Confiscarea specială se dispune chiar dacă nu s-a aplicat o pedeapsă făptuitorului,
pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale sau amnistia.
Confiscarea specială are caracter in rem și produce efecte față de orice persoană la care
27
s-ar afla bunurile a căror confiscare s-a dispus și care trebuie să le predea organelor
competente. Însă, participanții la comiterea faptei nu vor fi obligați în solidar la plata sumelor
confiscate, ci în raport cu partea care revine fiecăruia, pentru că măsura confiscării speciale se
deosebește de obligația civilă și exclude prevederile referitoare la solidaritate, răspunderea
penală fiind personală și limitată la bunurile pe care participanții le-au dobândit în urma
comiterii infracțiunii.
Pentru că are la bază răspunderea personală, confiscarea specială este dispusă nelegal
atunci când inculpații sunt obligați, în solidar cu autorul infracțiunii, la plata sumelor realizate
numai de către acesta.
La comiterea infracțiunii de luare d emită au participat mai multe persoane care și-au
împărțit bunurile primite. Instanța trebuie să dispună de la fiecare numai confiscarea
beneficiului realizat personal și nu obligarea solidară a tuturor la plata unei sume care să
reprezinte echivalentul total al bunurilor primite.
Bunurile sunt supuse confiscării numai în măsura în care aparțin făptuitorului și nu
servesc la despăgubirea persoanei vătămate.
Bunurile ce vor fi confiscate sunt mobile, dar nu sunt excluse nici bunurile imobile.
Confiscare specială are caracter obligatoriu și irevocabil, nefiind revocabilă în cazul
încetării stării de pericol, spre deosebire de celelalte măsuri de siguranță.
Confiscarea specială rămâne obligatorie, chiar dacă infractorul a decedat, pentru că
bunurile sunt urmărite în mâinile oricărei persoane s-ar afla.
Totuși, măsura confiscării nu va fi dispusă dacă faptei îi lipsește unul din elementele
constitutive ale infracțiunii sau fapta nu a fost comisă de persoana respectivă ori nu este
prevăzută de lege penală.
Confiscarea bunurilor se dispune într-un singur sens, fie numai în natură, fie numai
prin echivalent.
Luarea acestei măsuri este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții:
a) măsura se ia numai față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală;
b) obiectul confiscării îl constituie bunurile care au legătură cu săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală ori a căror deținere este contrară legii;
c) instanța trebuie să aprecieze că prin luarea măsurii va fi îndepărtat pericolul social
ce decurge din deținerea anumitor bunuri de către făptuitor, de a comite noi fapte prevăzute de
legea penală.
Sunt supuse confiscării speciale următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Prin bunuri produse înțelegem bunurile realizate prin săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală precum, bani, alimente, băuturi, carte de identitate, timbre falsificate, fotografii,
chiar dacă au fost puse în circulație de o persoană care nu a cunoscut că sunt false sau că
provin dintr-o infracțiune.
Fapta este numai prevăzută de legea penală, , pentru că există o cauză care înlătură
caracterul imputabil al faptei, dar poate fi și infracțiune.
Pentru a face parte din această categorie, bunurile nu trebuie să aibă o existență
anterioară săvârșirii faptei, ci să rezulte în urma săvârșirii acesteia.
Fac parte din această categorie și bunurile care au dobândit o anumită calitate prin
săvârșirea infracțiunii precum, bunurile introduse în țară prin contrabandă, dar și sumele

28
obținute în urma vânzării bunurilor astfel obținute, cu excepția cazurilor în care sumele sunt
folosite la despăgubirea părții vătămate.
Pentru bunurile introduse ilegal în țară și confiscate, inculpatul nu poate fi obligat la
plata taxelor vamale.
Spre exemplu, inculpatul a plătit celui păgubit, în cursul procesului, o sumă de bani
reprezentând valoarea bunului sustras. Banii obținuți de el din vânzarea bunului nu vor fi
confiscați, deoarece au folosit la despăgubirea persoanei vătămate. Deci confiscarea banilor și
obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei ce reprezintă valoarea bunurilor
furate este nelegală și constituie o dublă obligare a inculpatului la plata aceleiași sume de
bani.
De asemenea se regăsesc în această categorie și materialele prime care provin dintr-o
infracțiune (tâlhării, furturi etc.) și care sunt folosite la producerea bunurilor falsificate, aceste
materiale nefiind restituite părților vătămate prin activitatea de sustragere.
Nu vom include în această categorie bunurile care au o existență anterioară comiterii
faptei, care au fost dobândite prin sustrageri și de care făptuitorul s-a folosit pentru săvârșirea
infracțiunii și anume, mașina, arma, haina folosită la deghizare etc.
De asemenea, nu vom include nici veniturile obținute în urma exercitării fără drept a
unei profesii, pentru că fiind rezultatul muncii, un atare venit nu relevă o stare de pericol care
să impună confiscarea specială.
Când bunurile produse sunt distruse de făptuitor înainte de descoperirea faptei ori au
fost consumate chiar de către făptuitor, nu se mai confiscă și nici nu se dispune confiscarea
prin echivalent, pentru că a dispărut starea de pericol rezultată din posibilitatea folosirii
acestor bunuri.

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Includem în această categorie bunuri care au fost utilizate la comiterea faptei prevăzute
de legea penală ori au fost destinate, dar încă nu au fost folosite, dacă sunt ale făptuitorului,
chiar și numai în coproprietate sau ale altei persoane care știa direct sau indirect la ce vor
folosi. Nu contează titlul cu care a fost dat făptuitorului (împrumut).
Însă, dacă bunul a fost sustras de la terța persoană, fără ca ea să cunoască în ce scop va
fi folosit, bunul nu va fi confiscat, ci va fi restituit acesteia, chiar dacă a fost folosit la
comiterea faptei.
Aceste bunuri nu trebuie să prezinte o anume periculozitate, dar sunt confiscate pentru
că au fost deja folosite și mai pot fi folosite din nou la comiterea faptei dacă sunt lăsate la
dispoziția făptuitorului, de aici rezultând starea de pericol, pentru înlăturarea căreia se ia
măsura de siguranță.
Bunuri destinate la comiterea faptei sunt lucrurile procurate, confecționate, adaptate,
produse în acest sens, dar care nu au servit încă ca și instrument pentru comiterea faptei, dar
care relevă intenția făptuitorului.
Nu prezintă importanță natura acestor bunuri, la ce fel de infracțiuni au fost folosite,
totuși, excludem din această categorie bunurile care au fost folosite la comiterea faptelor

29
săvârșite prin presă, pentru a se asigura libertatea acesteia (bunuri folosite la tipărire sau
destinate difuzării emisiunilor) .
Dacă bunurile au fost înstrăinate, va fi confiscată suma obținută în urma valorificării
acestora.
Uneltele folosite la prestarea fără autorizație a unor activități (fierăstrău, tractor, mașina
de cusut etc.) nu sunt confiscate, acestea fiind folosite în mod curent în gospodărie, deci licit,
în interes propriu, caracterul ilicit al activității rezultând din omisiunea de a obține
autorizarea, iar omisiunea nu are legătură cu obiectele folosite la exercitarea activității.
Consider că astfel de bunuri, în măsura în care nu sunt folosite în mod obișnuit în
gospodărie și sunt procurate în scopul comiterii faptei, rămânând ulterior în gospodărie,
trebuie confiscate.
În legătură cu această categorie de bunuri, practica judiciară are soluții diferite.
Mașina personală folosită la practicarea taximetriei fără autorizație și folosită la
comiterea infracțiunii de furt, contrabandă, tăinuire a fost confiscată.
În acest sens, instanța a decis confiscarea autoturismului folosit noaptea, la prinderea
vânatului în lumina farurilor, pentru ca însoțitorul său să poată vâna mai ușor.
Mașina este confiscată și atunci când constituie proprietate comună, deoarece nu
interesează la confiscare dacă proprietatea făptuitorului este deplină sau nu.
Autoturismul personal, folosit la călcarea intenționată a victimei, se confiscă, fiind fără
relevanță faptul că un astfel de bun nu se folosește în mod obișnuit la comiterea infracțiunii de
omor consumat sau în tentativă.
În cazul în care mașina supusă confiscării a fost înstrăinată de către inculpat, instanța
trebuie să stabilească valoarea acesteia la data săvârșirii infracțiunii. Dacă valoarea este mai
mare decât prețul vânzării, se va confisca suma ce reprezintă valoarea reală a mașinii și nu
prețul mai mic obținut de inculpat prin vânzare.
Autoturismul cu care inculpatul a venit din străinătate, având asupra sa, în buzunar,
droguri ce urmau să fie vândute în țară, nu se confiscă, pentru că drogul nu a fost ascuns în
mașină și deci nu aceasta a fost folosită la comiterea infracțiunii.
Nu s-a aplicat corect confiscarea specială asupra celor 3 cuțite, deși inculpatul a folosit
numai unul la comiterea infracțiunii și niciunul dintre acestea nu-i aparținea, toate fiind ale
victimei.
Arma de vânătoare cu care a fost comisă infracțiunea se va confisca, chiar dacă
infractorul are permis pentru folosirea ei.
Nu va fi confiscat nici apartamentul inculpatului, pe care acesta l-a folosit pentru
comiterea infracțiunii de proxenetism, deși a înlesnit, ocazional, practicarea prostituției, în
una dintre camere, pentru că nu a folosit în întregul său la comiterea infracțiunii, neavând
obiectiv o asemenea aptitudine.
Bunurile care, după sustragere, au fost înstrăinate unui cumpărător de bună-credință și
găsite ulterior, vor fi ridicate și restituite părții vătămate. Cumpărătorul de bună-credință va fi
despăgubit dacă se constituie parte civilă în procesul penal, inculpatul fiind obligat să restituie
acestuia prețul pe care l-a primit.
În schimb, cumpărătorul de rea-credință, nu are dreptul la despăgubiri, iar banii obținuți
de acesta vor fi confiscați.

c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea

30
făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Această categorie de bunuri a fost introdusă la cererea practicienilor din necesitatea
eficientizării combaterii fenomenului infracțional prin lărgirea sferei bunurilor care sunt
supuse confiscării.
Sunt vizate numai acele bunuri care au fost folosite pentru ca făptuitorul să-și asigure
scăparea (fuge de la locul faptei), să păstreze bunurile sustrase, să împiedice sau să îngreueze
descoperirea infracțiunii și pentru a-și asigura folosul infracțiunii.
Ca o consecință a introducerii acestei noi categorii de bunuri supuse confiscării,
vehiculele folosite la transportul bunurilor după ce au fost sustrase se confiscă.
În acest sens, instanța a decis că, autoturismul cu care bunurile furate au fost
transportate de tăinuitor din locul unde fuseseră ascunse de către autorii furtului la locuința sa
se confiscă, deoarece a folosit la comiterea infracțiunii de tăinuire, după ce a fost comisă
infracțiunea de furt.
În cazul unor sustrageri repetate de cereale, fără folosirea autovehicului, depozitate la
locuința făptuitorului și ulterior transportate de el cu un atelaj în alt loc, pentru a nu fi
descoperite, atelajul se confiscă, fiind folosit imediat după comiterea infracțiunii de furt la
păstrarea prin ascundere a bunurilor și la împiedicarea desoperirii infracțiunii prin lipsa
acestora.
Când vehiculele aparțin altei persoane decât inculpatului, se vor confisca numai în
măsura în care aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor.
Bunurile din această categorie sunt de două feluri: bunuri (bani sau alte valori) date
înainte de comiterea faptei prevăzute de legea penală, dar în vederea săvârșirii acesteia
(instigatorul dă bunuri instigatului). Nu contează dacă bunurile au fost sau nu folosite la
comiterea faptei, nu contează dacă fapta îi este sau nu imputabilă, dar trebuie să fie
nejustificată. Bunurile se confiscă chiar dacă, primite de făptuitor, acestea nu au mai fost
folosite la săvârșirea faptei.
Bunurile trebuie date efectiv făptuitorului, nu doar promise, cel târziu până la
comiterea actului de executare. Fapta celui care dă bunurile se numește instigare.
Bunurile nu se vor confisca dacă au fost date sub presiunea constrângerii, fie a celui
care a dat bunurile, fie din partea făptuitorului, pentru că bunurile trebuie remise voluntar.
Bunurile nu se confiscă dacă cel care le-a dat a înștiințat înainte organele de poliție
(art. 290 alin. 4 Cod pen.).
Din această categorie fac parte și bunurile date pentru a-l răsplăti pe făptuitor. Aceste
bunuri se dau după săvârșirea faptei. Fapta celui care dă bunurile pentru a răsplăti persoana
poate constitui complicitate.
Bunurile, atât cele date pentru determinarea comiterii faptei cât și cele date pentru
răsplată, se confiscă indiferent că fapta este doar prevăzută de legea penală sau este
infracțiune.
Bunurile trebuie confiscate pentru că prezintă pericol social prin incitarea la comiterea
de fapte ilegale, prin încurajarea făptuitorului. Starea de pericol se prezumă la modul absolut,

31
nefiind admisă dovada contrară a lipsei acestei stări.
Dacă bunurile date au fost primite și ulterior înstrăinate, indiferent de comiterea sau nu
a faptei, făptuitorul va fi obligat la plata unor sume echivalente.

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
A cincea categorie de bunuri supuse confiscării se referă la lucrurile care au fost
obținute în urma comiterii faptei, nu produse prin săvârșirea acesteia.
Confiscarea operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) fapta comisă poate fi atât infracțiune cât și o faptă numai prevăzută de legea penală
nejustificată;
b) bunurile supuse confiscării sunt dobândite în urma comiterii faptei în formă
consumată. Bunurile sunt preexistente și obținute prin consumarea faptei.
c) bunurile să nu fie restituite părții vătămate sau să nu servească la despăgubirea
acesteia. Legiuitorul instituie principiul subsidiarității confiscării.
d) lăsarea bunurilor la dispoziția făptuitorului trebuie să releve pericol de repetarea a
comportamentului infracțional prin încurajarea acestuia.
Bunurile vor fi confiscate când persoana vătămată nu este cunoscută, când a decedat
fără succesori sau când nu solicită despăgubirea.
Bunurile nu se confiscă, ci se restituie părții vătămate la cerea acesteia sau din oficiu,
când sunt găsite asupra făptuitorului.
Când bunurile sustrase au fost transformate și nu mai pot fi restituite, inculpatul va fi
obligat la despăgubire, fără confiscare.
Când bunurile rezultate din comiterea infracțiunii sunt înstrăinate unui cumpărător de
bună-credință, acesta are dreptul la valoarea bunurilor ce au fost ridicate în vederea
despăgubirii părții vătămate. Dacă terțul dobânditor este de rea-credință, atunci bunurile se
confiscă.

f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

Din această categorie fac parte bunuri (arme, substanțe toxice, droguri, materiale
explozive etc.) a căror deținere prezintă pericol social și a fost interzisă prin lege.
Bunurile sunt confiscate chiar dacă făptuitorul a fost achitat. Confiscarea este
obligatorie și definitvă, neputând fi revocată pe motiv că starea de pericol a încetat.
Dacă aceste bunuri cu regim special nu sunt găsite, făptuitorul nu poate fi obligat la
plata echivalentului lor bănesc, deoarece nu s-ar realiza scopul urmărit și anume, înlăturarea
stării de pericol.

Confiscarea prin echivalent

Confiscarea specială presupune redobândirea bunurilor mai sus menționate în
integralitatea lor și în natură. Sunt însă și situații când aceasta nu este posibilă, întrucât nu se
găsesc.
Legiuitorul a reglementat expres posibilitatea confiscării echivalentului bănesc în 3
situații astfel:
Dacă bunurile prevăzute la alin. 1 lit. b)-e) Cod pen. nu se găsesc, în locul lor se

32
confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Confiscarea echivalentului valoric
trebuie raportată la valoarea bunurilor existentă la data comiterii infracțiunii și nu la data
dobândirii lor.
Dacă bunurile au fost vândute, echivalentul valoric este prețul obținut.
Dacă nu se cunoaște prețul vânzării sau bunul a fost distrus, echivalentul valoric se
determină prin raportare la bunuri asemănătoare celor supuse confiscării.
Când bunurile supuse confiscării speciale au fost exploatate și în urma exploatării au
rezultat bani și bunuri, se vor confisca.
De asemenea, se vor confisca și bunurile produse de bunurile supuse confiscării.
Nu se vor confisca, banii și bunurile obținuți din exploatarea bunurilor supuse
confiscării, dar care aparțin făptuitorului sau i-au fost date de terți și au fost folosite la
comiterea faptei, pentru că exploatarea bunului propriu sau primit de la un terț, este licită.
Bunurile folosite sau destinate a fi folosite la comiterea faptei prevăzută de legea
penală, precum și la bunurile folosite imediat după comiterea acesteia, care sunt supuse
confiscării și a căror valoarea este vădit disproporțională față de natura și gravitatea faptei,
vor fi confiscate în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-
ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta.
Dacă bunurile din această categorie nu pot fi confiscate, deoarece nu aparțin
făptuitorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul în care au fost folosite, se va
confisca echivalentul lor în bani, ținând seama de natura și gravitatea faptei, de urmarea
produsă sau care s-ar fi putu produce.
Dacă bunurile aparțin făptuitorului, dar nu se mai găsesc, în locul lor se confiscă bani
și bunuri până la concurența valorii acestora.
Bunurile făptuitorului, care au fost produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, se confiscă în întregime sau prin echivalent
bănesc, chiar dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de
natura și gravitatea faptei.

Confiscarea extinsă
Reglementarea acestui tip de confiscare rezultă din obligațiile pe care România și le-a
asumat prin tratatul de aderare la UE, de a transpune Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind
confiscarea produselor, instrumentelor și a altor bunuri ce au legătură cu criminalitatea.
În acest sens, alături de confiscarea specială s-a prevăzut și confiscarea extinsă.
Pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse este nevoie de îndeplinirea
următoarelor condiții:
1. să se fi comis o infracțiune. Dacă fapta nu este infracțiune, întrucât există vreo
cauza justificativă sau de neimputabilitate nu se poate apela la confiscarea extinsă, ci eventual
la confiscarea specială, dacă sunt îndeplinite și condițiile acesteia;
2. infracțiunea comisă trebuie să fie una din cele enumerate în art. 1121 alin. 1 Cod
pen.
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;

33
 e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor
privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul
importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi
reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.

3. infracțiunile de mai sus trebuie să fie susceptibile de a procura un folos material, iar
pedeapsa prevăzută de lege să fie de 4 ani sau mai mare;
4. bunurile supuse confiscării sunt altele decât cele menționate în art. 112 Cod pen.
5. să existe o hotărâre de condamnare definitivă la vreuna din infracțiunile menționate;
6. valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de cinci ani
înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii până la data emiterii actului
de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
7. instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracționale de
natura celor care au atras condamnarea.

Bibliografie elaborare suport de curs

1. Lect dr. Rodica Burduşel, Drept penal, partea generală, Anul II Curs pentru
învăţământ la distanţă, Facultatea de drept, Univ. Titu Maiorescu
2. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român, partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
3. Florin Streteanu, Daniel Niţu – Drept penal, partea generală, vol.I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014;
4. Lavinia Lefterache – Drept penal, partea generală, note de curs, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2014;
5. Tudorel Toader şi colaboratori – Noul Cod penal, comentarii pe articole, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014;
6. George Antoniu – Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
7. Nicolae-Anghel Nicolae – Drept penal, partea generală, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti,
2005;
8. Costică Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997
34
 C. APĂRAREA VALORILOR SOCIALE PRIN MIJLOACE DE DREPT
ADMINISTRATIV - ACTUL ADMINISTRATIV, DEFINIȚIE ȘI CLASIFICĂRI

D. REGIMUL JURIDIC AL CONTRAVENȚIILOR – NOȚIUNE ȘI

SANCȚIUNI
ACTUL ADMINISTRATIV

1. Definiția și trăsăturile actului administrativ

 Definiția actului administrativ

Actul administrativ reprezinta forma principală de activitate a administrației publice,

care constă într-o manifestare de voință expresă, unilaterală și supusă unui regim de putere
publică precum și controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, care emană de la
autorități administrative, alte autorități publice sau de la persoane private autorizate de
autoritățile administrative, prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații
corelative.

 Trăsăturile actului administrativ

Observăm că, din cuprinsul definiției, putem desprinde următoarele trasături specifice
actului administrativ, astfel:
a). actul administrativ este forma juridică principala de activitate a administratiei publice.
Rezulta deci, pe cale de interpretare, că actul administrativ nu reprezintă singura formă de
înfăptuire a administrației. În activitatea lor autoritățile administrației publice încheie și alte
acte juridice, desfășoară operații administrative și alte fapte materiale.
b). actul administrativ reprezintă o manifestare de voință expresă. Caracterul expres este
determinat de regimul de putere publică în care se emit actele administrative. Voința juridică
se exprima în mod expres, neîndoielnic, în scopul de a aduce o modificare în realitatea
juridică existentă, de a da naștere, de a modifica și de a stinge drepturi și obligații juridice.
c). actul administrativ reprezintă o manifestare unilaterală de voință juridică. Această
trăsătură deosebește actul administrativ de alte acte juridice, de operațiile administrative și de
faptele materiale și exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea unei
singure voințe juridice, anume a autorității emitente.
Caracterul unilateral al voinței juridice se păstrează și în cazul actelor adoptate cu
participarea mai multor personae, de exemplu actele adoptate de organele colegiale-Guvern,
consilii locale, consilii județene. Doctrina apreciază că, în această situație, manifestările de
voință ale subiectelor participante ,,converg spre același efect juridic”, în final realizându-se o
singură voință juridică.
Acest caracter, respectiv caracterul unilateral al voinței juridice, se păstrează și în cazul în
care actul administrativ este emis în comun, de două sau mai multe autorități administrative,
precum și în cazul actelor emise cu acordul, confirmarea sau autorizarea altei autorități.
Considerăm că, în cazurile menționate anterior, voința celor care participă la adoptarea
actului nu are semnificația unei concurs de voințe juridice, ci reprezintă doar modalități
procedurale care concură la exprimarea, în conditiile legii, a unei singure voințe juridice.
Caracterul unilateral al actului se păstreză și în cazul actelor administrative emise la
35
cerere, întrucât această cerere nu are semnificația unui acord de voință, în ceea ce privește
emiterea actului. Și în acest caz, voința juridică provine de la autoritatea emitentă a actului, iar
cererea reprezintă doar o modalitate procedurală necesară pentru emiterea actului.
În literatura de specialitate3 este abordată și situația actelor administrative emise cu acordul
prealabil al persoanei vizate, precum ordinul de delegare sau de detașare a persoanei fizice. Se
apreciază, de către autorul citat, că în astfel de situații nu ne aflăm în prezența unui concurs
sau acord de voințe juridice, precum în cazul unui contract bilateral sau multilateral, ci ne
aflăm tot în prezența unei singure manifestări de voință juridică, respectiv cea a organului
administrativ competent.
d). actul administrativ este emis în regim de putere publică, fapt care determină caracterul
obligatoriu al actului administrativ precum și executarea din oficiu a acestuia. Principiul
,,executio ex officio’’ semnifică calitatea actului administrativ de a fi executoriu prin el însusi,
nemaifiind necesară emiterea unui alt act care să constituie titlu executoriu.
e). actul administrativ este supus controlului de legalitate al instanțelor de contencios
administrativ. Astfel, prin art. 52 si 126 alin. (6) din Constituție este consacrat acest
principiu, iar prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, a fost
dezvoltat.
Doctrina apreciază că această trăsătură nu trebuie privită în mod absolutist, din mai
multe considerente, respectiv:
- există însă unele acte care, deși emise de autorități administrative, sunt sustrase
controlului de legalitate prevăzut de Legea 554/2004- așa numitele ,,fine de
neprimire’’;
- de asemenea, există acte care, deși nu sunt emise de autoritățile administrației publice,
ci de alte autorități publice, sunt supuse controlului de legalitate al instanțelor de
contencios administrativ.

f). actul administrativ emană de la autoritățile administrației publice, de la alte autorități

publice sau de la structuri autorizate de autoritățile administrative să presteze anumite servicii
publice.
În acest sens, deosebim:
 acte administrative tipice, care emană de la autorități ale administrației publice;
 acte administrative emise prin delegație, care emană de la structuri autorizate de
autoritățile administrative, structuri cărora le-au fost transferate anumite prerogative
în scopul realizării unor servicii publice.

g). ca orice act juridic, actul administrativ dă naștere, modifică sau stinge drepturi și
obligații corelative, deci actul administrativ reprezintă o manifestare de voință care are loc în
scopul de a produe efecte juridice a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a
statului.

2. Clasificarea actelor administrative

Criterii de clasificare:
A. În funcție de organul de la care emană:
3
E. Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 38
36
  acte care emană de la autorități administrative de stat sau autonome locale;
 acte care emană de la alte autorități publice decât cele administrative;
 acte care emană de la persoane private autorizate să presteze anumite servicii publice.4
B. Raportat la întinderea efectelor juridice:
 acte administrative normative, care cuprind reglementări de principiu aplicabile unui
număr nedeterminat de persoane;
 acte administrative individuale, care constituie acea categorie de acte producătoare de
efecte juridice față de un subiect de drept determinat;

Actele administrative individuale se clasifică, la rândul lor, în:

 acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații pentru cei cărora li se adresează, ex.
autorizații;
 acte prin care se atribuie un statut personal, respective drepturi și obligații, pentru un
subiect de drept determinat, ex. diplome, premise, certificate;
 acte prin care se aplică diferite forme ale constrângerii administrative, ex. procese
verbale contravenționale.
 Acte cu caracter intern, care se aplică doar în interiorul unei autorități sau institutii
publice și care produc efecte doar raportat la personalul acelei instituții. Aceste acte
pot avea caracter normativ -ex. regulamentul de organizare și funcționare a unei
autorități administrative- sau individual- ex. o decizie de numire a unui funcționar
public.

3. Legalitatea actului administrative

Principiul legalității este un principiu care guvernează întregul sistem de drept

românesc.
Acest principiu semnifică:
a). pe de o parte, supremația legii, în sensul că toate subiectele de drept public sau
privat trebuie să se supuna legii;
b). pe de altă parte are în vedere baza legală, în sensul că acțiunea acestor subiecte
de drept trebuie să se încadreze în limitele dreptului.

În doctrină se apreciază că la baza emiterii unui act administrativ trebuie să ființeze o

serie de condiții care să privească legalitatea acestuia, astfel:

a). actul administrativ trebuie emis sau adoptat cu respectarea principiului supremației
Constituției;
b). actul administrativ trebuie să fie emis sau adoptat cu respectarea principiului legalității.
Acest principiu presupune ca adoptarea sau emiterea actului administrativ să se realizeze cu
respectarea legii (în accepțiunea lato sensu);
c). actul administrativ trebuie să fie emis de către organul competent, în limitele competenței
sale. În cazul în care actul emană de la alt organ decât cel competent, intervine sancțiunea
inexistenței actului. De asemenea, depășirea limitelor competenței în emiterea actului

37
administrativ are drept consecință ,,excesul de putere, înțeles ca depășirea limitelor dreptului
de apreciere aparținând autorităților administrației publice, autorităților publice în general,
în realizarea scopului propus de legiuitor.”
d). forma actului și procedura de emitere să fie cele prevăzute de lege.
Definiția legalității
Legalitatea presupune conformitatea actului administrativ cu Legea fundamental, cu
legea, în sensul de act juridic al Parlamentului, precum și cu toate celelalte acte normative
care au o forță juridică superioară acestuia.

 Definiția oportunității

Oportunitatea reprezintă capacitatea pe care o are organul care emite actul administrativ
de a alege, dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură, pe cea care corespunde
cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit.
Astfel, prin putere discreționară a administrației, înțelegem facultatea pe care legea o
acordă acesteia de a alege între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret, pe cea
mai aptă de a servi interesul public.
Potrivit doctrinei în materie5, oportunitatea se raportează la momentul în care se adoptă
actul administrativ, locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice acesta,
conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieții și interesul public existent la
un moment dat.

4. Forma actului administrativ

Conceptul de formă vizează structura internă și externă a unui conținut, modul de așezare
al elementelor din care se compune.6
În principiu, actul administrativ trebuie să îmbrace forma scrisă. În ceea ce privește
forma scrisă, este necesar a realiza o distincție între actele normative și cele individuale.
Actele administrative individuale pot îmbrăca uneori, pe lângă forma scrisă, și formă orală,
ex. avertismentul. Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, actele administrative
individuale trebuie să îmbrace formă scrisă.
În cazul actelor administrative normative, ele trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă.
Actele adoptate sau emise de autoritățile administrației publice centrale-actele Guvernului,
actele administrației centrale de specialitate-indiferent dacă au caracter normativ sau
individual, se publică în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței lor. Actele adoptate sau
emise de autoritațile administrative autonome se aduc la cunostința publică, fie prin afișare,
publicare într-o publicație de largă circulație, în cazul actelor normative, sau prin comunicare,
în cazul actelor cu caracter individual.
Obligativitatea formei scrise în cazul actelor administrative este dictată de o serie de factori,
respectiv:
4
Acestea sunt denumite ,,stabilimente de utilitate publică,” în termenii doctrine interbelice, iar actele
lor sunt calificate traditional drept ,,acte emise prin delegație”
5
A. Iorgovan, op. cit. 2005, p. 51; I. Iovănaș, Drept administrativ. Activitatea administrației publice.
Controlul exercitat asupra activității administrației publice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997pp. 240-242
6
Micul dicționar academic, Academia Română, Ed. Universul Enciclopedic, București, 2002, p. 453

38
a). necesitatea cunoașterii exacte și complete a conținutului actului;
b). necesitatea verificării legalității lui în vederea sancționării celor vinovați de eventualele
vicii de legalitate ale actului sau a celor vinovați de nerespectarea actului legal emis;
c). necesitatea de a constitui mijloc de probă în caz de litigiu;
d). realizarea rolului educativ al actului aministrativ emis.
Forma scrisă reprezintă o condiție de validitate a actului, ea fiind impusă ad validitatem și
nu ad probationem.
Actul administrativ trebuie redactat în limba română, care este limba oficială a statului. 7
Referitor la motivarea actului, actele administrative normative, supuse regulii publicității,
se motivează întotdeauna. Această operație se realizează printr-o notă de fundamentare,
expunere de motive, referat, plasat sub formă de preambul înaintea actului propriu-zis.
Obligația motivării vizează și unele acte administrative individuale -ex, hotărârile de Guvern
cu caracter individual.

5. Procedura emiterii sau adoptării atelor administrative

În doctrină se apreciază că, din punct de vedere terminologic, autoritățile administrative

unipersonale emit acte administrative (de exemplu, primarul emite dispoziții, prefectul emite
ordine), în timp ce autoritățile administrative colegiale adoptă acte administrative (de
exemplu, Guvernul adoptă ordonanțe, consiliul local sau cel județean adoptă hotărâri).
Emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale care
,,inițiază și mențin sistemul decizional administrativ.”8
A. Astfel, identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcție de momentul în care
intervin:
a). forme procedurale anterioare emiterii sau adoptării actului;
b). forme procedurale concomitente emiterii sau adoptării actului;
c). forme procedurale ulterioare emiterii sau adoptării actului.
B. În funcție de consecințele juridice ale acestor forme procedurale, ele se clasifică în:
a). forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice;
b). forme procedurale care au implicații în ceea ce privește legalitatea actelor administrative;
c). forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor administrative.
Dintre acestea vom analiza formele procedurale anterioare sau prealabile emiterii sau
adoptării actului administrativ. Specificăm faptul că, în cadrul acestora, o importanță
deosebită o au avizele și acordul prealabil.

 Avizele-Definiție
Avizele reprezintă puncte de vedere (opinii) pe care un organ al administrației publice le
solicită altui organ al administrației publice într-o problemă sau în mai multe probleme, pentru
7
Referitor la acest aspect trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 120 alin. (2) din Constituția
României, revizuită, potrivit cărora cetățenii aparținând unei minorități naționale cu o pondere
semnificativă în anumite unități administrativ-teritoriale au dreptul de a-și folosi limba minorității
respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile
deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică.
8
A. R. Lazăr, Aspecte procedurale ale emiterii actelor administrative. Câteva considerații privind
procedura aprobării tacite, în Revista de Drept Public nr. 3/2003, p. 85
39
a se informa și a decide în cunoștință de cauză.
Cuvântul aviz cunoaște trei accepțiuni:
a). înștiințare scrisă cu caracter oficial;
b). părere, apreciere competentă emisă de cineva din afară, respective o autoritate externă,
asupra unei probleme aflată în dezbatere sau în procesul decizional;
c). rezoluție a unei autorități competente.

 Clasificare
În funcție de regimul lor juridic, avizele se impart în trei categorii:
a). avize facultative – în cazul acestora, organul emitent al actului nu este obligat nici să
solicite avizul, nici să-l respecte în cazul în care l-a solicitat si l-a obținut;
b). avize consultative- reprezintă acel tip de avize pentru care legea prevede obligativitatea
obținerii lor și facultatea de a le respecta sau nu;
c). avize conforme- sunt acele avize care se caracterizează prin trăsătura lor obligatorie atât
din punct de vedere al cererii cât și din punct de vedere al respectării lor.
Între avize, pe de o parte, și actele administrative, pe de altă parte, există deosebiri
fundamentale dar și unele asemănări, astfel:
 atât avizele cât și actele administrative reprezintă manifestări de voință cu caracter
unilateral;
 dacă manifestarea de voință pe care o concretizează actul administrativ este făcută în
scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, avizele nu au nici
acest scop și nici aceste consecințe. Avizele nu produc prin ele insele efecte juridice,
nu modifică realitatea juridică existentă. Rolul avizelor constă în a contribui la
caracterul legal al actului administrativ sau a întări legalitatea acestuia.
 și avizele precum și actele administrative sunt emise de diferite categorii de autorități
publice.

 Acordul-definiție
Acordul reprezintă consimțământul pe care îl dă un organ public altui organ, în vederea
emiterii de către acesta din urmă a unui anumit act administrativ.
În funcție de momentul în care intervine, acordul poate fi:
 prealabil;
 concomitent;
 ulterior emiterii actului administrativ.

Identificăm urmatoarele elemente ale regimului juridic al acordului:

 reprezintă o manifestare de voință cu caracter unilateral emisă de un organ
administrativ;
 emiterea lui, atunci când este prealabil, atrage adoptarea unui act administrativ care
este rezultatul manifestării de voință a două organe, a celui care a emis actul și a celui
care a emis acordul-dublă voință juridică;
 acordul nu are drept consecință obligarea organului emitent al actului la emiterea
acelui act;

40
  deși condiționează legalitatea unui act administrativ, acordul, prin el însusi, nu acoperă
viciile de legalitate ale actului ;
 acordul nu produce prin el însusi efecte juridice;
 nefiind act administrative, el nu poate forma obiectul unei acțiuni de sine stătătoare în
contencios administrativ.

6. Forța juridică a actului administrativ

Specific actelor juridice este faptul că ele reprezintă manifestări de voință făcute în scopul
de a modifica realitatea juridică existentă, de a da naștere, de a modifica și de a stinge drepturi
și obligații juridice.
Problema forței juridice a actelor administrative este analizată de doctrină și sub titulatura
de eficiența actelor administrative.
Ceea ce fundamentează forța juridică a efectelor pe care le produc actele administrative
este prezumția că ele au fost emise cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege.
Deosebim, astfel, trei forme ale prezumției:
 prezumția de legalitate, care se referă la conformitatea actului administrativ cu legea,
în sens larg. Aceasta este o prezumție relativă, care se află la baza regimului juridic al
actului administrativ. Ea poate fi răsturnată în cazul în care actul a fost atacat în fața
instanțelor de contencios administrativ și acestea constată nelegalitatea lui.
 prezumtia de autenticitate, care prezumă condiția ca actul administrativ să fie emis
de organul menționat prin forma sa exterioară, și anume ștampilă, antet, semnături;
 prezumția de veridicitate, potrivit căreia actul administrativ este prezumat a
corespunde adevărului.

Forța juridică a actului administrativ este condiționată de mai multe elemente, cum ar fi:
 locul autorității emitente în sistemul autorităților administrației publice;
 natura autorității emitente, din punct de vedere al caracterului și competenței sale
materiale și teritoriale;
 categoria de act, act cu caracter normativ sau individual.

Pentru a se putea face apel la forța de constrangere a statului, trebuie ca un act juridic să
fie executoriu, să fie învestit cu forță juridică executorie. În cazul actelor administrative o
asemenea operațiune nu se mai impune, deoarece actul însuși este titlu executoriu. Actului
administrativ îi este aplicabil principiul ,,executio ex officio”, în sensul că executarea actului
administrativ are loc direct în baza lui, fără a mai fi necesară învestirea cu forță juridică
executorie.

7. Efectele juridice ale actelor administrative

Raportat la efectele juridice ale actelor administrative, vom trata această problemă în funcție
de:
a). momentul de la care încep să se producă efectele juridice;
b). întinderea efectelor juridice;
c). încetarea acestor efecte juridice.
a). Raportat la momentul de la care actul administrativ începe să producă efecte juridice,

41
deosebim:
 dacă avem în vedere organul emitent, actul administrativ produce efecte juridice din
momentul adoptării sale;
 pentru celelalte subiecte de drept, trebuie făcută distincția între felul actului, dacă este
un act normativ sau individual.

Actele normative produc efecte juridice de la data publicării lor, iar cele individuale de la
data comunicării lor. Totuși, această problemă nu mai poate fi privită așa de categoric,
deoarece există acte individuale pentru care Constituția prevede obligativitatea publicării lor
în Monitorul Oficial. Deci, putem spune ca actele administrative încep să produca efecte
juridice din momentul în care au fost aduse la cunoștintă, în formele prevăzute de lege.
De la acest principiu există unele excepții care vizează:
 actele administrative recognitive sau declarative (de exemplu-certificatul de naștere,
certificatul de deces). Aceste acte produc efecte juridice de la o dată anterioară
emiterii lor.
 actele administrative care produc efecte juridice de la o dată ulterioară aducerii lor la
cunoștință (de ex. ordonanțele de Guvern, hotărârile de Guvern, decretele
Președintelui României).

Legile și Ordonanțele adoptate de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în
vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial, partea I, sau la o dată ulterioară
prevazută în textul lor- art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.9
Ordonanțele de urgență intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Romaniei,
partea I, sub condiția depunerii la Camera competentă să fie sesizată, dacă în conținutul lor nu
este prevazută o data ulterioară- art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată.
b). Întinderea efectelor juridice:
- actele cu caracter normativ produc efecte juridice pentru dreptul administrativ dar
și pentru alte ramuri de drept, cu excepția dreptului penal;

- actele cu caracter individual, produc, de regulă, efecte juridice pentru dreptul

administrativ, dar pot produce efecte și pentru alte ramuri de drept (de ex. actele de
stare civilă, care produc efecte și pentru dreptul civil).

c). Încetarea producerii de efecte juridice:

Actul administrativ, ca și alte acte juridice, produce efecte până la scoaterea lui din
vigoare. Scoaterea din vigoare a unui act administrativ poate avea loc prin:
 anulare, de către instanța de judecată;
 revocare, de organul ierarhic superior;
 retractare, de organul emitent.
 abrogare, dispusă de organul emitent, organul ierarhic superior sau Parlament;
 încetarea efectelor în alte moduri (de ex. prescriptia).

7.1 Suspendarea actelor administrative

9
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2001
42
  Definiție

Suspendarea reprezintă operațiunea juridică care constă în întreruperea producerii de efecte

juridice de către un act administrative, sau încetarea temporară a efectelor actelor
administrative.
a). Cauzele care pot determina intervenția suspendării sunt:
 în general, suspendarea intervine atunci când există dubii cu privire la legalitatea unui
act administrativ. Art. 123 alin. (5) din Constituție consacră dreptul prefectului de a
ataca în instanța de contencios administrativ un act adoptat de Consiliul Județean,
Consiliul Local sau primar, actul atacat fiind suspendat de drept;
 suspendarea poate intervini și atunci când se aplică o anumită sancțiune administrativ-
disciplinară unui funcționar public sau unei alte persoane încadrate într-un organ
public.

b). efectele juridice ale suspendării actului administrative au ca notă dominantă faptul ca ele
produc o întrerupere a acestor efecte, o încetare vremelnică a producerii lor;
c). referitor la organele care pot dispune suspendarea, întâlnim:
 suspendarea dispusă de organul emitent al actului;
 suspendarea dispusă de organul ierarhic superior;
 suspendarea dispusă de instanța de judecată;
 suspendarea dispusă de legiuitor sau de autorul actului.

Organul emitent al actului și organul ierarhic superior au și drept de revocare a

actului, conform principiului de drept qui potest majus, potest et minus (cine poate mai mult,
poate și mai puțin).
Referitor la suspendarea dispusă de instanța de judecată, actuala lege a contenciosului
administrative nr. 554/2004 consacră două tipuri de acțiuni în suspendare, respective una care
poate fi introdusă odată cu reclamația administrative, în cadrul procedurii prealabile și alta
care poate fi introdusă odată cu acțiunea principal (sau ulterior introducerii acțiunii
principale).
Suspendarea poate fi dispusă de legiuitor sau de autorul actului. Poate fi vorba chiar de
legiuitorul constituent, de exemplu art. 123 alin. (5) din Constituție prevede că atacarea de
către prefect a unui act al consiliului local, al consiliului județean sau al primarului atrage
suspendarea de drept a actului dedus judecății. Suspendarea poate fi dispusă de legiuitorul
organic, de exemplu art. 22 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
publici, republicată, prevede că atacarea de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici a
unui act illegal în material funcției publice atrage suspendarea de drept a acelui act.

d). în ceea ce privește tipurile de suspendare, deosebim:

o suspendarea de drept sau legală, care intervine ope legis;
o suspendarea dispusă de anumite autorități publice care, la rândul ei, poate fi
dispusă de instanța de judecată sau poate fi dispusă de alte autorități
publice.

43
 Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța
poate să procedeze la suspendarea actului în cazul în care există motive bine justificate și
pericolul producerii unor pagube iminente. În acest caz, cererea poate fi formulată odată cu
sesizarea făcută în cadrul procedurii administrative prealabile. Potrivit dispozițiilor art. 15 din
același act normativ, suspendarea mai poate fi solicitată odată cu acțiunea principală, prin
aceeași cerere sau printr-o cerere separată.

În ceea ce privește suspendarea dispusă de alte autorități publice, menționăm suspendarea

din funcție a unui ministru împotriva căruia s-a cerut urmărirea penală, suspendare care se
realizează în baza unui decret emis de Președintele României.
De asemenea, Președintele României, la rândul său, poate fi suspendat din funcție, prin
hotărârea Parlamentului, în situația în care se face vinovat de săvârșirea unor fapte grave prin
care se încalcă dispozițiile Constituției.

7.2 Revocarea actelor administrative

 Definiție

Revocarea reprezinta operațiunea juridică prin intermediul căreia organul emitent sau
organul ierarhic superior acestuia desființează, scoate din vigoare un act.
Revocarea este de două feluri:
a). retractare, atunci când este realizată de organul emitent;
b). revocarea propriu-zisă, când se realizează de organul ierarhic superior celui emitent.

Cauze care determină revocarea

În scopul identificării cauzelor care determină revocarea, vom utiliza mai multe criterii,
astfel:
a). din punct de vedere al caracterului cauzei, deosebim:
 revocarea intervenită pentru cauze de nelegalitate a actului;
 revocarea care intervine pentru cauze de neoportunitate a actului.
b). din punct de vedere al momentului în care intervin față de emiterea actului, cauzele
revocării, indiferent că vizează nelegalitatea sau neoportunitatea, pot fi:
 cauze anterioare emiterii actului, care determină ca efectele juridice ale revocării să fie
pentru trecut-ex tunc;
 cauze concomitente cu emiterea actului și care determină efecte juridice ex tunc;
cauze ulterioare emiterii actului, care produc efecte juridice ex nunc-pentru viitor.

De la principiul revocabilității actelor administrative, există excepții care privesc exclusiv

actele administrative cu caracter individual, deoarece actele administrative normative sunt
oricând revocabile.

Revocarea se deosebește de anulare și de suspendare, din mai multe puncte de vedere,

astfel:
a). din punct de vedere al cauzelor care le determină, constatăm că atât anularea cât și
revocarea intervin atunci când există certitudinea că actul este viciat, pentru cauze de
nelegalitate sau de neoportunitate a lui, pe când suspendarea intervine numai atunci când
44
există dubii cu privire la nelegalitatea actului.
b). din punct de vedere al autorităților care pot dispune cele trei tipuri de operațiuni juridice,
deosebim:
 revocarea poate fi dispusă atât de organul emitent cât și de cel ierarhic superior, doar
în cazul în care organul emitent al actului se află în raporturi de subordonare ierarhică.
Menționăm că, autoritățile autonome locale nu au organ ierarhic superior, întrucât,
potrivit Constituției, administrația locală se organizează și funcționează pe principiile
autonomiei, deconcentrării și descentralizării ;
 suspendarea poate fi dispusă de autoritățile competente să decidă revocarea, precizând
situația existenței autorităților administrative autonome, care nu au organ ierarhic
superior, dar poate fi dispusă și de instanța de judecată;
 anularea poate fi dispusă atât de organul ierarhic superior, dacă există, cât și de
instanța de judecată sau exclusiv de instanța de judecată, în cazul existenței unor acte
emise de autoritățile administrative care nu au organ ierarhic superior.

c). din punct de vedere al efectelor produse, suspendarea produce doar întreruperea acestor
efecte, în timp ce anularea și revocarea produc încetarea cu caracter definitiv a acestor efecte.
De la principiul revocabilității actelor administrative există exceptii deduse fie din natura
actului, fie din efectele pe care actele le-au produs, sau fie din voința legiuitorului.

Identificăm, raportat la tezele exprimate în doctrină,10 următoarele categorii de excepții:

 actele administrative cu caracter jurisdictional care sunt emise după o procedură
specială, guvernată de principii similare procedurii judiciare; ele intervin în cazul
existenței unui litigiu în domeniul administrației, care trebuie soluționat;
 actele administrative care fie dau naștere la raporturi de drept privat, fie sunt emise ca
urmare a unor contracte civile sau administrative;
 actele administrative care au fost executate material, deoarce revocarea lor nu va duce
la restabilirea situației materiale anterioare;
 actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziție a legii sau care au
generat drepturi subiective garantate de lege sub aspectul stabilității;
 actele administrative prin care se aplică sancțiuni specifice celor trei forme de
răspundere din dreptul administrativ, respectiv răspunderea administrativ
disciplinară, răspunderea contravențională și răspunderea administrativ-patrimonială.
Aceste acte, denumite în doctrină acte de sancționare, nu pot fi revocate de organul
emitent sau cel ierarhic superior, ci de autoritățile și după procedura stabilite prin
reglementări speciale.

7.3 Anularea actelor administrative

 Definiție

Anularea reprezintă operațiunea juridică care constă într-o manifestare de voință realizată
în scopul de a determina în mod direct desființarea actului și, deci, încetarea definitivă a
efectelor juridice produse de acesta.
Din punct de vedere al naturii sale, nulitatea actului administrativ reprezintă o sancțiune
10
A. Iorgovan, op. cit. 2005, vol. II, pp. 85-93; I. Iovănaș, op. cit. p. 56
45
care intervine atunci când actul este lovit de unele vicii de legalitate.

Repere ale teoriei actuale a nulității actului administrativ

Instituția anulării actului administrativ este consacrata de art. 52 din Constituție –acest
articol se referă la anularea dispusă de instanța de judecată- care consacră dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri de a se adresa instanței de judecată.
Nulitatea absolută are drept specific faptul că sancționează nerespectarea, la încheierea
actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general. Nulitatea absolută intervine
pentru încalcarea condițiilor de fond, esențiale pentru validitatea actului.
Nulitatea relativă are drept specific faptul că sancționeaza nerespectarea, la încheierea
actului, a unor norme care ocrotesc un interes particular, individual ori personal. Nulitatea
relativă intervine în cazul încălcării unor condiții de mai mică importanță, care privesc forma
actului.
Din punct de vedere al efectelor juridice, nulitatea actului administrativ diferă de cea a
actului civil, astfel:
 indiferent de condițiile care au fost încălcate, organul competent va putea
să dispună anularea actului;
 dacă în dreptul civil nulitățile relative pot fi confirmate de cel lezat, iar
nulitățile absolute nu pot fi confirmate, în dreptul administrativ pot fi
confirmate ambele categorii de nulități sau numai nulitățile relative.

Organele care pot dispune anularea unui act administrativ sunt:

a). organul ierarhic superior, în virtutea raportului de subordonare ierarhică;
b). instanța de judecată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, republicată;
c). Ministerul Public, care poate anula doar actele locurilor de detenție.
 Efectele anulării

Se apreciază că anularea, ca regulă, produce efecte juridice ex tunc-pentru trecut-în

sensul că actul este desființat ca și când nu ar fi existat.
Atunci când anularea are loc pentru motive de neoportunitate, efectele juridice produse
trebuie să fie ex nunc-pentru viitor11.
Anularea unui act administrativ atrage după sine anularea tuturor actelor a căror legalitate
este condiționată de legalitatea actului administrativ anulat.

8. Inexistența actelor administrative

Inexistența reprezintă o sancțiune a actului administrativ care intervine atunci când

viciile de legalitate sunt evidente.
Dimensiuni ale regimului juridic actual al actelor inexistente:
a). actele inexistente nu se mai bucură de prezumția de legalitate a actului administrativ;
b). subiectele de drept destinatare ale actului sau care cad sub incidența sa au dreptul de a se
11
R. Ionescu, Curs de drept administrativ, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1970, p. 283
46
prevala de inexistența actului și de a refuza îndeplinirea obligațiilor care rezultă din acel act;
c). există obligația celorlalte subiecte de drept, a autorităților publice în special, de a lua act de
inexistența intervenită, astfel încat ele nu pot proceda, în baza actului, la executarea din oficiu
și la impunerea forței de constrângere a statului;
d). în actualul sistem constituțional, instituția inexistenței actului a devenit de rang
constituțional.
e). actul inexistent poate fi retras în orice moment de către administrație, în timp ce actul nul
nu poate fi retras decât în interiorul termenului de recurs.

9. Contractul administrativ

Doctrina românească cât și cea franceză apreciază că noțiunea de contract administrative

este strâns legată de noțiunea de domeniu public și de serviciu public.12

 Reguli specifice privitoare la contractul administrativ

Aceste reguli privesc următoarele aspecte:
a). forma contractului, aceasta fiind prestabilită de legiuitor;
b). puterile exorbitante ale administrației;
c). anumite facilități pe care administrația le acordă celor cu care a contractat;
d). competența tribunalelor administrative, pentru soluționarea eventualelor litigii, care ar
putea apare în executarea unui astfel de contract.

 Definiția contractului administrativ

Contractul administrativ reprezintă un acord de voință, dintre o autoritate publică, aflată

pe o poziție de superioritate juridică, pe de o parte, și alte subiecte de drept (persoane fizice,
persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părți) pe de alta parte, prin
care se urmărește satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public,
efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de
putere publică.

 Trăsăturile contractului administrativ

a). contractul administrativ este o convenție, deci un acord de voință încheiat între mai multe
părți;
b). una dintre părți este un subiect determinat, respectiv o autoritate publică, o autoritate
administrativă sau un alt subiect de drept autorizat de aceasta;13
c). spre deosebire de contractele civile, unde părțile se află pe poziții de egalitate juridică, în
cazul acestui contract părțile nu se află pe poziții de egalitate juridică; una dintre ele, și anume
subiectul determinat-autoritatea- are o poziție de superioritate față de celalalt subiect al
contractului.
d). obiectul contractului este determinat, el urmărind satisfacerea unui interes general și
12
A. Iorgovan, op. cit. 2005, vol. II, p. 103

47
putând îmbrăca una din urmatoarele forme:
 prestarea unui serviciu public;
 punerea în valoare a unui bun public;
 efectuarea unor lucrări publice.

e). clauzele contractului sunt stabilite atât pe cale reglementară, prin lege, cât și pe cale
convențională;
f). poziția de superioritate a subiectului autoritate publică, determină posibilitatea ca acesta să
poată modifica sau rezilia unilateral contractual, atunci când interesul public o cere, spre
deosebire de contractele de drept comun care nu pot fi modificate decât prin acordul părților,
iar în absența acestuia de catre instanța de judecată;
g) contractele administrative sunt guvernate de un regim de putere publică, spre deosebire de
contractele civile, care sunt guvernate de dreptul comun;
h) contractele administrative prezintă formă scrisă14 iar, ca și actul administrativ, nu pot avea
caracter consensual, deoarece implică o autoritate care acționează în numele puterii publice;
j). se instituie competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea eventualelor
litigii care ar putea apare din executarea unui astfel de contract.
În doctrină,15 se apreciază că la încheierea oricărui contract administrativ trebuie avute în
vedere mai multe condiții, respectiv:
 un consimțământ al părților care se obligă;
 capacitatea/competența părților contractante;
 un obiect determinat/determinabil, licit și posibil;
 o cauză licită și morală;
 respectarea formei cerute pentru valabilitatea actului juridic;
 respectarea condiției prealabile obligatorii (autorizația administrativă).

Absența unui cod administrativ, apreciază doctrina,16 impune calificarea, definirea

contractului administrativ, a clauzelor sale reglementare, regimul juridic aplicabil acestuia,
eliminându-se în acest mod practica neunitară a instanțelor judecătorești în a aprecia natura
juridică a acestuia.

Teste de autoevaluare

1. Nepublicarea decretelor Președintelui României în Monitorul Oficial atrage

sancțiunea:
a). nulității absolute;
b). nulității relative;
c). inexisțentei.

2. Nulitatea absolută a actului administrativ intervine pentru:

13
Alexandru Negoiță, Drept administrativ, Ed. Silvy, București, 1996, p. 176
14
A. Negoiță, op. cit, p. 176
15
A. Iorgovan, op. cit. 2005, vol. II, pp. 116-119
16
N. Miulescu, Contractul administrativ în legislația românească actuală, în Revista de Drept Public
nr. 3/2008, p. 38
48
a). încălcarea condițiilor de formă;
b). încălcarea condițiilor de fond;
c). încălcarea condițiilor de formă și de fond.
3. Revocarea actului administrativ poate interveni pentru:
a). nelegalitate;
b). netemeinicie;
c). neconstituționalitate.

4. Constituie excepții de la principiul revocabilității actelor administrative:

a). actele administrative cu caracter individual;
b). actele administrative cu caracter normativ;
c). atât actele administrative cu caracter normativ, cât și actele administrative cu caracter
individual.

5. Actul administrativ individual produce efecte de la momentul:

a). comunicării;
b). publicării;
c). emiterii.

6. Nepublicarea Ordonanțelor de Guvern în Monitorul Oficial atrage sanctiunea:

a). nulității absolute;
b). nulității relative;
c). inexistenței.

7. Revocarea actului administrativ poate interveni:

a). numai pentru cauze de nelegalitate;
b). numai pentru cauze de neoportunitate;
c). at\t pentru cauze de nelegalitate cât și pentru cauze de neoportunitate.

8. Cauzele revocării pot fi:

a). anterioare emiterii/adoptării actului administrativ;
b). atât anterioare cât și concomitente, dar și ulterioare emiterii/adoptării actului administrativ;
c). ulterioare emiterii/adoptării actului administrativ.

9. Revocarea reprezintă:
a). un principiu al regimului juridic al actului administrativ;
b). o excepție a regimului juridic al actului administrativ;
c). nu poate interveni în cazul actului administrativ.

10. Suspendarea determină:

a). încetarea definitivă a producerii de efecte juridice ale actului administrativ;
b). încetarea temporară a producerii de efecte juridice ale actului administrativ;
c). nu afecteză efectele juridice ale actului administrativ.

49
 11. Forma scrisă a actului administrativ este o condiție:
a). ad validitatem-pentru validitatea actului;
b). ad probationem-pentru a constitui mijloc de probă.
12. Forma nescrisă –orală -se admite, prin excepție:
a). în cazul actelor cu caracter normativ;
b). în cazul actelor cu caracter individual;
c). atât în cazul actelor cu caracter normativ cât și în cazul actelor cu caracter individual.

13. Formele de adoptare/emitere a actului administrativ pot fi:

a). anterioare și concomitente;
b). concomitente și ulterioare;
c). anterioare, concomitente și ulterioare emiterii/adoptării unui act administrativ.

14. Actul administrativ produce efecte juridice:

a). din momentul comunicării actului administrativ individual și publicării actului
administrativ normativ;
c). din momentul semnării și înregistrării lui.

15. Actul administrativ normativ produce efecte juridice:

a). pentru dreptul administrativ;
b). pentru dreptul administrativ, muncii, civil și comercial, precum și alte ramuri de
drept;
c). pentru dreptul administrativ, muncii, civil și comercial și alte ramuri de drept, cu
excepția dreptului penal.

16. Anularea unui act administrativ produce efecte juridice:

a). întotdeauna pentru trecut-ex tunc;
b). pentru trecut, prezent și viitor.

17. Avizele pot avea:

a). caracter consultativ și conform;
b). facultativ și consultativ;
c). facultativ, consultativ și conform.

18. Comunicarea este o modalitate de aducere la cunoștință:

a). a actului administrativ cu caracter individual;
b). a actului administrativ cu caracter normativ;
c). atât a actului administrativ cu caracter normativ cât și a actului administrativ cu
caracter individual.

19. Publicarea este o modalitate de aducere la cunoștință:

a). numai a actului administrativ cu caracter individual;
b). numai a actului administrativ cu caracter normativ;
c). atât a actului administrativ cu caracter normativ cât și a actului administrativ cu

50
 caracter individual.

20. Anularea unui act administrativ se poate dispune:

a). numai de organul ierarhic superior;
b). numai de instanța de judecată;
c). atât de organul ierarhic superior cât și de instanța de judecată.

21. Actele administrative inexistene:

a). se bucură de prezumția de legalitate, până la data constatării inexistentei lor;
b). nu se mai bucură de prezumția de legalitate și de regula executării din oficiu;
c). nu se mai bucură de prezumția de legalitate.

22. Contractul administrativ este:

a). act juridic bilateral;
b). act juridic unilateral;
c). act juridic bi sau multilateral.

23. Părțile contractului administrativ se află:

a). pe poziție de egalitate juridică;
b). pe poziție de inegalitate juridică;
c). uneori, pe poziție de egalitate juridică, iar alteori, pe poziție de inegalitate juridică.

24. Scopul contractului administrativ este:

a). satisfacerea nevoilor de interes general;
b). satisfacerea nevoilor de interes particular;
c). satisfacerea nevoilor de interes general și particular.

25. Obiectul contractului administrativ îl constituie:

a). prestarea unui serviciu public sau efectuarea unei lucrări publice;
b). punerea în valoare a unui bun public sau efectuarea unei lucrări publice;
c). prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice, punerea în valoare a
unui bun public sau o achiziție publică.

26. Soluționarea litigiilor care ar putea apare din executarea contractului administrativ este
de competența:
a). instanțelor de drept comun;
b). instanțelor de contencios administrativ;
c). atât a instanțelor de drept comun, cât și a instanțelor de contencios administrativ.

27. Părțile contractului administrativ trebuie să fie:

a). una din părțile contractului este un subiect determinat, respectiv o autoritate care
acționează în realizarea puterii publice, o autoritate administrativă sau alt subiect de
drept autorizat de o autoritate administrativă;
b). contractual se poate încheia între două sau mai multe părți, persoane fizice sau
juridice, fără nici o condiție;
51
 c). una din părți trebuie să fie obligatoriu o persoană juridică de drept privat.

28. Contractul administrativ trebuie să îmbrace:

a). formă scrisă;
b). formă orală;
c). și formă scrisă și formă orală.

29. Clauzele unui contract administrativ sunt stabilite:

a). numai pe cale reglementară;
b). prin convenția părților;
c). atât pe cale reglementară, cât și prin convenția părților.

30. Contractele administrative sunt guvernate:

a). de un regim de putere publică;
b). de un regim de drept comercial;
c). de un regim de drept civil.

REGIMUL JURIDIC AL CONTRAVENȚIILOR – NOȚIUNE ȘI SANCȚIUNI

Forme de răspundere specifice

În cazul răspunderii administrative, fapta prin care se încalcă normele juridice poartă
numele de ilicit administrativ.
În funcție de fapta comisă și de consecințele sale, identificăm trei mari forme de
răspundere specifice dreptului administrativ:
a). răspunderea disciplinară, care intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, a
unui ilicit administrativ propriu-zis;
b). răspunderea contravențională, care intervine în cazul săvârșirii de către subiectul activ
al faptei a unei contravenții;
c). răspunderea administrativ-patrimonială, care intervine ca urmare a săvârșirii unei
forme de ilicit cauzator de prejudicii materiale sau morale.

1. Răspunderea administrativ-disciplinară

Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă acea formă de răspundere care

intervine pentru săvârșirea ilicitului administrativ propiu-zis, respectiv a unei abateri
disciplinare.
Această formă de răspundere a fost, în trecut, deseori identificată cu cea specifică
dreptului muncii deoarece se asimila statutul oricărei persoane care desfășura o
activitate socială, o muncă, celui al salariatului, ceea ce determina calificarea faptei
respective ca o abatere disciplinară care atrăgea după sine răspunderea disciplinară a
salariatului.

2. Răspunderea contravențională
52
 Contravenția reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege,
ordonanță de Guvern, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local
al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a
Consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București (art. 1 din
O.G. nr. 2/2001).

1. Sancțiunile contravenționale

 Clasificarea sancțiunilor contravenționale

În ceea ce privește sancțiunile contravenționale, identificăm mai multe criterii de

clasificare, astfel:
A. Din punct de vedere al actului normativ care le consacră:

a). sancțiuni contravenționale prevăzute de reglementarea cadru;

b). sancțiuni contravenționale prevăzute de alte acte normative.

B. Din punct de vedere al naturii lor:

a). sancțiuni contravenționale principale;

b). sancțiuni contravenționale complementare.

 Sancțiunile contravenționale principale

A. Avertismentul

Această sancțiune este prevăzută de art. 7 din O.G. nr. 2/2001 și constă în atenționarea
verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită
de recomandarea de a respecta dispozițiile legale în vigoare.
Dimensiuni juridice ale avertismentului:
 se aplică în cazul săvârșirii unei fapte de o gravitate redusă;
 este o sancțiune morală care constă în dojenirea făptuitorului, urmată de îndrumarea
ca, pe viitor, să nu mai comită astfel de fapte;
 art. 7 alin. (3) din legea-cadru conține o derogare de la principiul stabilirii și
sancționării contravențiilor, în sensul că prevede că această sancțiune poate fi
aplicată și dacă actul normativ contravențional nu-l reglementează expres;
 intervenția avertismentului materializează problema individualizării pedepsei,
pornind de la relația obiectiv-subiectiv, în sensul că se pedepsește nu doar că s-a
păcătuit, ci ca să nu se mai păcătuiască;
 reglementarea actuală prevede că avertismentul se aplică atât oral, cât și scris.

B. Amenda contravențională

Potrivit art. 8 alin. (1) amenda contravențională constă într-o sumă de bani pe care
trebuie să o plătească contravenientul care săvârșește o contravenție cu un grad mai mare de
pericol social și care se face venit la bugetul de stat. Alin. (1) al art. 8 stabilește expres
caracterul administrativ al amenzii.
53
 Este consacrată, prin lege, posibilitatea ca limitele amenzilor prevăzute în actele
normative prin care se reglementează contravenții să poată fi reduse sau majorate
periodic, prin hotărâre a Guvernului.
Amenda contravențională nu atrage decăderi sau interdicții pentru persoanele
sancționate și nu constituie antecedent care să influențeze o sancționare viitoare.
O. G. nr. 2/2001 face distincție între persoanele fizice și juridice în ceea ce privește
destinația sumelor percepute cu titlu de amendă. Astfel, sumele provenind din amenzile
aplicate persoanelor juridice se fac venit integral la bugetul de stat, cu excepția celor
aplicate de autoritățile administrației publice locale și a amenzilor provenind din circulația pe
drumurile publice, care se fac venit la bugetul local. Amenzile aplicate persoanelor fizice se
fac venit integral la bugetele locale.

 Sancțiunile contravenționale complementare

A. Confiscarea reprezintă o sancțiune contravențională complementară care constă în

trecerea silită și gratuită a unui bun care are legătură cu săvârșirea contravenției în
proprietatea privată a statului [sediul materiei îl constituie art. 5 alin. (3) lit. a). din
O.G. nr. 2/2001].
Confiscarea se dispune, de regulă, de către agentul constatator, prin același proces-verbal
de constatare a contravenției, odată cu sancțiunea amenzii.

B. Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de

exercitare a unei activități

Această sancțiune se aplică atunci când nu sunt respectate prevederile legale cu privire la
necesitatea obținerii unor avize, acorduri sau autorizații necesare exercitării anumitor
activități.

C. Închiderea unității reprezintă o sancțiune contravențională complementară care poate

fi dispusă doar în anumite situații (de exemplu în cazul unităților de alimentație
publică) și constă în închiderea unui punct de lucru al contravenientului.

D. Suspendarea activității agentului economic este prevăzută de anumite legi (exemplu

Legea nr. 61/199117 pentru sancționarea faptelor privind încălcarea regulilor de
conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, conform căreia în cazul servirii de
băuturi alcoolice în alte condiții decât cele legale se poate dispune această sancțiune).

E. Blocarea contului bancar, sancțiune care se aplică în cazul contravențiilor care

privesc activitatea bancară sau financiară.

F. Retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități
de comerț exterior, temporar sau definitiv este specifică activităților de import-
export.

17
Republicată în M. Of. nr. 387 din 18 august 2000

54
 G. Desființarea lucrărilor și aducerea terenului în stare inițială este specifică
domeniului construcțiilor și este prevăzută de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea
executării construcțiilor.18

 Obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității

Această sancțiune este reglementată prin O.G. nr. 55/2002, cu modificările și

completările ulterioare.19
Analizând dispozițiile legale identificăm următoarele elemente de regim juridic specifice
acestei sancțiuni:
a). durata maxima a obligării la prestarea unei activități în folosul comunității este de 300 de
ore. Minorilor cu vârsta de până la 16 ani nu li se poate aplica această sancțiune;
b). această sancțiune nu poate fi stabilită decât prin lege sau prin ordonanță a
Guvernului;
c). această sancțiune este alternativă cu amenda. Amenda este aplicată de organul
administrativ competent să constate și să sancționeze contravenția, pe când obligarea la
prestarea unei munci în folosul comunității se dispune numai de instanța de judecată.
Din analiza dispozițiilor legale în materie desprindem următoarele trăsături specifice
acestei sancțiuni contravenționale, astfel:
a). organul competent de a aplica această sancțiune este doar instanța de judecată;
b). sunt prevăzute de lege, având caracter exemplificativ, serviciile publice în domeniul
cărora se poate dispune sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul
comunității; potrivit art. 16 din O. G. nr. 55/2002, consiliul local este cel care stabilește
domeniile în care contravenienții pot presta activități în folosul comunității;
c). această sancțiune se execută după orele de program ale contravenientului, pe o durată
între 50 și 300 de ore, de maxim 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de maxim 6-8 ore pe
zi;
d). este interzisă aplicarea acestei sancțiuni în cazul persoanelor cu handicap, femeilor
gravide sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la doi ani, precum și în cazul
militarilor în termen. În cazul contravenienților cu vârsta între 16-18 ani, li se poate aplica o
asemenea sancțiune, dar durata ei este redusă la jumătate, respectiv între 25 -150 ore.
e). contravenientului îi este recunoscută posibilitatea de a formula plângere împotriva
măsurilor care privesc conținutul activității, condițiile în care se realizează, precum și a
modului în care se exercită supravegherea.

2. Procedura contravențională consacrată de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor

A. Fazele procedurii contravenționale

1. Constatarea contravențiilor
Sediul materiei este reprezentat de Cap. II din O. G. nr. 2/2001, unde întâlnim mai multe
categorii de dispoziții, astfel:
18
Republicată în M. Of. nr 933 din 13 octombrie 2004

55
a). dispoziții cu privire la subiectele de drept îndrituite să constate contravenția, ca
determinare și competență.
Potrivit art. 15 alin. (1), contravenția se constată de persoane anume prevăzute de lege,
denumite ,,agenți constatatori.” Calitatea de agent constatator este recunoscută următoarelor
subiecte de drept:
 primarul;
 personal din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, special abilitat;
 persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai
autorităților administrației publice centrale, de prefecți, de președinți ai
consiliilor județene, primari, de primarul general al Municipiului București,
precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.

b). dispoziții care privesc modalitatea concretă, juridică, prin care se constată
contravenția.
Actul prin care se constată răspunderea contravențională poartă denumirea de proces-
verbal de sancționare contravențională.20 Procesul-verbal de constatare și sancționare a
contravenției este un înscris oficial, el fiind întocmit de un agent public, în calitate de
reprezentant al statului. Acesta se încheie de către agenții constatatori și trebuie să cuprindă
două categorii de mențiuni:
- mențiuni cu caracter obligatoriu, a căror inexistență va duce, conform art. 17 din
O.G. nr.2/2001 la nulitatea absolută a procesului-verbal contravențional.
Acestea se referă la: numele, prenumele și calitatea agentului constatator;
numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanelor juridice
denumirea și sediul acesteia; fapta săvârșită; data; semnătura agentului
constatator;
- alte mențiuni, a căror absență nu mai este sancționată cu nulitatea procesului-
verbal.21

Legislația actuală în materie stabilește și o altă cauză care poate atrage nulitatea procesului-
verbal contravențional care derivă din obligația instituită în sarcina agentului constatator
ca, în momentul încheierii procesului-verbal contravențional, să atragă atenția
contravenientului cu privire la dreptul pe care acesta îl are de a face obiecțiuni, Aceste
obiecțiuni urmează a fi consemnate distinct în procesul-verbal, în rubrica intitulată ,,alte
mențiuni”, sub sancțiunea nulității.
c). dispoziții privind identificarea contravenientului.
Art. 18 prevede obligația contravenientului de a se legitima, prezentând actul de
identitate, iar pentru determinarea locului de muncă, urmează să prezinte și alte acte pe care le
are asupra sa, acte în măsură de a certifica aceasta.
19
Publicată în M. Of. nr. 642 din 30 august 2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările și
completările aduse prin O.U.G. nr. 108/2003, Legea nr. 42/2007 și O.U.G. nr. 78/2008
20
M. Ursuța, O. Dărăban, Considerații cu privire la prezumția relativă de adevăr a procesului-verbal
de sancționare contravențională, în lucrarea Reformele administrative și judiciare în perspectiva
integrării europene. Secțiunea pentru științe juridice și administrative, Caietul Științific nr. 8/2006,
Institutul de Științe Administrative ,,Paul Negulescu”, p. 674
21
A se vedea, în acest sens, art. 16 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001

56
d). dispoziții privind întocmirea procesului-verbal
Aceste dispoziții sunt cuprinse în art. 19 alin. (1) care dispune regula semnării, pe
fiecare pagină, de către cel care încheie procesul-verbal și de către contravenient.
Aceasta reprezintă situația tipică, situație în care contravenientul este prezent și acceptă
să semneze procesul-verbal.
Legiuitorul a avut în vedere și alte situații, denumite de doctrină atipice, astfel:
 încheierea procesului-verbal în absența făptuitorului sau când acesta refuză să
semneze, fapt care determină necesitatea efectuării unei mențiuni pe actul respectiv,
care trebuie adeverită de un martor;
 în acest caz, la mențiunile procesului-verbal se mai adaugă cele care privesc
numele, prenumele și domiciliul martorului, actul său de identitate precum și
semnătura martorului. Se prevede că nu poate avea calitatea de martor un alt
agent constatator;
 în situația în care nu există nici un martor, procesul-verbal va putea fi încheiat,
însă agentul constatator are obligația de a menționa în el împrejurările în care s-a
încheiat.

În situația în care o persoană săvârșește mai multe contravenții, constatate în același

timp, de același agent constatator, se încheie un singur proces-verbal.
În cazul contravenienților minori, procesul-verbal trebuie să cuprindă și numele,
prenumele și domiciliul părinților sau ale ator reprezentanți ori ocrotitori legali ai
acestuia.
Dacă contravenientul este persoană juridică, în procesul-verbal trebuie să se facă
mențiuni privitoare la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului și codul fiscal al acesteia, precum și la datele de identificare a persoanei care
o reprezintă.
Procesul-verbal de constatare a contravenției reprezintă un act administrativ cu un
caracter special, respectiv un act administrativ contravențional.

2. Aplicarea sancțiunii contravenționale

Sediul materiei este reprezentat de Cap. III din O.G. nr. 2/2001, care conține următoarele
categorii de dispoziții:
a). dispoziții privind organul competent de a aplica sancțiunea
În acest sens, legea-cadru consacră o regulă și o excepție.
Regula este reprezentată de aceea că agentul care constată fapta este și cel care aplică
sancțiunea, iar excepția constă în recunoașterea posibilității ca alte organe decât agentul
constatator să aplice sancțiunea.
b). dispoziții privind modul de aplicare a sancțiunii
Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ [art. 21 alin. (3)]. Legea
instituie principiul individualizării sancțiunii contravenționale, în funcție de anumite
criterii care pot determina agravarea sau atenuarea unei sancțiuni (sancțiunea trebuie să
fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei comise, să țină seama de împrejurările în
care aceasta a fost comisă, de modul și mijloacele de înfăptuire a acesteia, de scopul urmărit,
de urmarea produsă, de circumstanțele personale ale contravenientului).
57
c). dispoziții cu privire la eventualele pagube pricinuite prin comiterea contravenției
Art. 23 prevede posibilitatea ca, prin săvârșirea contravenției, să se fi produs pagube unui
terț. În acest caz, dacă există tarif de evaluare a pagubei, agentul constatator, în situația în care
are și competența de a aplica sancțiunea, va stabili despăgubirea, pe baza tarifului existent și
va face mențiunea despre aceasta în procesul-verbal.
d). dispoziții privind regimul procedural al confiscării în materie contravențională
În cazul în care agentul constatator este competent de a aplica sancțiunea, este
competent și de a dispune confiscarea. Chiar și în situația în care agentul constatator nu are
competența de a aplica sancțiunea deci, ca urmare, nici măsura confiscării, acestuia îi revine
însă misiunea de a descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării și de a lua măsuri de
conservare sau valorificare a acestora, în condițiile legii.
În cazul în care se constată că bunurile confiscate nu aparțin contravenientului ci altei
persoane, în procesul-verbal se va menționa numele, prenumele și domiciliul, când este vorba
de o persoană fizică, sau denumirea și sediul, când este vorba de o persoană juridică. [art. 24
alin. (3)].
e). ipoteza în care fapta săvârșită reprezintă infracțiune
Art. 30 consacră calea procedurală prin care agentul constatator se ,,dezînvestește” în
situația în care fapta comisă reprezintă infracțiune, fiind vorba despre sesizarea de către
agentul constatator a organului de urmărire penală.
Dacă organul în drept sesizat, respectiv procurorul sau instanța de judecată, stabilesc că
fapta, deși a fost urmărită ca infracțiune, nu întrunește elementele constitutive ale acesteia, va
trimite de îndată actul de sesizare sau constatare a faptei, împreună cu copia de pe rezoluția,
ordonanța procurorului sau, după caz, de pe hotărârea instanței organului în drept să constate
contravenția, pentru a se lua măsurile prevăzute de lege [art. 30 alin. (2)].

f). sistemul ablațiunii

O.G. nr. 2/2001 recunoaște o înlesnire substanțială pe teza realizării scopului sancțiunii și
care constă în posibilitatea recunoscută contravenientului de a plăti jumătate din
minimul stabilit de lege pentru fapta respectivă (art. 28), atunci când actul normativ
contravențional prevede această posibilitate, plată care poate fi efectuată pe loc sau în 48
de ore de la data încheierii procesului-verbal contravențional, sau, după caz, de la data
comunicării acestuia.
În cazul în care contravenientul a achitat pe loc jumătate din minimul amenzii prevăzută de
actul normativ pentru fapta respectivă, orice urmărire încetează.

g). comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a

sancțiunii
Legea instituie, în scopul producerii de efecte juridice de către procesul-verbal, obligația
comunicării acestuia, obligație care revine agentului constatator în cazul în care acesta a
aplicat sancțiunea, sau revine celui care a aplicat sancțiunea.
Comunicarea se realizează către trei categorii de subiecte de drept:
 înmânarea sau, după caz, comunicarea procesului-verbal contravenientului;
 comunicarea către partea vătămată;

58
  comunicarea către persoana fizică sau juridică, în cazul confiscării unor bunuri care
aparțin unei alte persoane fizice sau juridice decât contravenientul.

Art. 25 supune obligației comunicării două categorii de acte:

 procesul-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii, care se comunică
persoanelor interesate în termen de o lună de la data aplicării;
 înștiințarea de plată, care se comunică persoanelor interesate, în situația în care
contravenientului i s-a aplicat sancțiunea contravențională a amenzii, precum și în
cazul în care a fost obligat la despăgubire.

3. Căile de atac împotriva actelor de constatare a contravențiilor și de aplicare a

sancțiunilor

Sediul materiei este reprezentat de Cap. IV din O.G. nr. 2/2001

a). Calea de atac
Potrivit art. 31 din lege, calea specifică de atac este plângerea, care reprezintă o ,,cale
devolutivă de atac, adică o cale prin care se atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ
obștesc sau administrativ cu caracter jurisdicțional, fie un act administrativ în cazuri
specificate de legea specială.”

Bibliografie elaborare suport de curs

1. Mariana Oprican, Drept Administrativ, Partea I, Suport curs ID, Facultatea de drept,
Univ. Titu Maiorescu, Bucuresti, 2016
2. Mircea Alexandru Drept Administrativ, Partea II, Suport curs ID, Facultatea de
drept, Univ. Titu Maiorescu, Bucuresti, 2016
3. Apostol, Tofan, Dana -Drept administrativ, vol. I, ed. 3, Ed. C. H. Beck, București,
2014
4. Negoiță, Alexandru -Drept administrativ, Ed. Silvy, București, 1997
5. Vedinaș, Verginia -Drept administrativ, ed. a VIII-a revăzută și actualizată, Ed.
Universul Juridic, București, 2014

III. INFRACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL,

APLICABILE ÎN DOMENIUL AFACERILOR
a. Infracțiuni contra patrimoniului
b. Infracțiuni de corupție și de serviciu
c. Infracțiuni de fals.

INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII

ABUZUL DE ÎNCREDERE
Conţinutul legal
Abuzul de încredere este reglementat de art. 238 C. pen. şi constă în însuşirea, dispunerea sau
59
folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza
unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror
dezvoltare implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora,
şi fără de care nu sunt posibile relaţii sociale patrimoniale normale.
b) Obiectul material. Abuzul de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, deţinut
cu orice titlu de către făptuitor şi pe care, prin intervertirea titlului, acesta şi l-a însuşit, a
dispus de el ori l-a folosit.
Pentru ca bunul mobil să fie obiect al abuzului de încredere, trebuie ca în momentul săvârşirii
faptei acesta să aparţină altuia. De asemenea, bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie
deţinut de făptuitor cu orice titlu.
Prin ,,bun deţinut în baza unui titlu” se înţelege situaţia în care făptuitorul deţine bunul în
virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia are fie obligaţia de a-l păstra şi
conserva, fie de a-l folosi în anumite condiţii, de pildă bunul i-a fost dat în gaj, în depozit,
pentru transport ori i-a fost împrumutat. Abuzul de încredere este exclus în cazul în care nu
există un raport juridic care să confere detenția asupra bunului, făptuitorul aflându-se numai
în situația de a efectua anumite operațiuni asupra bunului sau de a veghea asupra acestuia.
B. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ. Autor al infracţiunii de abuz de încredere este totdeauna persoana care
deţine în baza unui titlu și cu un anumit scop un bun mobil al altuia şi transformă în mod
abuziv calitatea de deţinător al bunului în cea de pretins proprietar.
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sale.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică de la care autorul a primit,
cu un anumit titlu, un bun mobil pe care şi l-a însuşit.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se poate realiza printr-una din următoarele acţiuni: însuşirea bunului,
folosirea acestuia, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui.
Prin expresia „însuşirea unui bun mobil al altuia” folosită în art. 238 C. pen. se înţelege
luarea acelui bun în stăpânire de către făptuitor care, deşi este numai deţinător al bunului, se
comportă faţă de acesta ca şi când ar avea calitatea de proprietar. Însuşirea are un caracter
abuziv, deoarece se efectuează asupra bunului aparţinând altei persoane.
Folosirea fără drept a unui bun încredinţat cu un anumit scop de către cel care l-a primit are în
vedere situaţia în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un
autovehicul este încredinţat de către proprietar mecanicului în vederea efectuării unei
reparaţii, iar acesta din urmă îl foloseşte pentru a face curse în interes personal ori al unor
terţi), dar şi situaţia în care cel ce a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt
60
scop decât cel pentru care i-a fost încredinţat (de pildă, autorului îi este încredinţat un
autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta îl foloseşte pentru a transporta bunuri a căror
greutate depăşeşte limita admisă pentru vehiculul respectiv)
A dispune pe nedrept de un bun presupune a efectua acte de dispoziţie pe care, potrivit titlului,
deţinătorul nu avea dreptul să le facă.
Refuzul de restituire constă în manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul
care i-a fost încredinţat şi de a-l reţine pentru sine; actul constituie un abuz din partea
deţinătorului.
b) Urmarea imediată. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de abuz de
încredere trebuie să aibă ca urmare imediată modificarea situaţiei bunului şi crearea unei
situaţii contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv
încrederea acordată făptuitorului. Subiectul pasiv nu mai poate să-şi exercite drepturile asupra
bunului care îi aparţine.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunile incriminate şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate, care trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al infracţiunii de abuz de încredere îl formează
intenţia sub ambele modalităţi (directă sau indirectă). Mobilul sau scopul nu au relevanţă în
realizarea laturii subiective; de ele se va ţine seama la individualizarea pedepsei.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Deşi infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de toate formele
imperfecte, legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare, nici tentativa la infracţiune.
Infracţiunea de abuz de încredere este o infracţiune instantanee, consumarea ei are loc odată
cu executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile ce formează elementul material.
Întrucât abuzul de încredere este o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea
se poate comite şi în forma continuată; în acest caz, epuizarea are loc odată cu săvârşirea
ultimului act din componenţa activităţii infracţionale.
B. Modalităţi. Abuzul de încredere se poate realiza prin trei modalităţi normative, ca şi
printr-o varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni. Abuzul de încredere se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă. În legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale s-a decis că aceasta se poate face
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
GESTIUNEA FRAUDULOASĂ
Conţinutul legal
Potrivit art. 242 C. pen., gestiunea frauduloasă – varianta tip – constă în pricinuirea de
pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către
cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.
Prima variantă agravată presupune săvârşirea gestiunii frauduloase de către administratorul
judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora. A
doua variantă agravată constă în săvârșirea faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) în scopul de a
61
dobândi un folos patrimonial.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la
patrimoniu a căror dezvoltare nu poate fi concepută fără să existe un minim de încredere în
persoana care a primit în administrare sau conservare bunurile altuia, că nu va pricinui pagube
proprietarului bunurilor respective.
b) Obiectul material. Constituie obiect material al gestiunii frauduloase orice bun mobil sau
imobil ce aparţine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului pentru a-l administra ori
conserva.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă - varianta tip -
poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile unei alte
persoane iar în varianta agravată [alin. (2)] este administratorul judiciar ori lichidatorul averii
unui debitor, precum și orice reprezentant sau prepus al acestuia.
Titlul pe baza căruia autorul deţine bunul în privinţa căruia are însărcinarea de
administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi, după unii autori, din
cvasicontract. Pot avea obligaţia juridică de a administra şi conserva bunurile altei persoane,
persoane fizice ca: tutorele, curatorul, administratorul unui imobil, intendentul, executorul
testamentar, consilierul juridic, administratorul judiciar, lichidatorul, custodele, procuristul,
depozitarul etc. Infracţiunea este susceptibilă de a fi comisă în oricare din formele de
participaţie. În cazul coautoratului participanţii trebuie să aibă în comun sarcina administrării
sau conservării bunurilor altei persoane și împreună să comită acte pricinuitoare de pagube în
acțiunea de administrare sau conservare a bunurilor respective.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul sau întregul avut
încredinţat făptuitorului pentru administrare sau conservare şi căreia i s-au produs pagube prin
activitatea de gestionare frauduloasă.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material este reprezentat de orice acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru
proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor
încredinţate. Obligaţiile de administrare sau conservare a bunurilor altuia trebuie să-şi
găsească izvorul în conţinutul unui raport juridic, care este creat, de regulă, printr-un contract
de mandat, potrivit căruia mandatarul se obligă să administreze sau să conserve bunurile
mandantului. Trebuie să facem precizarea, că atunci când o persoană administrează bunurile
altuia în baza unei situaţiuni fireşti, cum ar fi de exemplu, părintele care administrează
bunurile copilului său, nu se poate reţine infracţiunea de gestiune frauduloasă.
A „administra bunuri” înseamnă a desfăşura o activitate gospodărească corespunzătoare
naturii şi destinaţiei acelor bunuri; a „conserva bunuri” presupune a lua măsuri de pază şi
apărare a acelor bunuri pentru a nu fi distruse, degradate.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru bunurile
încredinţate.
62
c)Legătura de cauzalitate. Trebuie să se dovedească existenţa unei legături de cauzalitate între
elementul material si urmarea imediată.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de gestiune frauduloasă, în
varianta tip, este intenţia. În a doua variantă agravată [art. 242 alin. (3) C. pen.], legea cere să
existe scopul de a dobândi, ceea ce înseamnă o intenţie calificată prin scop. În cazul alin. (1),
când elementul material îmbracă forma acțiunii, se susține în doctrină că forma vinovăției
poate fi și intenția indirectă.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Deşi infracţiunea de gestiune frauduloasă poate fi comisă sub toate formele, actele
pregătitoare, cât şi tentativa la această infracţiune nu sunt pedepsite. Infracţiunea se consumă
odată cu executarea actelor ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea
urmării imediate. Gestiunea frauduloasă se poate săvârşi şi în formă continuată, epuizându-se
odată cu săvârşirea ultimei acţiuni sau inacţiuni.
B. Modalităţi. Această infracţiune are în varianta tip trei modalităţi normative, după cum
făptuitorul este însărcinat numai cu administrarea bunurilor sau numai cu conservarea
acestora ori are ambele însărcinări. În varianta agravată prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen.,
la fiecare din modalităţile normative se adaugă cerinţa ca fapta să fi fost comisă în scopul de a
dobândi un folos material Aceste modalităţi normative pot avea, de asemenea, şi o varietate de
modalităţi faptice.
C. Sancţiuni. Gestiunea frauduloasă se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda. Când fapta este comisă de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului
sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar
când fapta a fost săvârșită în scopul de a dobândi un folos patrimonial, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani. În cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, acțiunea penală se
pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ÎNŞELĂCIUNEA
Conţinutul legal
Infracţiunea de înşelăciune este incriminată într-o variantă tip și o variantă agravată. Potrivit
art. 244 alin. (1) C. pen., varianta tip constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate,
în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit
o pagubă. Varianta agravată prevăzută la alin. (2) constă în înșelăciunea săvârșită prin
folosirea de nume sau calități mincinoase sau orice alte mijloace frauduloase.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror naştere şi
dezvoltare este condiţionată de buna-credinţă şi încrederea ce trebuie să existe în raporturile
juridice care au loc între subiecţii acestor raporturi.

63
b) Obiect material al infracţiunii pot fi bunurile mobile, înscrisurile cu valoare patrimonială,
precum şi bunurile imobile asupra cărora poartă manevrele frauduloase ale făptuitorului.
B. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale
răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale.

b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică al cărei patrimoniu a fost
lezat, păgubit, prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În anumite situaţii se poate distinge
un subiect pasiv principal şi altul secundar, atunci când persoana amăgită (subiect pasiv
secundar) este alta decât proprietarul bunurilor (subiect pasiv principal) cu privire la care
poartă acţiunea de amăgire.

Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material este reprezentat, în oricare din variantele infracţiunii, de o acţiune
frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase, sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a inspira
încrederea victimei şi de a o induce în eroare, de a o amăgi sau de a o menţine în eroarea
produsă anterior.
Acţiunea de inducere în eroare ori menţinerea în eroare se poate realiza prin orice mijloace
(chiar simplele reticenţe – abţinerea de a da o explicaţie – pot fi un mijloc de amăgire în
raport cu anumite condiţii concrete). Nu are relevanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat mai uşor
ori mai greu indus în eroare.
Când înşelăciunea este săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte
mijloace frauduloase se realizează conţinutul agravat al acesteia, prevăzut în art. 244 alin.
(2) C. pen.
Prin „mijloc fraudulos”trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit inspiră
încredere, înlătură orice bănuială, dar care în realitate este mincinos. În categoria unor astfel
de mijloace intră neîndoielnic folosirea de nume sau calităţi mincinoase pe care şi le dă
făptuitorul, precum şi folosirea de înscrisuri care pot fi ori nu false, sau crearea unor
împrejurări ce au făcut mai uşoară acţiunea de inducere sau menţinere în eroare a victimei.
În cazul în care mijlocul folosit în comiterea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune se
vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, în ipoteza comiterii înşelăciunii prin
fals sau uz de fals, acestea nu se absorb în conţinutul înşelăciunii, ci vor constitui o pluralitate
de infracţiuni (concurs real).
b)Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii care a produs o pagubă fie patrimoniului
public, fie celui privat. Prin pagubă se înţelege prejudiciul material efectiv şi cert cauzat unei
persoane fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol
determinant în stabilirea pericolului social concret, cât şi în privinţa încadrării juridice a
64
faptei.
c)Legătura de cauzalitate. Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune
trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între elementul material – acţiunea
de amăgire – şi paguba produsă (urmarea imediată).
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelăciune se comite cu intenţie directă, întrucât textul
de incriminare cere ca acţiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul
obţinerii pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust (intenţie calificată prin
scop).
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Infracţiunea de înşelăciune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale
infracţiunii. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt însă pedepsite de lege.
Potrivit art. 248 C. pen., tentativa se pedepsește. Infracţiunea de înşelăciune poate fi comisă în
oricare din modalităţile tentativei (atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă). De asemenea, este
posibilă tentativa relativ improprie. Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul în
care s-a produs urmarea imediată, adică situaţia păgubitoare pentru victimă, concretizată în
producerea unei pagube efective în patrimoniul celui înşelat. Acţiunea de amăgire poate
îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale continuate; în aceste situaţii, infracţiunea de
înşelăciune se epuizează în momentul efectuării ultimului act al activităţii infracţionale.
B. Modalităţi. Potrivit art. 244 C. pen., infracţiunea de înşelăciune se prezintă sub o
modalitate normativă simplă și o modalitate normativă agravată.
C. Sancţiuni. Infracţiunea de înşelăciune este sancţionată în varianta simplă cu închisoarea de
la 6 luni la 3 ani [art. 244 alin. (1) C. pen.]. În cazul variantei agravate, când s-au folosit
mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.
În art. 244 alin. (3) C.pen. este instituită o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Potrivit
acestor dispoziţii, împăcarea înlătură răspunderea penală. În acest caz, dispoziţiile art. 159
C.pen. se aplică în mod corespunzător. Astfel, împăcarea poate interveni în cazul în care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc
până la citirea actului de sesizare a instanţei. De asemenea, art. 159 alin. (4) prevede că,
pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii
lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege.
FRAUDE COMISE PRIN SISTEME INFORMATICE ȘI MIJLOACE DE PLATĂ
ELECTRONICE
FRAUDA INFORMATICĂ
Conţinutul legal
Infracţiunea este prevăzută în art. 249 C.pen. şi constă în fapta de a cauza o pagubă unei
persoane prin introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin
restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui
sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
65
 Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează integritatea datelor
informatice, securitatea sistemelor informatice şi patrimoniul unei persoane.
b) Obiectul material este dat de sistemele informatice care conţin datele informatice alterate
sau care sunt împiedicate să funcţioneze ca urmare a activităţii făptuitorului. Astfel, obiectul
material îl constituie acel suport material, precum CD-ul, discheta, hard disk-ul etc., pe care
pot fi înscrise datele şi programele protejate.
B. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică aptă din punct de vedere penal de a săvârşi
infracţiuni, dar în practică se constată că astfel de infracţiuni sunt comise cel mai adesea de
persoane iniţiate în domeniul informatic.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, afectată patrimonial prin acţiuni
asupra sistemelor informatice pe care le deţine sau pe care le utilizează.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material este realizat de oricare dintre următoarele acțiuni:
- introducere date informatice;
- modificare date informatice;
- ştergere date informatice;
- restricţionarea accesului la date informatice, sau
- împiedicarea funcţionării unui sistem informatic.
Comite infracţiunea de fraudă informatică acela care reuşeşte să modifice informaţiile din baza
de date a unei bănci, determinând, astfel, transferul unei anumite sume de bani din contul unei
persoane în contul propriu sau contul unui terţ şi blocând cu această ocazie sistemul de date al
băncii. De asemenea, comite infracţiunea şi acela care intră fără drept în baza de date a unei
bănci modificând suma de bani din contul său după care ridică de la bancă o sumă mai mare
decât cea la care avea dreptul.
Fraudele informatice se pot produce și prin atacul cu viruși asupra sistemelor informatice.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este intenţia
care poate fi directă şi indirectă.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Tentativa infracţiunii se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 252 C.pen.
Consumarea se realizează în momentul producerii prejudiciului patrimonial.
B. Sancţiuni. Autorul infracţiunii se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
Potrivit art. 1121 C.pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

66
 INFRACȚIUNI CONTRA AUTORITĂȚII
ULTRAJUL
Conţinutul legal
Constituie ultraj, potrivit art. 257 C. pen., ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace
de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte
o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu
sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
O primă modalitate agravată o constituie săvârşirea unei infracțiuni împotriva unui funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de
serviciu. Dacă fapta privește un membru de familie al funcționarului public limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu o treime.
Infracţiunea este şi mai gravă când este comisă asupra unui polițist sau jandarm, aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la autoritatea de stat, a căror
dezvoltare este asigurată prin apărarea prestigiului şi siguranţei funcţionarilor care exercită
această autoritate. Obiect juridic special secundar sunt relaţiile sociale care se referă la
libertatea sau integritatea corporală a persoanei, purtătoare a autorităţii publice care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul organelor publice.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material când este săvârşită prin ameninţare,
dar dacă se comite prin lovire sau alte violenţe, obiectul material este corpul persoanei asupra
căreia se exercită acţiunile incriminate.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde
penal. Participaţia este posibilă sub oricare din formele acesteia.
b) Subiect pasiv al infracţiunii de ultraj este în principal organul care exercită autoritatea
publică; subiect pasiv secundar este persoana care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii publice şi împotriva căreia s-a săvârşit ameninţarea, lovirea, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte sau omorul. Funcţionar care îndeplineşte „o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat” poate fi numai o persoană care funcţionează în
cadrul unui organ al puterii legislative, executive sau judecătoreşti şi care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice. Îndeplinirea unei asemenea funcţii înseamnă
că funcţionarul, în realizarea atribuţiilor lui de serviciu, poate emite hotărâri cu caracter
obligatoriu, poate controla îndeplinirea lor, iar la nevoie, poate impune această realizare.
Asemenea funcţii sunt acelea de: membru al Parlamentului, al Guvernului, al Curţii
Constituţionale, al Curţii de Conturi, judecător, procuror, ofiţer (subofiţer de poliţie sau SRI,22
22
T.M.B., secţia a II-a penală, decizia nr. 401/1991, Culegere de practică judiciară pe anul1991, Casa de Editură şi presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, p. 267.
67
brigadier silvic23 etc. )
Dacă fapta se săvârşeşte asupra unui magistrat sau avocat, în legătură cu exercitarea profesiei,
fapta nu va constitui infracţiunea de ultraj, ci infracţiunea de ultraj judiciar, îndreptată
împotriva înfăptuirii justiţiei.
În cazul celei de-a doua variante asimilate [art. 257 alin. (3) C.pen.] are ca subiect pasiv un
membru de familie al funcţionarului public, iar varianta agravată [alin. (4) al art. 257 C.pen.]
subiectul pasiv trebuie să fie un poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material cuprinde acţiunile specifice ce caracterizează una dintre următoarele
infracţiuni contra persoanei: ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective este necesară îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
a) fapta să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă şi
b) să fie săvârşită contra unui funcţionar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuții. Acţiunile incriminate se săvârşesc nemijlocit atunci când au loc
în prezenţa funcţionarului. Fapta constituie infracţiune şi atunci când acţiunile nu se săvârşesc
în prezenţa victimei, ci prin mijloace de comunicare directă (prin telefon, ori printr-o scrisoare
sau telegramă).
Referitor la cea de-a doua cerinţă, se apreciază că funcţionarul public se află în exerciţiul
funcţiunii în tot timpul destinat îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu, fie că le îndeplineşte
la sediul instituţiei unde funcţionează, fie în afara acesteia, fie chiar în afara programului de
serviciu, când natura funcţiei respective o cere (ofiţer de poliţie, procuror etc.), ori
funcţionarul se găsea în îndeplinirea unor atribuţii de serviciu sau în misiune.
c) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
autoritatea cu care este învestit organul din care face parte funcţionarul ultragiat iar, ca urmare
adiacentă, o atingere adusă libertăţii sau integrităţii corporale a persoanei.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
B. Latura subiectivă a infracţiunii prevede numai intenţia, care poate fi directă sau indirectă.
În verificarea laturii subiective a infracţiuni de ultraj este necesar a se stabili, pe baza probelor
administrate, că făptuitorul a cunoscut calitatea victimei prevăzând că prin faptă se va produce
o atingere prestigiului persoanei care deţine o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice
şi a urmărit sau a acceptat aceste rezultate ale faptei sale.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni

23
Trib. jud. Bihor, decizia penală nr. 120/2000, Dreptul nr. 6/2001, p. 43.
68
A. Forme. Atât actele preparatorii, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea incriminată a fost săvârşită şi
s-a produs urmarea imediată a infracţiunii.
B. Modalităţi. În cazul formei simple, ultrajul se prezintă sub modalitatea comiterii prin
ameninţare, prin lovire sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte ori omorul săvârșite împotriva persoanelor prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen.
În art. 257 alin. (4) C. pen. este prevăzută forma agravată a infracțiunii de ultraj. Astfel, va
constitui infracțiunea de ultraj în forma agravantă dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(3) au
fost comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
C. Sancţiuni. Infracţiunea de ultraj în formă simplă este sancţionată cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
În cazul formelor asimilate prevăzute de art. 257 alin. (2) și (3) pedeapsa este aceeași.
În cazul variantei agravate de la alin. (4) pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea
infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Potrivit art. II din legea nr. 27/2012, această infracțiune, dacă are ca urmare moartea victimei,
este imprescriptibilă atât în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.
UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE
Conţinutul legal
Sub această denumire, potrivit art. 258 alin. (1) C. pen., este incriminată folosirea fără drept
a unei calităţi oficiale care implică exercițiul autorității de stat, însoţită sau urmată de
îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care continuă să exercite
o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii.
O variantă agravată o constituie faptele prevăzute în alin. (1) sau (2) care au fost săvârșite de
o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl formează acele relaţii sociale a căror dezvoltare
este condiţionată de exercitarea calităţilor oficiale numai de către persoanele învestite, în
condiţiile legii, cu astfel de calităţi.
b) Obiectul material nu există în cazul alin. (1) și (2) al art. 258, dar la varianta agravată
obiectul material constă în uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice, care
sunt purtate în mod ilegal de către făptuitor.
B. Subiecţii infracţiuni. a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde
penal. Fapta este susceptibilă de participaţie sub toate formele acesteia.
b) Subiect pasiv este autoritatea publică prejudiciată prin calitatea oficială pe care făptuitorul
o foloseşte fără drept.
69
 Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se caracterizează prin două acţiuni distincte,
cumulative, care se pot săvârşi simultan sau succesiv şi anume: folosirea fără drept a unei
calităţi şi îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate Pentru existenţa infracţiunii este
necesar ca făptuitorul să realizeze ambele acţiuni.
A folosi o calitate oficială înseamnă a efectua un act prin care făptuitorul îşi atribuie o calitate
oficială pe care nu o are sau nu o mai are. Calitatea oficială presupune o funcţie care, prin
natura sa, implică exerciţiul autorităţii, adică puterea de a lua dispoziţii cu caracter obligatoriu
şi de a asigura respectarea acestora.
Prin îndeplinirea vreunui act legat de calitatea uzurpată se înţelege efectuarea unui act care
intră în atribuţiile funcţiei sau însărcinării pe care o implică calitatea oficială pretinsă de
făptuitor. De pildă, autorul îşi atribuie calitatea de ofiţer de poliţie şi efectuează percheziţia
corporală asupra unei persoane.
b) Cerinţe esenţiale. O cerinţă a elementului material este ca folosirea calităţii oficiale să se fi
făcut fără drept, adică fără un titlu legitim, indiferent dacă subiectul nu l-a avut niciodată ori
acest titlu a încetat să mai existe (prin pensionare, destituire, revocare etc.).
c) Urmarea imediată constă în săvârşirea acţiunii incriminate şi în crearea în acest caz a unei
stări de pericol pentru autoritatea statului şi a organizaţiei de stat sau publice în numele căreia
s-a folosit fără drept calitatea oficială.24
d) Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea faptei.
B. Latura subiectivă se prezintă sub forma intenţiei, fie directă, fie indirectă. Intenţia trebuie
să existe atât în ce priveşte calitatea oficială pretinsă, cât şi în legătură cu actul îndeplinit
potrivit calităţii uzurpate.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul în care s-au săvârşit cele două acţiuni incriminate şi s-a
produs urmarea imediată. Uzurparea de calităţi oficiale poate îmbrăca forma infracţiunii
continuate, având ca moment al epuizării momentul îndeplinirii ultimului act legat de calitatea
oficială uzurpată.
B. Modalităţi. Această infracţiune nu prezintă modalități normative, însă poate prezenta mai
multe modalităţi faptice, în raport cu felul calității oficiale atribuite, modul de săvârșire,
mijloacele folosite etc.
C. Sancţiuni. Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, iar în ceea ce
privește agravanta, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

24
Într-un caz soluţionat de organele de urmărire penală, C.I. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de uzurpare de calităţi
oficiale. S-a reţinut că într-una din zile, acesta a luat insigna de controlor RATB ce aparţinea soţiei lui şi, în aceeaşi zi, seara, s-a
urcat într-un tramvai pe linia 41. În scopul de a face rost de bani, a urmărit două persoane ce nu cumpăraseră bilete de călătorie,
cărora le-a cerut actele la control, în vederea amendării. După ce C.I. a intrat în posesia legitimaţiilor de serviciu ale celor două
persoane, le-a pretins câte 50.000 lei pe loc, altfel trebuind să plătească mai mult. Deoarece acestea nu aveau bani asupra lor, C.I.
le-a propus să-i aducă la restaurantul „Retezat”, fixându-le şi o oră de întâlnire. Întrucât cei doi şi-au dat seama că C.I. urmăreşte
să-şi însuşească suma respectivă, au anunţat organele de poliţie care l-au surprins pe C.I., în timp ce primea banii. A se vedea
Pro-lege nr. 5/1998, p. 12.
70
 INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI
OMISIUNEA SESIZĂRII
Conţinutul legal
Constituie infracţiunea de omisiunea sesizării, potrivit art. 267 alin. (1) C. pen., „fapta
funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de
îndată a organelor de urmărire penală”. Varianta atenuată există, potrivit art. 267 alin. (2) C.
pen., când fapta este săvârșită din culpă.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special. Omisiunea sesizării organelor judiciare are ca obiect juridic
special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică îndeplinirea cu
promptitudine de către funcţionarii publici a obligaţiei de a sesiza organele judiciare cu privire
la infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.
b) Infracţiunea pe care o analizăm este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Subiectul activ la această infracţiune este unul
calificat. Aşadar, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare nu poate fi săvârşită
decât de un funcţionar public. Noţiunea „funcţionar public” este definită în art. 175 alin. (1)
C. pen.
b) Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorii sociale înfăptuirea justiţiei.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea de omisiunea sesizării organelor
judiciare se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o inacţiune, adică prin
omisiunea făptuitorului de a sesiza, de îndată, organul de urmărire penală. Această omisiune
trebuie să se refere la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia
făptuitorul îşi îndeplineşte sarcinile. Infracţiunea în legătură cu serviciul poate fi săvârşită
chiar de un funcţionar public din acelaşi serviciu cu făptuitorul sau de o persoană din afară,
infracţiuni care se răsfrâng însă asupra activităţii serviciului respectiv (de exemplu, un trafic
de influenţă). Săvârşeşte, de exemplu, infracţiunea de omisiune a sesizării pădurarul care, în
exerciţiul funcţiei, luând cunoştinţă de fapta de luare de mită săvârşită de un agent silvic,
omite să o aducă la cunoştinţă organelor judiciare.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca funcţionarul public să fi luat la cunoştinţă despre
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele la care face referire art. 267 C. pen. şi să fi avut
obligaţia, conform atribuţiilor de serviciu, să sesizeze organele de urmărire penală. Obligaţia
de sesizare există atât atunci când făptuitorul este cunoscut, dar şi atunci când făptuitorul
acelei infracţiuni nu este cunoscut, descoperirea lui făcând obiectul urmăririi penale.
Textul art. 267 alin. (1) C. pen. impune ca sesizarea să se facă de îndată. Dacă sesizarea este
făcută cu întârziere, astfel încât urmărirea penală ar fi grav afectată sau „sesizarea” se face
după ce organele de urmărire penală s-au sesizat, infracţiunea de omisiune a sesizării

71
organelor judiciare va exista, iar funcţionarul public va fi pedepsit.
Interpretarea expresiei „de îndată” se face în raport de posibilitatea reală a funcţionarului de a
afla despre săvârşirea acelei infracţiuni, iar după ce a luat cunoştinţă despre aceasta trebuie
cercetat dacă nu cumva a fost împiedicat de anumiţi factori să sesizeze organele de urmărire
penală.
Evaluarea acestei expresii se face de către organele judiciare, ţinând cont de timpul scurs din
momentul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii, dar şi de posibilitatea
pe care acesta a avut-o de a îndeplini obligaţia impusă de lege. Dacă în momentul luării la
cunoştinţă despre săvârşirea unei astfel de infracţiuni făptuitorul se afla într-un loc izolat, care
nu i-a permis deplasarea de îndată, infracţiunea de la art. 267 C. pen. nu se poate reţine.
b) Urmarea imediată în cazul omisiunii sesizării organelor judiciare constă, în primul rând, în
starea de pericol care se creează pentru înfăptuirea justiţiei penale, iar în secundar, din
împiedicarea desfăşurării în bune condiţiuni a activităţii instituţiilor prevăzute în art. 176 C.
pen. Această urmare rezultă, implicit, din săvârşirea faptei.
c) Legea nu condiţionează infracţiunea de producerea unui rezultat concret, a unei urmări
materiale. Din acelaşi motiv nu se ridică nici problema raportului de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Omisiunea sesizării organelor judiciare, ca faptă constând într-o
inacţiune, constituie infracţiune, potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fie că este săvârşită cu
intenţie, fie că este săvârşită din culpă. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar culpa, la
rândul ei, poate fi simplă (neglijenţă) sau cu previziune (uşurinţă).
Varianta atenuată
În alin. (2) al art. 267 C. pen. este prevăzută o variantă atenuată a infracțiunii de omisiune a
sesizării, dacă fapta este săvârșită din culpă, conform art. 16 alin. (4) C. pen.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Omisiunea sesizării organelor judiciare, fiind o infracţiune omisivă, nu este
susceptibilă de tentativă. Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele judiciare, nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
B. Modalităţi. În art. 267 alin. (1) se prevede o singură modalitate normativă. Omisiunea
sesizării prezintă o variantă atenuată potrivit art. 267 alin. (2) C. pen., care prevede că atunci
când fapta este săvârșită din culpă pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an alternativ cu
ameda.
C. Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda în
varianta prevăzută la alin. (1) şi cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă în varianta
prevăzută la alin. (2).
INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE
Conţinutul legal
Această infracţiunea este prevăzută în art. 268 C. pen. şi constă în sesizarea penală, făcută
prin denunţ sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că
72
aceasta este nereală.
Conform alin. (2), fapta este mai gravă atunci când se realizează prin producerea ori ticluirea
de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic specific este reprezentat de acele relaţii sociale care presupun
buna-credinţă şi corectitudinea celor care fac sesizări în faţa organelor judiciare sau participă
la activitatea de administrare a probelor. Ca obiect juridic secundar întâlnim acele relaţii
sociale privind onoarea, demnitatea şi chiar libertatea persoanei împotriva căreia se face
plângerea sau denunţul ori în contra căreia se ticluiesc sau se produc probele.
b) Obiectul material în cazul acestei infracţiuni nu există.
B. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale.
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi reprezentantul unei persoane juridice, indiferent
că este publică sau privată.
Participaţia este posibilă în toate cele trei forme, coautorat, instigare şi complicitate.
b) Subiectul pasiv. În primul rând, există un subiect pasiv principal, reprezentat de stat prin
organele judiciare a căror activitate este periclitată şi pusă în pericol de săvârşirea infracţiunii
de inducere în eroare a organelor judiciare. Subiect pasiv secundar este persoana contra căreia
s-a făcut plângerea sau denunţul sau împotriva căreia s-au produs sau ticluit probele nereale.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă într-o sesizare penală făcută prin denunț sau plângere cu privire
la existența unei fapte prevăzute de legea penală sau în legătură cu săvârșirea unei asemenea
fapte de către o anumită persoană.
Plângerea, în temeiul art. 289 C. proc. pen., este încunoștințarea făcută de o persoană fizică
sau juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.
Denunțul, în temeiul art. 290 C. proc. pen., este încunoștințarea făcută de o persoană fizică
sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.
Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează atât sesizarea
neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât și atribuirea pe nedrept a
comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.
b) Cerinţe esenţiale. Sesizarea penală, pentru a constitui element material al acestei
infracţiuni, trebuie să aibă ca obiect o faptă prevăzută de legea penală. Prin săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală în sensul art. 173 C. pen. se înțelege orice dispoziție cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la
73
data adoptării lor aveau putere de lege.
Dacă învinuirea mincinoasă se referă la mai multe persoane, va exista un concurs ideal de
infracţiuni, în funcţie de numărul persoanelor învinuite.
O ultimă condiţie pentru existența infracțiunii în această modalitate se referă la instituția unde
se introduce plângerea sau denunțul. Va exista această infracțiune și atunci când plângerea sau
denunțul se fac la unele instituții de stat competente să primească sesizările cetățenilor
(Parlament, Guvern, ministere, organe ierarhice celui denunțat), cu condiția ca în final acestea
să ajungă la organul de cercetare penală competent să efectueze urmărirea penală pentru
infracțiunea care a făcut obiectul denunțului sau plângerii.
În varianta agravată prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen., elementul material se prezintă sub
forma producerii sau ticluirii de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte
ărevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.
Prin producerea de probe nereale se înţelege prezentarea acestora în faţa organelor de
urmărire penală sau instanţelor de judecată cu prilejul probaţiunii penale.
Prin ticluirea de probe nereale se înţelege născocirea sau inventarea unor probe inexistente,
urmată de prezentarea acestora în faţa organelor judiciare.
Producerea şi ticluirea de probe nereale apar ca modalităţi indirecte de inducere în eroare a
organelor judiciare şi prezintă un pericol social mult mai mare, deoarece ambele privesc
activitatea de administrare a probelor, etapă deosebit de importantă în desfăşurarea procesului
penal. În aceste două situaţii, posibilitatea de a fi condamnată o persoană este mult mai mare
decât în cazul denunţului sau plângerii.
c) Urmarea imediată constă în starea de pericol ce se creează pentru înfăptuirea justiţiei,
întrucât săvârşirea acestei infracţiuni, de cele mai multe ori, devine cauza unor grave erori
judiciare. De asemenea, există şi o urmare secundară, care constă în afectarea reputației unei
persoane căreia i se impută, în mod nereal, săvârșirea unei infracțiuni, uneori aducându-se
atingere chiar libertății persoanei, prin luarea de organele judiciare aflate în eroare a unor
măsuri preventive sau prin pronunțarea unor condamnări la pedeapsa închisorii în regim de
detenție.
d) Pentru existenţa infracţiunii nu se cere producerea unei urmări materiale, fiind necesar să
se săvârşească una din modalităţile incriminate.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este
intenţia directă şi indirectă. Posibilitatea ca această infracţiune să se săvârşească şi cu intenţie
indirectă rămâne doar teoretică, deoarece specific laturii subiective a infracţiunii pe care o
analizăm, aşa cum rezultă şi din interpretarea art. 268 C. pen., este reaua-credinţă a făptuito-
rului, care caracterizează intenţia directă.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa sunt posibile, dar legea nu pedepseşte decât forma
consumată. Infracţiunea se consumă în momentul în care denunţul, plangerea sau probele sunt
aduse la cunoştinţa organelor judiciare competente.
B. Modalităţi. Inducerea în eroare a organelor judiciare este reglementată într-o variantă tip,
74
una agravată și o cazua de nepedepsire a persoanei.
C. Sancţiuni. Pentru varianta prevăzută în art. 268 alin. (1) pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar pentru modalitatea prevăzută în alin. (2),
pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.
În alin. (3) al art. 268 este prevăzută o cauză de nepedepsire. Astfel, nu se pedepsește
persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de
reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a
făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt
nereale.
INFLUENȚAREA DECLARAȚIILOR
Conţinutul legal
Legiuitorul a incriminat sub denumirea „influențarea declarațiilor”, în dispoziţiile art. 272 C.
pen., „încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant,
săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase
ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară”.
"Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică
regulile privind concursul de infracțiuni"[art. 272 alin (1) C. pen.]. De asemenea, legiuitorul a
precizat în acelaşi text de lege [art. 272 alin. (2) C. pen.] că "nu constituie infracțiune
înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul
infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau
pentru care intervine împăcarea părților".
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special. Influenţarea declaraţiilor are ca obiect juridic special relaţiile
sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă
cu săvârşirea unor acte de constrângere sau corupere împotriva oricărei persoane, indiferent
de calitatea acesteia sau asupra unui membru de familie al acesteia, pentru a o determina să nu
sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Prin săvârşirea faptei sunt încălcate, în subsidiar, şi relaţiile sociale referitoare la unele
atribute esenţiale ale persoanei (relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau cele
referitoare la libertatea morală a persoanei).
b) Obiectul material. Putem vorbi de obiect material la această infracţiune atunci când fapta
se realizează prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant asupra unei
persoane sau a unui membru de familie al acesteia. În acest caz, corpul persoanei constrânse
constituie obiectul material al infracţiunii, deoarece asupra sa se exercită în mod direct
acţiunea de constrângere. Dacă infracţiunea se realizează prin corupere, nu există obiect
material.

75
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.
Participaţia penală este posibilă sub oricare dintre formele sale.
În cazul în care cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ
de cercetare penală, procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau
inculpatului într-o cauză penală, nu se va reţine infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, ci
infracţiunea de cercetare abuzivă, care are un caracter special şi agravant în raport cu aceasta.
b) Subiectul pasiv este persoana care a suportat actele de constrângere sau faţă de care s-au
desfăşurat actele de corupere.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material. Fapta este o infracţiune comisivă, elementul material fiind reprezentat
de o acţiune. Realizarea acestei infracţiuni presupune, sub aspectul elementului material,
încercarea din partea subiectului activ de a determina sau determinarea unei persoane prin
constrângere sau corupere ori prin altă faptă cu efect intimidant să nu sesizeze organele de
urmărire penală, să nu dea o declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase
ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Acţiunea constând în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane să nu sesizeze
organele de urmărire penală, să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură judiciară, trebuie să fie efectuată prin constrângere, corupere ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant.
Constrângerea poate fi fizică sau morală. Prima se realizează prin violenţă, iar ultima prin
ameninţare. Dacă constrângerea fizică realizează prin ea însăşi conţinutul unei infracţiuni (de
exemplu, cea prevăzută în art. 193 sau 194 C.pen.), răspunderea penală a făptuitorului se
stabileşte atât pentru infracţiunea prevăzută în art. 272, cât şi pentru infracţiunea realizată prin
folosirea constrângerii. În ceea ce priveşte constrângerea morală, aceasta poate avea
conţinutul ameninţării sau poate fi realizată în condiţiile art. 25 C.pen. Dacă fapta de
ameninţare este de natură să alarmeze, se va reţine şi infracţiunea de la art. 206 C.pen.
Activitatea de determinare a persoanei se mai poate realiza prin altă faptă cu efect vădit
intimidant. Fapta poate să nu constituie infracţiune, poate fi chiar licită, dar, în acelaşi timp,
trebuie să creeze o presiune asupra victimei, fiind susceptibilă să o determine să ia în
considerare cererea făptuitorului (spre exemplu, concedierea acestuia de către angajator,
urmată de promisiunea reangajării în cazul în care îndeplineşte cerinţele acestuia).
Dacă activitatea de constrângere ori corupere realizează elementele constitutive ale unei alte
infracţiuni (ameninţare, lovire, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal etc.),
potrivit art. 272 alin. (1) teza a II-a, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni
(spre exemplu, ameninţarea victimei în scopul influenţării declaraţiilor acesteia va constitui
atât infracţiunea de ameninţare, cât şi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, aflate în
concurs).
Alte eventuale modalităţi, cum ar fi rugămintea, îndemnul sau sugestia făcute cu scopul de a
influenţa declaraţiile nu duc la subzistenţa infracţiunii prevăzute în art. 272 C.pen. În acest
caz, în funcţie de fapta săvârşită, aceasta ar putea fi încadrată (în cazul în care determinarea
76
este urmată de executare) la instigare la nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie
mincinoasă ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea
făptuitorului şi de îndeplinirea elementelor constitutive ale acestor infracţiuni. Dacă
încercarea de determinare este neizbutită, fapta nu prezintă, în această situaţie, relevanţă
penală.
În ceea ce privește sfera persoanelor asupra cărora se poate desfăşura determinarea sau
încercarea de determinare, infracţiunea subzistă atât în cazul în care acţiunea se îndreaptă
asupra subiectului pasiv secundar, cât şi asupra unui membru de familie al acestuia, în
înţelesul art. 177 C. pen. (ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum
şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc). Este de la sine înţeles că o activitate de constrângere, corupere sau altă
activitate cu efect intimidant îndreptată asupra unui membru de familie este de natură să
influenţeze decizia subiectului pasiv, astfel că legiuitorul a dorit protejarea şi a acestei
categorii de persoane şi incriminarea faptei de influenţare a declaraţiilor, indiferent dacă
încercarea de determinare se realizează direct, împotriva subiectului pasiv, sau indirect, asupra
unui membru de familie al acestuia.
O altă condiţie se referă la conţinutul determinării. Astfel, încercarea de determinare vizează
atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală, cât şi împiedicarea dării ori retragerea
declaraţiilor sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi omisiunea prezentării probelor
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca activitatea de determinare a făptuitorului să
se refere la o împrejurare esenţială care are importanţă în justa soluţionare a cauzei. Dacă
nesesizarea organelor de urmărire penală, omisiunea dării de declaraţii, retragerea acestora ori
declararea mincinoasă, precum şi neprezentarea probelor vizează împrejurări care nu sunt
esenţiale pentru judecată, fapta nu constituie infracţiune.
Coruperea se poate realiza prin oferirea sau promiterea de bani, daruri sau alte foloase. Nu
interesează dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă încercarea unei persoane de a influenţa
declaraţiile nu s-a realizat prin constrângere, corupere ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant, nefiind îndeplinită o condiţie prevăzută în art. 272 C.pen., fapta nu se încadrează
în acest text de lege.
b) Urmarea imediată. Acţiunea de a influenţare a declaraţiilor unei persoane are ca rezultat
sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii
de înfăptuire a justiţiei şi, deci, pentru relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin
apărarea acestei activităţi25.
Sursa pericolului în cazul acestei infracţiuni constă în aceea că există posibilitatea ca acţiunea
incriminată să ducă la denaturarea probelor necesare rezolvării unei anumite cauze (civile,
penale, sau orice altă procedură judiciară).
c) Legătura de cauzalitate. Având în vedere că urmarea imediată constă într-o stare de pericol,
între acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi această urmare va exista
25
A se vedea V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 195.

77
totdeauna o legătură de cauzalitate, care se stabileşte, implicit, odată cu identificarea acţiunii
săvârşite.
B. Latura subiectivă. Influenţarea declaraţiilor nu se poate săvârşi decât cu intenţie şi aceasta
numai în modalitatea intenţiei directe, adică făptuitorul trebuie să fi prevăzut că prin fapta sa
s-ar putea pune în pericol înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit anume acest rezultat.
Săvârşirea faptei din culpă, cu atât mai mult, nu este deci posibilă. Mobilul şi scopul nu
interesează pentru existenţa infracţiunii, dar trebuie avute în vedere la individualizarea
pedepsei. Astfel, este indiferent pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorul avea sau nu un
interes direct sau dacă a săvârşit infracţiunea din ură, răzbunare sau pentru a salva o persoană
apropiată.
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme. Actele de pregătire sunt posibile, dar nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în
momentul în care s-a săvârşit acţiunea prin care s-a încercat influenţarea declaraţiilor (adică în
momentul în care s-a efectuat acţiunea de constrângere, acţiunea de corupere a unei persoane
sau prin alta faptă cu efect vădit intimidant) şi s-a produs deci urmarea imediată.
Activitatea infracţională poate continua şi după consumarea infracţiunii. Astfel, actele repetate
prin care se încearcă influenţarea, săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
constituie o infracţiune în formă continuată, conform art. 35 alin. (1) C. pen., care se
epuizează în momentul ultimului act prin care se încearcă determinarea.
B. Modalităţi. Influenţarea declaraţiilor este incriminată numai în configuraţia sa tipică.
C. Sancţiuni. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este sancţionată cu pedeapsa închisorii
de la 1 an la 5 ani.
Cauze justificative. Potrivit art. 272 alin. (2) C. pen., nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine
împăcarea. Este normal ca în astfel de situaţii, aplicându-se excepţia disponibilităţii acţiunii
penale, pentru punerea în mişcare a acesteia fiind necesar acordul de voinţă al victimei. Or, în
situaţia în care aceasta doreşte împăcarea cu făptuitorul în schimbul unor avantaje
patrimoniale ori solicită sau i se oferă de către acesta sume de bani sau alte bunuri pentru a nu
introduce plângere prealabilă, fapta de oferire de bani sau alte bunuri, deşi întruneşte cerinţele
tipice ale existenţei infracţiunii, este licită (justificată), potrivit art. 272 alin. (2) C.pen.
MĂRTURIA MINCINOASĂ
Conţinutul legal
Mărturia mincinoasă este incriminată în art. 273 C. pen. într-o variantă tip și o variantă
agravată. Varianta tip [art. 273 alin. (1) C. pen.] constă în fapta martorului care, într-o cauză
penală, civilă, sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu
privire la care este întrebat. Varianta agravată [art. 273 alin. (2) C. pen.] există în cazul în care
fapta descrisă la varianta tip se săvârșește de: un martor cu identitate protejată ori aflat în
Programul de protecție a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care
78
întocmește un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea
prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect juridic special
relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care reclamă probitate şi sinceritate celor
ascultaţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi pentru stabilirea adevărului, în cauzele
penale, civile sau în orice altă cauză în care sunt ascultaţi martori sau sunt folosiţi experţi sau
interpreţi. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale
referitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea, libertatea) sau în relaţiile
sociale cu caracter patrimonial, deoarece prin săvârşirea faptei pot fi încălcate şi aceste relaţii
sociale.
b) Întrucât activitatea făptuitorului nu se exercită direct asupra unui bun sau asupra corpului
unei persoane, infracţiunea de mărturie mincinoasă este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este unul calificat.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi săvârşită decât de un martor sau, aşa cum
prevede alin. (2) al art. 273 C.pen., de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul
de protecţie a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un
raport de expertiză ori de un interpret.
În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal.
Codul de procedură penală prevede însă unele excepţii de la această regulă generală,
arătând că există categorii de persoane care nu pot avea calitatea de martor într-un anumit
proces penal. Aceste categorii sunt: persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoanele
care nu pot fi obligate să depună ca martor. Astfel, potrivit dispoziţiilor procesual penale nu
poate fi ascultată ca martor persoana obligată să păstreze secretul profesional cu privire la
faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. Pot face parte din
această categorie toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin deţinători de
secrete care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudicii materiale sau morale unei persoane
fizice sau juridice. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional: avocaţii, medicii, notarii,
preoţii etc.
Totuşi, potrivit unor dispoziţii procesual penale, obligaţia păstrării secretului
profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică sau unitatea faţă de care există
această obligaţie este de acord cu divulgarea secretului respectiv; cei care deţin astfel de
secrete în aceste condiţii pot fi ascultaţi ca martori. Dacă avocatul, devenit apărător sau
reprezentant al uneia dintre părţi, a cunoscut anumite fapte sau împrejurări înainte de a avea
această calitate, el nu-şi mai poate îndeplini mandatul, deoarece calitatea de martor are
întâietate faţă de calitatea de apărător.
În afară de persoanele menţionate anterior, nu poate fi ascultată ca martor în procesul
penal persoana vătămată care se constituie parte civilă sau participă în proces ca parte
vătămată. Părţile, fiind interesate în soluţionarea procesului, nu pot dobândi şi calitatea de
martor; nimeni nu poate depune ca martor în propria cauză. Dacă o persoană pierde sau renunţă

79
la calitatea de parte în proces, ea poate fi ascultată ca martor. Astfel, persoana vătămată poate fi
ascultată ca martor, dacă nu este constituită ca parte civilă sau nu participă în proces ca parte
vătămată. Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor şi în cazul în care, după ce s-a
constituit ca parte civilă sau a participat în proces ca parte vătămată, renunţă definitiv la
calitatea de parte din proces.
În cazul în care însă o persoană este ascultată ca martor şi apoi, în cursul procesului,
este trimisă în judecată pentru acea infracţiune, pierde calitatea de martor, devenind inculpat
şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă,
nesatisfăcând cerinţa calităţii, impusă de lege. Într-adevăr, în această situaţie, nu i se mai
poate imputa, sub aspectul realizării elementelor constitutive ale infracţiunii de mărturie
mincinoasă, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului, din moment ce, devenind parte în
proces, pierde în cursul acestuia calitatea cerută ca element constitutiv al infracţiunii
prevăzute de art. 273 alin. (1) C.pen.
Există o categorie de persoane care pot refuza să dea declaraţii în calitate de martor.
Astfel, în art. 117 C.pen. se prevede că au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de
martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
Menţionăm faptul că precizările făcute cu privire la martorul în procesul penal sunt
valabile şi la celelalte cauze în care se ascultă martori.
Neobservarea formelor care, potrivit legii procesuale, trebuie îndeplinite faţă de martor,
înainte de ascultare, nu influenţează asupra calităţii procesuale a acestuia şi, deci, asupra
infracţiunii de mărturie mincinoasă. Astfel, poate fi subiect al infracţiunii şi martorul ascultat
fără prestarea jurământului, soţul sau ruda apropiată a învinuitului sau inculpatului, chiar dacă
nu i s-a atras atenţia că are dreptul de a nu depune ca martor.
Prin „martor protejat”, potrivit Legii nr. 682/2002 se înţelege martorul, membrii
familiei sale şi persoanele apropiate acestuia, incluse în Programul de Protecţie a Martorilor.
Programul de protecţie a martorilor reprezintă activităţile desfăşurate de Oficiul Naţional
pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), înfiinţat în cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Investigatori sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii,
activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop şi
pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată.
Expertul este persoana însărcinată de organul judiciar să lămurească, în baza cunoş-
tinţelor de specialitate pe care le are, anumite fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea
stabilirii adevărului. Conform unei opinii din literatura de specialitate, numai expertul care
este numit sau chemat de organul judiciar poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie
mincinoasă, nu şi persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medico-legal,
laborator criminalistic sau orice instituţie de specialitate către care s-a adresat organul judiciar
pentru efectuarea expertizei. Aceştia răspund, după caz, pentru abuz în serviciu sau fals în
înscrisuri oficiale.

80
 Nu suntem de acord cu această părere şi considerăm că subiect activ al infracţiunii de
mărturie mincinoasă poate fi atât expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanţa
de judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medico-legal,
laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care s-a adresat
organul judiciar pentru efectuarea expertizei, deoarece, pe de o parte, Codul penal nu face
nicio distincţie în această privinţă, iar, pe de altă parte, distincţia făcută de Codul de procedură
penală nu priveşte calitatea procesuală de expert, ci numai modalitatea de numire a acestuia.
Interpretul este persoana la serviciile căreia recurge organul judiciar atunci când una
din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română sau nu se
poate exprima ori atunci când unele dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei sunt redactate
într-o altă limbă decât cea română. Interpretul poate fi o persoană care are calitatea de
translator dintr-o limbă străină sau o persoană care are cunoştinţe de a comunica în limbajul
surdo-mut prin semne.
Ca regulă generală, infracţiunea de mărturie mincinoasă, prin natura ei, exclude
participaţia penală sub forma coautoratului26. La săvârşirea faptei pot participa însă alte
persoane, în calitate de instigatori sau complici. Instigator sau complice poate fi orice
persoană.
La infracţiunea de mărturie mincinoasă este posibil şi coautoratul, atunci când, spre
exemplu, anumite expertize sunt executate, datorită complexităţii lor, de mai multe persoane
(experţi), iar aceştia, în conţinutul raportului de expertiză, în urma unei înţelegeri prealabile,
inserează date necorespunzătoare realităţii. Aceştia vor săvârşi infracţiunea de mărturie
mincinoasă, iar forma de participaţie va fi coautoratul.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă distingem ca subiect pasiv
principal statul care, prin autorităţile sale specializate, înfăptuieşte justiţia, iar ca subiect pasiv
secundar persoana fizică sau juridică parte în proces, ale căror interese sunt periclitate sau
vătămate efectiv ca urmare a mărturiei mincinoase.
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material. În forma sa tipică [art. 273 alin. (1) C.pen.], infracţiunea de mărturie
mincinoasă se realizează, sub aspectul elementului material, prin fapta martorului care, într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase sau nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire
la care este întrebat.
A face afirmaţi mincinoase înseamnă a face afirmaţii nesincere, adică în neconcordanţă cu
cele cunoscute de martor.
Afirmaţiile mincinoase pot fi pozitive, atunci când martorul afirmă ca existente
împrejurări despre care ştie că nu există în realitate, sau negative, atunci când, dimpotrivă,
afirmă ca inexistente împrejurări despre care ştie că există în realitate.
Afirmaţiile mincinoase făcute de un martor, atunci când acestea se referă la
împrejurări esenţiale ale cauzei, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, indiferent de
26
A se vedea T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, St. Daneş, D. Lucinescu, V. Papadopol,
D. Popescu, V. Rămureanu, op. cit., vol. II, Ed., Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 117.

81
soluţia dată în cauza respectivă.
A nu spune tot ce ştie înseamnă a nu spune tot adevărul pe care îl cunoaşte, a ascunde ceva din
ceea ce ştie. Nu va exista această infracţiune dacă martorul refuză să răspundă la anumite
întrebări.
Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurările esenţiale.
Sunt esenţiale împrejurările care pot servi la stabilirea adevărului şi la justa soluţionare a
cauzei. Dacă afirmaţiile sau omisiunile martorului nu s-au referit la împrejurări esenţiale,
fapta nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece, în acest caz, nu s-a
împiedicat cu nimic înfăptuirea justiţiei. Pentru realizarea elementului material al infracţiunii,
mai este necesar ca martorul, care a alterat, prin afirmaţiile sau omisiunile sale, adevărul cu
privire la împrejurările esenţiale în cauză, să fi fost întrebat asupra acestor împrejurări.
Cerinţa legii îşi găseşte explicaţia în aceea că, numai în măsura în care i se atrage
martorului atenţia, printr-o întrebare, asupra unei anumite împrejurări, acesta îşi poate da mai
bine seama că acea împrejurare este esenţială şi, prin urmare, orice alterare a adevărului aduce
atingerea activităţii de înfăptuire a justiţiei. Nu interesează dacă întrebarea a fost pusă
martorului de către părţi sau de către organul judiciar.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, în forma sa tipică, este necesar ca
martorul să fi fost ascultat într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se
ascultă martori.
Prin „cauză penală” se înţelege orice cauză având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni
care se află în curs de urmărire sau de judecată. Nu se poate vorbi de o „cauză penală” atunci
când organele de urmărire penală efectuează unele acte premergătoare.
Prin „cauză civilă” se înţelege un proces civil care se desfăşoară în faţa unei instanţe
judecătoreşti. Există o cauză civilă, de exemplu, în cazul unei proceduri de partaj, în cazul
unui litigiu civil izvorât din neexecutarea obligaţiei prevăzute într-un contract, în cazul unui
proces de divorţ (dreptul familiei) şi altele.
Având în vedere că fapta este o infracţiune contra justiţiei, legiuitorul prin sintagma
„orice altă procedură în care se ascultă martori” se referă la orice procedură judiciară ce se
desfăşoară în faţa unui organ judiciar.
b) Aşadar, pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, în ambele, forme trebuie
îndeplinite următoarele cerinţe esenţiale:
- prima cerinţă este ca afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească
„împrejurările esenţiale”;
- a doua cerinţă este ca făptuitorul „să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări27.
Subiectul activ nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când
ambele cerinţe esenţiale sunt întrunite.
Cerinţa esenţială privitoare la „împrejurări esenţiale” determină conţinutul
declaraţiei care poate constitui o mărturie mincinoasă, limitându-l la obiectul probei, la ceea
ce interesează a fi probat în cercetarea sau soluţionarea cauzei.
Prin „împrejurări” se înţeleg atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în
care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de
exemplu, identificarea făptuitorului, capacitatea lui psihofizică, un alibi). Caracterul de
27
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 5430/2004, în R.D.P. nr. 4/2005, p. 147.

82
împrejurare „esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora, de pertinenţa şi concludenţa
lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective.
Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca, asupra împrejurării esenţiale făptuitorul
„să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase,
restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări.
Întrebarea poate să privească anume împrejurarea esenţială, dar poate fi şi o întrebare
generală, cu referire implicită la acea împrejurare.
c) Urmarea imediată. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de
mărturie mincinoasă are ca rezultat sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea produce o vătămare
efectivă înfăptuirii justiţiei, atunci când pe baza afirmaţiilor mincinoase sau a omisiunii de a
spune tot ce ştie s-a luat o măsură nedreaptă ori s-a pronunţat o hotărâre nedreaptă sau s-a dat
o soluţie nedreaptă.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau între
omisiunea de a spune tot ce ştie, prin care se realizează elementul material al infracţiunii de
mărturie mincinoasă şi urmarea imediată concretizată într-o stare de pericol, există
întotdeauna o legătură de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă se cere ca afirmaţia
nereală să se refere la împrejurări esenţiale asupra cărora persoana a fost întrebată, iar în ceea
ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, nu prezintă relevanţă realitatea, ci sinceritatea
convingerii martorului.
Latura subiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă nu include vreun motiv sau
scop special. De această împrejurare se va ţine însă seama la individualizarea judiciară a
pedepsei.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Infracţiunea

se consumă în momentul în care ascultarea luând sfârşit, se semnează depoziţia făcută. În
cazul întocmirii unui raport de expertiză sau a efectuării unei traduceri scrise, momentul
consumării infracţiunii este momentul în care raportul de expertiză ori traducerea este depusă
la organul care a dispus efectuarea ei. Mărturia mincinoasă fiind o infracţiune de pericol,
consumarea acestei infracţiuni nu este condiţionată de producerea vreunei alte urmări în afara
celei constând în crearea stării de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire
a justiţiei; tocmai de aceea, nu interesează dacă depoziţia mincinoasă a fost sau nu luată în
considerare de organul judiciar, dacă a determinat sau nu luarea unor măsuri sau pronunţarea
unei hotărâri ori darea altei soluţii. Chiar dacă depoziţia mincinoasă nu a fost luată în
considerare şi, deci, nu a influenţat cu nimic soluţia pronunţată, făptuitorul răspunde potrivit
art. 273 C.pen., deoarece infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat în momentul în
care s-a făcut depoziţia. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă şi de epuizare,
sub forma infracţiunii continuate28. Astfel, există infracţiunea continuată de mărturie
mincinoasă atunci când un martor, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, depune mărturie

83
mincinoasă în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată îşi menţine aceeaşi declaraţie cu
conţinut nereal sau o schimbă, dar tot în neconcordanţă cu realitatea.
B. Modalităţi. Mărturia mincinoasă cunoaşte o modalitate tipică, prevăzută în alin. (1)
al art. 273 C.pen. şi o modalitate agravată, atunci când infracţiunea este săvârşită de un
martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; de un
investigator sub acoperire; de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un
interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani ori mai mare – art. 273 alin. (2) C.pen. De asemenea, există o
multitudine de modalităţi faptice, determinate de modalitatea de ascultare a martorului, de
împrejurarea asupra căreia a fost întrebat sau în funcţie de cine a săvârşit fapta.
C. Sancţiuni. Infracţiunea de mărturie mincinoasă în varianta tip [art. 273 alin. (1)] se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar dacă este săvârşită în varianta
agravată [art. 273 alin. (2)] pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. (3) din art. 273 C.pen., autorul nu se pedepseşte
dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punere în
mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se pronunţa o hotărâre sau de a fi dat o
altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.
Cauza de nepedepsire îşi are raţiunea în interesul ca făptuitorul să revină asupra
depoziţiei mincinoase sau asupra expertizei sau traducerii în care a alterat adevărul, pentru ca,
în felul acesta, să se poată preveni luarea unei măsuri sau pronunţarea unei hotărâri ori darea
altei soluţii nedrepte. Din examinarea textului menţionat [art. 273 alin. (3)], rezultă că, pentru
a produce efectul de nepedepsire, retragerea mărturiei mincinoase trebuie:
- să fie făcută în cadrul aceleiaşi cauze în care a fost făcută mărturia mincinoasă;
- să aibă loc, în cauzele penale mai înainte de reţinere, arestare sau de punere în mişcare a
acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se pronunţa o hotărâre sau de a fi dat o altă
soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase;
- cel care îşi retrage mărturia mincinoasă trebuie să fie „martor”, deci să-şi păstreze această
calitate în momentul în care a avut loc retragerea.
Se înţelege că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia excluzând
aplicabilitatea cauzei de nepedepsire, prevăzută în art. 273 alin. (3) C.pen.

Bibliografie de elaborare a suportului de curs

1. Alexandru Boroi, Drept Penal Special I, Suport de curs pentru ID, Facultatea
de Drept, Univ. Titu Maiorescu, Bucuresti, 2014.
2. Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea Specială, Editura C.H.Beck, Bucuresti,
2006.
3. Alexandru Boroi, Drept penal-partea specială. Conform noului Cod penal,
Ediția 2, ed. C.H.Beck, București, 2014.
4. Tudorel Toader, Drept penal - partea specială, ed. Hamangiu, 2007
5. Nistoreanu Ghe. , Dobrinoiu V., Boroi A. ,Molnar I., Pascu I., Lazăr V., Drept
penal partea specială, ed. Europa Nova, 2000

28
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5377/2006 (www.legalis.ro).
84
 V. AUTORITĂȚI SPECIALIZATE LA NIVEL STATAL ÎN PREVENIREA ȘI
COMBATEREA FAPTELOR ILICITE DIN SFERA ACTIVITĂȚILOR
ECONOMICO-FINANCIARE: CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi (CC) este organismul de stat din România care are rolul de a
controla folosirea resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.
Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public
extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de
audit internaţionale general acceptate.
Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,
furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind
utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii,
economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
Rapoartele Curții de Conturi sunt puse la dispoziția Parlamentului, autorităților și
instituțiilor publice și contribuabililor. Este una dintre instituțiile fundamentale ale statului de
drept și se bucură de independență financiară, funcțională, organizatorică și operațională în
conformitate cu recomandările Declarației de la Lima privind liniile directoare de control al
finanțelor publice.[1] A fost înființată la data de 24 ianuarie 1864, iar în perioada comunistă a
fost desființată la 1 decembrie 1948 și înlocuită cu Curtea Superioară de Control Financiar,
înființată în 28 martie 1973 și desființată în 1990. Curtea de Conturi a fost reînființată în anul
1992.
Curtea de Conturi este organizată şi funcţionează în baza dispoziţiilor art. 140 din
Constituţia României, republicată și ale Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, republicată. Îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în prezenta lege, şi reprezintă România în calitatea sa
de instituţie supremă de audit în organizaţiile internaţionale ale acestor instituţii.
Necesitatea si importanta Curtii de Conturi sunt determinate de faptul că, în
conformitate cu principiile democratice ale organizarii si functionarii statului, populatia
trebuie sa cunoasca, din sursa independenta si competenta, daca impozitele platite si averea
publica sunt administrate conform legii.
Functioneaza pe lânga Parlamentul României si îsi exercita functiile în deplina
independenta si în conformitate cu dispozitiile prevazute în Constitutie si în celelalte legi ale
tarii.
CC este reprezentată în teritoriu prin Camera de Conturi prezentă în toate județele
țării, structuri fără personalitate juridică.
În înţelesul Legii 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi*)29, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) control – activitatea prin care se verifică şi se urmăreşte modul de respectare a legii privind
constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice;

29
Republicare in MONITORUL OFICIAL nr. 238 din 3.4.2014

85
b) audit public extern – activitatea de audit desfăşurată de Curtea de Conturi care cuprinde,
în principal, auditul financiar şi auditul performanţei;
c) audit financiar – activitatea prin care se urmăreşte dacă situaţiile financiare sunt complete,
reale şi conforme cu legile şi reglementările în vigoare, furnizându-se în acest sens o opinie;
d) audit al performanţei – evaluarea independentă a modului în care o entitate, un program,
o activitate sau o operaţiune funcţionează din punctele de vedere ale eficienţei, economicităţii
şi eficacităţii;
e) auditor public extern – persoana angajată în cadrul Curţii de Conturi, care desfăşoară
activităţi specifice de audit extern în sectorul public;
f) eficacitate – gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi
şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective;
g) eficienţă – maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate;
h) economicitate – minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor
estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate;
i) standarde de audit – setul de concepte, principii directoare, proceduri şi metode pe baza
cărora auditorul public determină ansamblul etapelor şi procedurilor de verificare, care să
permită atingerea obiectivului fixat;
j) entitate auditată – autoritatea publică, compania/societatea naţională, regia autonomă,
societatea reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine, singur sau
împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;
k) opinie de audit – concluzia auditorului care se exprimă în scris asupra situaţiilor financiare
şi/sau a programului sau activităţii auditate, în legătură cu realitatea, fidelitatea şi
conformitatea acestora, cu reglementările aplicabile domeniului;
l) fonduri publice – sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor
publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe
nerambursabile, credite externe contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice
locale, împrumuturi interne contractate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi
din bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale;
m) autoritate publică – denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice, alte autorităţi publice, autorităţile administrative autonome, autorităţi ale
administraţiei publice locale şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul lor de
finanţare;
n) legalitate – caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale care îi sunt
aplicabile, în vigoare la data efectuării acesteia;

86
o) ordonator de credite – persoana împuternicită prin lege sau prin delegare, potrivit legii, să
dispună şi să aprobe acţiuni cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului
public, indiferent de natura acestora;
p) patrimoniu public – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, ale unităţilor
administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice
titlu. Drepturile şi obligaţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se referă
exclusiv la bunurile din sectorul public;
q) regularitate – caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele ansamblul
principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de
operaţiuni din care face parte;
r) Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit – INTOSAI – cuprinde
instituţiile supreme de audit din statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care emite
standarde de audit, metodologii şi asigură instruirea în domeniul auditului public.
Obiectivele Curții de Conturi sunt:
- urmărirea respectării reglementărilor legale cu caracter economic, financiar, fiscal și
contabil, în vederea identificării eventualelor erori sau neregularități în întocmirea situațiilor
financiare, în gestionarea și utilizarea corectă și performantă a fondurilor publice, precum și
aplicarea măsurilor de înlăturare a acestora;
- perfecționarea cadrului legislativ armonizat implementat în domeniul auditului public
extern pe măsura evoluției practicii internaționale, în condițiile asigurării unui grad cât mai
ridicat de coerență a legislației naționale în vigoare, concomitent cu asigurarea compatibilității
cu standardele internaționale adoptate de Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de
Audit (INTOSAI(en)) și cu Liniile Directoare Europene de implementare a acestora;
consolidarea capacității instituționale a Curții de Conturi a României ca instituție
independentă, profesională și credibilă de control și audit extern al fondurilor publice; crearea
premiselor necesare asigurării unei funcționări convergente a instituțiilor din sistemul public
în raport de competențele acestora; protejarea intereselor financiare ale statului român și ale
Uniunii Europene.
Controalele se efectuează după un plan anual, care este întocmit de fiecare dintre
camerele de conturi județene și apoi aprobat de conducerea centrală a instituției.
Potrivit legii, controalele Curții de Conturi se inițiază din oficiu și nu pot fi oprite
decat de Parlament și numai în cazul depășirii competențelor stabilite de lege. Hotărârile
Camerei Deputaților sau ale Senatului, prin care se cer Curții de Conturi efectuarea unor
controale, sunt obligatorii.
Raportul de audit financiar întocmit la finalul verificării cuprinde constatările
auditorilor publici, precum și opiniile acestora. În cazul depistării unor nereguli, la final are
loc o etapă „de conciliere” între reprezentanții camerei de conturi care a efectuat controlul și
cei ai entității verificate. Dacă și după această etapă de conciliere nu se emite un certificat de
conformitate din cauza unor abateri constatate, atunci se iau măsuri de recuperare a
prejudiciului și se sesizează, după caz, instanța sau organele penale competente.
Conform art. 139 din Constitutie, Curtea de Conturi are doua principale atributii:
1. atributii de control asupra modului de formare, de administrare si de întrebuintare a
resurselor financiare ale statului si ale sectorului public;
2. atributii jurisdicționare: Constitutia prevede, de asemenea, doua principale obligatii
87
 ce revin Curtii de Conturi:
2.1. sa prezinte, anual, Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale
bugetului public national din exercitiul bugetar expirat, cuprinzând si nereguli
constante;
2.2. sa controleze, la cererea Camerei Deputatiilor sau a Senatului, modul de gestiune a
resurselor publice si sa raporteze despre cele constatat.
Curtea de Conturi este organizata sa functioneze pe baza principiului independentei.
Curtea de Conturi se supune numai legii. Programul său de control este decis în mod
autonom. Sunt obligatorii numai hotarârile Camerei Deputatilor sau ale Senatului prin care
se cere Curtii de Conturi să efectueze actiuni de control. Nici o alta autoritate publica nu o
mai poate obliga.
Principiul independentei Curtii de Conturi este statuat prin lege si mai consta în:
independenta si inamovibilitatea membrilor sai; numirea acestora de catre Parlament, iar
judecatorilor - financiari de catre Presedintele României; initierea actiunilor de control din
oficiu; buget propriu; stabilirea salariului prin lege speciala; autonomie în recrutarea
personalului de control; acces neîngradit la informatiile necesare atributiilor sale.

2. Atributiile de control ale Curtii de Conturi

Constitutia stabileste atributiile generale de control ale Curtii de Conturi. Prin legea
organica de organizare si conducere a Curtii de Conturi sunt stabilite obiectivele si
persoanele juridice supuse, obligatoriu, controlului exercitat de Curtea de Conturi.
Curtea de Conturi exercita functiunea de control asupra modului de formare, de
administrare si de întrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public si
privat al statului si al unitatilor administrativ - teritoriale. Controlul exercitat de Curtea de
Conturi are în vedere respectarea legilor si aplicarea principiilor de economicitate si
eficienta în gestionarea mijloacelor materiale si banesti.
Prin legea organica sunt stabilite obiectivele acestui control si anume: formarea si
utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetelor
unitatii administrative teritorial; constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor speciale si
a fondurilor de tezaur, formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor
guvernamentale pentru credite interne si externe; utilizarea alocatiilor bugetare pentru
investitii, a subventiilor si transferurilor si a altor forme de sprijin financiar din partea
statului sau a unitatilor administrativ - teritoriale; constituirea, administrarea si utilizarea
fondurilor publice de catre institutiile publice autonome cu caracter comercial si financiar
si de organismele autonome de asigurari sociale; situatia, evolutia si administrarea
patrimoniului public si privat al statului si al unitatilor administrativ teritoriale de catre
institutiile publice, regiile autonome, societatii comerciale sau de catre alte persoane
juridice în baza unui contract de concesiune sau închiriere etc.
Pe obiectivele mentionate, în raport de specificul si limitele activitatii sunt supuse
obligatoriu controlului exercitat de Curte de Conturi, urmatoarele persoane juridice: statul
si unitatile administrativ - teritoriale în calitate de persoane juridice de drept public, cu
serviciile si institutiile lor publice, autonome sau nu; Banca Nationala a României; regiile
autonome; societatii comerciale la care statul, unitatile administrativ - teritoriale, institutiile
publice sau regiile autonome, detin singure sau împreuna, integral sau mai mult de

88
 jumatate din capitalul social; organismele autonome de asigurari sociale sau de alta natura,
care gestioneaza bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în conditiile în
care prin lege sau prin statutele lor exista prevederi în acest sens.
Pe baza hotarârii Curtii de Conturi pot fi supuse controlului si alte persoane juridice
care beneficiaza de garantii guvernamentale sau credite, de subventii sau alte forme de
sprijin financiar din partea statului, unitatile administrativ - teritoriale sau al institutiilor
publice; administreaza în baza unui contract de concesiune sau închiriere bunuri apartinând
domeniului public sau privat al satului sau al unitatilor administrativ - teritoriale;
desfasoara o activitate economica la care persoanele juridice mentionate mai sus participa
cu mai putin de 50%, la formarea capitalului social; nu-si îndeplinesc obligatiile financiare
catre stat, unitatile administrativ - teritoriale si institutiile publice.
Curtea de Conturi poate hotărî desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane
care:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de
sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii
publice;
b) administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri aparţinând
domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările urmând
a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor fonduri.
Curtea de Conturi exercita atât control preventiv cât si control ulterior.

VI. DISPOZIȚII DE DREPT AL MUNCII CU INCIDENȚĂ ÎN AFACERI:

A. CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ.

B. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ.
C. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ.

A. Contractul individual de muncă

Codul muncii, Legea nr. 53/2003, republicată în 2011. Codul muncii încearcă să
reglementeze toate raporturile născute din contractul individual de muncă, modalitatea în care
o face însă este dezechilibrată pentru că în cuprinsul Codului muncii mai mult de 70% sunt
reglementate raporturile individuale de muncă. Aspectele legate de relaţiile colective de
muncă, de conflicte de muncă, de parteneri sociali sunt stabilite în Codul muncii numai cu
valoare de principiu.
- Legea nr. 62/2011 reglementează aspectele legate de sindicate, patronate, instituţiile
specifice de dialog social, contractul colectiv de muncă şi negocierile, conflictele de muncă şi
jurisdicţia muncii. Pentru prima dată în 2011 Legea nr. 62 realizează în mod unitar cel de-al
doilea pol al relaţiilor de muncă, reglementând în aceeaşi lege şi partea de relaţii colective de
muncă.

89
- Alte legi speciale, cum ar fi: Legea nr. 67/2006 privind protecţia salariaţilor în cazul
transferului de întreprindere; Legea nr. 76/2002 privind şomajul; există şi reglementări cu
forţă juridică mai redusă de exemplu, Legea nr. 369/2006 privind sănătatea şi securitatea în
muncă, dar această lege este dublată de un număr foarte mare de acte interpretative în marea
lor majoritate norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern sau prin Ordin al
ministrului muncii.
Art. 10 din Codul muncii defineşte conceptul de contract individual de muncă.
Definiţia legală subliniază două aspecte:
- părţile între care se încheie contractul;
- obligaţiile principale ale părţilor.
Contractul individual de muncă se încheie între angajator, persoană fizică sau juridică
şi cel care prestează munca, salariatul, care întotdeauna va fi o persoană fizică.
Cel ce prestează munca poartă denumirea specifică de salariat. O astfel de denumire
poate fi legată şi de faptul că cel ce prestează munca beneficiază în schimbul muncii prestate
de salariu.
Rezultă din dispoziţiile art. 10 că este enunţată caracteristica esenţială a contractului
de muncă, respectiv faptul că munca se prestează pentru şi sub autoritatea unui angajator.

Acest aspect subliniază subordonarea atipică ce funcţionează între angajator şi

salariatul său. O astfel de subordonare se naşte după momentul încheierii contractului, atunci
când salariatul începe să execute prestaţia la care s-a obligat. Este momentul la care egalitatea
juridică tipică contractelor de drept privat se rupe, născându-se subordonarea salariatului faţă
de angajator.

Prin prisma angajatorului, poziţia sa superioară se explică prin prerogativele de care

dispune, prerogative care se concretizează în dreptul de direcţie şi organizare a muncii,
dreptul de a emite dispoziţii cu valoare normativă la nivelul unităţii (de exemplu,
Regulamentul intern) şi prerogativa disciplinară. Odată cu obligarea salariatului la prestaţia
muncii, acesta înţelege să se subordoneze şi ordinelor angajatorului său concretizate în cele
trei prerogative speciale. În schimbul acestei obligaţii principale, salariatul beneficiază de
salariu.

Tocmai pentru că angajatorul beneficiază de prerogative specifice, orice legislaţie a

muncii intervine prin norme juridice protective pentru salariat, astfel încât acesta să fie ferit
de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului său.

Contractul individual de muncă presupune o definiţie legală în chiar cuprinsul

Codului muncii, stabilindu-se că ar reprezenta convenţia încheiată între angajator şi
salariat şi în baza căreia salariatul se obligă să presteze o muncă sub autoritatea
angajatorului său în schimbul unui salariu.

Trăsăturile caracteristice ale contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă este un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros.

90
În cadrul acestui contract ambele părţi se obligă şi ambele părţi au interese reciproce în
încheierea contractului. Astfel, salariatul încheie contract pentru că este interesat în obţinerea
salariului ca o contraprestaţie a muncii depuse obligându-se să presteze această muncă sub
autoritatea angajatorului său. La rândul său angajatorul este obligat în încheierea contractului
pentru că doreşte să obţină prestaţia de la salariat, obligându-se însă în mod reciproc la plata
salariului.

Fiind un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros se pune problema modului în care

funcţionează instituţiile specifice contractului sinalagmatic, respectiv principiul excepției de
neexecutare a contractului, riscul contractual şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Excepția de neexecutare a contractului

În ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului, aceasta poate fi invocată de

regulă în cadrul contractelor sinalagmatice ori de câte ori una din părţile contractului nu-şi
execută obligația contractuală, cealaltă parte invocând excepţia de neexecutare a contractului,
la rândul său, îşi va suspenda executarea obligaţiei până la momentul în care obligaţia
debitorului reciproc se va executa.

În dreptul comun excepția de neexecutare a contractului funcţionează automat fără a

implica în mod obligatoriu intervenţia instanţelor judecătoreşti. În cazul contractului
individual de muncă, de regulă, excepţia de neexecutare a contractului nu funcţionează.
Astfel, în cazul în care angajatorul refuză plata salariului, salariatul de principiu nu poate opri
munca. Într-o astfel de situație salariatul poate în primul rând să introducă în instanţă o
acţiune în pretenţii împotriva angajatorului său solicitând plata salariului şi despăgubirile
cuvenite. De asemenea salariatul ar putea să denunţe unilateral contractul fără preaviz. În al
treilea rând, în anumite situaţii salariatul ar putea înceta voluntar lucrul dacă se pune
problema unor revendicări în cadrul procedurilor de negociere colectivă care nu au fost
admise de angajator, în condiţiile în care la nivelul unităţii nu există contract colectiv de
muncă şi s-a declanşat un conflict de interese.

În cazul în care salariatul nu prestează munca, angajatorul de principiu nu poate

suspenda plata salariului. În cazul în care salariatul nu prestează munca pentru că, de exemplu
absentează nemotivat, angajatorul are la dispoziţie prerogativa disciplinară fiind îndreptăţit să
declanşeze cercetarea disciplinară şi să aplice o sancţiune care poate să fie chiar echivalentă
cu ruperea raporturilor de muncă respectiv concedierea disciplinară. Fără cercetarea prealabilă
măsura sancţionatorie a angajatorului este cu excepţia sancţiunii avertismentului nulă absolut.

În cazul în care salariatul nu-şi execută prestaţia asumată, Codul muncii admite cu titlu
de excepţie şi posibilitatea suspendării contractului de muncă cu efectul neplăţii salariului. În
acest sens art. 51 din Codul muncii enumeră absenţele nemotivate între cauzele ce pot
conduce la suspendarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului, pentru că iniţiativa
neprestării muncii cu efectul suspendării contractului aparţine salariatului. Într-o astfel de
situație angajatorul poate suspenda la rândul său obligația sa reciprocă, dispunând
suspendarea contractului individual de muncă pe acest temei şi respectiv suspendarea plăţii
salariilor. Această situaţie este singura situaţie din Codul muncii care funcţionează 100% pe
91
principiile excepţiei de neexecutare a contractului.

Riscul contractual și suspendarea contractului individual de muncă

în caz de șomaj tehnic

Al doilea principiu specific contractelor sinalagmatice este riscul contractual care

presupune stabilirea celui care suportă riscul contractului în cazul obligaţiei imposibil de
executat. În dreptul comun regula generală este că riscul îl suportă debitorul obligaţiei
imposibil de executat. În dreptul muncii, în cazul în care obligaţia imposibil de executat
revine salariatului, riscul contractual îl suportă angajatorul. Astfel, în cazul în care datorită
unor situaţii obiective care nu presupun existența vreunei culpe munca nu poate fi prestată,
angajatorul este ţinut în continuare la plata salariului.

În situaţia în care însă situaţia obiectivă ce determină întreruperea activităţii sau

reducerea temporară a activităţii continuă să existe, angajatorul este îndreptăţit în condiţiile
art. 52 şi 53 din Codul muncii să dispună suspendarea contractului individual de muncă. Într-o
astfel de situaţie intervine ceea ce în practica socială poartă denumirea de şomaj tehnic.
Astfel, angajatorul va dispune suspendarea contractelor individuale de muncă urmând ca pe
toată durata în care datorită unor motive obiective activitatea a fost întreruptă temporar sau
redusă temporar salariaţii ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate să
rămână la dispoziţia angajatorului. De regulă, condiţiile în care salariaţii rămân la dispoziția
angajatorului, fiind gata oricând să reia activitatea, se stabilesc prin contractele colective de
muncă sau prin protocoale încheiate între partenerii sociali. De principiu faptul că salariaţii se
află la dispoziţia angajatorului pentru reluarea muncii nu înseamnă că salariaţii trebuie să se
afle tot timpul în incinta unităţii fără să presteze o activitate, ci se stabileşte un sistem prin
care salariaţii trebuie să se informeze periodic, chiar şi zilnic dacă vor relua sau nu activitatea.
Pe durata suspendării contractului, determinată de şomajul tehnic, salariaţii nu prestează
muncă iar angajatorul nu plăteşte salariile, contractul de muncă fiind suspendat. Totuşi,
angajatorul are obligaţia de a plăti o indemnizaţie specifică pentru şomajul tehnic cu o valoare
negociabilă, dar care nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător pentru
perioada de suspendare a contractului.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011, legiuitorul român a dezvoltat această
situaţie în care datorită unor motive obiective temporar activitatea se întrerupe sau se reduce.
În acest sens a adăugat la situaţia şomajului tehnic o a doua opţiune pentru angajator,
respectiv reducerea programului de lucru. Textul de lege prevăzut la art. 52 alin. (3) şi (4)
din Codul muncii, republicat stabileşte că dacă situaţia angajatorului nu îşi revine după o
perioadă de 30 de zile şi se impun în continuare măsuri pentru reducerea activităţii atunci
angajatorul poate dispune reducerea programului de lucru săptămânal cu o zi, cu plata
corespunzătoare a salariului pentru munca efectiv prestată.

În special în ultimul timp, în practica socială această a doua opţiune a fost cel mai des
folosită. Fiecare companie îşi stabileşte însă propriul program de reducere a timpului de
lucru cu efectul reducerii corespunzătoare a salariului. De exemplu, în trimestrul IV prin
rotație, fiecărui salariat i se vor aplica dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi (4) de două ori, respectiv
în cadrul a două săptămâni de lucru. Practic legea stabileşte astfel un caz aparte de
92
modificare unilaterală a contractului individual de muncă deoarece prin decizia sa unilaterală
angajatorul poate dispune temporar modificarea timpului de lucru şi corespunzător
modificarea salariului. Având în vedere faptul că această reglementare se regăseşte în
secţiunea dedicată suspendării contractului individual de muncă, singura interpretare
acceptabilă ar fi că acea zi în care salariatul nu prestează activitatea şi nu beneficiază de
salariu reprezintă un caz de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa
angajatorului, angajatorul dispunând unilateral suspendarea contractului pentru ziua
respectivă.

Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

În cazul neexecutării obligaţiilor de către oricare dintre părţile unui contract

sinalagmatic, neexecutarea culpabilă permite celeilalte părţi să rupă relaţiile contractuale
pentru că obligaţiile părţilor sunt reciproce. În cazul contractelor ce presupun prestaţii
imediate intervine rezoluţiunea contractului, iar în cazul contractelor ce presupun prestaţii
succesive intervine rezilierea contractului.

Contractul individual de muncă presupune prestaţii succesive deoarece munca este un

proces continuu, angajatul obligându-se prin contract la această prestaţie continuă în schimb
angajatorul urmând să plătească salariul, de asemenea prestaţie succesivă. Ruperea raportului
de muncă însă poartă în dreptul muncii denumiri specifice, nefiind întrutotul asimilată
rezilierii contractului civil. Astfel, de principiu rezilierea se realizează pe cale judecătorească
sau convenţională prin intermediul faptelor comisorii.

În dreptul muncii art. 55 din Codul muncii reglementează trei categorii de încetare a
contractul individual de muncă, respectiv:

 încetarea de drept; contractul încetează automat la momentul intervenţiei situaţiilor

expres şi limitativ prevăzute de art. 56 din Codul muncii;
 convenţional prin acordul părţilor care au încheiat acel contract – art. 55 lit. b) din
Codul muncii;
 încetează din iniţiativa uneia dintre părţi în condiţiile şi situaţiile expres prevăzute de
lege.
Încetarea contractul individual de muncă din iniţiativa uneia dintre părţi poate să
presupună iniţiativa angajatorului atunci când desfacerea contractului de muncă poartă
denumirea de concediere sau iniţiativa poate aparţine salariatului caz în care încetarea
raporturilor de muncă intervine prin demisie.

Concedierea la rândul ei poate să fie determinată de motive subiective, motive ce ţin

de persoana salariatului fiind reglementate patru astfel de cazuri în cuprinsul art. 61 din Codul
muncii sau poate fi determinată de o cauză obiectivă, de regulă economică, caz în care
intervine o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în temeiul dispoziţiilor
art. 65 din Codul muncii.

În dreptul muncii încetarea raporturilor de muncă nu se poate pronunţa pe cale

93
judecătorească, instanţa de judecată poate fi însă oricând sesizată pentru a verifica legalitatea
şi temeinicia deciziei angajatorului prin care fie se dispune concedierea, fie se constată
încetarea raporturilor de muncă de drept, convenţional sau prin demisia salariatului.

În dreptul muncii nu funcţionează rezilierea convenţională pentru că în cuprinsul unui

contract individual de muncă nu se poate insera un pact comisoriu. Practic intervenţia unui
pact comisoriu, în special a unui pact de înalt grad nu este funcţionabil pentru că astfel din
chiar momentul încheierii contractului salariatul ar fi de acord cu o încetare a acelui contract,
la latitudinea angajatorului ceea ce ar presupune o renunţare a salariatului la un drept legal al
său. Or, conform art. 39 din Codul muncii orice tranzacţie prin care un salariat renunţă sau îşi
restrânge un drept al său recunoscută de lege este lovită de nulitate absolută. Legislaţia muncii
din România începând din 1950 şi până în prezent funcţionează în baza principiului legalităţii
încetării raporturilor de muncă. Conform acestui principiu regula este stabilitatea în muncă,
încetarea raporturilor de muncă reprezentând o situaţie de excepţie. În consecinţă, ruperea
raporturilor de muncă nu poate fi funcţională decât strict în condiţiile şi situaţiile expres
prevăzute de lege. Dacă în cazul concedierilor determinate subiectiv de motive ce ţin de
persoana salariatului o astfel de abordare este perfect echitabilă şi uzuală în legislaţiile
europene, în ce priveşte concedierea pentru motive obiective, îngrădirea strictă a acesteia şi în
special asumarea de către instanţele judecătoreşti a dreptului de a verifica oportunitatea
măsurii adoptate de angajator aduce atingere prerogativelor organizatorice ale angajatorului
fiind contrară tendinţei de flexibilizare a relaţiilor de muncă.

Contractul individual de muncă, contract cu prestaţii succesive

Această caracteristică determină efecte în planul nulităţii contractului individual de

muncă. Astfel, efectele nulităţii contractului urmează a se produce numai pentru viitor,
prestaţiile efectuate anterior momentului constatării cauzei de nulitate nu se returnează,
acestea rămânând câştigate pentru părţi. Soluţia este determinată şi pentru că obiectiv una
dintre prestaţii, respectiv munca salariatului nu poate fi returnată. Cum una dintre părţile
contractului sinalagmatic şi-a executat obligaţia, prestarea muncii nefiind posibil a fi returnată
pentru munca astfel prestată trebuia să beneficieze de contraprestaţie aşa explicându-se şi
faptul că nu se returnează salariul.

Aspectul cel mai specific al instituţiei nulităţii contractului individual de muncă constă
în faptul că art. 57 din Codul muncii face referire nu numai la nulitatea constatată pe cale
judecătorească, ci face referire şi la o nulitate convenţională. Astfel, art. 57 alin. (6) din Codul
muncii stabileşte că atât constatarea efectivă a unei nulităţi, cât şi a efectelor determinate de
aceasta se poate face prin acordul părţilor. Mai departe la alin. final se precizează că dacă
părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească. Faţă de modul de
redactare al textului rezultă că o constatare a nulităţii pe cale judecătorească are numai
caracter subsidiar, acţiunea fiind de principiu admisibilă numai în măsura în care se face
dovada faptului că s-a încercat constatarea nulităţii în mod convenţional dar aceasta nu a fost
posibilă. În realitate, în decursul ultimilor 9 ani niciodată o instanţă judecătorească nu s-a
pronunţat în sensul inadmisibilităţii unei acţiuni în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (6) şi (7)
din Codul muncii. Această soluţie este absolut contrară însăşi instituţiei nulităţii. Dacă dreptul

94
comun nu recunoaşte nulitatea convenţională cu atât mai puţin aceasta ar putea fi admisă în
dreptul muncii, acolo unde întreaga legislaţie este concepută în favoarea salariatului. Mai
mult, art. 56 alin. (1) lit. d) din Codul muncii reglementează nulitatea ca fiind o cauză de
încetare de drept a contractului de muncă. Or, dacă părţile se înţeleg cu privire la nulitate, pe
cale de consecinţă se înţeleg şi cu privire la încetarea contractului de muncă, caz în care nu s-
ar mai putea vorbi despre o încetare de drept a contractului.

În dreptul muncii se poate pune problema atât a unei nulităţi totale a contractului
individual de muncă, cât şi a unei nulităţi parţiale şi aici funcţionând regula conform căreia ori
de câte ori este posibil se încearcă salvarea actului juridic prin intervenţia unei nulităţi
parţiale. În al doilea rând, chiar dacă art. 57 din Codul muncii nu distinge, teoretic s-ar putea
împărţi în funcţie de cauzele care determină nulitatea în nulitate absolută şi nulitate relativă.
Din punct de vedere al efectelor însă, distincţia între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu
există. Mai mult decât atât, în mod expres art. 57 din Codul muncii stabileşte că indiferent de
cauză nulitatea contractului individual de muncă este o nulitate remediabilă, ea fiind posibil a
fi acoperită în măsura în care până la pronunţarea nulităţii se îndeplineşte condiţia cerută de
lege. În sfârşit în cazul nulităţii parţiale poate funcţiona şi o nulitate de drept. Astfel, conform
art. 57 alin. (4) din Codul muncii în cazul în care o clauză din contractul individual de muncă
stabileşte drepturi în favoarea salariatului sub nivelul celor recunoscute prin lege sau prin
contractul colectiv de muncă acea clauză va fi desfiinţată de drept, fiind considerată nulă şi se
va înlocui automat cu clauza mai favorabilă prevăzută de lege sau de contractul colectiv de
muncă aplicabil.

Durata contractului individual de muncă

Conform art. 12 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie pe

durată nedeterminată. De altfel, unul dintre principalele deosebiri dintre contractele de
prestări serviciu și contractul de muncă este reprezentată de durata contractului, contractul de
prestări servicii fiind de altfel, ca marea majoritate a contractelor civile, încheiat pe durată
determinată în timp ce contractul individual de muncă se încheie de regulă pe durată
nedeterminată.

Principala motivație a încheierii contractului individual de muncă pe durată

nedeterminată pornește de la tradiționalul principiu al stabilității în muncă. Procesul
muncii, obiect al obligațiilor asumate de salariat are caracter perpetuum, încheierea
contractului individual de muncă nu se face pentru realizarea unei prestații determinate și nici
pentru obținerea unui rezultat determinat, ci are drept scop derularea procesului muncii în
condițiile stabilite prin contract și sub autoritatea angajatorului.

Însăși obligația de a munci a salariatului se concretizează într-o obligație de a face,

fiind în acest sens de regulă o obligație de mijloace. Legea nr. 40/2011 întărește prerogativele
de control ale angajatorului și posibilitatea de selecție a acestuia în funcție de competențele,
dar și de rezultatele profesionale ale salariatului. Astfel, sunt supuse convenției părților numai
criteriile generale de apreciere a unui salariat, în acest sens art. 17 alin. (3) impunând la lit. e)
ca la angajare salariatul să fie informat și cu privire la criteriile de evaluare a activității
profesionale aplicabile la nivelul angajatorului. Cum toate elementele care se regăsesc în
95
informarea prealabilă angajării trebuie să se regăsească în mod obligatoriu și în
conținutul contractului individual de muncă, acestea formând clauzele obligatorii ale
contractului, rezultă că aceste criterii generale trebuie la rândul lor să fie negociate și
convenite prin chiar contractul individual de muncă.

Practic se poate aprecia că se negociază dimensiunile unui criteriu sau altul pentru că
art. 242 din Codul Muncii impune în conținutul regulamentelor interne întocmite de angajator
cu consultarea sindicatelor sau, după caz a reprezentanților salariaților, ca și criteriile de
evaluare profesională să fie enunțate în cuprinsul Regulamentului intern. Tot prin intermediul
Legii nr. 40/2011 Codul muncii s-a modificat în sensul creșterii prerogativelor de care dispune
angajatorul, acesta fiind îndrituit să stabilească și să transmită obiectivele impuse fiecărui
salariat corespunzătoare postului deținut. Tot angajatorul este cel care verifică modul în care
aceste obiective sunt îndeplinite. În acest sens, tot în cuprinsul Regulamentului intern, legea
impune să se precizeze procedurile de evaluare atât în ceea ce privește criteriile, cât și în ce
privește obiectivele impuse de angajator. Numai în situația în care în urma evaluărilor
realizate conform procedurii stabilite prin Regulamentul intern se constată că acel salariat nu
mai este corespunzător pe postul ocupat se poate ajunge la o concediere pentru
necorespundere profesională în temeiul art. 61 lit. d) din Codul muncii. Concedierea pentru
necorespundere profesională se face numai după derularea unei proceduri prealabile speciale
care însă nu mai este de competența exclusivă a angajatorului ci apare ca rezultat al unei
negocieri colective, fiind necesar a se regăsi în contractul colectiv de muncă. În măsura în
care la nivelul acelei unități nu există încheiat un contract colectiv de muncă se admite ca și
procedura evaluării prealabile, în cazul în care există premisele pentru o concediere pentru
necorespundere profesională, să se regăsească tot în cuprinsul Regulamentului intern.

În cazul concedierilor colective dacă se pune problema restrângerii activității, ceea ce

ar presupune reducerea unor posturi de același tip, selecția se face în funcție de modul în care
titularii acelor posturi și-au îndeplinit obiectivele trasate de angajator. Astfel, practic prin
această reglementare se dă posibilitatea angajatorului să facă selecția cum consideră necesar,
luându-se în considerare strict interesele economice ale angajatorului, respectiv evaluarea în
funcție de realizarea obiectivelor. Numai în măsura în care din punct de vedere al acestei
evaluări există salariați cu rezultate egale se poate apela și la criterii sociale de departajare
acestea din urmă fiind negociabile prin contractul colectiv de muncă.

Forma contractului individual de muncă

Forma scrisă a contractului individual de muncă reprezintă condiţie de validitate.

Această soluţie este rezultatul modificărilor art. 10 din Codul muncii prin intermediul Legii
nr. 40/2011. Ca o consecinţă a acestei soluţii, lipsa formei scrise la încheierea contractului
individual de muncă conduce la nulitatea absolută a contractului astfel încheiat.

Facem menţiunea că de la primele reglementări din legea română legate de contractul

individual de muncă, ca de altfel şi în toate codurile existente anterior, forma scrisă a
contractului de muncă era numai condiţie ad probationem. Schimbarea soluţiei în 2011
determină însă o serie de inadvertenţe cu privire la alte reglementări conexe formei scrise a
contractului. Astfel, conform art. 16 alin. (1) din Codul muncii, republicat contractul
96
individual de muncă se încheie în formă scrisă în limba română. Conform tezei finale al
textului cuprins la art. 16 alin. (1) forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a
contractului. Întrebarea care se pune este de a şti dacă un contract de muncă încheiat în formă
scrisă, dar nu în limba română se consideră sau nu valabil încheiat?

Cei care susţin că atât forma scrisă, cât şi redactarea contractului în limba română
reprezintă condiţii de validitate a contractului, lipsa acestor condiţii conducând la nulitatea
absolută a contractului, folosesc două argumente:

 un prim argument ţine de o interpretare sistemică a textului, în sensul că dacă în teza

întâi a art. 16 alin. (1) se face referire la forma scrisă în limba română, şi teza finală, chiar
dacă se referă exclusiv numai la forma scrisă, presupune luarea în considerare şi a redactării
în limba română pentru că textul trebuie analizat în mod unitar.

 al doilea argument ţine de scopul legii. Dacă reglementările din dreptul muncii au
rostul de a proteja interesele salariaţilor, se impune ca limba română să fie condiţie de
validitate a contractului pentru ca întotdeauna salariatul cetăţean român să aibă cunoştinţă de
toate clauzele contractului pe care îl semnează. Cea de-a doua opinie face o interpretare ad
litteram a textului considerând că atâta vreme cât art. 16 alin. (1) teza finală se referă la
valabilitatea unui contract de muncă numai în măsura în care acesta îmbracă forma scrisă,
redactarea într-o altă limbă decât cea română a contractului individual de muncă reprezintă
contravenţie din punct de vedere a normelor specifice ale Inspecţiei Muncii, dar nu duce la
nulitatea absolută a contractului astfel încheiat. În plus, există şi argumente de interpretare
logico-juridică în susţinerea acestei soluţii,. Astfel, ca regulă generală contractele sunt
consensuale şi nu formale, forma scrisă fiind de regulă condiţie ad probationem. Contractele
formale care presupun ca o condiţie ad validitatem forma scrisă a contractului, reprezintă
excepţia şi ca orice excepţie este de strictă reglementare, în consecinţă interpretarea ad literam
a textului de la art. 16 alin. (1) se impune.

Din moment ce legea impune forma scrisă a contractului individual de muncă, aceeaşi
formă trebuie să se regăsească pentru toate actele subsecvente, respectiv orice act adiţional la
contractul de muncă. Cu toate acestea conform art. 17 alin. (5) din Codul muncii, orice
modificare a unui element al contractului individual de muncă pe parcursul derulării acestuia,
cu excepţia modificărilor prevăzute în mod expres de lege, trebuie să îmbrace forma unui act
adiţional, actul adiţional urmând a fi încheiat în termen de 20 de zile lucrătoare de la data
apariţiei modificării.

Deci art. 17 alin. (5) din Codul muncii presupune obligativitatea actului adiţional
pentru orice modificare a unui element al contractului individual de muncă, dar pe de altă
parte încheierea actului trebuie realizată după ce intervine modificarea, adică într-un termen
de 20 de zile lucrătoare de la intervenţia modificării. Textul de lege astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 40/2011 este un nonsens pentru că fie se admite că mai întâi se impune
modificarea, ulterior aceasta urmând a fi acoperită în termenul de 20 de zile lucrătoare de
acordul părţilor concretizat în actul adiţional, aspect care ar contraveni însuşi caracterului
consensual al contractului, fie s-ar putea considera că se realizează acordul de voinţă mutual
pentru modificarea unui element al contractului, actul adiţional fiind valabil încheiat la
97
momentul realizării acordului de voinţă, urmând ca în termenul de 20 de zile lucrătoare să
intervină concretizarea prin actul adiţional.

Această soluţie ar conduce însă la ideea că în temeiul art. 16 alin. (1) din Codul muncii
forma scrisă a contractului este obligatorie, la momentul încheierii contractului, dar nu mai
este obligatorie şi pe durata executării acestuia ori de câte ori intervine o modificare a
contractului. Singura soluţie care raportat la textele de lege lata ar putea fi eventual
funcţională ar presupune ca la momentul modificării unui element al contractului individual
de muncă să fie obligatoriu acordul de voinţă al părţilor, urmând însă ca acest acord să fie
condiţionat de o confirmare ulterioară ce trebuie să intervină în termenul de 20 de zile
lucrătoare şi care să presupună încheierea în formă scrisă a actului adiţional. Din păcate
această soluţie dezavantajează ambele părţi pentru că există posibilitatea retragerii voinţei
iniţial exprimate pentru modificarea contractului individual de muncă, ceea ce până la urmă ar
conduce la instabilitatea raporturilor contractuale. În practică, cea mai bună soluţie este în
sensul încheierii actului adiţional în formă scrisă din chiar momentul realizării acordului de
voinţă.

Înregistrarea contractelor individuale de muncă

Art. 16 impune nu numai forma scrisă, ci şi obligativitatea înregistrării contractelor

individuale de muncă la autorităţile competente, respectiv la inspecţiile teritoriale de muncă
de la sediul angajatorului. Atunci când angajatorul deţine puncte de lucru în judeţe diferite,
există posibilitatea unei delegări a competenţelor legate de administrarea de personal către
subunităţile lipsite de personalitate juridică, urmând ca autorităţile de muncă teritoriale ale
acestora să le preia în evidenţă.

Înregistrarea contractelor individuale de muncă se face prin Registrul de evidenţă a

salariaţilor. Există un sistem informatic care permite evidenţa tuturor salariaţilor din
România. La rândul lor, fiecare dintre angajatori au obligaţia de a înfiinţa propriul Registru
general de evidenţă a propriilor salariaţi. Practic fişele de evidenţă sunt mai dezvoltate pentru
fiecare salariat pentru că angajatorul are obligaţia de a introduce în sistemul electronic toate
elementele ce ţin de încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului
individual de muncă al fiecărui salariat. Există în acest sens HG nr. 500/2011 care
reglementează modul concret de înregistrare în Registrul general de evidenţă a salariaţilor. De
principiu, se impune ca deciziile care privesc încheierea, executarea, modificarea,
suspendarea sau încetarea contractelor individuale de muncă să fie înregistrate anterior, cel
puţin cu o zi înaintea momentului în care acestea devin efectiv aplicabile.

Art. 34 din Codul muncii face referire la obligaţia fiecărui angajator de a înfiinţa un
registru propriu de evidenţă şi de a-l transmite autorităţilor de muncă. În consecinţă
necompletarea sau necompletarea la timp a elementelor din registru duce la sancţionarea
contravenţională a angajatorilor culpabili.

Dacă forma scrisă a contractului este condiţie de validitate spre deosebire de situaţia
contractului colectiv de muncă, în cazul contractului individual de muncă înregistrarea nu este
condiţie de validitate. Contractul individual de muncă se consideră valabil încheiat şi
98
producător de efecte juridice indiferent dacă a fost sau nu înregistrat la Inspectoratul teritorial
de muncă, dar lipsa înregistrării conduce la sancţionarea contravenţională a angajatorului.

Deşi actuala reglementare din art. 16 a fost gândită cu scopul de a proteja interesele
salariaţilor şi de a evita efectele negative ale muncii la negru, în realitate se poate întâmpla ca
salariatul să fie dezavantajat. Astfel, dacă se realizează acordul de voinţă între părţile
contractului individual de muncă, dar acest acord nu îmbracă forma scrisă, rezultă că
înţelegerea părţilor nu a fost valabilă şi deci că nu a existat contract de muncă. Or, interesul
celui angajat fără forme legale este tocmai în sensul de a i se recunoaşte activitatea prestată la
angajator. Singura soluţie ar fi în sensul unei interpretări coroborate a dispoziţiilor art. 16 alin.
(1) din Codul muncii cu cele ce se regăsesc în art. 57 din Codul muncii. Astfel, acordul de
voinţă al părţilor a condus la încheierea unui contract de muncă, dar datorită lipsei formei
scrise acest contract este nul absolut. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 57 nulitatea
funcţionează pentru viitor, relaţiile de muncă derulate anterior presupunând existenţa unui
contract valabil cu efectele normale pe care acesta le-a produs. Mai mult decât atât, chiar dacă
lipsa formei scrise conduce la nulitatea absolută a contractului, devin incidente dispoziţiile art.
57 alin. (3) din Codul muncii, republicat dispoziţii care permit acoperirea cauzei de nulitate
dacă se îndeplinesc condiţiile cerute de lege. În consecinţă, dacă şi ulterior acordului de voinţă
se încheie contractul de muncă în formă scrisă, până la urmă efectele sunt aceleaşi tocmai
pentru păstrarea unei stabilităţi în muncă.

B. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară, reglementată în cuprinsul Codului muncii în art. 247-252,

reprezintă o formă cu totul specifică de răspundere juridică, ce nu se întâlneşte decât în
cadrul raporturilor de muncă. Răspunderea disciplinară intervine în cadrul unor raporturi
de muncă, altele decât cele care izvorăsc din contractul individual de muncă. De exemplu,
există răspundere disciplinară în cazul funcţionarilor publici sau la militari, existând
reglementări specifice în acest sens în cuprinsul statutelor profesionale.

În Codul muncii reglementările privesc exclusiv răspunderea disciplinară a salariaţilor.

Însuşi Codul muncii afirmă în cuprinsul art. 247 alin. (1) că prerogativa disciplinară a
angajatorului se concretizează prin faptul că acesta este singurul în măsură să determine
dacă o faptă poate fi abatere disciplinară, să stabilească sancţiunea de aplicat prevăzută de
lege şi să aplice sancţiunea.

Alin. (2) al art. 247 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind acea
faptă săvârşită cu vinovăţie de către un salariat, faptă în legătură cu munca şi de natură
a aduce atingere relaţiei de muncă. Practic, încălcarea disciplinei se realizează prin faptul că
salariatul culpabil, prin fapta sa, a încălcat regulamentul intern sau contractul individual de
muncă sau contractul colectiv de muncă sau legea sau un ordin al superiorului dat în limitele
legii.

Abaterea disciplinară este astfel definită, cu elemente de structură apropiate de cele

care se regăsesc în cazul infracţiunii. Astfel, subiectul activ va fi întotdeauna salariatul,
subiectul pasiv angajatorul. Latura obiectivă - fapta săvârşită în legătură cu munca, latura
99
subiectivă – vinovăţia, iar obiectul – încălcarea regulamentului, legii sau ordinul superiorului.
În cazul în care un salariat săvârşeşte o abatere disciplinară, angajatorul este îndrituit să-l
tragă la răspundere disciplinară printr-o procedură specială, procedură reglementată de
principiu, de lege. Ca să funcţioneze prerogativa angajatorului de a sancţiona, legea impune
cercetarea prealabilă a salariatului astfel încât să se stabilească sau nu dacă salariatul a
săvârşit fapta, dacă fapta imputată există, dacă salariatul este vinovat, precum şi gradul de
vinovăţie.

Sancţiunile disciplinare
Regimul sancţionator general

Reprezentantul angajatorului analizând dosarul disciplinar este cel îndreptăţit să

dispună sancţiunea aplicabilă. Sancţiunile pe care angajatorul le poate dispune sunt enunţate
în cuprinsul art. 248 din Codul muncii, acestea fiind:

a) avertismentul scris;

b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a

dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10 %;

d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o

perioadă de 1-3 luni cu 5-10 %;

e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Din enumerarea sancţiunilor disciplinare prevăzute de lege rezultă că marea majoritate

a sancţiunilor aplicabile au caracter temporar. De principiu, acestea presupun o modificare a
unui element al contractului individual de muncă, respectiv a salariului în cazul reducerii
temporare a salariului 5 – 10% sau în cazul reducerii salariului şi a retragerii indemnizaţiei de
conducere. De asemenea, mai poate interveni modificarea temporară a locului şi felului
muncii. În cazul retrogradării din funcţie pe o perioadă de 1 – 3 luni. De altfel, această situaţie
este expres prevăzută de lege care la art. 48 din Codul muncii, republicat stabileşte că
angajatorul este îndreptăţit să dispună prin decizie unilaterală modificarea locului şi a felului
muncii în caz de forţă majoră pentru protecţia salariatului sau cu titlu de sancţiune pentru
salariat.

De asemenea, se poate observa că singura sancţiune disciplinară cu efect definitiv este

cea care conduce la ruperea raporturilor de muncă, respectiv desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă.

În practica jurisprudenţială sublinierea caracterului temporar şi sancţionator este

esenţială deoarece nelegalitatea sau netemeinicia unei decizii a angajatorului a fost astfel
apreciată de către instanţele judecătoreşti pornind şi de la faptul că sancţionarea salariatului
concretizată prin reducerea salariului sau retrogradarea din funcţie nu poate avea caracter
permanent (art. 248 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, republicat).
100
 Sancţiunile sunt clasificate în sancţiuni precumpănitor morale, de exemplu,
avertismentul şi sancţiuni precumpănitor pecuniare, de exemplu, reducerea salariului sau
reducerea salariului şi a indemnizaţiei de conducere.

Legea foloseşte conceptul de precumpănitor pentru că, de exemplu, avertismentul

poate conduce în mod indirect la efecte patrimoniale în cazul în care conform normelor
interne proprii se acordă premieri numai salariaţilor nesancţionaţi. La fel, sancţiunile
precumpănitor pecuniare determină şi efecte morale având în vedere poziţia salariatului
sancţionat în colectiv. Sancţiunea retrogradării din funcţie este o sancţiune mixtă care
determină efecte pecuniare, încadrarea pe funcţia inferioară presupunând un salariu mai mic,
dar şi efecte morale pentru că salariatul sancţionat în organigrama unităţii va ocupa o poziţie
inferioară.

Sancţiunile reglementate de art. 248 din Codul muncii au caracter imperativ în sensul
că prin regulamente interne nu pot fi stabilite sancţiuni mai grave. Nimic nu împiedică însă ca
la nivelul Regulamentului intern să existe sancţiuni mai variate, dar în limitele impuse de art.
248 alin. (1) din Codul muncii, republicat.

Sancţiunile prevăzute de art. 248 alin. (1) din Codul muncii, republicat sunt sancţiuni
generate de dreptul comun, existând însă în cadrul instituţiilor specifice, de regulă, în statute
profesionale adoptate prin lege sancţiuni specifice acelei profesiuni. Când se pune problema
sancţionării unui salariat care beneficiază de un statut specific, legea specială este de strictă
interpretare, astfel încât devin incidente sancţiunile din legea specială şi nu cele de drept
comun prevăzute de art. 248 alin. (1) din Codul muncii, republicat.

Ca urmare a adoptării Legii nr. 40/2011, art. 248 din Codul muncii s-a modificat în
sensul adăugării unui alineat suplimentar, alineat care reglementează o formulă specială de
reabilitare a salariatului sancţionat. În dreptul românesc a funcţionat instituţia reabilitării până
la 1 martie 2003, când a fost adoptată Legea nr. 53/2003 adică noul Cod al muncii.
Reabilitarea disciplinară nu funcţiona în temeiul vechiului Cod al muncii, ci în temeiul unei
legi speciale care reglementa exclusiv disciplina în muncă, respectiv Legea nr. 1/1970. În
perioada 2003 – 2011 doctrina şi sindicatele au susţinut vehement revenirea în legislaţia
română a instituţiei reabilitării disciplinare.

Legea nr. 40/2011 nu face referire expresă la instituţia reabilitării, ci face referire la
instituţia radierii sancţiunii, adică exact la efectul reabilitării. La acest moment, art. 248 alin.
(3) din Codul muncii, republicat stabileşte că dacă nu se mai constată săvârşirea unei noi
abateri disciplinare pe perioada a 12 luni, abaterea disciplinară anterior dispusă se radiază de
drept, angajatorul urmând să emită o decizie prin care să constate în scris această situaţie. Faţă
de ambiguitatea şi noutatea textului de lege, s-au pus o serie de probleme, în primul rând când
şi cum îşi produce efectele art. 248 alin. (3) din Codul muncii, republicat. Astfel, pot exista
două ipoteze:

 prima ar presupune că radierea intervine numai pentru sancţiunile aplicabile după data
de 1 mai 2011, data modificării textului de lege. O astfel de soluţie ar avea la bază

101
 principiul aplicării legii în timp, în sensul că legea nou intrată în vigoare la 1 mai 2011
nu poate retroactiva pentru cauze existente anterior momentului 1 mai 2011;

 cea de-a doua ar presupune că ori de câte ori de la data de 1 mai 2011 se constată că
într-o perioadă de 12 luni un salariat nu a mai comis alte abateri disciplinare sancţiunii
anterior dispuse, chiar dacă au fost dispuse anterior datei de 1 mai 2011, vor fi radiate
de drept. Această interpretare ţine cont de textul de lege adoptat prin Legea nr.
40/2011.

Sancţiunile disciplinare aplicabile

Avertismentul

Avertismentul reprezintă o atenţionare scrisă transmisă salariatului, prin care acesta este
notificat cu privire la abaterea săvârşită, atrăgându-i-se atenţia că în cazul repetării abaterii
poate fi sancţionat mult mai drastic, inclusiv cu concedierea disciplinară.

Legea, în speţă art. 251 din Codul muncii, republicat stabileşte că în cazul avertismentului,
prin excepţie, procedura prealabilă, adică cercetarea disciplinară nu are caracter
obligatoriu.

Retrogradarea din funcţie

Este o sancţiune care presupune schimbarea temporară pe o perioadă de maximum 60 zile

a felului muncii şi, după caz, a locului muncii. De altfel, printre situaţiile de excepţie care
permit modificarea unilaterală a contractului individual de muncă, prin actul angajatorului se
regăseşte şi sancţionarea disciplinară a salariatului, la aceasta făcând referire art. 48 din Codul
muncii. Ca o consecinţă a schimbării funcţiei cu titlu de sancţiune, salariatul va beneficia
corespunzător de salariul poziţiei pe care a fost retrogradat.

Faţă de tăcerea legii, practica a considerat că o retrogradare nu se impune a se realiza în

funcţia imediat inferioară, ci în orice altă funcţie inferioară, evident fără ca astfel măsura
angajatorului să îmbrace o formă abuzivă.

Reducerea salariului de bază cu 5 – 10% pe o perioada de 1 – 3 luni

Atât reducerea salariului de bază prevăzut de art. 248 alin. (1) lit. c) din Codul muncii,
republicat cât şi reducerea salariului şi a indemnizaţiei de conducere, art. 248 alin. (1) lit. d)
din Codul muncii sunt sancţiuni care se regăseau şi în Codul muncii anterior celui adoptat în
2003.

Cea mai importantă problemă legată de aceste două sancţiuni constă în faptul că ele se
apropie foarte mult de o formă de amendare pe care o suportă salariatul, în condiţiile în care
art. 249 din Codul muncii stabileşte că este interzisă aplicarea amenzilor de orice fel cu
titlu de sancţiune disciplinară faţă de salariaţi.

Interzicerea amenzilor şi în general a unor măsuri preponderent materiale băneşti ca măsură

102
sancţionatorie împotriva salariaţilor, reprezintă o soluţie impusă prin norme europene. Cu
toate acestea, pe considerentul tradiţiei în acest domeniu, şi a faptului că sunt sancţiuni uşor
de aplicat, legiuitorul român a preferat să păstreze asemenea reglementări şi în cuprinsul
actualului cod, chiar dacă sunt contrare atât reglementărilor interne de principiu, cât şi a celor
internaţionale.

Reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe

o perioadă de 1-3 luni cu 5-10 %

O astfel de sancţiune se aplică în cazul în care răspunderea disciplinară presupune un subiect

activ calificat, respectiv o persoană cu funcţie de conducere, doar aşa fiind funcţională
prevederea legală ce face referire şi la indemnizaţia de conducere.

Se poate considera că o astfel de sancţiune cumulează două penalizări, pe de o parte,

reducerea salariului cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni, reducere ce presupune acelaşi regim
juridic funcţional şi în cazul sancţiunii reglementate de art. 248 alin. (1) lit. c) din Codul
muncii, la care se adaugă elementul specific aplicabil doar în cazul persoanelor cu funcţie de
conducere, respectiv reducerea ce operează asupra indemnizaţiei de conducere.

Şi această sancţiune presupune o funcţionalitate dublă, determinând efecte în special pe plan

pecuniar, dar şi în plan organizaţional, deoarece retragerea indemnizaţiei de conducere
determină şi înlăturarea elementelor „de faţadă” specifice funcţiei de conducere. Este de
subliniat însă că aplicarea acestei sancţiuni nu conduce şi la înlăturarea atribuţiilor
specifice funcţiei de conducere pentru că dacă salariatului cu funcţie de conducere i s-ar
reduce salariul şi indemnizaţia, şi, totodată nu i s-ar mai permite sa-şi exercite funcţia de
conducere, s-ar încălca dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul muncii, deoarece acelui salariat
i s-ar aplica dintr-o dată două sancţiuni, respectiv retrogradarea din funcţie astfel cum aceasta
este reglementată de art. 248 alin. (1) lit. b) şi reducerea salariului şi indemnizaţia de
conducere astfel cum este reglementată de art. 248 alin. (1) lit. d).

Dispoziţia art. 248 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se regăsea într-o formă apropiată şi în
vechiul cod al muncii. Este însă de observat că actualmente, astfel cum este formulat textul
art. 248 alin. (1) lit. d), acesta dă loc la discuţii.

Dacă textul anterior stabilea clar în mod cumulativ reducerea salariului şi a indemnizaţiei de
conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%, textul actual, respectiv art. 248 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 53/2003 dispune „reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a
indemnizaţiei de conducere …”. Formularea alternativă a textului din legea actuală conduce la
ideea că aplicarea sancţiunii poate presupune:

➫ fie reducerea salariului de bază, fie reducerea indemnizaţiei de conducere

➫ reducerea salariului de bază şi a indemnizaţiei de conducere.

Dacă s-ar admite interpretarea alternativă de la pct. 1 ar rezulta că aplicarea sancţiunii

reglementată de art. 248 alin. (1) lit. d) ar fi identică în anumite situaţii cu anumite situaţii cu
aplicarea sancţiunii reglementate la art. 248 alin. (1) lit. c) deoarece există opţiunea în cazul
103
persoanelor cu funcţii de conducere de a li se reduce numai salariul de bază cu 5-10% pe o
perioadă de la 1-3 luni, aşa cum poate exista opţiunea ca reducerea să opereze în mod separat
numai cu privire la indemnizaţia de conducere.

Cea de a doua ipoteză analizată presupune penalizarea cumulată aplicată asupra salariului de
bază şi a indemnizaţiei de conducere. Această a doua ipoteză este funcţională numai în
măsura în care salariatul sancţionat beneficiază în mod aparte de indemnizaţia de conducere,
fără ca aceasta să fie absorbită în salariul de bază (soluţie din ce în ce mai funcţională
actualmente în practica socială).

În ipoteza întâi analizată există opţiunea aplicării sancţiunii şi în cazul în care indemnizaţia de
conducere este absorbită în salariul de bază, caz în care penalizarea va opera exclusiv asupra
salariului de bază. Evident că, dacă s-ar opta pentru reducerea indemnizaţiei de conducere,
soluţie învederată de prima ipoteză analizată, s-ar impune ca indemnizaţia de conducere să fie
aparte faţă de salariul de bază.

Analizând toate aceste aspecte şi pornind de la regula conform căruia redactarea unui text de
lege urmăreşte producerea de efecte juridice, nu se poate desprinde decât o singură soluţie:
sancţiunea precizată de art. 248 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, spre
deosebire de reglementarea anterioară, este aplicabilă numai în cazul, persoanelor cu
funcţii de conducere. Mai mult, având în vedere faptul că există similitudine de situaţii în
cazul în care operează prima ipoteză analizată în cadrul art. 248 alin. (1) lit. d), faţă de soluţia
precizată de art. 248 alin. (1) lit. c), rezultă că în cazul persoanelor cu funcţie de conducere
opţiunea reducerii salariului de bază a acestuia în temeiul art. 248 alin. (1) lit. c) nu este
posibilă. Dacă se urmăreşte sancţionarea unei persoane cu funcţie de conducere şi se
consideră ca sancţiunea cea mai adecvată ar presupune o reducere de salariu, atunci singura
întemeiere posibilă ar fi cea precizată de art. 248 alin. (1) lit. d).

Evident că această soluţie nu înlătură nicicum opţiunea aplicării unei alte sancţiuni
persoanelor cu funcţii de conducere, altele decât cele ce presupun reducerea salariului de bază
şi/sau a indemnizaţiei de conducere, respectiv avertismentul, suspendarea din funcţie,
retrogradarea din funcţie şi concedierea disciplinară.

Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă

Reprezintă cea mai drastică sancţiune disciplinară, efectele determinate de această sancţiune
fiind definitive.

O astfel de sancţiune poate fi dispusă în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere

disciplinară gravă, sau a demonstrat o atitudine de indisciplină în mod repetat. Efectul
principal al aplicării unei astfel de sancţiuni constă în încetarea contractului individual de
muncă, din iniţiativa angajatorului, în temeiul art. 61 lit. a) din Codul muncii, republicat
pentru motive ce ţin de persoana salariatului (pentru săvârşirea unei abateri disciplinare grave
sau a unor abateri disciplinare repetate).

Este de observat faptul că în cazul în care se dispune o concediere disciplinară în cuprinsul

104
aceleiaşi decizii a angajatorului trebuie să se regăsească atât întemeierea în drept a sancţiunii,
cât şi întemeierea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (adică
referirea la dispoziţiile art. 61 lit. a) din Codul muncii). Art. 252 alin. (2) lit. d) impune
întemeierea în drept a sancţiunii, aşa cum art. 62 alin. (3) impune întemeierea cauzei de
concediere. În consecinţă, considerăm că dispoziţia reprezentantului angajatorului atunci când
se decide aplicarea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă nu poate
presupune decât referirea la ambele texte, coroborate, unul dintre acestea întemeind
sancţiunea disciplinară, iar cel de-al doilea consecinţa aplicării sancţiunii, respectiv
concedierea salariatului.

A. Regimul sancţionator special

Sancţiunile reglementare de art. 248 alin. (1) din Codul muncii, republicat reprezintă dreptul
comun în domeniu. Există însă posibilitatea aplicării şi a unui regim sancţionator special, ce
rezidă de regulă din Statute profesionale proprii, cele mai multe aprobate prin lege. Astfel de
Statute profesionale, determinate de specificul profesiunii, imprimă acelaşi specific şi
regimului sancţionator. De cele mai multe ori, astfel de Statute profesionale sunt funcţionale
pentru persoane care prestează munca în afara unui contract individual de muncă (de
exemplu: funcţionarii publici, magistraţii, avocaţi, etc.). Există totuşi şi salariaţi ce
beneficiază de un astfel de Statut propriu, statut ce cuprinde şi regimul sancţionator
corespunzător. Fiind vorba despre lege specială, dispoziţiile cuprinse în aceasta sunt de strictă
aplicabilitate. De altfel această soluţie este expres prevăzută şi de art. 248 alin. (2) din Codul
muncii, text care reflectă în acest domeniu relaţia dintre dreptul comun sancţionatoriu şi cel
special

De principiu, nimic nu ar împiedică stabilirea unor sancţiuni specifice prin alte instrumente,
altele decât legea. Atâta vreme cât un regulament intern trebuie să cuprindă în special
regimul disciplinar într-o unitate, s-ar putea admite ca în cuprinsul acestuia să fie stabilite şi
sancţiuni specifice pentru fapte încriminate ca fiind abateri. Totuşi, regimul sancţionatoriu
astfel stabilit nu se poate abate de la dreptul comun în materie (sancţiunile precizate de art.
248 alin. (1) din Codul muncii), în sensul că nu se poate îngreuna situaţia salariatului
sancţionat. Nimic însă nu ar împiedica de exemplu, ca în cuprinsul regulamentului intern să se
stabilească pentru anumite fapte o suspendare a contractului individual de muncă de numai 5
zile, iar pentru altele o suspendare de 7 zile, aceasta fiind la nivelul unităţii respective durata
maximă pentru care se poate dispune suspendarea contractului individual de muncă sub formă
de sancţiune.

Interdicţia amenzii disciplinare; unicitatea sancţiunii

Conform Codului muncii, amenzile de orice fel nu sunt admisibile ca sancţiuni

disciplinare. Această soluţie îşi găseşte sorgintea în convenţiile internaţionale. Cu toate
acestea, dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul muncii sunt contrazise de dispoziţiile art. 248
alin. (1), în special de sancţiunile prevăzute la lit. c) şi d).

Astfel, reţinerea unui procent din salariu nu reprezintă altceva decât o formă de
penalizare a salariului angajatului, ceea ce foarte bine poate fi asimilat unei amenzi.
105
Sancţiunile enunţate de legea română au în marea lor majoritate caracter temporar. Singura
sancţiune definitivă care determină pentru salariat şi efectul cel mai puternic este cea
reglementată la lit. e) şi care are ca efect încetarea raporturilor de muncă. Sancţiunile enunţate
de art. 248 alin. (1) sunt sancţiuni generale de drept comun, pot fi însă aplicate şi sancţiuni
speciale. Intervenţia unor sancţiuni speciale este posibilă în două sensuri:

 fie prin lege, atunci când sunt aprobate în acte normative, statute profesionale proprii
cu un regim disciplinar aparte;
 fie este posibil ca un regim sancţionator aparte să fie precizat prin regulamentul intern
sau, după caz, contractul colectiv de muncă. Într-o astfel de situaţie intervine
practic o quasiderogare de la regimul general, deoarece regimul specific aplicabil
la nivelul unei unităţi, în baza regulamentului intern propriu sau a contractului
colectiv de muncă aplicabil, nu poate stabili reguli mai drastice şi sancţiuni mai
grave decât cele prevăzute în general de Codul muncii. De regulă, prin
regulamentul intern se pot stabili între anumite limite şi până în limita maximă
prevăzută de lege, sancţiuni intermediare pentru anumite fapte determinate.

Conform dispoziţiilor art. 249 alin. (2) din Codul muncii, pentru o abatere disciplinară
nu se poate aplica decât o sancţiune disciplinară. Acest principiu al unicităţii sancţiunii nu
înlătură însă posibilitatea cumulării răspunderii disciplinare cu altă formă de răspundere. De
exemplu, dacă o autoritate de control amendează contravenţional un salariat, aceasta nu
înseamnă că salariatului respectiv nu i se poate aplica pentru aceeaşi faptă şi o sancţiune
disciplinară în măsura în care se întrunesc elementele răspunderii sale disciplinare. Dacă
fapta salariatului prin care acesta a încălcat disciplina muncii aduce şi prejudicii angajatorului,
nimic nu împiedică angajatorul să acţioneze împotriva salariatului în cauză pentru tragerea la
răspunderea patrimonială a acestuia pe cale judecătorească în temeiul art. 254 şi urm. din
Codul muncii, republicat.

La fel se pune problema şi în ce priveşte cumulul răspunderii disciplinare cu

răspunderea penală. La prima vedere s-ar putea considera că atâta vreme cât un salariat
suportă o sancţiune penală aceasta nu ar putea fi dublată de o sancţiune disciplinară. Astfel,
conform art. 56 lit. f) din Codul muncii, republicat, în măsura în care un salariat este
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, contractul său individual de muncă încetează
de drept. La fel, pe durata derulării cercetării penale, contractul individual de muncă poate fi
suspendat în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, republicat; pe durata
suspendării, contractul individual de muncă rămâne valabil.

Există însă situaţii neacoperite actualmente de legea română, situaţii în care salariatul
este sancţionat penal cu o măsură neprivativă de libertate (de exemplu, cu o amendă penală).
Într-o astfel de situaţie este perfect posibil, în măsura în care nu se încalcă termenele impuse
de art. 252 alin. (1) C. muncii, ca salariatul culpabil să fie sancţionat şi disciplinar,
funcţionând un cumul de răspunderi.

Mai mult, există posibilitatea ca în cazul în care nu s-a reţinut răspunderea penală a
salariatului să funcţioneze totuşi o răspundere disciplinară. Astfel, este posibil ca o faptă să nu
întrunească elementele specifice ale unei infracţiuni, dar să le îndeplinească pe cele ale unei
106
abateri disciplinare.

Criterii de stabilire a sancţiunii disciplinare

În conformitate cu dispoziţiile art. 250 din Codul muncii, republicat, la aplicarea

sancţiunii trebuie să se ţină cont şi de anumite circumstanţieri individuale. Pentru aceasta,
comisia de cercetare va avea în vedere o serie de elemente de circumstanţiere individuală
stabilite de art. 250 Codul muncii, republicat; astfel de elemente ce trebuie avute în vedere
sunt:

 poziţia salariatului pe durata derulării cercetării;

 dacă acesta a mai săvârşit abateri disciplinare;

 comportamentul general în muncă al salariatului;

 dacă fapta salariatului a determinat producerea unor prejudicii şi dacă acestea au fost
sau nu recuperate.

Intervenţia instanţelor judecătoreşti în modificarea deciziei angajatorului

Aceste elemente enumerate de lege nu au caracter limitativ. Cu privire la aceste criterii

de apreciere, jurisprudenţa română a cunoscut în timp soluţii extrem de variate, mai ales în
ultimii 20 de ani. Problema care se pune este de a şti dacă instanţele judecătoreşti sunt
îndreptăţite să modifice sancţiunea dispusă de angajator. Există argumente care de-a lungul
timpului au fundamentat intervenţia judecătorilor peste decizia angajatorului. La acest
moment, din păcate, marea majoritate a instanţelor judecătoreşti schimbă sancţiunea atunci
când consideră că sancţiunea aplicată de angajator a fost prea drastică. Motivarea unei astfel
de soluţii judecătoreşti porneşte de la rolul activ al judecătorilor, principiu recunoscut de
Codul de procedură civilă. În baza acestui rol activ, instanţele judecătoreşti, analizând situaţia
de fapt şi circumstanţele subiective sau obiective, pot aprecia că sancţiunea aplicată de
angajator este disproporţionată faţă de faptă şi vinovăţia salariatului, motiv pentru care o
poate schimba întotdeauna în favoarea salariatului. Faptul că instanţele judecătoreşti schimbă
decizia angajatorului numai în favoarea salariatului se poate explica, pe de o parte, prin faptul
că, în general, în dreptul muncii şi jurisdicţia muncii, orice interpretare se face în
favoarea salariatului, iar, pe de altă parte, pentru că şi în acest domeniu funcţionează regula
non reformatio imperio.

Salariatul este îndreptăţit să atace decizia angajatorului pe cale jurisdicţională fără însă
a fi posibil, indiferent de ceea ce constată instanţa ca prin contestaţia adresată puterii
judecătoreşti să i se creeze o situaţie mai rea. Soluţia conform căreia instanţele judecătoreşti
sunt îndreptăţite să schimbe sancţiunea aplicată de angajator este explicată şi pe raţiuni
practice şi de echitate. Astfel, Codul muncii, republicat, stabileşte anumite termene până la
care decizia de concediere poate fi emisă. Dacă nu s-ar admite ca instanţa judecătorească să
modifice decizia angajatorului ar trebui ca atunci când instanţa consideră că decizia de
sancţionare nu este corespunzătoare, să admită contestaţia salariatului şi să dispună anularea

107
deciziei. Astfel însă un salariat care este totuşi vinovat ar putea rămâne nepedepsit pentru că
angajatorul nu are timpul fizic necesar să reanalizeze situaţia şi să emită o nouă decizie.

Cu aceste explicaţii, uneori surprinse generic în motivarea hotărârii judecătoreşti,

marea majoritate a instanţelor din România intervin peste decizia angajatorului. O astfel de
soluţie însă, pornind de la principiul dreptului muncii, nu poate fi privită ca fiind întru totul
corectă. Schimbarea deciziei angajatorului prin hotărâre judecătorească presupune o
imixtiune a puterii judecătoreşti în prerogativele disciplinare ale angajatorului. Nu
instanţele judecătoreşti sunt cele chemate să aprecieze raportat inclusiv la criteriile prevăzute
de art. 250 Codul muncii, republicat, sancţiunea de aplicat, ci numai angajatorul. În măsura în
care angajatorul emite o decizie de sancţionare, iar instanţa judecătorească constată că acesta
nu a ţinut cont de criteriile precizate la art. 250 Codul muncii, republicat, iar, de exemplu,
raportat la gravitatea faptei sancţiunea este prea drastică, singura soluţie conformă cu
principiile dreptului muncii ar fi aceea de anulare totală a deciziei angajatorului şi nu aceea de
modificare a sancţiunii aplicabile.

C. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

Definiţia contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă reprezintă instituţia centrală în cadrul relaţiilor colective

de muncă şi totodată elementul care defineşte partea contractuală a dreptului muncii,
separând-o în mod clar de orice posibilă înglobare în dreptul civil.

Contractul colectiv de muncă reprezintă o convenţie care se încheie între salariaţi şi

patroni, organizaţi la diferite niveluri şi prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii privind
raporturile de muncă.

La acest moment există o definiţie legală a conceptului de contract colectiv de muncă,

aceasta regăsindu-se în chiar art. 1 a Legii nr. 62/2011. De altfel, toată reglementarea
referitoare la contract colectiv de muncă se regăseşte astăzi în cuprinsul Legii nr. 62/2011,
acestui subiect fiindu-i alocat un capitol aparte. În ceea ce priveşte definiţia legală, actuala
definiţie în raport cu cea existentă anterior, care se regăsea în Legea nr. 130/1996, se remarcă
printr-o mai mare flexibilitate, în sensul că nu mai stabileşte în mod concret anumite categorii
de reglementări ce ar trebui să se regăsească într-un contract colectiv (de exemplu, salarizare,
timp de muncă şi de odihnă, condiţii de muncă), ci face o referire generică la orice prevedere
pe care părţile ar avea interesul să o negocieze.

Ca efect al acestei modificări în ce priveşte definirea legală a conceptului, partenerii

sociali (adică reprezentanţii părţilor contractului colectiv de muncă) nu mai pot impune unul
altuia ce anume să negocieze la momentul încheierii unui contract colectiv. De exemplu: se
doreşte încheierea unui contract la nivelul unui sector de activitate. În cuprinsul contractului
însă nu se doreşte să se negocieze aspecte legate de salarizare, ci numai cele legate de timpul
de muncă şi timpul de odihnă şi reglementări referitoare la constituirea unor grupări bipartite,
care să coordoneze activităţi de pregătire profesională în domeniul industriei alimentare. Sub
Legea nr. 130/1996 o astfel de soluţie nu era posibilă, deoarece conform definiţiei legale
108
contract colectiv de muncă presupunea obligatoriu în conţinut salarizare, timp de muncă şi de
odihnă, etc. O astfel de flexibilizare a conceptului este foarte bine venită în cadrul dialogului
social.

Natura juridică a contractului colectiv de muncă

Specific contractului colectiv de muncă este faptul că acesta reprezintă expres pentru
dreptul muncii şi izvor de drept. În consecinţă, are valoare normativă. Regulile pe care le
negociază partenerii sociali produc efecte ca o normă juridică, pentru că ele sunt generale,
impersonale şi obligatorii.

Spre deosebire de reglementările anterioare, adică Legea nr. 13/1991 – prima Lege a
contractului colectiv de muncă, şi apoi, Legea nr. 130/1996, republicată în 1998, - cea de-a
două Lege a contractului colectiv de muncă, legiuitorul din 2011 a redus caracterul normativ
al contract colectiv de muncă, subliniind însă mai pregnant caracterul convenţional al
contractului. Contractul colectiv de muncă fiind în esenţa lui un contract, acord de voinţă între
două părţi prin care se urmăreşte producerea unor efecte juridice în cadrul raporturilor de
muncă, are în esenţa sa, caracter convenţional. Până la acest moment toată doctrina a fost
unanim de acord că un contract colectiv de muncă are o natură juridică cu totul specială, unii
autori numind această natură juridică, sui – generis, definind clar ca natură juridică duală,
mixtă, această natură juridică formată din caracterul normativ pe de o parte şi cel
convenţional de cealaltă parte.

Toată lumea a fost de acord că un contract colectiv de muncă cuprinde norme

negociate, pentru că asupra aspectelor cu privire la care partenerii sociali conveneau într-un
anumit fel, intervenea forţa normativă , deoarece orice contract colectiv de muncă presupunea
clauze generale, impersonale şi obligatorii.

Această soluţie, era determinată, pe de o parte, de principiul unicităţii contract colectiv

de muncă , iar pe de altă parte era astfel determinată, datorită existenţei unor reguli speciale în
ce priveşte aplicabilitatea contract colectiv de muncă .

În ce priveşte unicitatea contractului colectiv de muncă, aceasta presupunea ca la

fiecare nivel, să existe şi să funcţioneze un singur contract colectiv de muncă. De principiu,
această soluţie funcţionează şi astăzi, pentru că atât la nivel de unitate cât şi la nivelul unui
grup de unităţi sau la nivel de sector, poate exista numai un singur contract colectiv de muncă.

Aplicabilitatea contractului colectiv de muncă

În ce priveşte cel de-al doilea principiu, rezultat din aplicabilitatea contractului colectiv de
muncă, acesta îşi găsea rădăcina în dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată.
Legea nr. 130/1996, republicată, stabilea patru niveluri pentru încheierea unui contract
colectiv de muncă, adică:

- Nivel de unitate;
- Nivel de grup de unităţi

109
- Nivel de ramură
- Nivel naţional.
Din aceste patru niveluri, în două situaţii se putea vorbi despre o aplicabilitate generală şi
absolută a contractului colectiv de muncă.

Astfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii se aplică tuturor

salariaţilor din unitatea respectivă, indiferent de momentul angajării acestora şi indiferent de
apartenenţa sau nonapartenenţa la o grupare sindicală. La fel, contractul colectiv de muncă la
nivel naţional se aplica tuturor salariaţilor din România, astfel încât practic, contractul
colectiv la nivel naţional dubla legea, atâta vreme cât avea o aplicabilitate generală. De fapt
această dublare inexplicabilă a reglementărilor legale a reprezentat unul din raţiunile
fundamentale ce au condus la eliminarea nivelului naţional, ca nivel de încheiere a unui
contract colectiv, începând cu 13 mai 2011.

Deci în cazul contractului la nivel de unitate şi a contractului la nivel naţional legea

anterioară impunea aplicabilitatea pentru toată lumea.

În cazul contractului la nivel de grup de unităţi şi la nivel de ramură, reglementarea

cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, era mai nuanţată ca urmare a
reglementărilor ce se regăseau în art. 13 din aceiaşi lege. Conform art. 13, se aplica un
contract colectiv de muncă la nivelul întregii ramuri de activitate sau la nivelul grupului de
unităţi dar, aplicabilitatea efectivă pentru toţi salariaţii din unităţile din ramură sau din grup
presupunea o etapă intermediară a negocierii ramurii sau grupului.

Concret, art. 13 din Legea nr. 130/1996, republicată stabilea că, contractul colectiv de
muncă la nivel de ramură sau grup de unităţi se aplică salariaţilor din unităţile ce se regăseau
în Lista anexă la acel contract colectiv de muncă , conţinutul acestei liste anexe urmând a fi
negociat între partenerii sociali de la acel nivel. Astfel de exemplu, asociaţiile patronale
împreună cu federaţiile sindicale erau singurele în măsură, în baza liberei lor voinţe, să
determine unităţile pe care le considerau într-o anumită ramură de activitate. În consecinţă,
chiar şi cu nuanţele impuse de intervenţia art. 13 din Legea nr. 130/1996, legea anterioară nu
permitea aplicabilitatea contractului numai între părţi, ci practic, extindea această
aplicabilitate, în baza voinţei discreţionare a participanţilor la negociere, şi la nivelul unei
unităţi care nu era nicicum reprezentată în negociere, astfel caracterul normativ al contractului
colectiv de muncă acoperind şi ştirbind libertatea contractuală specifică unui contract.

În teoria dreptului, contractele colective de muncă în general, erau considerate

excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor sinalagmatice. Specific Legii nr.
62/2011 este faptul că peste nivelul unităţii suverană este exclusiv voinţa părţilor. Astfel, la
nivel de unitate, contractul colectiv de muncă astfel încheiat continuă să reprezinte o excepţie
de la principiul relativităţii efectelor contractului sinalagmatic, pentru că şi acum odată
încheiat contractul se aplică tuturor angajaţilor dintr-o unitate, chiar şi acelora care nu erau
încadraţi în acea unitate la momentul încheierii contractului. În consecinţă, la nivel de unitate
contract colectiv de muncă îşi menţine natura juridică a unui act dual, în egală măsură
normativ şi convenţional, dispoziţiile sale fiind practic norme negociate.

110
 La nivel de grup de unităţi, nu apar modificări majore faţă de reglementarea
anterioară, pentru că numai membrii grupului hotărăsc din cine este format acel grup. În
consecinţă, un astfel de contract colectiv de muncă se aplică salariaţilor din unităţile membre
ale grupului, un asemenea grup fiind posibil a rezulta fie pe cale juridică, fie ca o grupare ad-
hoc. Când se constituie pe cale juridică, practic se constituie o asociaţie patronală în condiţiile
legii (a Legii nr. 62/2011) ca persoană juridică menită să apere şi să promoveze interesele
patronilor din acea grupare. O astfel de grupare poate negocia cu reprezentanţii salariaţilor din
acele unităţi, sau cu sindicatele reprezentative din acele unităţi, grupate sau nu într-o asociaţie
sindicală superioară. Oricum, nu se poate ca un astfel de contract să se aplice salariaţilor
dintr-o unitate care nu şi-a manifestat expres voinţa de apartenenţă la acel grup. Chiar dacă nu
la fel de bine nuanţată în cuprinsul legii, această practică a funcţionat şi anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 62/2011, existând soluţii de jurisprudenţă prin care instanţele au considerat
că principiul libertăţii contractuale şi reglementările fostului art. 969 C. civ. sunt suverane,
nefiind admisibil să constitui un grup de unităţi împotriva sau peste voinţa propriilor membrii.

În consecinţă, dacă la nivelul unei unităţi nu se manifesta expres voinţa ca acea unitate
să facă parte din grupul respectiv, contract colectiv de muncă de la nivelul grupului nu era
aplicabil salariaţilor din acea unitate.

Dacă până la acest nivel situaţia este apropiată de cea existentă în reglementarea
anterioară, pentru nivelurile următoare, Legea nr. 62/2011 rupe definitiv tradiţia aplicabilităţii
generale a contractului colectiv.

Legea actuală nu mai recunoaşte nici instituţia contractului colectiv de muncă încheiat
la nivelul ramurii de activitate şi nici instituţia contractului colectiv de muncă la nivel
naţional. În locul contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură legea actuală
recunoaşte contractul încheiat la nivel de sector. Dacă ramurile anterioare erau determinate
prin contract colectiv de muncă la nivel naţional fiind posibil a se încheia un contract colectiv
numai la nivelul acelor ramuri acolo definite, sectoarele reglementate în Legea nr. 62/2011 se
stabilesc expres prin lege, la acest moment ele fiind determinate printr-o Hotărâre de Guvern
adoptată la 29 decembrie 2011 (HG nr. /2011). Apartenenţa unei unităţi la sector nu mai este
negociabilă ci o unitate, în funcţie de propria ei voinţă, poate sau nu să negocieze un contract
colectiv de muncă la acest nivel sau după caz, să i se aplice un astfel de contract, numai în
măsura în care face parte conform legii din acel sector, adică obiectul principal de activitate,
conform Codului CAEN aparţine sectorului respectiv, în HG fiind dezvoltat în acest sens
conţinutul fiecărui sector.

De asemenea, un contract încheiat la nivel de sector la acest moment nu-şi poate

produce efectele decât, de principiu, numai faţă de salariaţii din acele unităţi care şi-au
manifestat expres voinţa prin acordarea unui mandat în acest sens pentru încheierea acelui
contract colectiv de muncă. De altfel, atunci când se înregistrează un contract colectiv de
muncă la nivel superior unităţii, înregistrarea pentru acest nivel fiind asigurată direct de
Ministerul Muncii, unul din documentele obligatorii pentru înregistrare este împuternicirea
acordată negociatorilor de către unităţile din gruparea patronală semnatară a contract colectiv
de muncă.

111
 Deci, fără acordul expres de voinţă un contract colectiv de muncă nu mai poate fi
aplicat salariaţilor dintr-o unitate care nu a înţeles să negocieze un astfel de contract.

Exemplu: Diferenţa este majoră faţă de reglementarea anterioară. Astfel, dacă până la
intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 într-o ramură de activitate grupările reprezentative de
la nivelul ramurii (care reprezentau 10% din numărul total al salariaţilor din ramură –
condiţie cerută pentru reprezentativitatea asociaţiilor patronale, respectiv 7% din salariaţii
ramurii – erau membrii în sindicatele afiliate la acea Federaţie sindicală.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea şi încheierea contractelor colective la nivel de sector,

tocmai pentru a asigura, pe de o parte, caracterul convenţional al contractului, iar pe de altă
parte pentru a conferi o anumită forţă contractului la un anumit nivel, legea stabileşte că în
cazul în care contract colectiv de muncă negociat la nivel de sector nu cuprinde mai mult de
jumătate din numărul total de salariaţi din sectorul respectiv, luându-se în calcul numărul de
salariaţi de la toate unităţile care şi-au dat consimţământul pentru negocierea acelui contract,
atunci contractul se va considera încheiat la nivel de grup de unităţi. Numai în măsura în care
numărul total de salariaţi depăşeşte jumătate din numărul salariaţilor din sector conform
datelor transmise de Institutul Naţional de Statistică, Ministrul Muncii va înregistra acel
contract ca fiind un contract la nivelul sectorului.

În plus, şi pe cale de excepţie numai contractul încheiat la nivelul sectorului permite

intervenţia instituţiei extinderii. Concret, în mod excepţional la solicitarea oricăreia dintre
părţi un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul sectorului, deci cuprinde voinţa a
jumătate plus unul din numărul total de salariaţi din sectorul respectiv, poate fi extins la toate
unităţilor din acel sector, fiind aplicabil tuturor salariaţilor din acel sector în baza unui Ordin
al Ministrului Muncii.

Această soluţie de excepţie se explică prin faptul că întreaga construcţie a

reglementărilor referitoare la contract colectiv de muncă astfel cum acestea apar în Legea nr.
62/2011, au la bază voinţa majorităţii.

În practică, va fi destul de dificil de încheiat contract colectiv de muncă la nivelul

sectorului, fiind greu de întrunit voinţa Patronilor în care să lucreze mai mult de jumătate din
salariaţii sectorului. Numai într-o astfel de situaţie excepţională şi numai în baza unui act
normativ (Ordin al ministrului) efectele unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul
sectorului între anumite părţi poate dobândi aplicabilitate generală, obligatorie şi impersonală.

Pentru aceste considerente la nivel de grup de unităţi şi la nivel de sector, caracterul

normativ al contractului colectiv de muncă este extrem de diluat în favoarea caracterului
convenţional, funcţionând principiul libertăţii contractuale. Numai în mod indirect mai
funcţionează caracterul normativ la nivel de sector şi la nivel de grup de unităţi, fiind
determinat practic de caracterul normativ de la nivel de unitate, pentru că o unitate odată
inclusă în grupul de unităţi care încheie contract la acest nivel, sau în gruparea patronală care
încheie contractul la nivel de sector va determina aplicabilitatea contractului colectiv de la
nivelul corespunzător pentru toţi salariaţii din unitatea respectivă, indiferent de momentul

112
angajării acestora şi de apartenenţa sau nonapartenenţa acestora la o grupare sindicală. Deci
un contract colectiv de muncă la nivel de sector, de exemplu, se aplică tuturor salariaţilor.

În ce privește publicitatea contractului colectiv de muncă, de principiu contractul

colectiv de muncă se comunică prin grija angajatorului, acesta fiind cel care trebuie să
informeze toți salariații cu privire la clauzele contractului. Legea nu stabilește exact cui
incumbă obligația informării, dar această obligație se stabilește prin contractul colectiv de
muncă de cele mai multe ori fiind reținută în sarcina angajatorului.

Contractul colectiv de muncă la nivel de sector presupune o publicitate specială prin

intermediul Monitorului Oficial Partea a V-a. Contractul colectiv de muncă însă nu intră în
vigoare la momentul publicării în Monitorul Oficial, ci la momentul înregistrării la Ministerul
Muncii. De altfel, contractul colectiv de muncă la nivel de sector intervine destul de greu
conform legislației actuale. Astfel legea stabilește că un contract colectiv se poate încheia la
nivel de unitate, la nivel de grup de unități și la nivel de sector.

Părţile contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă se încheie întotdeauna între două părţi, una dintre aceste
părţi fiind „salariaţii”, cealaltă parte, după caz, patronul sau „patronii”. Deci practic,
contractul colectiv de muncă reprezintă o convenţie între salariaţi şi patron.

În vederea negocierii şi încheierii unui contract colectiv de muncă nu intervin în mod

direct nici salariaţii, şi nici patronii, ambele subiecte de drept având practic în cadrul unei
negocieri colective un caracter cu totul abstract. Întotdeauna părţile unui contract colectiv de
muncă vor fi reprezentate, legea stabilind în funcţie de nivelul de încheiere a contractului
colectiv de muncă care este „mandatarul legal” pentru fiecare parte.

În cazul salariaţilor, ca regulă generală, aceştia vor fi reprezentaţi la negocierea şi

încheierea contractului colectiv de muncă de instituţia specializată în reprezentarea intereselor
salariaţilor, respectiv sindicatul.

Conform legii, sindicatul se constituie şi funcţionează pentru apărarea şi promovarea

intereselor membrilor săi. Pornind de la însuşi scopul pentru care un sindicat există,
legiuitorul a considerat că cel mai bun reprezentant al salariaţilor trebuie să fie însuşi
sindicatul. Spre deosebire de reglementările anterioare, specific Legii nr. 62/2011 în materia
negocierii este faptul că accentuează intervenţia şi decizia într-o negociere colectivă pentru
cei ce reprezintă majoritatea. Astfel conform art. 134 din Legea nr. 62/2011 la cele trei
niveluri la care se poate încheia contract colectiv, reprezentarea salariaţilor poate fi asigurată
de către sindicatul reprezentativ. Reprezentativitatea cunoaşte cel puţin la nivel de unitate o
nouă formă de manifestare criteriile avute în vedere de art. 51 alin. (1) pct. C garantând că la
nivel de unitate cei ce decid pentru toţi salariaţii din unitate nu pot fi alţii decât aceia care
reprezintă voinţa a cel puţin jumătate plus unul din numărul total de salariaţi.

Practic, pentru ca un sindicat să fie reprezentativ la nivel de unitate, art. 51 alin. (1) pct. C
impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

113
  să existe constituit în mod legal un sindicat la nivel de unitate;

 sindicatul astfel constituit să reprezinte cel puţin jumătate plus unul din numărul total
al salariaţilor din unitatea respectivă.

De asemenea, conform art. 51 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, odată îndeplinite
criteriile de reprezentativitate acestea sunt supuse unui control jurisdicţional. Constatarea
reprezentativităţii fiind de competenţa instanţei judecătoreşti care a înfiinţat sindicat respectiv.
Faţă de noile reglementări ale legii, raportat la cele existente şi în special la situaţia de fapt
intervenită în perioada de tranziţie, practica socială şi jurisdicţională s-a confruntat cu o serie
de probleme.

Bibliografie de elaborare a suportului de curs

1. Magda Volonciu, SUPORT DE CURS DREPTUL MUNCII, Semestrul I, Univ. Titu

Maiorescu, Facultatea de Drept, București, 2013/2014
2. Magda Volonciu, SUPORT DE CURS DREPTUL MUNCII, Semestrul II, Univ. Titu
Maiorescu, Facultatea de Drept, București, 2013/2014

VII. DISPOZIȚII DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT CU IMPLICAȚII ÎN

AFACERI:
A. NORME CONFLICTUALE;
B. FRAUDA LA LEGE;
C. EXCEPȚIA DE ORDINE PUBLICĂ;
D. LEGISLAȚIA APLICABILĂ RAPORTULUI JURIDIC DE AFACERI CE
PREZINTĂ UN ELEMENT EXTRANEU.

Raportul juridic de drept internațional privat

Activitatea personelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al

fiecărui stat, ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor
raporturi juridice în care unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de
”extraneitate”, în sensul că prezintă legătură cu două sau mai multe state.

Exemple:
- un contract încheiat între o societate română şi un partener german, a
cărui loc de executare a obligaţiilor este Germania;
- o căsătorie perfectată între un cetăşean român şi un cetăţean francez pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii;
- masa succesorală se află pe teritoriul unui alt stat;
- moștenirea lăsată de un cetățean străin cu ultimul domiciliu în România;
- adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
- faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat;

114
 Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să vină în
contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale,
precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2)
Cod Civil].

Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:

- raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care
are legătură cu mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al
raportului juridic, poate să ia naștere un conflict de legi;
- raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului
privat în sens larg;
- subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte într-
un raport juridic cu element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a
dreptului internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului
administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.

Elementul de extraneitate

Elementul străin sau de extraneitate  simplă împrejurare de fapt datorită

căreia raportul juridic este legat de mai multe tări şi prin aceasta de mai multe sisteme
de drept.
Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:

 nu este un element de structură al raportului juridic de drept international

privat, în sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi
obiect. Este doar un fapt juridic care se referă la unul sau mai multe din cele trei
elemente de structură (ex: faptul că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are
cetățenia străină sau domiciliul în străinătate; obiectul vânzării se află pe teritoriul altei
țări, locul delictului este în străinătate, contractul se încheie în altă țară, etc).

 este calificat ca fiind element străin prin raportare la un anumit sistem de

drept. Elementul de extraneitate este analizat ca fiind "străin" prin raportare la sistemul
de drept al forului. Determinarea elementelor de extraneitate și efectele produse de
acestea diferă de la un sistem de drept la altul. De exemplu, pentru determinarea legii
naționale a persoanei fizice, unele sisteme de drept consideră că elementul de
extraneitate il constituie cetățenia iar altele consideră că îl constituie domiciliul
persoanei fizice.
 nu este, în toate cazurile, element internațional, în sensul dreptului
comerţului internațional. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot
constitui obiect de reglementare și a altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, dreptul
comerţului international reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate,
element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiunii
comerciale (de exemplu, elementul de extraneitate apare ca element internaţional, în
sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupra vânzării internaţionale
a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la Haga din 1 iulie 19643 ).
115
În acest sens, «pentru determinarea caracterului internațional al unui raport juridic
sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale acestuia. Dar nu orice
element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl poate
transforma în raport de dreptul comerțului internațional, deci în raport
„internațional”, ci numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt
socotite că au o importanță deosebită, cum ar fi faptul că părțile contractante au
domiciliul sau sediul în tări diferite sau faptul că marfa, obiectul contractului, este
destinată să treacă dintr-o țară în alta».
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internațional
(în acceptiunea dreptului comerţului international) revine fie legii interne, fie
convențiilor internaționale.
 constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, elementul
de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea
normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor
materiale unificate.
 prezența elementului de extraneitate distinge raporturile de drept
internațional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. Elementul de
extraneitate constituie diferența specifică a raporturilor de drept internațional privat.

ELEMENTE DE EXTRANEITATE

în legătură cu În legătură cu În legătură cu

SUBIECTUL OBIECTUL CONȚINUTU
raportului juridic raportului juridic L
raportului
juridic

- cetățenia, - locul situării - locul nașterii

- domiciliul bunului imobil raportului juridic
- reședința - locul situării - locul încheierii
- religia bunului mobil actului,
- sediu - incidenta unei - locul executării
- naționalitatea legi străine supra prestației
- fondul de asupra obiectului; caracteristice
comerț - locul savârșirii
delictului
- locul producerii
prejudiciului
- locul producerii
evenimentului
(deces, naștere etc).

116
Metoda de reglementare

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi reglementat fie cu ajutorul

normelor conflictuale, care indică legea competentă a se aplica raportului juridic, fie cu
ajutorul normelor materiale, care se aplică direct și nemijlocit raportului juridic cu
element străin.

Analiza metodelor de reglementare

Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu

element de extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea competentă
astfel determinată, poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită legea forului),
cea straină, sau ambele (fiecare din legi, reglementănd un anumit aspect al raportului
juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale:
 presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma conflictuală
este bilaterală;
 judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
 legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului fie legea
unei țări străine.

Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența

unei categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei
conflictuale fiind condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o
asemenea lege.
Aspecte specifice:
 legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter de
imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp,
incidența metodei conflictuale;
 legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în
spațiu, în sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică
pentru a se determina legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată,
se pleacă de la aceste legi pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului juridic;
 legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele
conflictuale sunt, de regulă, bilaterale;
 normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele
având un punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale
stabilesc numai competența unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele
de aplicație imediată rezolvă nemijlocit raportul juridic cu element străin.

Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a normelor

materiale raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic
cu element de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului
de legi, în măsura în care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai
117
multe țări, situație în care norma materială se aplică direct raportului juridic.

Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru

fiecare situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de
totalitatea împrejurărilor de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important,
întrucât, spre deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli
generale tuturor cauzelor de același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei
proper law se realizează de la speță la speță, chiar dacă ele se referă la aceeași materie,
ținându-se cont de particularitățile de fapt ale fiecăreia, astfel încât legea stabilită sa fie
cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:
- gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile
indicată de cele mai puternice puncte de legatură;
- cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe care
acestea îl au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a reglementa situația
juridică respectivă;
- aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă părții
ce trebuie protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe judecatorul
respectiv.
In sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod
Civil, care permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda
conflictualistă, dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură
foarte îndepărtată cu această lege, caz în care, urmează a se aplica legea cu care raportul
juridic prezintă cele mai strânse legături. Metoda proper law nu se aplică însă în materie
de stare civilă, capacitatea persoanerlor, precum şi atunci când părţile asu ales legea
aplicabilă (art.2.565 Cod Civil)

VOCABULAR

 norma conflictuală – normă juridică care solutionează un conflict de legi

indicând care este legea competentă;
 element de extraneitate sau element străin - parte componentă a raportului
juridic de drept internațional privat prin care se stabilește legătura cu o lege străina;
 sistem de drept – totalitatea normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul
reglementări relațiilor sociale conform voinței de stat, a căror respectare obligatorie este
garantată de forța coercitivă a statului.
 condiţia juridică a străinului – instituție a dreptului international privat care
include ansamblul normelor juridice care statornicesc existenta şi întinderea drepturilor
şi a obligatiilor pe care le are străinul într-o anume tară;

Întrebări, exerciţii, aplicaţii

 Ce se înțelege prin elementul de extraneitate?

 Prin ce se caracterizează metoda normelor materiale?
 Care este caracterul normelor de aplicație imediată?
 Cărui sistem de drept aparțin normele de drept internațional privat?

118
  Ce deosebeşte metoda conflictualistă de metoda utilizarii legilor de aplicaţie
imediată?

4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. În sfera dreptului internațional privat intră:

a. raporturi de drept privat cu element străin
b. raporturi de drept fiscal cu element străin
c. raporturi de drept penal cu element străin

2. Elementul de extraneitate:
a. se configurează ca un element de structură a raportului juridic;
b.este o împrejurare de fapt;
a. diferențiază raportul juridic de drept internațional de raportul juridic de
drept intern

3. Metoda « proper law »:

a. presupune aplicarea legii în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt și a
particularităților pe care le prezintă
b. este o formă a metodei conflictuale
c. se aplică și în sistemul de drept român

4. Metoda conflictualistă presupune:

a. aplicarea directă și nemijlocită a normei materiale
b. alegerea normei competente cu ajutorul normei conflictuale
c. aplicarea normei conflictuale a forului

NORME CONFLICTUALE

Conflictul de legi

Definiție: Conflictul de legi este acea situație în care raportului juridic cu element de
extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând
unor state diferite, cu care raportul prezintă legătură prin elementul străin.

Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a fost
celebrată în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei prin
divorț.
Elemente de extraneitate: cetățenia și locul încheierii căsătoriei.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și legea
rusă (legea națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili care
dintre cele două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de către soţi a
legii aplicabile divorţului.
Soluția conflictului de legi: se va aplica legea română ca a statului pe teritoriul căruia
soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ [art.2600 alin. (1) lit.
119
a) din Codul Civil]

Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

 izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate.
 raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de drept
diferite, respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui stat, cu care are legătură
prin elementul străin;
 conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și cel
străin, cu care elementul de extraneitate are legatură.

1. Noțiune

Frauda la lege - operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de
mijloacele legale de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții pentru a se
sustrage de sub incidența legii normal competente, recurgând la dispozițiile altei legi,
convenabile lor.
Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod civil care
specifică: « aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române”.

2. Condiţii

Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie

îndeplinite, în mod cumulativ urmatoarele condiții:
 să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport juridic
sub incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.
 părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la
ocolirea legii.
 Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune
licită care face incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură
atrage aplicarea unui alt sistem de drept decât cel normal competent să se aplice
raportului juridic respectiv.
 scopul urmărit de părți sa fie ilicit.

 rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei conflictuale

competente.
De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în două
modalități:

 în cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un

element de extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin
aplicarea normei conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.
 Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic
mai favorabil din punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în
străinătate.Se creează astfel un conflict artificial de legi (elementul de
extraneitate fiind sediul social aflat în străinătate) iar prin aplicarea normei
conflictuale normal competente lex societatis [art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se
face aplicabil societății sistemul de drept străin, în locul celui român.

120
  într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop fraudulos,
punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei
conflictuale aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal
aplicabil conform normei conflictuale inițiale.

Exemplu: schimbarea cetăţeniei, cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât
cea normal competentă.
Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat

 statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie. De regulă, în

această materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori reședinței;
 statutul persoanei juridice: frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului
social, de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat « paradis fiscal »
(precum Monaco, Liechtenstein, Panama, Liberia etc), în scopul evaziunii legilor fiscale ale
forului, cu precizarea că persoana juridică respectivă continuă să funcționeze pe teritoriul
statului forului, ca persoană juridică străină;
 regimul juridic al bunurilor mobile: frauda constă – în această materie – în
schimbarea locului situării bunului mobil într-un alt stat (schimbarea pavilionului navei sau
aeronavei într-un stat considerat « paradis fiscal »);
 forma exterioară a actelor juridice : frauda constă, de regulă, în faptul că se încheie
un act juridic într-un alt stat și, prin efectul normei conflictuale « locul regit actum » se
aplică acelui act o lege mai favorabilă pentru părți decât cea normal competentă a se aplica
în cauză. De exemplu, părțile beneficiază de condiții mai ușoare pentru încheierea
căsătoriei.
În prezent, această formă de fraudă este exclusă în temeiul 2.639 alin. (3) Cod Civil
conform căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic
impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici una din celelalte legi care
pot cârmui forma sa (anume: legea locului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau legea
reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului
internaţional privat al autorității care examinează validitatea actului) nu poate să înlăture
această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
 succesiunile: de exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate disponibilă
mai mare decat îi permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind alta, a unui stat
a cărui legislație îi permite o cotitate disponibilă mai mare.

3. Dovada fraudei la lege

Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi

probată prin orice mijloc de probă.
Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit elementul subiectiv, adică intenția
frauduloasă a părților.

Noțiunea ordinii publice

În noțiunea de ordine publică de drept internaționa privat intră normele fundamentale

ale sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine, deși acestea
sunt competente conform normelor conflictuale ale instanței.

Domeniul ordinii publice de drept internațional privat

Principiile și normele juridice de ordine publică pot apare în orice materie a

121
dreptului internațional privat.
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate
susceptibile, într-o mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă,
capacitatea și relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a
jurisdicției române.

Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept

internațional privat român:
Prevederi din acte normative interne
De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci
prevăd, în mod abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De
exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai dacă
sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România,
în condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu
contravină ordinii sociale și economice din România;

În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul

respectiv de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepției de ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există două
variante:

A. Legea stabilește numai conținutul ordinii publice de drept internațional privat

român
Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existența, în legea străină a unui impediment la căsătorie
care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie.
Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența în legea străină, a unei dispoziții care nu
permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive.

B. Legea ocrotește ordinea publică a cărui sistem de drept este aplicabil în speță
Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii pentru
un act juridic în sistemul de drept aplicabil fondului actului.

În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este prevăzută
în art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se înlătură dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român. Are loc o astfel de încălcare, în măsura
în care prin aplicarea legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile
fundamentale ale omului.
În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea română.

Prevederi în convenții internaționale la care România este parte

În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regula, în mod abstract.
De exemplu:
- Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine prevede că recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine poate
fi refuzată, printre altele, dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat;
122
 - Statutul Fondului Monetar Internațional prevede că contractele de schimb valutar
care privesc moneda unui stat membru și care sunt contrare reglementărilor din acel stat
referitoare la schimb vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.

Practica judiciară în materie

În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile de
import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni, refuzându-
se recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine, care obliga o firmă română ce nu avea
licență să plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul nerealizat.

Bibliografie de elaborare a suportului de curs

1. Smaranda Angheni, Niță Maria Carolina, DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT,

Curs pentru învăţământ la distanţă, Facultatea de drept, Univ. Titu Maiorescu,
PARTEA GENERALĂ
2. Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de
procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 71-73
3. Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed.Lumina Lex, Editia
2000, pg. 127 – 140
4. I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti,
2007, pg.121-130
5. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pg.20, p. 20 – 21, pg. 21, pg. 23;
6. Jacotă Mihai, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, pg.14,
7. Ph. Francescakis, La théorie du renvoi et les conflits de systèmes en droit
international privé, Sirey, Paris, 1958, pg. 11-12;
8. D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, pg. 15; pg.23
9. D.A. Popescu, Itinerarii şi evolutii în dreptul international privat. Spre un
drept international privat european, în R.R.D.P. nr. 1/2007, pg. 222.
10. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 110.
11. P.A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de extraneitate din
cuprinsul raporturilor juridice civile, în S.U.B.B., 1970, p. 115-116.

123