You are on page 1of 59

INTRODUCERE

Fructele au constituit fără îndoială primul aliment pentru om încă de la


începutul evoluţiei sale. O analiză mai atentă dovedeşte că fructele pomilor roditori au
fost şi continuă să fie printre singurele produse finite ale naturii care se consumă în
starea în care se găsesc, fără adaosuri sau aport de energie pentru preparare.
Explorarea aşezărilor lacustre a relevat existenţa resturilor de seminţe,
sâmburi, fructe întregi, care nu lasă nici o îndoială asupra folosirii în alimentaţie a
fructelor de către om.
Datarea în timp a momentului în care omul a început să cultive diferitele specii
agricole şi pomicole este foarte veche. Domesticirea plantelor pomicole s-a produs în
momentul în care triburile au renunţat la viaţa nomadă şi au devenit sedentare.
Dovezi ale utilizării fructelor in hrana oamenilor datează de la sfârşitul epocii
de piatră şi sunt numeroase (mere tăiate şi uscate, sâmburi de Prunus insititia şi
Prunus spinosa).
În Mesopotamia, agricultura s-a dezvoltat de foarte timpuriu (mileniul
î.Hr.). Locuitorii de aici au construit sisteme de irigaţii şi desecări folosind revărsările
celor două fluvii, Tibru şi Eufrat. Existau chiar şi legi pentru protejarea culturii
pomilor. În „Codul lui Hamurabi” (1792-1750 î.Hr.) se prevedea pedepsirea celor
care tăiau pomii fără aprobare. În Palestina, pomicultura prezenta interes mai ales pe
văile râurilor. În cartea „Cântarea cântărilor” (1012 î.Hr.) se menţionează grădinile
cu pomi fructiferi din jurul palatului regelui Solomon.
În Grecia antică, cultura pomilor fructiferi s-a bucurat de mare atenţie. Foarte
multe specii pomicole care proveneau din Asia au fost introduse în cultură în această
ţară.
Pe teritoriul României, cultura pomilor fructiferi a fost practicată din timpuri
foarte îndepărtate.
Cultura pomilor în vechime poate fi atestată de numărul foarte mare de soiuri
autohtone de fructe mai ales în comunele care au denumiri de fructe ca: Nucet,
Merişani, Cireşu, Vişina, Cireşoaia, Alunu, Aluniş, Periş, etc.
O serie de cronicari străini (Paul de Alep, Matei de Murano, Walter Baltazar),
în scrierile lor, evocă bogăţia de fructe din Ţările Române. Se menţionează şi comerţul
făcut cu fructe proaspete şi deshidratate.
Cultura pomilor a fost constantă de-a lungul veacurilor în zonele submontane,
mai ferite de năvălirile popoarelor migratoare însă pe parcursul timpului se extinde şi
în zona colinară.
RUGĂCIUNE PENTRU POMI

Încep să plece pomii, se dezbracă


De hainele pe care le-au purtat
Pe care luna-n fiecare noapte
Cu ceara ei de aur le-a pătat.

E-o desfrunzire care înfioară,


O sfâşiere ce n-o poţi ierta.
Plâng pomii toţi cu lacrime de
frunze Şi nimeni nu-i mai poate
ajuta.

Tu, viaţă, care eşti stăpâna noastră


A tuturor şi care poţi când vrei,
Ajută-le un pic să mai rămână
Cu hainele care le au pe ei.

E prea devreme pentru întomnare,


Mai ţine toamna-n frâne fremătând,
Măcar o săptămână de se poate,
O să le fie frig prea de curând.

Ne-au adus roadele şi ne-au umbrit în vară,


Au fost la păsări casă şi-ajutor,
Ia de la mine, dacă n-ai de unde,
Câteva zile şi mai dă-le lor.

Virgil Carianopol
CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I- DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC
1.1. Valoarea alimentară a fructelor
1.2. Tendinţele actuale în pomicultură
1.3. Regiunile pomicole ale României

CAPITOLUL II-BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR


POMICOLE
2.1. Clasificarea plantelor fructifere
2.2. Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi
arbuştilor fructiferi
2.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
2.4. Producerea materialului săditor pomicol
2.5. Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate)

CAPITOLUL III. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII


MATERIALULUI SĂDITOR LA SPECIILE POMICOLE

CAPITOLUL IV -ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

4.1. Forme de conducere a pomilor (coroane)


4.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea
creşterii şi rodirii

BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, SCURT ISTORIC

Pomicultura este o ramură a horticulturii cu pondere importantă


din punct de vedere economic şi social. Ea este, în acelaşi timp, o ştiinţă
cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii, iar practicarea ei
reprezintă o preocupare profitabilă, utilă şi plăcută.
Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei,
ecologiei şi tehnologiei de cultură a speciilor pomicole.
Etimologic, denumirea provine de la cuvintele latine pomum (i) –
fruct, poamă (pom - poet.) şi cultura (ae) - îngrijire, cultivare. În decursul
timpului pomicultura a evoluat de la o simplă îndeletnicire la o ştiinţă
concretă, complicată, având legături cu discipline ca : botanica, fiziologia
vegetală, biochimia, agrochimia, pedologia, genetica, ameliorarea
plantelor, ecologia vegetală, entomologia, fitopatologia etc.
O definiţie şi mai completă a ştiinţei pomicole se poate formula
astfel : Studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor de
pomi şi arbuşti fructiferi, în vederea stabilirii tehnologiilor adecvate de
cultură pe areale specifice, în vederea obţinerii de producţii mari, de
calitate superioară, constante de la un an la altul, profitabile şi a
păstrării echilibrului ecologic.
Ca disciplină didactică, Pomicultura (Fruit science – engl.;
Arboriculture fruitière – fr.; Frutticoltura - it.; Fructicultura – sp.;
Obstbau – germ.) cuprinde aspecte ştiinţifice şi practice legate de cultura
speciilor fructifere caracteristice unei zone climatice.
Pomicultura, ca obiect de studiu, se împarte în Pomicultura
generală, unde sunt prezentate probleme de taxonomie, biologie,
ecologie şi tehnologie comună tuturor speciilor pomicole şi Pomicultura
specială sau Pomologia, care studiază particularităţile biologice ale
soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi pe baza cărora se stabileşte
tehnologia diferenţiată pe grupe de soiuri sau pe fiecare soi în parte în
vederea obţinerii producţiilor de fructe superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ. Ca urmare, Pomicultura specială (Pomologia) are
un pronunţat caracter practic.
Deoarece, în orice moment, activitatea din pomicultură se bazează
pe cele mai noi descoperiri ale ştiinţei, Childers (1979) a introdus
conceptul de „Pomicultură modernă”, concept care are în vedere
biocenoza, biotopul, cadrul organizatoric şi tehnologic de asigurare a
unor inter-relaţii cât mai naturale, de lungă durată cu mediul, dar şi de a
asigura o rentabilitate economică a activităţii prin sporirea producţiei şi
îmbunătăţirea calităţii fructelor.
Fructele având un caracter sezonier şi o perioadă de păstrare
relativ scurtă, este necesar ca acestea să fie prelucrate, adică transformate
în produse semifinite sau finite. Odată trecute din sfera producţiei în sfera
consumului sau prelucrării, toate fructele devin obiectul unor procese
tehnologice care urmăresc punerea lor în valoare într-un anumit interval
de timp. Această transformare presupune cunoştinţe de biologie, chimie
analitică şi biochimie, biofizică, climatologie, maşini şi instalaţii
frigorifice, termodinamică, chimia alimentelor, microbiologie ş.a.

1.1. Valoarea alimentară a fructelor

Fructele constituie unul din componentele indispensabile ale


alimentaţiei raţionale a omului. Cu puţine excepţii, datorită echilibrului şi
armoniei dintre diferitele lor elemente (forme, mărimi, culori, arome,
parfumuri, gusturi, componente fizico-chimice etc.), fructele reprezintă
aproape singurul aliment gata pregătit în natură, în stare finită, care se
poate consuma proaspăt, fără nici un adaos sau vreun proces de
prelucrare. Orice operaţiune de pregătire scade valoarea alimentară
specifică a fructelor.
Valoarea lor alimentară se datorează componentelor chimice ale
acestora şi formelor uşor accesibile organismului omenesc, la care se
adaugă diferiţi excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi, care fac ca fructele
să aibă mare acceptabilitate în consum şi să fie savurate cu plăcere. Din
punct de vedere chimic fructele conţin apă şi substanţă uscată (substanţe
organice şi substanţe minerale). Conţinutul fructelor proaspete în apă
variază în funcţie de specie în limite largi : 73,5 % la prune, 91,42 % la
piersici, 93 % la căpşuni şi numai 4 % la alune. Sucul extras din fructe,
pe lângă componentele substanţei uscate, este constituit în cea mai mare
parte din apă. Băuturile nefermentate din fructe şi sucurile naturale,
constituie regulatorul cel mai bun al metabolismului, contribuind la
restabilirea regimului hidric în organism, iar prin aportul celorlalte
componente la reconfortarea acestuia.
Zaharurile formează masa principală a componentelor substanţei
uscate din fructe (circa 90 %). Cele mai răspândite sunt monozaharidele
(glucoza, fructoza, sorboza), dizaharidele (zaharoza) şi polizaharidele
(celuloza, amidonul, pectina). Conţinutul total al acestora în fructele
proaspete variază, de asemenea, cu, specia în limite largi, de la 3,4 %
(agrişe) la 16,72 % (mere). Zaharurile din fructe, cu deosebire cele
simple, sunt asimilate de organismul omenesc foarte uşor, intrând direct
în circuitul sanguin, fără transformări prealabile care să necesite consum
energetic. Trebuie subliniată “sănătatea” pentru organism a zahărului din
fructe în comparaţie cu cel obţinut prin prelucrare industrială, cu
deosebire prin dublă rafinare. Substanţele pectice se găsesc în fructe în
limite de la 0,05 % (coacăze) la 1,60 % (mere). Formele substanţelor
pectice sunt diferite în fructe, cele mai importante pentru proprietăţile
gelifiante - utilizate în tehnologia de prelucrare prin transformarea totală
- fiind protopectina şi pectina propriu-zisă. Pectinele ajută la formarea
bolului fecal, pentru care motiv, sub formă de crud (în special de mere),
restabileşte perturbaţiile funcţionale ale digestiei.
Celuloza, conţinută în cantităţi mai mari sau mai mici în toate fructele,
joacă un important rol mecanic, în sensul că stimulează peristaltismul
intestinal şi favorizează eliminarea reziduurilor în urma digestiei;
determină, de asemenea, o acţiune laxativă atunci când se consumă
cantităţi mari de fructe cu coajă. Proprietăţi laxative au în special perele
şi gutuile, fructe bogate în pectină şi celuloză.
Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai
principalelor metale (K, Na, Ca, Fe ş.a.) sau săruri ale acizilor fosforic,
clorhidric, carbonic, sulfuric etc. Conţinutul în săruri minerale variază de
la o specie la alta, în funcţie de soi, dar şi de condiţiile pedologice, de
climă, de tehnologiile aplicate etc. Deşi în cantităţi mici, substanţele
minerale au un rol deosebit în organismul uman influenţând secreţia
diferitelor glande, servind totodată ca substanţe tampon în metabolismul
intern, în special al sucului gastric.
Sărurile de potasiu au acţiune alcalinizantă, iar prezenţa lor în
cantităţi sporite în organism favorizează eliminarea sodiului, fenomen,
datorită căruia fructele previn apariţia edemelor potenţiale în tratamentele
îndelungate cu produşi pe bază de cortizon. Potasiul şi magneziul sunt
necesari în procesele de creştere şi la sinteza proteinelor. Fierul participă
la refacerea hemoglobinei şi este indispensabil respiraţiei celulare.
Fosforul intervine în metabolismul glucidelor, intră în constituţia
ţesutului osos, participă la diverse reacţii biochimice. Calciul este
constituentul de bază al scheletului, are rol în procesul de coagulare
sanguină, în funcţionarea normală a sistemului nervos. Sulful împreună
cu fosforul participă la sinteza substanţelor proteice.
Consumul a 100 g caise uscate pe zi contribuie la formarea a 1,8 g
hemoglobină, aceeaşi cantitate de prune uscate asigură 1,6 g
hemoglobină, în timp ce 100 g carne de pasăre sau muşchi de vacă, dau
numai 0,7, respectiv 0,5 g hemoglobină (Radu I.F. şi col.,1946).
În acelaşi timp, alcalinitatea potenţială mai mult sau mai puţin
pronunţată, specifică tuturor fructelor, influenţează favorabil asupra
rezervei alcaline a organismului. Exprimată în cm3 soluţie normală de
alcali la 100 g, alcalinitatea potenţială variază între 0,81 şi 12,38.
Nevoia zilnică a organismului în săruri, este în funcţie de vârstă,
sex, greutatea corporală ş.a., fiind de 4-5 g sodiu, 2-4 g potasiu, 0,5-0,7 g
calciu, 0,5 g magneziu, 0,9-2,2 g fosfor (Radu I.F. şi col., 1946).
Conţinutul fructelor în acizi organici este în relaţie directă cu
caracterul genetic al speciilor şi soiurilor dar este dependent şi de gradul
de maturare al fructelor, variind între 0,29 % la pere şi 2,32 % la coacăze,
exprimat în acid citric (Radu I.F., 1966). Acizii imprimă gustul acru al
fructelor, dar raporturile în care se găsesc faţă de substanţele zaharoase
asigură armonia gustului şi gradul de „dulce” sau „acru”. Aciditatea unor
fructe este rezultatul prezenţei mai multor acizi: malic, citric, tartric,
succinic etc. Aceştia se găsesc liberi sau sub formă de săruri sau esteri.
Acidul malic este prezent cu precădere în mere, afine, în timp ce
acidul citric se găseşte în cantităţi foarte mici la aceste specii. În schimb
căpşunile, coacăzele, zmeura, piersicile, caisele, conţin numai acid citric.
Acidul tartric se găseşte mai mult în fructele de pădure, iar cel succinic în
agrişe şi în fructele neajunse la maturitate.
Alături de sărurile minerale, acizii joacă un rol deosebit în
secreţia diferitelor glande şi au, de asemenea, avantajul că nu măresc
aciditatea sucului gastric, fiind în general slabi, uşor metabolizaţi în alte
substanţe.
Proteinele, deşi în cantităţi mici, sunt prezente în toate fructele.
Fiind substanţe azotate, îndeplinesc în principal rol plastic în constituţia
diferitelor ţesuturi şi ca substanţă de rezervă cu activitate biologică
ridicată. Principalii componenţi ai proteinelor sunt aminoacizii, dintre
care în fructe s-au identificat un număr de peste 25. Cantităţi mai mari de
proteine se găsesc în nuci (19,85 %), alune (13,96 %), (Radu I.F. şi col.,
1946) cât şi în castane (6,9 % - Vieru R., 1974). La restul speciilor
conţinutul în proteine este în jur de 1 %. Aportul zilnic de proteine de
origine vegetală, prin alimentaţie trebuie să fie asigurat în proporţie de
40-50 %. Fructele bogate în aminoacizi, pot satisface, alături de legume,
nevoile respective.
Ca şi substanţele proteice, grăsimile se găsesc în cantităţi reduse
în fructe (între 0,1 -1,0 %) cu excepţia migdalelor, alunelor şi nucilor în
care conţinutul este între 50 şi 75 %. De asemenea, conţinutul în lipide
este mult mai ridicat în sâmburii şi seminţele fructelor (8-42 %).
Grăsimile fructelor, de la speciile cu conţinut ridicat, aduc un
aport energetic deosebit (până la 750 kcal/kg) cu menţiunea asupra
calităţii substanţelor grase din fructe, care, având formă simplă, sunt
transformate de organism în forme asimilabile cu consum minim de
energie.
Grăsimile participă în proporţie de 20-30 % la valoarea energetică
globală a raţiei alimentare zilnice, iar dintre acestea, alimentaţia raţională
presupune ca, 1/3 până la 1/2 să fie constituită din grăsimi de origine
vegetală, inclusiv din fructe.
Substanţele tanice se găsesc în toate fructele în special în cele
neajunse la maturitate şi se evidenţiază prin aceea că fructele au un gust
aspru, astringent, dând senzaţia că “fac gura pungă”. Pot ajunge uneori în
cantităţi mari în unele fructe (2,8 % în nucile verzi). Cu toate că fructele
proaspete măresc rezerva alcalină a organismului, unele fructe, între care
prunele, deşi au exces de săruri alcaline, reacţionează fiziologic acid în
organismul omenesc deoarece conţin în jur de 1 % acid chinic (compus
tanic) care joacă un important rol fiziologic, acela de a dizolva ceraţii.
Valoarea nutritivă a fructelor, în afara conţinutului lor în glucide,
săruri, grăsimi etc., se datorează în principal cantităţilor însemnate de
vitamine pe care le sintetizează.
Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale, indispensabile
vieţii, lipsa lor din organism provocând grave tulburări funcţionale
metabolismului. Organismul animal, cu anumite excepţii, este incapabil
să-şi sintetizeze vitaminele necesare. Pe de altă parte, imposibilitatea de
stocare în organism a vitaminelor, presupune aportul permanent în raţiile
alimentare a unor componente bogate in vitamine.
Încercările de a înlocui vitaminele produse pe cale biologică de
către regnul vegetal, cu vitamine sintetice, sub formă de drajeuri, sunt
discutabile. Se citează cazuri în care folosirea în exces a vitaminei C
sintetice, a avut efecte nefavorabile.
Dintre vitaminele absolut necesare pentru buna funcţionare şi
dezvoltare a organismului omenesc (A, BI, C, D, E, F, K, PP) majoritatea
se găsesc în fructe, în cantităţi diferite, în funcţie de caracterul genetic al
speciilor şi soiurilor.
Vitamina A, denumită şi factor antixerotic datorită protecţiei pe care o
asigură în organism împotriva uscării celulelor epidermice şi altor
ţesuturi membranoase, are rol în metabolismul proteinelor, sărurilor
minerale, glucidelor şi grăsimilor, contribuind la bună funcţionare şi
întreţinere a epiteliilor, mucoaselor, la stimularea creşterii. Lipsa de
durată a vitaminei A din alimentaţie provoacă uscarea pielii, sclerozarea
corneei, oprirea creşterii la tineret, diminuarea rezistenţei la diferite
infecţii, tulburări ale aparatului urogenital etc. Un efect specific al
avitaminozei A în organism este scăderea capacităţii vizuale, în special
pe timp de noapte şi la lumina slabă.
Fructele nu conţin de fapt vitamina A, ci caroten, care este o
provitamină şi care în organism (ficat) se metabolizează în vitamina A.
Carotenul este răspândit în toate ţesuturile care conţin pigmenţi galbeni şi
verzi, cantităţi mai însemnate fiind în caise, măceşe, cătină, coacăze.
Nevoia zilnică a organismului uman în vitamina A este mai mare la
tineret (6000-8000 U.I. fată de 4 000-6 000 U.I. la adulţi). O unitate
internaţională (U.I.) este egală cu 0,6 micrograme de β-caroten.
Vitamina B. Este de fapt vorba de un complex B1-B12. Mai
importante pentru funcţiile organismului şi care au ca sursă inclusiv
fructele sunt:
Vitamina Bl (Tiamina), care intervine în metabolismul glucidelor
şi al proteinelor, favorizează absorbţia grăsimilor, influenţează
metabolismul apei, buna funcţionare a aparatului digestiv şi are rol în
procesul de creştere.
Lipsa vitaminei B1 din alimentaţie determină boala Beriberi
(polinevrită) care se manifestă prin pierderea apetitului alimentar,
tulburări gastro-intestinale, oboseală, nervozitate şi uneori chiar paralizie.
Tulburările funcţionare sunt consecinţa desfăşurării anormale a
metabolismului glucidic, urmat de acumularea în muşchi a acidului
piruvic care provoacă intoxicarea lentă a acestuia şi celelalte stări
anormale. În fructe este prezentă la majoritatea speciilor. Cantităţi mai
mari se găsesc în nuci, alune, mere, pere, prune.
Nevoia zilnică a organismului, condiţionată de mai mulţi factori
între care, în principal, este cantitatea de glucide din raţia alimentară şi
vârsta, această nevoie oscilând între 1,0 şi 3,0 mg/zi.
Vitamina B2 (Riboflavina) denumită şi vitamina creşterii,
întreţine energia celulară şi reglează, de asemenea, vederea. În cantităţi
mai mari se găseşte în pere, mere, agrişe, căpşuni. Nevoia zilnică minimă
a organismului este de 2 mg, iar cea optimă de 6-12 mg.
Vitamina B6 (Piridoxina) intervine în metabolismul proteinelor,
lipidelor, glucidelor, în creştere şi reproducţie şi, de asemenea, în
metabolismul colesterolului. Se găseşte în cantităţi mai mari în agrişe,
coacăze, mere, pere etc. Nevoia zilnică a organismului este de minim 2
mg.
Vitamina B12, considerată împreună cu acidul folic ca factori
antianemici, jucând rol în procesele de creştere, la maturarea hematiilor,
în funcţiunea normală a tubului digestiv, este prezentă în fructe în
cantităţi mai mici.
Vitamina PP (acidul nicotinic) sau factorul antipelagros are
acţiune vaso-dilatatoare, stimulează secreţia gastrică, sporeşte glicemia şi
reduce colesterolul. Se întâlneşte şi în fructe, cantităţi mai mari conţinând
caisele şi piersicile.
Vitaminele din grupa complex B nu sunt în general sensibile la
acţiunea termică, la păstrare, aer, lumină cu excepţia vitaminei Bl care
este labilă la fierbere şi suferă procese oxidative în prezenţa aerului.
Vitamina C sau acidul ascorbic este una dintre cele mai
importante substanţe conţinute în fructe. Ea este necesară organismului
uman în cantităţi însemnate având un rol deosebit în metabolism:
contribuie la funcţionarea normală a tuturor ţesuturilor şi organelor,
intervine în respiraţia celulară, în metabolismul glucidelor, lipidelor şi
proteinelor, în sinteza substanţei intercelulare; are acţiune antialergică şi
antihemoragică, influenţează pozitiv producerea globulelor roşii şi
sporirea rezistenţei organismului faţă de infecţii.
Lipsa vitaminei C din alimentaţie provoacă boala denumită scorbut,
care se manifestă prin reducerea forţei musculare, hemoragii interne ale
articulaţiilor şi gingiilor, reducerea rezistenţei la infecţii, boli dentare etc.
Fructele conţin cantităţi foarte mari de vitamina C, îndeosebi
măceşele (peste 1000 mg % acid ascorbic), cătina, coacăzele negre etc.
Pentru îndeplinirea în condiţii normale a funcţiilor sale, organismul are
nevoie zilnic, în legătură şi cu vârsta şi felul activităţii desfăşurate, de peste
30-50 mg vitamină C. Femeile în perioada de sarcină şi bătrânii, mai ales
primăvara, sunt sensibili la avitaminoza C.
Vitamina C este solubilă în apă, uşor oxidabilă şi termolabilă. În
timpul păstrării temperatura ridicată determină pierderea vitaminei C din
fructe într-o proporţie mare. Procesul de uscare a fructelor nu influenţează
conţinutul în vitamina C, în schimb păstrarea îndelungată a acestora îl
diminuează. Conservarea fructelor prin sterilizare nu diminuează
conţinutul de vitamina C, în timp ce fierberea în prezenţa aerului o
degradează. Important de cunoscut este că fermentarea lactică menţine
conţinutul fructelor în vitamina C.
Vitamina D sau factorul antirahitic, are rol deosebit în
metabolismul calciului, fosforului, magneziului, fierului şi
hidrocarbonaţilor. În unele fructe, mai ales în cele cu conţinut mare în
grăsimi, se găsesc cantităţi mici de provitamine (ergosterină, colesterină)
care sub influenţa radiaţiilor ultraviolete se convertesc în vitamina D,
înainte sau chiar după ingerare în organism.
Nevoia organismului în vitamina D este de minim 0,025 mg/zi.
Fierberea, oxidarea, uscarea, păstrarea îndelungată
influenţează în sens negativ conţinutul în vitamina D al fructelor.
Vitaminele E influenţează creşterea şi fecunditatea găsindu-se în
cantităţi reduse în unele fructe (alune, banane, portocale), organismul
având nevoie de minimum 1,0 mg/zi de vitamina E.
Vitaminele K, factorul antihemoragic, este necesar în organism
pentru a menţine în sânge concentraţia normală de protrombin care, în
prezenţa aerului, asigură coagularea în caz de hemoragii.
Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală,
dar au fost determinate în cantităţi reduse şi în fructe (măceşe, căpşuni,
mere ş.a.). Se păstrează în fructele conservate prin fierbere dar este distrusă
de lumină. Nevoia zilnică a organismului este de cel puţin 1,0 mg.
Vitamina F, de fapt un amestec de acizi graşi nesaturaţi, este
indispensabilă organismului în procesele de reproducţie şi lactaţie şi de
asemenea în metabolismul grăsimilor, lipsa ei provocând uscarea şi
descuamarea pielii. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate.
Vitamina F intervine în procesele alergice, în menţinerea
permeabilităţii normale a vaselor sanguine, la formarea hematiilor. Dintre
fructe, cantităţi mai mari conţin măceşele, lămâile, portocalele.
Pentru asigurarea funcţiunilor normale ale organismului din punct
de vedere al aportului vitaminic, raţiile alimentare trebuie să cuprindă
constant cantităţi raţionale de fructe proaspete sau conservate, din cât mai
multe specii şi soiuri, ţinând seama de conţinutul diferit al acestora în
vitamine.
Valoarea nutritivă ridicată - inclusiv aport vitaminic - au şi
produsele derivate din fructe cum sunt sucurile naturale nefermentate,
compotul, siropurile, gemul, dulceaţa, marmelada şi îndeosebi fructele
uscate, care asigură împreună cu fructele păstrate în depozite, consumul
diversificat în cursul întregului an.

1.2. Tendinţele actuale în pomicultură

Intensivizarea culturilor pomicole se produce prin înlocuirea


plantaţiilor extensive cu cele intensive şi superintensive, de mare desime.
Intensivizarea presupune:
scurtarea timpului de producere a materialului săditor, utilizarea
soiurilor de mare randament, portaltoi de vigoare redusă, soluţii moderne
de organizare şi exploatare a plantaţiilor, intrare rapidă pe rod, producţii
foarte ridicate şi de bună calitate;
utilizarea de material săditor liber de viroze (Virus Free) produs
prin culturi de meristeme şi alte metode moderne;
schimbarea rapidă a sortimentelor de soiuri prin introducerea în
producţie a noilor soiuri (la 10-12 ani);
concentrarea culturii speciilor în bazine şi centre consacrate care
oferă cele mai bune condiţii în scopul valorificării maxime a potenţialului
biologic;
micşorarea volumului lucrărilor manuale efectuate în livadă
prin reducerea tăierilor, mecanizarea lucrărilor (tăieri, recoltat), folosirea
substanţelor bioactive, etc;
creşterea ponderii productiei biologice (ecologice) la nivel
mondial prin utilizarea unor soiuri rezistente la boli şi dăunători care să
nu necesite tratamente cu pesticide;
reducerea costurilor de producţie şi eficientizarea producţiei
pomicole la toate speciile;
introducerea în cultură a noi specii pomicole de interes alimentar
şi sanogen (amelanchier, socul negru, corn şi altele).
În conformitate cu strategia de dezvoltare a pomiculturii în
perioada 2001-2004 elaborată de către ministerul de resort în anul 2001,
rezultă în mod clar unele concepte noi cu privire la dezvoltarea acestui
sector şi integrarea în ansamblu în Uniunea Europeană.
Dezvoltarea durabilă a pomiculturii priveşte armonizarea cu
reglementările U.E., optimizarea exploataţiilor pomicole comerciale,
sprijinirea directă a producătorilor prin subvenţii în condiţiile asigurării
unei producţii eficiente şi de foarte bună calitate.
Deja se delimitează clar pomicultura industrială, profitabilă şi
competitivă, de pomicultura de subzistenţă sau de „hobby” (de plăcere).
În acest context general de globalizare, pomicultura are tendinţa
de a se extinde şi spori producţia de fructe cu 1,6 % pe an, concomitent
cu o diversificare a producţiei prin introducerea în cultură a unor specii
noi (Avermaete, 1998; Cook, 1998). La această tendinţă este aliniată în
mod obiectiv şi pomicultura românească.

1.3. Regiunile pomicole ale României

România este situată în emisfera nordică, la 450 latitudine N şi 250


longitudine E. Prin poziţia geografică teritoriului României îi este
imprimat un climat temperat continental cu slabe influenţe mediteraneene
în sud-vest. Poziţia geografică şi climatul permit cultivarea pe teritoriul
României a tuturor plantelor pomicole de climă temperată (măr, păr, prun,
cais, piersic, cireş, vişin, nuc, alun, castan, migdal, arbuşti fructiferi,
căpşun etc.).
Evaluarea favorabilităţii condiţiilor naturale pentru amplasarea
plantaţiilor pomicole se face pe baza unor criterii de climă, sol, relief,
poziţie geografică etc. La aceasta se adaugă cele legate de tradiţia istorică,
necesităţile sociale, posibilităţile financiare, comerţul şi relaţiile
internaţionale.
Pentru ca soiurile să-şi poată exprima superior întreaga gamă de
caracteristici agro-productive şi calitative, ele trebuie cultivate în anumite
zone. S-a constatat că relieful foarte variat, poziţia geografică, altitudinea
şi solul diferit determină o variaţie foarte mare a condiţiilor pedoclimatice
şi răspunsul soiurilor este pe măsura acestor condiţii. S-a impus, astfel,
zonarea pomiculturii prin împărţirea teritoriului României în 13 regiuni
(fig.2.1).
Regiunea I - Zona subcarpatică meridională.

Fig. 2.1. Regiunile pomicole ale României


Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi văilor din partea de sud
a Carpaţilor Meridionali, de la Drobeta –Turnu Severin, şi până la vest de
Adjud - Vrancea (dealurile Olteniei şi Munteniei). În această regiune este
cantonată peste 50 % din pomicultura României. În zona Olteniei apar
influenţe de tip mediteranean, care favorizează existenţa unor specii ,ai
pretenţioase la temperatură ( castan, alun, smochin). În regiunea I se
cultivă ca specii de bază: prunul, mărul, părul, nucul, alunul, castanul,
cireşul şi vişinul. Terenurile bine drenate, fără exces de umiditate sunt
favorabile şi pentru cultura arbuştilor fructiferi şi a căpşunului. În unele
microzone pot fi cultivate şi specii ca smochinul, pecanul, migdalul,
piersicul şi caisul.
Regiunea I-a rămâne cea mai favorabilă pentru cultura modernă şi
durabilă a pomilor şi arbuştilor fructiferi, cu condiţia alegerii judicioase a
terenurilor pentru plantaţii şi a unui sortiment de soiuri şi portaltoi
corespunzător condiţiilor climatice existente aici.
Regiunea a II-a – Dealurile de vest.
Cuprinde zona colinară a Banatului, a dealurilor din vestul
Munţilor Apuseni şi Depresiunea Haţeg-Orăştie-Sebeş. În această
regiune specia dominantă este prunul, urmată de măr. Se constată o
anumită specializare a bazinelor pentru cultura unor specii pomicole
(Caransebeş – pentru măr şi prun; Haţeg – prun; Lipova - Mureş – măr,
nuc; Moldova Nouă – Mehadia – îşi face prezenţa smochinul).
Regiunea a III-a – Dealurile de nord-vest.
Regiunea cuprinde Dealurile Silvaniei, Podişul Someşului şi o
mare parte din dealurile Gherla-Dej şi din Maramureş.
Principalele specii pomicole cultivate sunt: mărul, prunul,
piersicul, caisul (în vest), castanul etc.
Regiunea a II-a se distinge printr-un potenţial ecologic favorabil
pentru mai multe specii pomicole. Mărul, castanul şi piersicul găsesc în
bazinele pomicole din regiunea dealurilor de NV condiţii de creştere şi
fructificare dintre cele mai favorabile din ţară.
Regiunea a IV-a – Dealurile din Sud – Estul Transilvaniei.
Cuprinde dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord
de Carpaţii Meridionali (până la Sebeş). În această regiune se cultivă
mărul, prunul, cireşul şi vişinul.
Regiunea a V-a – Dealurile de est (Subcarpaţii orientali).
Regiunea cuprinde totalitatea dealurilor şi teraselor de pe partea
dreaptă a râului Siret, parţial Fălticeni, depresiunile dinspre Liteni,
Suceava şi Rădăuţi.
Speciile cu comportarea cea mai bună s-au dovedit a fi: mărul,
părul, prunul, vişinul, arbuştii fructiferi şi nucul. Regiunea a devenit
renumită pentru cultura mărului, iar în zona Bacăului şi pentru nuc.
Regiunea a VI-a – Podişul Târnavelor.
Cuprinde podişul şi luncile Târnavelor, care au un climat
moderat. În această regiune pomicolă predomină mărul, însă, în unele
centre de tradiţie se mai cultivă cireşul, caisul, piersicul şi nucul.
Regiunea a VII-a – Câmpia Transilvaniei.
Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră din centrul Transilvaniei
şi Podişul Secaşelor. În această zonă sunt condiţii favorabile pentru prun,
cireş, vişin, nuc, măr, iar în unele centre mai adăpostite, pentru piersic şi
cais.
Regiunea a VIII-a - Podişul Moldovei.
În această regiune pomicolă este inclus Podişul Bârladului şi
partea din Podişul Sucevei situată la est de Siret.
Principalele specii cultivate sunt: prunul, mărul, cireşul, nucul şi
vişinul. Potenţialul ecologic s-a dovedit a fi foarte favorabil pentru
speciile măr (Iaşi), cireş şi vişin (Iaşi, Huşi, Bârlad).
Regiunea a IX-a – Câmpia Română de Vest (Câmpia Olteniei şi
Munteniei).
Este o regiune foarte întinsă, porneşte, în vest, de la Vânju-Mare
şi ajunge la est, la Mizil, Lehliu, Călăraşi. În regiunea a IX-a reuşesc
majoritatea speciilor pomicole, dar în special: piersicul, caisul, prunul,
mărul, migdalul, căpşunul, cireşul, vişinul şi părul. Nu este indicată
cultura arbuştilor fructiferi decât cu aport cu apă de irigare.
Regiunea are mari şanse de a organiza o pomicultură modernă şi
durabilă datorită condiţiilor naturale favorabile pentru speciile termofile.

Regiunea a X-a – Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei.


Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi pădure din Banat, Crişana şi
Maramureş. Flora pomicolă este relativ bogată. Predomină prunul, însă,
sunt condiţii de cultură şi pentru cais, piersic, cireş, vişin, nuc şi chiar
măr (în zona nisipurilor).
Regiunea a XI-a – Câmpia Moldovei.
Cuprinde partea sudică a Câmpiei Siretului, Câmpia Bârladului,
Câmpia Prutului şi Câmpia Jijia-Bahlui. În această regiune predomină
speciile vişin, cireş şi nuc.
Regiunea a XII-a – Bărăgan şi Dobrogea.
Cuprinde zona de stepă din sud-estul României. Aici sunt
întrunite condiţii foarte favorabile pentru cultura speciilor pomicole
termofile şi nu numai. În zona a XII-a se cultivă cais, piersic, migdal,
prun, vişin, nuc. În zona Ostrov se poate cultiva şi actinidia (kiwi).
Regiunea a XIII-a – Zona inundabilă a Dunării.
În această zonă, intervenţia bruscă a factorului antropogen a
modificat major ecosistemele naturale existente. De pe urma acestor
transformări, pomicultura a profitat prin plantaţii de piersic, cais şi mai
puţin măr şi păr.
Solurile din această zonă fiind fertile, în această zonă se cultivă
gutuiul, părul altoit pe gutui, piersicul, caisul, căpşunul, cătina albă etc.
Regiunile pomicole ale României au fost delimitate pe baza unor
ecosisteme naturale cu o structură geografică şi orografică unitară şi cu
elemente climatice şi edafice asemănătoare.
Încercările repetate de zonare şi microzonare a pomiculturii au
evidenţiat dificultatea problemei văzută prin prisma noilor cerinţe ale
societăţii.
Prin „Strategia Dezvoltării Horticulturii” în perioada următoare,
au fost stabilite, printre altele, „areale pentru dezvoltarea pomiculturii,
arbuştilor fructiferi şi căpşunului” pe teritoriul României (fig.2.2.).
Schiţa acestor areale este în concordanţă cu cele 8 Centre
Regionale de Dezvoltare în care a fost structurată suprafaţa ţării, mai
mult după criterii geografice şi economice, decât după criterii ecologice
şi sociale.

Cele 8 areale destinate culturii plantelor pomicole, în concepţia


actuală,
sunt:
Centrul Moldova - cuprinde cea mai mare parte a judeţului
laşi, partea de sud a Botoşaniului, părtile de răsărit ale Neamtului şi
Bacăului şi jumătatea nordică a Vasluiului. Se suprapune cu regiunea
colinelor Moldovei.
Centrul Munteniei de Est - Moldova de Sud - cuprinde
Bărăganul de est şi câmpia de sud a Moldovei (Brăila, Galaţi, parţial
Vrancea şi Buzău). Se suprapune cu regiunea a X-a în partea de răsărit.
Pomicultura este relativ slab reprezentată şi nu are tradiţie prea mare.
Centrul Muntenia - cuprinde o unitate teritorială foarte
extinsă, cu condiţii climatice diferenţiate. Constituie centrul cu cea mai
mare suprafaţă cultivată cu pomi fructiferi (Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Teleorman, Giurgiu,
Bucureşti, Ialomiţa şi Călăraşi. Face parte din centrul N-E Muntenia. În
ultimii ani, pomicultura are tendinţa de extindere în acest centru din
motive ecologice, sociale şi financiare. Centrul se suprapune parţial cu
regiunile a şi a X-a.
Centrul Oltenia - cuprinde întreaga Oltenie geografică cu
judeţele Dolj, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi şi Olt. Oferă condiţii climatice şi
edafice foarte diferenţiate între partea de nord şi cea sudică (regiunile I-a
şi a VI-a). În general, regiunea este foarte favorabilă plantelor pomicole.
Centrul Banat - cuprinde câmpia şi dealurile din judeţele:
Timiş (în totalitate) şi parţial Arad, Hunedoara şi Caraş - Severin.
Elementele climatice,edafice şi orografice sunt foarte diferite de la o
zonă la alta în cadrul centrului, arealul se suprapune cu cel al regiunii
pomicole a VII-a (Câmpia Banatului) şi a II (Dealurile din Vest).

Fig.2. Arealele pentru dezvoltarea pomiculturii


Centrul de Nord - Vest - care cuprinde părţi din judeţele:
Bihor, Sălaj, Cluj, Satu - Mare, Maramureş şi Bistriţa - Năsăud.
Condiţiile climatice şi de sol sunt foarte diferite. Arealul se suprapune cu
părţi din regiunile pomicole a II-a, a II-a şi a VI-a.
Centrul Transilvania - cuprinde câmpia şi dealurile din
judeţele: Mureş, parţial Alba, Sibiu şi foarte puţin din Braşov şi Harghita.
Centrul cuprinde o diversitate mare de elemente climatice şi edafice.
Arealul se suprapune cu regiunea pomicolă a IX-a (Câmpia
Transilvaniei) şi parţial cu regiunea a V-a (Dealuri din sud-estul
Transilvaniei.
Centrul Dobrogea - cuprinde o mica parte din Dobrogea
geografică (bazinele pomicole existente). Este o unitate teritorială cu
condiţii favorabile de cultură în condiţii de irigare.
Această delimitare geografică se doreşte a fi în ton cu necesităţile
de dezvoltare actuale ale zonelor respective. Această zonare nu poate fi
considerată benefică deoarece prezintă unele lacune:
- nu s-a ţinut seama de zonele ecologice care le alcătuiesc;
- în acelaşi areal se întâlnesc zone climatice foarte diferenţiate
între ele; - arealele nu sunt delimitate pe baza condiţiilor de
favorabilitate pentru
anumite specii pomicole;
- nu au ca bază de fundamentare rezultatele obţinute de cercetare
pe parcursul a peste trei decenii;
- nu cuprinde unele zone de mare favorabilitate şi de tradiţie.
În următorii ani este nevoie de realizarea unei zonări pe baze
ştiinţifice şi în acord cu necesităţile sociale şi economice. Aceasta
presupune acţiunea de
cercetare în următorii ani a specialiştilor din domeniul pomiculturii, a
celor din economie, din guvern şi din conducerile locale. Obligatoriu,
zonarea pomiculturii, trebuie completată cu microzonarea pentru a
asigura condiţii de reuşită deplină acestui domeniu.
Rolul fructelor în alimentaţia umana nu se rezumă doar la aportul
lor în calorii şi proteine. Putem spune ca sub acest aspect el este chiar
minor, deoarece proporţia este destul de mică faţă de aportul pe care îl au
fructele în alimentaţia umană sub aspectul vitaminelor, sărurilor minerale
etc.
Este necesar să se aibă în vedere faptul că organismul uman nu
are „depozite de vitamine” cum are spre exemplu pentru glucide:
consumul permanent de fructe proaspete este astăzi o necesitate
stringentă şi pentru faptul că alimentaţia zilnică este tot mai mult
tributară unor alimente prelucrate, care în cursul proceselor tehnologice
la care sunt supuse, pierd o bună parte sau în totalitate vitaminele pe care
le conţin. Fructele bogate în aminoacizi, cum sunt nucile, alunele, caisele
uscate etc., pot satisface alături de legume o bună parte din nevoile de
proteine de origine vegetală, substanţe care participă la construcţia şi
refacerea celulelor şi a ţesuturilor uzate ale organismului.
Fructele proaspete, uscate, precum şi preparatele din acestea,
constituie surse bogate în glucide, componentul de bază al raţiei
alimentare (50-60 % din valoarea calorică globală). Nucile, alunele,
migdalele reprezintă surse bogate în lipide vegetale, substanţele
calorigene esenţiale ce se vor a fi de 1/3 până la 1/2 din totalul raţiei. Cu
excepţia vitaminei D, fructele pot furniza toate celelalte vitamine
necesare organismului.
Studiile de nutriţie, aşa cum s-a subliniat anterior, considera că
pentru ţara noastră un consum anual de 85-95 kg fructe asigură în raţia
alimentară un aport vitaminic, de săruri, acizi şi alte substanţe în
proporţii bune spre foarte bune.
Din această cantitate, în care sunt incluse strugurii şi citricele, 62
kg urmează să o reprezinte fructele de climat temperat (autohtone).
În realizarea producţiei de fructe un rol însemnat, pe lângă
îmbunătăţirea permanentă a tehnologiei şi creşterea ponderii livezilor în
masiv, de tip intensiv, în detrimentul celor clasice, l-a avut înmulţirea
unui sortiment valoros, adecvat specificului fiecărei zone de cultură.
Din punct de vedere calitativ structura sortimentală s-a
îmbunătăţit ca urmare a rezultatelor cercetării, în conveerul speciilor o
pondere însemnată fiind deţinută de soiurile noi, autohtone, mai
productive şi bine adaptate condiţiilor pedoclimatice specifice bazinelor
pomicole consacrate.
CAPITOLUL II
BAZELE BIOLOGICE ALE PLANTELOR POMICOLE
Plantele lemnoase în general, din care fac parte pomii şi arbuştii
fructiferi specifici climatului temperat, posedă 6 organe distincte: trei
sunt părţi vegetative - rădăcinile, tulpinile, frunzele, iar alte trei
generative - florile, fructele, seminţele. Fiecare organ se deosebeşte ca
aspect morfologic, are o structură particulară şi îndeplineşte funcţii
fiziologice specifice, dar toate la un loc constituie organismul viu, unitar,
care, în cursul ciclului individual de viaţă, creşte şi fructifică.
Creşterea şi fructificarea depind în final de legăturile reciproce
com-plexe dintre multiplele procese fiziologice desfăşurate la nivelul
organelor, în dependenţă de însuşirile genetice ereditare şi de factorii
mediului exterior.
Condiţiile de mediu nefavorabile schimbă mersul unor procese
fiziolo-gice importante, ceea ce se reflectă în creşterea organelor şi în
fructificarea plantelor. De exemplu, lipsa de apă înrăutăţeşte creşterea
deoarece reduce fotosinteza, transportul substanţelor în plantă, etc.
Excesul de apă încetineşte, de asemenea, creşterea rădăcinilor, reduce
absorbţia etc. Toate acestea au efecte negative asupra producţiei de
fructe.
Rezultă că studiul în dinamică al organelor implică şi cunoaşterea
principalelor procese fiziologice, precum şi a rolului lor în creşterea şi
fructificarea pomilor şi arbuştilor.
Autorii diferitelor lucrări de pomicultură, în general
agrotehnicieni, s-au oprit în majoritatea cazurilor asupra morfologiei
pomilor şi numai tangenţial au abordat aspecte de structură şi de
fiziologie.

2.1. Clasificarea plantelor fructifere

Fructele se obţin de la specii de plante care au durată de viaţă


foarte variabilă şi anume de la 3 - 4 ani (căpşunul) la 60 ani şi chiar mai
mult (nucul, măslinul).
În aceleaşi condiţii ecologice, agrotehnica aplicată, vârsta
plantelor sau soiul influenţează foarte mult producţia, calităţile gustative,
mărimea, forma, culoarea şi structo-textura fructelor.
Pentru o prezentare cât mai clară a speciilor pomicole şi pentru a
permite tragerea unor concluzii privind cultura, capacitatea de păstrare şi
diversificarea produselor prin prelucrare industrială, se impune
clasificarea acestora având în vedere criterii de specificitate, diversitate,
răspândire geografică, denumire ştiinţifică sau populară.

Clasificarea botanică (sistematică, taxonomică)

Diversitatea plantelor pomicole este foarte mare, complexă şi


dificil de clasificat. Plantele pomicole din flora spontană se consideră că
aparţin la un număr de peste 2000 de specii încadrate la nivel mondial în
circa 100 genuri. Majoritatea din acestea se găsesc în zonele ecuatorială
şi subtropicală.
Din punct de vedere taxonomic, speciile fructifere de climat
temperat aparţin încrengăturii Angiospermae, subclasa Dicotiledoneae.
Denumirea ştiinţifică (binară) a speciilor pomicole conţine 2
nume, bazate de regulă pe rădăcină latină sau greacă; primul nume
reprezintă genul, iar cel de-al doilea specia în cadrul genului. De
exemplu, Malus domestica este numele mărului cultivat unde Malus
reprezintă genul (în latină înseamnă măr sau un lucru rău, greşit,
denumirea duală provine probabil din povestea biblică cu Eva şi mărul,
în Grădina Edenului), iar epitetul specific domestica este un adjectiv care
înseamnă „pe lângă casă”. La sfârşitul denumirii ştiinţifice se adaugă o
abreviaţie a numelui persoanei care a dat numele plantei. În cazul
mărului este vorba de Borkhausen şi deci denumirea completă a mărului
este: Malus domestica Borkh.
Fiecare plantă reprezintă un individ caracterizat prin anumite
însuşiri după care se poate recunoaşte. Pe baza asemănărilor şi a
deosebirilor dintre indivizi, plantele pot fi grupate în categorii sau unităţi
sistematice denumite taxoni. Aceştia se ierarhizează după gradul de
înrudire şi după importanţa caracterelor luate în considerare. Taxonul
biologic fundamental cu care se lucrează în sistematică este specia, care
reprezintă unitatea de bază în clasificarea organismelor vegetale şi
animale. Specia fiind o unitate sistematică prea largă pentru plantele
cultivate, a fost necesară introducerea unor infrataxoni: subspecia,
convarietatea, varietatea şi cultivarul.
Spre deosebire de speciile spontane care alcătuiesc baza fondului
biologie, speciile fructifere cultivate sunt rezultatul selecţiei artificiale.
Iniţial selecţia s-a făcut empiric, nesistematic, alegându-se şi înmulţindu-
se formele cu fructe mari şi gustoase. Această selecţie a condus la
obţinerea formelor domestice - cultivate - grupate sub denumirea de
soiuri.
Soiul (cultivarul) - reprezintă un grup de indivizi mai mare sau
mai mic care are o alcătuire genetică proprie, asemănare fenotipică,
specifică, adaptare la anumite condiţii pedoclimatice (cu o înmulţire
specifică) şi care răspunde economic la cerinţele factorului antropogen.
Numărul soiurilor de la plantele pomicole este foarte mare în prezent
(peste 10.000 de soiuri la măr, la păr peste 6.000, la prun peste 3.000, la
piersic peste 3.500 soiuri, etc.).
În cadrul speciilor, soiurile sunt notate ca varietate (variety)
sau cultivar: Malus domestica Borkh. „Golden Delicious” sau Malus
domestica Borkh. cv. Golden Delicious.
Mai există şi variaţii mugurale care se manifestă sub forma
unor variaţii uşoare ale soiurilor, cu importantă horticolă, datorate
mutaţiilor apărute la unele organe.
Pe teritoriul ţării noastre se găsesc aproape toate genurile
pomicole care au dat naştere la plantele cultivate în zona temperată
(tabelul 3.1). În cadrul florei spontane există foarte multe specii şi ele
constituie o bogăţie genetică deosebită.
Totalitatea soiurilor care se cultivă într-o zonă, regiune sau ţară
formează sortimentul zonei respective. Sortimentul se caracterizează
prin diversitate ca epocă de maturare a fructelor şi destinaţie a lor, dar
factorul care hotărăşte asupra valorii soiurilor dintr-o zonă dată,
respectiv cantitatea şi calitatea recoltei pe care o asigură, este clima,
factorul ecologic, în general.
Fiecare specie prezintă variabilitate genetică accentuată ceea ce
reprezintă mare avantaj pentru programele de ameliorare.
Un soi se menţine în cultură până în momentul când apare altul
mai bun, din punct de vedere al producţiei sau calităţii fructelor.
Modificarea sortimentelor este impusă şi de industria alimentară în plină
dezvoltare. Datorită faptului că multe fructe nu se pot păstra în stare
proaspătă tot anul, ele sunt transformate în produse alimentare: compot,
gem, suc, nectar, deshidratate, congelate etc. Pentru fiecare produs sunt
necesare soiuri cu însuşiri speciale, iar perfecţionarea maşinilor de
prelucrare impune, de asemenea, schimbarea soiurilor.
Clasificarea botanică interesează pentru stabilirea agrotehnicii
adecvate, având în vedere că plantele aparţinând aceleiaşi familii, gen,
specie, sunt în general atacate de aceleaşi boli şi dăunători şi au aceleaşi
cerinţe agrotehnice.
Clasificarea după habitus

Ţinând seama de aspectul general al plantelor, cu alte cuvinte de


habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în: pomi propriu-zişi;
arbustoizi; arbuşti; subarbuşti şi plante semiierboase perene.

Fig.3.1.2.
Arbustoizi
Fig.3.1.1. Pomi propriu-zişi
Pomii propriu-zişi (fig.3.1.1). Sunt plante lemnoase de vigoare
variabilă, adesea mare, cu un singur trunchi şi o coroană omogenă.
Înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m şi au o longevitate mare (de la 15
ani, până la 100 ani şi chiar mai mult, ca la castan). Se înmulţesc prin
seminţe (speciile sălbatice, portaltoii franc), prin altoire, iar câteva specii şi
prin drajoni. Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşiul, nucul,
prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce.
Arbustoizii (fig.3.1.2). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu
forma de tufă, constituită din 2-4 tulpini de grosimi şi înălţimi variabile care
iau naştere din zona coletului, formând coroane separate sau unice. Durata
vieţii este de circa 20-30 de ani, iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-
7 m. Se înmulţesc prin seminţe (mai rar) şi pe cale vegetativă prin drajoni,
butaşi şi marcote. Din această grupă fac parte: gutuiul, alunul, cornul,
moşmonu1, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina albă, Ziziphus
(ultimele două specii introduse recent în cultură ).

Fig.3.1.3. Arbuşti fructiferi


1- tufă compactă; 2 – tufă răsfrântă. Fig.3.1.4.
Semiarbuşti

Arbuştii (fig.3.1.3). Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu


înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini de grosimi mici (1-3
cm),
slab ramificate, ce apar din zona coletului, formând tufe compacte sau
răsfrânte (cu înălţimi de 1,0-1,5 m). Durata vieţii este redusă (10-15 ani).
Întrucât emit uşor rădăcini adventive, se înmulţesc vegetativ prin drajoni,
butaşi, marcote. Se pot înmulţi şi prin seminţe. Se cunosc următorii
arbuşti fructiferi: coacăzul, agrişul, socul, scoruşul negru (Aronia
melanocarpa), introdus recent în cultură.
Semiarbuştii (fig.3.1.4). Sunt plante semilemnoase, cu tulpini
care trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple, înalte de 1-3
m, subţiri (cu diametrul de circa 1 cm); în al doilea an rodesc pe
ramificaţiile dinspre vârfuri. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă,
însă plantele se regenerează prin drajoni, care asigură tufei o durată de
viată de 10-20 ani. Din această grupă face parte zmeurul şi murul.
Plantele fructifere semiierboase (fig.3.1.5). Fac trecerea dintre
plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate prin căpşun şi
frag. Căpşunul creşte sub formă de tufă cu înălţimea de 15-30 cm. Partea
subterană
este formată dintr-o tulpină scurtă
(rizom) şi rădăcini, iar
partea
est
aeriană e reprezentată de
ramificaţii bazale ale tulpinii -
lăstari
foarte scurţi (2-3 cm), frunze
lung
peţiolate stolon
, inflorescenţe şi i
târâtoare)
(tulpini . Frunzele se
Fig.3.1.5. Plante semiierboase
perene usucă anual, însă tulpinile trăiesc
6-8 ani.

Clasificarea pomicolă

Această clasificare are în vedere în primul rând caracteristicile


fructului, dar speciile înrudite din acest punct de vedere au şi
particularităţi biologice asemănătoare.
Ţinându-se seama de particularităţile biologice şi agrotehnice, de
structura anatomică şi de regimul termohidric al creşterii şi maturării
fructelor, speciile pomicole sunt clasificate în 6 grupe:
Grupa pomaceelor cuprinde speciile: măr, păr, gutui şi moşmon,
care fac parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae. Aceste specii
formează „fructe false”, rezultate din concreşterea ovarului cu
receptaculul florii. Fructul poartă denumirea de poamă.
Toate speciile din această grupă sunt bine adaptate climatului
tempe-rat. Repausul lor obligatoriu din timpul iernii este lung şi înfloresc
târziu primăvara, astfel încât scapă de brumele târzii de primăvară.
Majoritatea speciilor din această grupă sunt foarte rezistente la gerurile
din timpul iernii, în schimb temperaturile ridicate din vară le influenţează
negativ. În general sunt pretenţioase faţă de umiditate şi de fertilitatea
solului. Ca urmare, dau rezultate bune în regiunile răcoroase ale ţării, la
altitudini mai mari şi cu precipitaţii abundente. Soiurile cu coacere
timpurie a fructelor au cerinţe mai scăzute faţă de apă şi pot fi cultivate şi
în regiunile mai secetoase. Speciile de pomacee trăiesc în medie 80-90 de
ani, intră în perioada de rodire târziu, însă dau recoltate bogate.
Caracteristice pentru această grupă sunt şi ramurile de rod.
Acestea au mugurii roditori situaţi terminal, iar rezerva de muguri
vegetativi, este situată lateral şi în porţiunea bazală. La aceste specii, mai
ales la măr şi păr, în locul de prindere al fructelor pe ramurile de rod se
produce o acumulare de substanţe organice de rezervă, iar ţesuturile se
îngroaşă dând naştere unor formaţiuni numite burse. Pe acestea apar noi
ramuri de rod în acelaşi an. De asemenea, din mugurii vegetativi de la
bază apar ramificaţii noi. Datorită acestor particularităţi, ramurile
pomaceelor nu se degarnisesc. Dimpotrivă, în punctele de rodire se
creează condiţii bune pentru formarea florilor şi în anii următori.
Pomaceele sunt reprezentate în cultură prin foarte numeroase
soiuri care se înmulţesc prin altoire. Portaltoii folosiţi pentru aceste soiuri
se obţin din seminţe sau prin înmulţirea vegetativă (marcotaj, butăşire).
Grupa drupaceelor (sâmburoaselor) cuprinde speciile pomicole
care au fructul o drupă: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul,
corcoduşul, porumbarul, cornul. Acestea intră mai repede pe rod (sunt
mai precoce) şi trăiesc mai puţin decât pomaceele; unele ating 45-50 de
ani (cireşul), altele abia 15-20 de ani (caisul, piersicul).
Repausul hibernal al drupaceelor este scurt, ele înfloresc
timpuriu, iar florile lor sunt uşor distruse de brumele târzii de primăvară.
Drupaceele sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul
iernii, au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă
decât pomaceele. Datorită acestor caracteristici, cultura drupaceelor este
cantonată pe coline, în apropiere de câmpie, doar câteva specii urcă la
altitudini mai mari (unele soiuri de prun, cireşul, vişinul). Unele dintre
drupacee pot fi cultivate cu succes şi în câmpie.

Drupaceele au o creştere viguroasă, rapidă (mai ales în primii


ani), produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc foarte repede
(vegetaţia se depărtează de ramurile principale). Aceasta se datorează
faptului că ramurile de rod ale drupaceelor au muguri floriferi amplasaţi
lateral, iar cei vegetativi, care continua vegetaţia, sunt situaţi terminal. În
punctele de fructificare pe aceste ramuri se formează o cicatrice, un punct
mortificat, lipsit de vegetaţie. Punctele de creştere se deplasează an de an
către vârfuri.
Soiurile de drupacee existente în cultură sunt numeroase. Se
înmulţesc prin altoire pe portaltoi obţinuţi, în principal, prin înmulţire
generativă şi numai în mică măsură pe portaltoi vegetativi.
Grupa nuciferelor includ nucul, cu fructul drupă falsă, alunul şi
castanul comestibil cu fructul nuculă, respectiv nucă, apoi pecanul,
casiul, cocosul, fisticul, specii din familii diferite care formează fructe
uscate. Ele sunt în general pretenţioase faţă de căldură, unele dintre ele
trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nucul, castanul), altele au viaţa mai
scurtă şi încep să rodească mai devreme (migdalul).
Speciile pomicole nucifere sunt reprezentate în cultură de un
număr mai restrâns de soiuri. Datorită faptului că în trecut a fost utilizată
mai

46
ales înmulţirea prin seminţe, la nuc şi castan există multe tipuri şi
populaţii locale.
Grupa baciferelor include afinul, coacăzul, agrişul, zmeurul şi
căpşunul, specii cu fructe uşor perisabile (care se alterează uşor în timpul
transportului şi păstrării). Din punct de vedere morfologic, fructele
speciilor din această grupă sunt foarte variate: bace la afin, coacăz, bace
fa1se la agriş, po1idrupe la zmeur, mur şi po1iachene dispuse pe
receptaculul îngroşat, la căpşun.
Unele dintre bacifere sunt specii lemnoase, cum sunt arbuştii:
coacăzul, agrişu1. Zmeurul este un subarbust (semiarbust), iar căpşunii
fac trecerea dintre plantele ierboase şi cele lemnoase. Majoritatea
baciferelor au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini şi pot fi
utilizate în combaterea eroziunii solului. Ele trăiesc 10-15 ani şi încep să
rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această
grupă emit cu uşurinţă rădăcini ad-ventive, motiv pentru care se
înmulţesc prin marcotaj, butăşire, drajoni sau stoloni. Altoirea se
utilizează rar la aceste specii.
Pe lângă speciile de climat temperat pe care le-am prezentat
anterior, după condiţiile în care trăiesc, speciile fructifere de climat cald
pot fi grupate în specii subtropicale şi tropicale.
Grupa speciilor subtropicale (tab.3.2) cuprinde, printre altele,
smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite de plantele climatului
temperat, puţin răspândite la noi.
Această grupă include specii din climatul subtropical umed, sensibile la
ger, puţine dintre acestea reuşind şi la noi în ţară. Pentru cultura
lor sunt necesare intervenţii agrotehnice deosebite, iar importanţa
lor economică este redusă.

2.2.Morfologia, anatomia şi fiziologia pomilor şi arbuştilor


fructiferi

În raport cu gradul de dezvoltare şi particularităţile biologice, speciile


pomicole au habitus şi longevitate foarte variate. Astfel, există specii
pomicole arborescente, cu creştere viguroasă (castan comestibil, nuc) şi
moderată (măr, păr, prun, cireş, vişin, cais etc.), dar şi specii arbustive
(agriş, coacăz, afin) sau chiar plante semiierboase (căpşun).
Şi în ceea ce priveşte durata de viaţă a plantelor pomicole se
observă o variaţie foarte mare de la o specie la alta. Astfel, castanul şi
nucul pot depăşi 250-300 ani, mărul şi părul 40-100 ani, cireşul 30-60 ani,
piersicul 20 ani, coacăzul şi agrişul 15 ani, însă căpşunul numai 5-6 ani.
Aceste două aspecte (habitus şi longevitate) sunt condiţionate de
particularităţile biologice ale fiecărei specii, dar sunt influenţate de
condiţiile ecologice, de agrotehnică precum şi de interacţiunea acestor
factori
Planta pomicolă (pomul sau arbustul fructifer) reprezintă un
monosistem (biosistem pomicol). Pomul este un biosistem deschis, în
majoritatea cazurilor structurat din două subsisteme (portaltoi şi altoi),
care formează un cuplu funcţional elementar, armonios, dinamic, un
„automat biologic” autoreglabil.
Între cele două subsisteme se face un schimb permanent de
substanţă, energie şi informaţie cu mediul ambiant. În cazul pomilor
altoiţi subsistemul portaltoi este asimilat sistemului radicular, iar
subsistemul altoi, sistemului aerian (tulpina).
Porţiunea din imediata vecinătate cu solul, unde are loc trecerea
între rădăcină şi tulpină, este denumită colet. La plantele provenite din
sămânţă, cât şi la cele altoite pe portaltoi generativi, coletul este normal,
clasic, distinct. La cei obţinuţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni,
marcote, microînmulţire), precum şi la pomii altoiţi pe portaltoi
vegetativi, coletul nu se distinge şi este denumit colet convenţional.
În majoritatea cazurilor pomii cultivaţi sunt, de regulă, proveniţi
din concreşterea a doi parteneri diferiţi: portaltoiul şi altoiul; concreşterea
lor realizându-se în urma operaţiunii de altoire.

Rădăcina

În producţia pomicolă rădăcina are un rol important şi complex ca


şi
tulpina.
Dacă în decursul timpului, pomicultorii au acordat o mare atenţie
sistemului aerian şi mai puţin celui radicular, s-a datorat cunoştinţelor
limitate despre acest organ, dificil de investigat.
Cunoaşterea fenomenelor care se petrec în sol, la nivelul
rădăcinii, apare cu atât mai importantă cu cât o serie de factori vitali
pentru activitatea rădăcinii pot fi dirijaţi prin agrotehnică.

51
Tulpina

Tulpina reprezintă partea epigee a plantelor pomicole. Aceasta


poate avea origine embrionară, când provine din tulpiniţa embrionului şi
se întâlneşte la pomii înmulţiţi pe cale generativă, sau origine mugurală,
când provine dintr-un mugure şi se întâlneşte la pomii obţinuţi pe cale
vegetativă (marcotaj, butăşire, altoire, microînmulţire).
Partea aeriană a pomilor şi arbuştilor fructiferi are diferite forme.
Pomii au tulpina formată dintr-un trunchi şi coroană. Trunchiul face
legătura între rădăcină şi coroană şi prin vasele lui circulă substanţele
hrănitoare. Coroana este situată la partea superioară a trunchiului, care
este constituită din totalitatea ramurilor.
La plantele obţinute pe cale vegetativă, trunchiul este considerat
de la nivelul solului până la prima ramificaţie a tulpinii.
Arbuştii fructiferi au tulpina ramificată de la bază şi nu formează
un trunchi distinct.

Ramurile
Întregul ansamblu de ramificaţii ale tulpinii formează coroana
pomului. Structura coroanelor este naturală când se formează fără
intervenţia omului, în care caz au aspectul caracteristic speciei şi soiului:
piramidale, invers piramidale, globuloase, fusiforme etc.. La coroanele
naturale, elementele structurale nu sunt totdeauna bine diferenţiate.
În plantaţiile organizate de pomi şi arbuşti fructiferi, structurarea
coroanelor este dirijată, iar elementele componente - ramurile, deşi
identice ca structură internă, îndeplinesc roluri bine definite din punct de
vedere structural şi al producţiei de fructe, ceea ce a făcut necesară
clasificarea lor.
0 clasificare generală are, ca şi criteriu, ordinul de ramificare.
Considerând axul coroanei ordinului zero - el fiind axul principal al
pomului, prelungirea trunchiului - ramurile născute din el sunt de ordinul
întâi, cele apărute lateral pe acestea de ordinul doi, şi aşa mai departe,
ordinul trei, patru etc. 0 ramură oarecare, împreună cu toate prelungirile
sale axiale datorate creşterii anuale, îşi păstrează ordinul iniţial.
Identificarea ramurilor numai după ordinul de ramificare
satisfăcătoare pentru alte discipline, nu este suficientă pentru
pomicultură. Ca atare s-a recurs la o clasificare şi o nomenclatură
specifică ce ţine seama de funcţiile intrinsece ale ramurilor şi de rolul
constructiv în structura coroanelor.

Frunza

Dintre toate organele pomilor şi arbuştilor fructiferi, frunzele


controlează în cea mai mare măsură creşterea şi fructificarea. În frunze au
loc cele mai importante procese de transformare a substanţelor
anorganice în substanţe organice, se formează substanţele regulatoare ale
creşterii şi fructificării, au loc schimburile de gaze, este reglată
vehicularea apei etc.
În condiţiile asigurării în optim a celorlalţi factori de producţie,
recolta depinde de suprafaţa aparatului foliar al plantei şi de starea
sanitară a acestuia, iar la unitatea de suprafaţă de teren, cantitatea şi
calitatea recoltei este direct corelată cu suprafaţa foliară realizată pe
această unitate.

Floarea

Floarea este un organ anual generativ alcătuit dintr-un lăstar scurt


cu frunze modificate şi adaptate funcţiei de reproducere.
Floarea evoluează dintr-un mugure florifer care a suferit mai
multe
modificări. Floarea angiospermelor derivă din floarea gimnospermelor
primitive cu flori mari (teoria eunaţiei). O altă teorie (teoria pseudanţiei
sau a florii false) susţine originea în inflorescenţa gimnospermelor
evoluate. Deşi prima teorie este mai mult acceptată, cea a florii false
admite că angiospermele apetale
lemnoase.

2.3. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi

Longevitatea plantelor pomicole din climatul temperat, cât şi


delimi-tarea netă dintre anotimpuri în cursul anului, determină modificări
morfologice şi fiziologice ireversibile în ciclul ontogenetic (ciclul
individual de viaţă), cât şi schimbări cu caracter periodic, care se repetă
în fiecare an ca, de exemplu, starea de repaus şi starea de vegetaţie ş.a.,
constituind ciclul anual.
Este important să se facă deosebire între ciclul individual de viaţă
al pomilor obţinuţi din sămânţă şi cei altoiţi, deoarece primii trec printr-o
etapă de
dezvoltare calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi.
La pomii din seminţe se deosebesc net două etape: juvenilă şi
adultă, în timp ce pomii altoiţi numai etapa adultă.
Diversitatea speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi cultivaţi la noi,
fac ca longevitatea să fie foarte variată. Ea depinde în principal de factori
genetici, ecologici, de înmulţire şi agrotehnici.
Factorii genetici caracterizează durata de viaţă a fiecărei specii,
fiind de câţiva ani la căpşun, 15-20 de ani la arbuşti, 15-40 de ani la
sâmburoase, 30-60 de ani la sămânţoase şi 100 de ani sau mai mult la nuc
şi castan. Dar factorul genetic este pus în valoare, mai mult sau mai puţin
complet, funcţie de condiţiile ecologice. Dacă acestea concordă cu
cerinţele ereditare ale speciei, soiului, pomii ating longevitatea specifică
şi îşi valorifică integral potenţialul productiv. Cu cât abaterea condiţiilor
pedoclimatice este mai mare faţă de cerinţe, cu atât durata de viaţă şi
randamentul se reduc.
Tot de factorul genetic depinde şi gradul de adaptabilitate a
speciilor şi soiurilor faţă de condiţiile ambientale schimbate. Unele specii
posedă o plasticitate ecologică mare, ca de exemplu vişinul, gutuiul, în
timp ce altele au un cadru ecologic mai limitat - caisul, piersicul.
Longevitatea pomilor este modificată puternic de modul de
înmulţire, cât şi de portaltoi. Pomii înmulţiţi prin seminţe sau cei altoiţi
pe portaltoi din seminţe (portaltoi generativi), au o durată de viaţă mult
mai mare (aproape dublă) comparativ cu cei altoiţi pe portaltoi înmulţiţi
pe cale vegetativă. Dar chiar în cadrul aceluiaşi mod de înmulţire,
portaltoii generează diferenţe foarte mari ale duratei ciclului ontogenetic.
Un cireş altoit pe mahaleb are o durată de viaţă cu circa o treime
mai mică decât acelaşi soi altoit pe cireş sălbatic. Mărul Golden delicious
altoit pe tipul M 9 trăieşte circa 20 de ani, iar pe M 25 atinge 35-40 de
ani.
Factorii agrotehnici influenţează şi ei pregnant longevitatea,
printre cei mai importanţi numărându-se combaterea bolilor şi
dăunătorilor şi tăierea pomilor.
A B C
Fig.3.3.1 Schema diferenţierii calitative a ţesuturilor de-a lungul tulpinii:
A – pom obţinut din sămânţă; B – portaltoi generativ + soi;
C – portaltoi vegetativ + soi.

Rezultă, din cele expuse mai înainte, că indivizii cultivaţi pentru


fructe au un comportament foarte complex în decursul întregului lor ciclu
de viaţă, care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti
(coacăz, zmeur), până la peste 100 de ani la nuc şi castan. Indiferent de
durata lui, în ciclul individual de viaţă au fost delimitate, prin modificări
morfologice şi fiziologice, mai multe perioade de vârstă, a căror
cunoaştere este absolut indispensabilă pentru stabilirea tehnologiei
adecvate. Desigur că, în cazul speciilor cu durată scurtă de viaţă,
perioadele de vârstă se succed mai rapid, iar delimitările sunt mai
dificile, deşi, în esenţă, nu diferă de cele ale speciilor de mare
longevitate. În schimb, acestea din urmă îşi extind diversele perioade pe
durate mari, astfel că modificările sunt mai vizibile, mai uşor de studiat.
Rezultă că, între durata ciclului individual de viaţă şi durata fiecărei
perioade de vârstă, există o strânsă corelaţie.
Plantele pomicole se înmulţesc prin seminţe şi vegetativ. De
aceea este necesar să se facă deosebire între ciclul ontogenetic al pomilor
obţinuţi din sămânţă şi al celor altoiţi, deoarece prim ii trec printr-o etapă
de dezvoltare calitativă a ţesuturilor neîntâlnită la pomii altoiţi. Indiferent
de metoda de înmulţire plantele pomicole cresc şi se dezvoltă.
Creşterea este procesul formării de elemente noi în structura
organismului vegetal, datorită căruia sporesc dimensiunile şi masa lui.
Dezvoltarea este totalitatea schimbărilor morfologice, fiziologice
şi biochimice, care au loc în organism de la formarea ovulului şi până la
uscarea naturală a plantei. Creşterea şi dezvoltarea sunt strâns legate de
ereditate - proprietatea organismului de a păstra şi transmite prin
înmulţire urmaşilor caracterele sale şi de variabilitate - proprietatea
organismului de a căpăta noi calităţi sau a le pierde pe cele vechi.
Ciclul anual al plantelor pomicole

Schimbarea periodică, funcţie de anotimpuri a condiţiilor


favorabile şi nefavorabile, în ceea ce priveşte intensitatea proceselor
vitale ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, determină de-a lungul unui an
două stări fiziologice distincte: una de activitate fiziologică intensă -
perioada de vegetaţie - şi alta de viaţă latentă - perioada de repaus.
Împreună, cele două perioade constituie ciclul anual de viaţă care la
pomii din climatul temperat, caracterizaţi prin frunze caduce, a fost în
mod arbitrar încadrat între două desfrunziri succesive de toamnă,
deoarece căderea frunzelor este o formă de manifestare vizibilă a
repausului.
Procesele biologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat
temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale
anului după un ritm caracteristic, rezultat din adaptarea lor la
periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii încep viaţa intensă,
înfloresc peste vară, cresc lăstari şi fructe; toamna fructele se coc şi
frunzele cad astfel ca până primăvara următoare, când ciclul reîncepe,
pomii sunt în repaus, purtând pe ramurile lor numai mugurii. Faptul că
frunzele mărului şi prunului cultivaţi la tropice cad la venirea toamnei ca
pe meleagurile noastre, deşi acolo nu survin temperaturi scăzute, denotă
că ritmul biologic, cu intensităţi diferite în cadrul ciclului anual, este
ereditar. Schimbările morfologice şi fiziologice, care se succed în fiecare
an într-o ordine imuabilă, se derulează, însă, mai devreme sau mai târziu,
în strânsă corelaţie cu condiţiile climatice concrete ale anului. Aceste
schimbări, denumite faze fenologice (prescurtat, fenofaze) sunt de mare
importanţă pentru intervenţiile tehnologice, a căror eficacitate este strâns
legată de momentul (fenofaza) aplicării. Fenofazele care aparţin unei
recolte, de la formarea mugurilor până la fructele mature, se extind pe
două perioade de vegetaţie activă, împreună cu perioada de repaus care
le separă. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor,
care rămân în repaus pe durata iernii; în sezonul activ următor pornesc în
creştere şi înfloresc, apoi leagă fructe care ajung la maturitate şi se
recoltează. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară
concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei ulterioare, ceea ce conduce
la corelaţii foarte complexe. Formarea mugurilor de rod pentru anul
următor, de exemplu, este în strânsă dependenţă de cantitatea de fructe
existentă pe pom.

În sfârşit, mai trebuie subliniat că organele vegetative ale pomilor


trec prin fenofaze specifice, diferite de ale organelor de rod şi că între
cele două categorii există, de asemenea, corelaţii strânse. 0 mare
încărcătură de fructe, de exemplu, diminuează creşteri1e lăstarilor din
anul respectiv.
Rezultă că perioada de vegetaţie activă din ciclul anual diferă de
cea de repaus atât prin intensitatea fenomenelor fiziologice, cât şi prin
complexitatea ei.
Ţinând seama de faptul că în ciclul anual de dezvoltare pomii trec
printr-o serie de fenomene periodice, care se repetă de la un an la altul,
Şitt împarte acest ciclu în patru perioade:
perioada repausului relativ care începe toamna după ce
temperatura scade la 0 0C şi se prelungeşte până în primăvară, când
temperatura urcă la peste 0 0C (0-5 0C);
perioada de trecere de la repaus la starea de vegetaţie, care
durează de la începutul umflării mugurilor şi până la dezmugurire;
perioada de vegetaţie, care este cuprinsă între dezmugurire şi
căderea
frunzelor;
perioada de trecere de la starea de vegetaţie la cea de repaus
relativ, care ţine de la începutul căderii frunzelor şi până la instalarea
iernii.
Durata acestor perioade depinde de condiţiile climatice, specie şi
soi, portaltoi, vârsta şi starea pomilor, expoziţie, natura solului şi
sistemele de întreţinere.
În perioada repausului relativ, manifestările privind activitatea
vitală a pomilor nu sunt vizibile, cu toate acestea în plantă au loc
schimbări anatomice, procese biochimice şi fiziologice, legate de
rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute şi condiţiile de iernare.
Desfăşurarea în timp a fenofazelor organelor vegetative şi a celor
generative conduc la împărţirea acestora în: fenofaze iniţiale şi fenofaze
finale. Între fenofazele iniţiale şi cele finale se interpune perioada (starea)
de repaus a plantelor pomicole.
Cunoaşterea corelaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive,
precum şi a celor dintre organele de rod şi cele vegetative are importanţă
practică deoarece permite dirijarea creşterii şi rodirii în vederea obţinerii
unor recolte mari şi de calitate superioară.
2.4 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

Materialul săditor pomicol necesar extinderii şi modernizării


pomiculturii trebuie să fie de înaltă valoare biologică, sănătos, inclusiv
liber de boli virotice, garantat din punct de vedere al autenticităţii
soiurilor cât şi portaltoilor şi să aibă dimensiunile STAS pentru vârsta
respectivă. Aceste deziderate nu pot fi realizare decât în unităţi
specializate denumite pepiniere pomicole. Pepiniera este deci o unitate
economică specializată în producerea şi comercializarea materialului
săditor pomicol.

Organizarea pepinierei pomicole

Pepinierele ocupă în general suprafeţe mici de teren. Dacă sunt


folosite intensiv, de pe ele se produce cantităţi mari de material săditor,
activitatea fiind foarte profitabilă.
Terenul pe care se amplasează pepinierele trebuie să corespundă
la cel mai înalt nivel cerinţelor de creştere ale pomilor. La alegerea
acestuia se va ţine seama de condiţiile climatice, natura şi fertilitatea
solului, de relief şi expoziţie, de posibilităţile de irigare, de existenţa unor
căi de comunicaţie accesibile şi de posibilitatea asigurării forţei de
muncă. Dintre condiţiile climatice mai importante sunt temperatura
medie anuală şi precipitaţiile.
Temperatura medie anuală trebuie să fie de minimum 8,5 C,
cu valori medii de 17-20 C în perioada de vegetaţie (aprilie-octombrie),
cu temperaturi minime absolute care să nu coboare sub -26 C şi să nu
survină brusc după intervale cu temperaturi ridicate. Sub această limită
are loc degerarea materialului săditor, mai ales la speciile pretenţioase
faţă de căldură (piersic, migdal, cais, cireş, nuc).
Vor fi evitate zonele cu îngheţuri şi brume târzii de primăvară sau
timpurii de toamnă, zone în care vegetaţia începe târziu primăvara şi se
prelungeşte în toamnă, pomii nematurându-se suficient pentru a putea
rezista peste iarnă. Aceste condiţii sunt necesare deoarece pomii sunt
tineri şi au cerinţe mai mari faţă de temperatură.
Precipitaţiile trebuie să fie de cel puţin 550-600 mm anual,
repartizate cât mai uniform în cursul perioadei de vegetaţie. În zonele cu
precipitaţii de peste 800 mm higroscopicitatea ridicată a aerului
favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice. Pentru controlul lor sunt
necesare multe tratamente fitosanitare care ridică preţul de cost al
materialului săditor.
Este obligatoriu ca pepiniera să fie prevăzută cu posibilităţi de
irigare, chiar dacă suma precipitaţiilor asigură creşterea normală a
pomilor deoarece perioadele de secetă pot produce mari pagube.
Asigurarea unui adăpost natural este, de asemenea o condiţie de bază la
alegerea locului pentru pepinieră. Neasigurând această condiţie, vânturile
de primăvară şi vară provoacă deshidratarea vârfurilor lăstarilor,
dezbinarea altoilor de la punctul de altoire. Iarna, vânturile spulberă
zăpada şi predispun la îngheţ mugurii altoi sau spulberă stratul de sol de
pe sâmburii din şcoala de puieţi. În lipsa unor adăposturi naturale se
recomandă plantarea de perdele de protecţie corespunzător dimensionate,
perpendicular pe direcţia vânturilor dominante.
Trebuie, de asemenea, evitate zonele bântuite de grindină,
deoarece acestea provoacă pagube mari prin ruperea şi sfâşierea
lăstarilor, produc răni pe scoarţa pomilor, uneori compromiţând întreaga
cantitate de material săditor.
Natura şi fertilitatea solului. Cele mai bune rezultate se obţin pe
soluri uşoare, permeabile, drenate, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase,
fertile (cu 2 - 3 % humus), structurate, permeabile pentru apă şi aer, cu
pânza de apă freatică la peste 1,5 m adâncime.
Terenul trebuie să fie plan sau cu pantă uşoară, până la 6 %,
având în vedere faptul că în pepinieră solul se mobilizează des atât la
suprafaţă cât şi în profunzime, iar pe terenurile cu o înclinare mai mare
apare fenomenul de eroziune. Expoziţiile sudice, sud-estice şi sud-
vestice, însorite, permit o asimilaţie clorofiliană intensă şi asigură mai
multă căldură.
Nu în ultimul rând, pepinierele trebuie amplasate în zone
pomicole cu tradiţie pentru recrutarea de muncitori cu oarecare calificare
şi pasiune pentru această frumoasă meserie.
Sectoarele pepinierei pomicole

Indiferent de mărime sau forma de proprietate, pentru a obţine


material săditor pomicol de calitate, o pepinieră trebuie să deţină
următoarele sectoare:
Sectorul de plante mamă elită sau certificate. Este cel mai
important sector din punct de vedere al menţinerii valorii biologice a
materialului săditor. Aici are loc multiplicarea pe cale generativă sau
vegetativă a indivizilor elită. În funcţie de modul de multiplicare şi de
destinaţia materialului obţinut, acest sector cuprinde următoarele
subsectoare:
plantaţii mamă de seminceri (plantaţii din specii şi soiuri
omologate, certificate de către aprobatorul de stat şi specialistul virolog),
de la care se recoltează fructele necesare extragerii sâmburilor şi
seminţelor pentru obţinerea puieţilor portaltoi (generativi).
plantaţii producătoare de lăstari şi ramuri. În acest subsector
se obţin lăstari şi ramuri din clone valoroase, libere de principalele boli
virotice, din soiurile zonate, certificate de către aprobatorul de stat ce
urmează să fie înmulţite pe cale vegetativă. În funcţie de metoda de
înmulţire, plantaţiile producătoare de lăstari şi ramuri pot fi de două
feluri:
plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru altoire;
plantaţii elită producătoare de lăstari şi ramuri pentru butăşire.
marcotiera - care cuprinde plante mamă autentice şi libere de
viroze din care se recoltează marcote de măr, gutui, cireş, vişin etc.
pentru înfiinţarea marcotierelor obişnuite.
plantaţii de arbuşti din care se recoltează butaşi (coacăz, afin),
sau marcote (agriş) pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini
proprii.
drajoniera de la care se recoltează drajoni (zmeur) pentru
înfiinţarea drajonierelor de producţie.
stolonierele elită - plantaţii mamă de căpşun pentru producerea
de stoloni din categorii biologice superioare.
Sectorul de înmulţire a portaltoilor sau de obţinere a
materialului săditor pe rădăcini proprii care cuprinde:
261
şcoala de puieţi - în care se seamănă sâmburii şi seminţele
speciilor pomicole în vederea obţinerii puieţilor portaltoi;
solariile în care se obţin puieţi prin semănat în ghivece sau
cuburi
nutritive;
şcoala de butaşi - în care se înrădăcinează butaşii de măr
(unele tipuri), gutui, alun, coacăz şi alte specii care emit rădăcini
adventive din tulpină. Dacă soiurile sunt valoroase, autentice şi
sănătoase, în şcoala de butaşi se poate obţine şi material săditor pe
rădăcini proprii ce poate fi livrat pentru înfiinţarea de plantaţii;
sere sau solarii cu platforme pentru înmulţirea prin butaşi de
lăstari cu ceaţă artificială.
3. Sectorul pentru obţinerea pomilor altoiţi (şcoala de pomi).
Acest sector cuprinde două sau trei câmpuri:
câmpul I sau câmpul de plantare şi altoire. În acest câmp se
plantează puieţii, macotele sau butaşii înrădăcinaţi şi unde se face
altoirea acestora cu mugure latent (dormind);
câmpul II în care are loc creşterea lăstarilor altoi în primul an.
El provine de obicei din câmpul I al anului anterior sau se înfiinţează cu
pomi altoiţi la masă;
câmpul III, utilizat pentru nuc, la care altoii nu ating
dimensiunile
STAS într-un singur an. În acest câmp se mai află pomii altoiţi cu
intermediar, care necesită doi ani de la altoire pentru a fi obţinuţi, precum
şi pomii care nu au fost livraţi ca vargă din câmpul II şi unde se
proiectează primele ramuri de schelet ale coroanei.
4. Sectorul de obţinere a pomilor şi arbuştilor pe rădăcini
proprii, fără altoire. Se foloseşte pentru fortificarea timp de 1-2 ani a
materialului săditor obţinut pe cale vegetativă prin butaşi, marcote,
drajoni etc. şi care nu au dimensiunile STAS pentru a fi livrate.
Sectorul construcţiilor tehnologice. Cuprinde:
laboratorul pentru micropropagare in vitro care constă
dintr-o
încăpere echipată cu hote laminare cu aer steril, unde se execută
operaţiunile de prelevare a explantelor din vârfurile de creştere ale
plantelor ce se înmulţesc, o cameră de creştere cu temperatură constantă
de 24 - 25 C şi cu lumină artificială, la intensitatea de 3000 - 4000 lucşi
în care sunt trecute vasele cu explante pentru multiplicare, creştere şi
înrădăcinare şi o cameră de aclimatizare cu posibilităţi de reglare a
temperaturii şi luminii pentru aclimatizarea plantelor înrădăcinate.
solariile care se folosesc pentru producerea puieţilor la
ghivece, în cazul unor cantităţi reduse de sâmburi şi seminţe, în cazul
unor specii (păr, cireş, vişin) care dau rezultate mai bune la prindere pe
lemn tânăr (de un an), sau pentru scurtarea timpului de producere a
materialului săditor (prin eliminarea şcolii de puieţi) sau pentru obţinerea
puieţilor hibrizi.
platformele tehnologice - cu substrat încălzit la bază, reţea de
plasă contra grindinii şi un sistem fin de pulverizare a apei. Se foloseşte
pentru înrădăcinarea butaşilor verzi sau pentru calusarea unor butaşi
lemnificaţi la plantele pomicole şi dendrologice cu înrădăcinare mai
greoaie;
spaţii pentru păstrarea materialului biologic (seminţe,
sâmburi, butaşi, marcote, ramuri altoi): magazii, beciuri, subsoluri,
depozite frigorifice.
hale pentru altoirea la masă cu condiţii de umiditate şi căldură
controlate.
construcţii auxiliare : sediul pepinierei, dormitoare, cantină,
atelier mecanic etc.; hale în care se face clasarea materialului, legarea în
pachete,
fasonarea şi altoirea la masă; şoproane şi magazii pentru depozitarea
materialelor necesare amestecurilor de pământ (nisip, turbă, mraniţă), a
îngrăşămintelor, a pesticidelor etc.; spaţii pentru prezentarea şi
desfacerea materialului săditor.
Sectorul mecanic. Acesta cuprinde atelierele de reparaţii,
maşinile şi uneltele necesare pepinierei, mijloacele mecanice de
transport, şoproane pentru stocarea maşinilor şi tractoarelor etc.
2.5. Bazele biologice ale înmulţirii sexuate (generative)

Reproducerea sexuată are la bază fenomenul de contopire a unui


gamet mascul cu un gamet femel. Individul nou format posedă
posibilităţile ereditare ale ambilor parteneri.
Reproducerea sexuată (înmulţirea prin seminţe) se utilizează în
pomicultură pe scară largă în scopul:
obţinerii puieţilor portaltoi;
înmulţirii unor soiuri autogame care îşi reproduc prin seminţe
caracteristicile specifice şi care se cultivă pe rădăcini proprii;
obţinerii de soiuri noi prin hibridare sexuată dirijată.
Plantele pomicole sunt în marea lor majoritate alogame şi ca
urmare, descendenţii obţinuţi din seminţe au un grad mare de
variabilitate. Această variabilitate nu se transmite şi pomilor altoiţi
deoarece soiul, fiind matur stadial, este puţin influenţat de portaltoiul
tânăr stadial. Portaltoii se înmulţesc pe această cale datorită faptului că
prezintă următoarele avantaje:
necesită o tehnologie simplă;
prezintă coeficient mare de multiplicare (un pom produce mii
sau zeci de mii de seminţe);
rata de transmitere a bolilor virotice este mai mică ;
descendenţii sunt tineri stadial putându-se astfel adapta la
diferite condiţii climatice şi edafice.
Dezavantajele portaltoilor generativi (obţinuţi din seminţe) sunt
următoarele:
imprimă pomilor vigoare mare şi tardivitate la intrarea pe rod;
variabilitatea mare genotipică şi fenotipică a puieţilor.
Sunt cazuri în care fructele conţin numai tegumentele seminale
răsucite şi goale, fără embrion sau cu embrion slab dezvoltat (cireş, vişin,
prun, piersic - soiuri timpurii). Prezenţa acestor fenomene reduce
considerabil germinaţia şi ele trebuie avute în vedere la alegerea
semincerilor pomicoli.
Acest fenomen poate fi datorat unor cauze ca:
partenocarpia sau dezvoltarea seminţelor fără fecundare;
avortarea embrionului sau moartea acestuia în timpul
dezvoltării;
incapacitatea embrionului de a acumula rezerve nutritive
suficiente;
atacul unor boli sau dăunători.
Procesul de reproducere la plantele pomicole este complex şi
ciclic. Pot produce fructe şi seminţe numai pomii maturi, care şi-au
încheiat perioada de creştere. După intrarea în perioada de început a
rodirii, anual mugurii floriferi parcurg mai multe fenofaze: inducţia
florală, diferenţierea mugurilor florali, înfloritul, polenizarea şi legatul
fructelor, creşterea şi dezvoltarea fructelor, maturarea fructelor şi
seminţelor. Polenizarea şi fecundarea sunt procesele dominante în
formarea zigotului din care apar noi indivizi.
După provenienţa polenului care ajunge pe stigmat şi se
contopeşte cu ovula din sacul embrionar al florii, plantele pomicole pot fi
autogame (la care polenul provine de la acelaşi soi) şi alogame (la care
polenul provine de la alte soiuri). În pomicultură, autopolenizarea şi
autogamia sunt întâlnite în mai mică măsură (cais, piersic, vişin etc.). Ele
se utilizează curent în lucrările de genetică şi ameliorare (Botu,I.,1978).
Atât la autofecundare cât şi la alogamie are loc dubla fecundare, una
care generează zigotul şi alta, endospermul (care are rolul de a asigura
substanţele nutritive necesare dezvoltării embrionului până la stadiul în
care acesta este capabil ca prin sinteză, să-şi asigure substanţele nutritive
necesare evoluţiei
Bazele biologice ale înmulţirii vegetative (asexuate)

Înmulţirea vegetativă (asexuată) a plantelor se realizează prin


organele lor vegetative: tulpini, drajoni, rizomi, stoloni, muguri, frunze,
ţesuturi, meristeme sau chiar celule.
Această metodă de înmulţire se bazează pe capacitatea oricărei
celule, pusă în anumite condiţii, de a regenera toate organele lipsă şi de a
forma un nou individ capabil de viaţă independentă, deoarece fiecare
celulă a plantei de origine (plantă donor) conţine informaţia
genetică necesară să regenereze în întregime planta mamă. Proprietatea
celulelor vegetative vii de a conţine toată informaţia genetică necesară
regenerării complete a unui organism identic cu planta donor, precum şi
capacitatea de a transforma această proprietate în realitate se numeşte
totipotenţă (omnipotenţă).
Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul este un mod de înmulţire vegetativă prin care una sau


mai multe ramuri sau lăstari nedetaşaţi de planta mamă, dar acoperiţi cu
pământ reavăn sau alte materiale pe o anumită porţiune, emit rădăcini
adventive.
Înmulţirea prin butaşi

Înmulţirea plantelor prin butaşi este o metodă de înmulţire


vegetativă şi se bazează pe faptul că fiecare celulă vie ce provine dintr-o
plantă posedă întregul cod genetic necesar regenerării întregului
organism.
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII
MATERIALULUI SĂDITOR LA SPECIILE
POMICOLE
Mărul, părul, gutuiul

Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia


care beneficiază de cei mai mulţi portaltoi, de la cei cu vigoare
foarte slabă, până la cei de vigoare mare şi foarte mare. Metodele de
obţinere a portaltoilor generativi şi vegetativi au fost prezentate în
capitolele anterioare.
Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă,
cu excepţia soiurilor Goldenspur, Mutsu, Red Melba şi Starkrimson, care
prezintă un material neuniform.
Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea
vergii, fapt care uşurează proiectarea coroanei din câmpul II. Soiurile
prezentate mai sus dau lăstari anticipaţi puţini sau deloc, iar soiurile
Idared şi Wagener premiat formează lăstari anticipaţi scurţi.
Producerea portaltoilor la păr este asemănătoare cu a celor de
măr, cu menţiunea că portaltoii generativi cresc mai încet şi sunt atacaţi
puternic de Diplocarpon sorauieri, fapt ce necesită tratamente
săptămânale cu fungicide.
Puieţii de păr sunt mai sensibili la lipsa de umiditate din lunile
iulie-august şi nu-şi mai reiau creşterea în luna septembrie deoarece
formează mugure terminal, fapt ce impune irigarea în lunile de vară.
În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii
generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe
lemn nou dă rezultate mai bune iar pomii au un sistem radicular
ramificat.
Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este caracteristică
pentru păr, datorită unor soiuri care nu au compatibilitate cu gutuiul
folosit ca portaltoi.
Dintre soiurile lipsite de compatibilitate cu gutuiul amintim
Untoasă Bosc, Untoasă Clairgeau, Timpurie de Trevoux, Dr. Jules
Guyot, Williams şi Williams roşu, Favorita lui Clapp, Untoasă Giffard,
Abatele Fetel, Conference etc. (Branişte N. şi Parnia P.,1986).
Ca intermediari se folosesc soiurile de păr Curé, Untoasă Hardy şi
unele soiuri autohtone ca: Sântilieşti, Alămâişi Harbuzeşti.
De regulă intermediarul influenţează atât soiul cât şi portaltoiul,
direct proporţional cu lungimea sa. Important este ca acesta să aibă
compatibilitate atât cu soiul cât şi cu portaltoiul. Deoarece în cele mai
multe cazuri nu se doreşte ca intermediarul să nu influenţeze soiul, mai
ales sub aspectul vigorii de creştere, acesta se reduce la o porţiune cât
mai mică.
Producerea pomilor altoiţi cu intermediar este identică celei de
producere în general, cu deosebirea în în primul an se altoieşte
intermediarul iar în anul următor, în partea opusă, la distanţe variabile de
prima altoire, pe intermediar se altoieşte soiul. Pentru a scurta timpul de
producere de la 3 la 2 ani, în cazul când nu se doreşte ca intermediarul să
influenţeze sesizabil soiul şi portaltoiul, se foloseşte metoda altoirii duble
cu scutişor, când înainte de a introduce soiul constituit dintr-un mugure,
se introduce un scutişor ce se scoate de pe ramura ce serveşte ca
intermediar.
Creşterea soiurilor de păr în pepinieră este dreaptă, cu excepţia
soiurilor Untoasă Bosc şi Curé, care cresc şerpuit, necesitând tutorarea.
Unele soiuri ca Olivier de Serres şi Passe Crassane ating înălţimi mici în
pepinieră, altele, precum Untoasă de Geoagiu, Aromată de Bistriţa,
Napoca, Untoasă Bosc, Napoca, au o creştere neunifărmă în pepinieră.
Altoii de un an la păr au de regulă muguri proeminenţi care pot fi
uşor rupţi cu ocazia manipulărilor la scos, clasare, transport şi plantare.
De aceea, deşi majoritatea soiurilor nu emit decât lăstari anticipaţi scurţi
(Untoasă Hardy) sau numai la bază (Untoasă Bosc, Untoasă de Geoagiu),
aceştia se păstrează pentru a putea proiecta coroana.
Gutuiul are o tehnologie asemănătoare cu mărul, este pretenţios la
umiditate, rezistent la boli şi dăunători, altoii cresc viguros în câmpul II,
fără lăstari anticipaţi sau cu anticipaţi puţini spre bază.

Prunul
Producerea portaltoilor de prun se face încă în marea lor
majoritate pe cale generativă. La alegerea portaltoilor trebuie avut în
vedere faptul că unele soiuri (Tuleu gras şi descendenţele hibride ale
acestuia) manifestă fenomene de incompatibilitate cu corcoduşul. Pentru
aceste soiuri se vor folosi portaltoii de prun franc de la care se obţin
portaltoi uniformi, de vigoare mai mică faţă de corcoduş şi cu
compatibilitate bună.
Portaltoii vegetativi omologaţi (corcoduş 163 şi Oteşani 11) se
înmulţesc prin butaşi lemnificaţi pe platforme tehnologice special
amenajate, cu folosirea stimulatorilor de înrădăcinare.
Producerea ramurilor altoi se face după tehnologia obişnuită, cu
precizarea că sunt necesare ciupiri în verde la pomii din plantaţia mamă
pentru a produce ramificarea şi, ca urmare o cantitate mare de ramuri
altoi de calitate, fără lăstari anticipaţi sau spini.
La plantarea în câmpul I al puieţilor de corcoduş care depăşesc
grosimea de 8-10 mm în diametru, se aplică scurtarea la 2-3 muguri,
pentru a practica altoirea pe lemn tânăr.
Creşterea soiurilor de prun în pepinieră este în general destul de
viguroasă, altoii de un an putând depăşi înălţimea de 1,8-2 m.
Soiurile Anna Späth şi Vânăt de Italia nu emit lăstari anticipaţi pe
vargă. Altele, ca tuleu gras şi cele care au în zestrea ereditară soiul Tuleu
gras prezintă lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii şi chiar ghimpi.
Soiurile de prun având muguri stipelari, se manipulează uşor
deoarece în caz de rupere a mugurelui principal apar noi lăstari din
mugurii stipelari.

În cursul lunii iulie, pe frunzele de prun apar distinct simptomele


de plum pox, care fiind boală virotică de carantină, necesită marcarea,
scoaterea şi arderea pomilor.
Cireşul şi vişinul

Pentru cireş se folosesc portaltoi generativi în proporţie de circa


80 %. Se folosesc sâmburi de cireş franc din soiurile Pietroase negre,
Pietroase Dönissen, iar pentru vişin soiuri autohtone cu coacere târzie.
Pentru ambele specii se folosesc sâmburi de mahaleb pentru obţinerea,
după altoire a pomilor destinaţi pentru plantare în zonele cu precipitaţii
anuale sub 500 mm.
Înainte de semănat, sâmburii se tratează prin îmbăierea în soluţie
de sare de bucătărie în concentraţie de 2 - 4 %, pentru înlăturarea
sâmburilor seci, în special a celor atacate de Rhynchytes sp. a cărei larvă
se dezvoltă în sâmbure şi consumă tot conţinutul acestuia.
În şcolile de puieţi, cireşul şi vişinul este atacat puternic de
ciuperca Coccomyces hiemalis, mai ales în zonele umede şi în anii
ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide.
Portaltoii vegetativi omologaţi (IP-C.1., C-12, VV-1) se
înmulţesc prin marcotaj orizontal.
La producerea ramurilor altoi, la cireş se vor face ciupiri în verde
pentru a preîntâmpina obţinerea de ramuri altoi prea groase.
Cireşul creşte viguros în pepinieră, depăşind la majoritatea
soiurilor 1,8 m.Având mugurii proeminenţi, aceştia se rup uşor la
manipulare, astfel că în livadă nu se poate proiecta coroana sau se
proiectează greu.
Soiurile Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger, Van, Bing, formează
lăstari anticipaţi numai la bază, soiurile Rubin, Jubileu, Roşii de Bistriţa
şi Germersdorf emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de 1 m de la bază şi rar
se întâlnesc soiuri care să formeze lăstari anticipaţi pe toată varga
(Timpurii de Bistriţa).
Altoii de vişin ating înălţimi mai mici, dar la majoritatea soiurilor
apar lăstari anticipaţi şi se poate proiecta uşor coroana în câmpul II al
pepinierei.
Dintre soiurile cu creştere mai slabă în pepinieră amintim Meteor,
Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Timpurii de Piteşti, care au o vigoare de
creştere relativ slabă şi în livadă.
Soiurile Mocăneşti 16, Crişana şi Nana au creştere mijlocie în
pepinieră, vigoare care sporeşte în livadă.
În general, soiurile de vişin sunt mai rezistente la Coccomyces
hiemalis decât cele de cireş.
Caisul, piersicul, migdalul
În România producerea portaltoilor la aceste specii se face în
exclusivitate pe cale generativă. Având sâmburi mari, cu rezerve mari în
cotiledoane, aceştia răsar şi cresc relativ uşor, obţinându-se chiar puieţi
supradimensionaţi în şcolile de puieţi. Sunt speciile la care se poate
înfiinţa câmpul I prin însămânţare directă.
Caisul şi piersicul se pot altoi şi pe corcoduş pentru înfiinţarea
plantaţiilor pe terenuri grele, cu conţinut ridicat în argilă.Pentru obţinerea
de puieţi corespunzători, în şcolile de puieţi se adoptă desimi mai mari
(rărit la 1-2 cm). Ramurile altoi se obţin ca la celelalte specii sâmburoase,
impunându-se la cais şi piersic ciupiri în verde pentru ramificare şi
obţinere de ramuri altoi care să nu depăşească dimensiunile cerute pentru
altoire. Fiind specii precoce, se impune tăierea tuturor ramurilor la 2
muguri şi înlăturarea eventualelor flori care apar, al căror polen este
vector pentru transmiterea bolilor virotice.
În câmpurile de formare fertilizarea trebuie făcută cu multă grijă
pentru ca puieţii să nu se îngroaşe exagerat până la altoire. Altoirea
acestor specii se face la începutul perioadei de altoire iar după prindere (2
săptămâni) se sistează irigatul pentru a nu stimula pornirea mugurilor
altoi în vegetaţie.
Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă,
indiferent de portaltoi, pe primul loc situându-se caisul, apoi piersicul.
Piersicul, migdalul şi chiar caisul emit un număr mare de lăstari
anticipaţi, încât proiectarea coroanei la toate soiurile acestor specii este
obligatorie în câmpul II în luna iulie.
Soiurile de piersic altoite pe portaltoi franc prezintă
compatibilitate foarte bună. La altoirea pe corcoduş, o serie de soiuri
(Babygold, Springold) manifestă din pepinieră fenomene de
incompatibilitate care nu este însă totală şi permite convieţuirea în livadă.
Unele soiuri de cais (Sirena, Cea mai bună de Ungaria) altoire pe
corcoduş cresc foarte bine în câmpul II. Soiurile Litoral şi Mamaia
prezintă sensibilitate la pătarea clorotică, respectiv uscarea vârfurilor
lăstarilor, considerate simptome de compatibilitate slabă cu corcoduşul.

Nucul, castanul, alunul

Pentru nuc şi castan producerea portaltoilor se face numai pe cale


generativă, uneori pe această cale obţinându-se şi pomi pe rădăcini
proprii, însă aceştia sunt heterogeni, de vigoare mare, care intră pe rod
târziu (în cazul nucului în anul 12-14 după plantare), cu producţii mici.
Posibilitatea de a obţine descendenţi cu aceleaşi caracteristici sau
superioare soiului sau genotipului folosit sunt reduse, de circa 5 % (Blaja
D., 1964).
Obţinerea pomilor direct din sămânţă la nuc necesită numai
înmulţirea soiurilor valoroase, selecţionate după următoarele criterii:
rezistenţă sporită la ger, boli şi dăunători, în special la bacterioză şi
antracnoză;
înflorire târzie, după trecerea pericolului brumelor târzii de
primăvară;
simultaneitatea înfloririi florilor femeieşti cu cele bărbăteşti pe
acelaşi pom (homogamie);
epoca de coacere timpurie;
fructe mari sau mijlocii (60-100 bucăţi/kg), cu endocarp relativ
subţire (1,5 mm), sudură carpelară bună, iar miezul să reprezinte cel
puţin 46 % din greutatea totală a fructului.
Portaltoii celor două specii se produc în şcolile de puieţi deoarece
au creştere înceată. Răsar bine însă necesită tratamente cu fungicide
contra bacteriozelor.
Este necesar ca puieţii de nuc şi castan să se scoată cu rădăcinile
cât mai intacte, deoarece au o putere de ramificare şi refacere greoaie.
Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la nuc
(mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, grosimea şi
tăria fibrelor libero-lemnoase, oxidarea rapidă a tăieturilor din cauza
conţinutului în tanoide) sunt greutăţi la altoire.
La nuc este necesară înfiinţarea de plantaţii mamă de ramuri altoi
deoarece de la nucii izolaţi sau din plantaţii, posibilitatea de recoltare a
ramurilor altoi este minimă, din cauza creşterilor reduse.
Pentru a se evita uscarea cepilor rămaşi după recoltarea ramurilor
altoi în aceste plantaţii tăierile se vor face în fenofaza umflării mugurilor,
după tăiere fiind necesar un tratament cu zeamă bordeleză în concentraţie
de 1 % pentru prevenirea infecţiilor cu antracnoză sau bacterioză (Parnia
P. şi colab., 1984).
Deoarece altoirea în câmp nu dă rezultate satisfăcătoare, fiind în
general greoaie şi depinzând mult de temperatura din timpul altoirii şi
cea de după altoire până la prindere, în ultimul timp s-a impus altoirea
manuală sau mecanizată în perioada de repaus, cu ramuri recoltate la
sfârşitul perioadei de vegetaţie. Pentru creşterea procentului de prindere
la altoire, calusarea se face după metoda Hott callusing (încălzirea
punctului de altoire) acolo unde există astfel de instalaţii.
Arbuştii fructiferi

Au înmulţire relativ uşoară, fără să fie nevoie de dotări speciale.


Se înmulţesc în majoritate prin butaşi de ramuri (lemnificaţi),
semilemnificaţi sau verzi (de lăstari), fiind necesare plantaţii mamă
speciale pentru recoltarea butaşilor, singurele de la care se poate garanta
autenticitatea, calitatea şi starea fitosanitară.
Coacăzul se poate înmulţi prin butăşire, marcotaj, despărţirea
tufelor, altoire şi culturi de meristeme. În mod curent coacăzul se
înmulţeşte prin butaşi de ramură (butaşi lemnificaţi), lungi de 18-20 cm,
recoltaţi toamna şi plantaţi imediat, dacă terenul este pregătit în luna
august şi este bine aşezat, sau primăvara, în teren pregătit din toamnă.
De pe un hectar de şcoală de butaşi se pot obţine 100-150 mii
butaşi înrădăcinaţi la coacăzul negru şi 60-100 mii butaşi înrădăcinaţi la
coacăzul roşu, în funcţie de soi.
Agrişul se înmulţeşte prin butaşi de lăstari sau de ramură, prin
marcotaj şi prin altoire. Pentru altoire se utilizează portaltoiul Ribes
aureum (Botez M. şi colab., 1984) pentru obţinerea de material săditor cu
trunchi de 25-110 cm. Altoirea se face în despicătură în verde în luna
mai.
Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, care se obţin din plantaţii
specializate (drajoniere) cu ciclul de doi ani. În acest fel se obţine
material omogen, bine maturat, sănătos, cu producţii de 180-200 mii
drajoni la hectar. Se mai poate înmulţi prin butaşi de rădăcină, lungi de
10-12 cm, recoltaţi toamna, stratificaţi şi plantaţi primăvara, oblic, în
rigole adânci de 8-10 cm.
Murul. Poate fi înmulţit prin marcote, drajoni, butaşi de rădăcină
şi tulpină, despărţirea tufelor. Metodele de înmulţire eficientă la mur sunt
marcotajul orizontal sau de vârfuri, iar înmulţirea prin culturi de ţesuturi
este o metodă modernă care permite obţinerea unui material săditor liber
de viroze.
Prin această metodă, dintr-un explant, după 4-6 luni se pot obţine circa
200 mii plante.
Afinul se înmulţeşte prin butaşi de ramuri sau de lăstari, prin
marcotaj, diviziunea tufei, altoire. Pe scară industrială se practică
înmulţirea prin butaşi de ramuri sau de lăstari. Pentru butăşire substratul
trebuie să fie acid (pH 4,3-4,8). Pentru butaşi se folosesc creşterile anuale
cu diametrul de 5-7 mm (bice) care se recoltează toamna, după căderea
frunzelor, se stratifică şi primăvara, acestea se fasonează în butaşi lungi
de 8-12 cm şi se plantează în substratul de înrădăcinare.
Cătina se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, drajoni şi
altoire. Sâmburii se extrag din fructe bine coapte, cu un randament de 80-
90 grame sâmburi la un kg fructe. Înainte de semănat sâmburii se
stratifică timp de 30 zile la temperaturi de 1-5 oC sau se menţin 30 ore în
apă curată, la temperatura camerei (15-18 oC). Înmulţirea prin butaşi de
ramură (lemnificaţi) se face la fel ca la coacăz.
Socul se înmulţeşte uşor prin seminţe care se seamănă cu fruct cu
tot, imediat după recoltare. Pentru plantaţiile comerciale se folosesc
butaşi înrădăcinaţi obţinuţi prin butăşire de ramuri (în uscat) sau de
lăstari (în verde). Pentru stimularea înrădăcinării se folosesc stimulatori
de înrădăcinare (IBA, NAA, IAA) în concentraţie de 2000 ppm deoarece
procentul de înrădăcinare este relativ mic - 24-54 % (Botez M. şi colab.,
1984).
Cornul se înmulţeşte prin sâmburi pentru obţinerea de portaltoi
din specia Cornus mas L.
Sâmburii se extrag din fructe intrate în pârgă deoarece, recoltate
mai târziu, răsar greu din cauza tegumentului tare. Pe aceşti portaltoi se
face altoirea cu ramură detaşată primăvara, sau cu mugure dormind, pe
lemn de 1-
ani, folosindu-se genotipuri selecţionate.
Înmulţirea prin butaşi se foloseşte rar deoarece înrădăcinarea
este
greoaie.
La înmulţirea prin marcotaj se foloseşte metoda marcotajului prin
aplecare sau a muşuroitului vertical, marcotele înrădăcinate obţinându-se
la doi ani.
Smochinul se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi de ramură
(lemnificaţi) sau erbacei (de lăstari), folosind ca butaşi lăstari de un an.
Recoltarea ramurilor pentru butaşii de ramură se face toamna înainte de
îngheţ şi se fasonează la 20-25 cm.
Măceşul se înmulţeşte prin seminţe pentru obţinerea portaltoilor.
Măceşele se recoltează în faza de pârgă, moment ce corespunde cu
virarea culorii măceşelor de la verde în gălbuie. Recoltate mai târziu,
seminţele nu răsar în primul an decât atunci când se folosesc substanţe
chimice, corozive, care distrug tegumentul şi permit încolţirea. Pe aceşti
portaltoi, sub colet se altoiesc soiurile de măceş Braşov 2 şi Can,
omologate recent şi care dau producţii ridicate. Altoirea sub colet se face
în scopul diminuării numărului de lăstari porniţi din portaltoi.
Trandafirul de dulceaţă se înmulţeşte vegetativ prin drajoni,
butăşire sau altoire. Rezultate bune se obţin în cazul butăşirii, folosind
butaşi semilemnificaţi cu călcâi, lungi de 8-12 cm. Momentul optim de
butăşire este ultima decadă a lunii iulie. Înrădăcinarea butaşilor se
realizează în sere şi solarii sub ceaţă artificială.
Cea mai eficientă metodă de înmulţire a trandafirului de dulceaţă
este altoirea folosind puieţi de Rosa canina L., cu mugure dormind
(latent) în luna august sau cu mugure activ (crescând) în luna aprilie-mai.
CAPITOLUL IV
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole are drept scop obţinerea unor
producţii de fructe de calitate şi în cantitate care să amortizeze rapid
costurile de investiţie, să recupereze cheltuielile efectuate şi să asigure
profit. Prin urmare, toate secvenţele tehnologice de întreţinere a livezilor
pe durata de exploatare trebuie să fie subordonate acestor cerinţe.
Acestea se referă la alegerea corespunzătoare a formelor de
coroană, a operaţiunilor de dirijare a creşterii şi rodirii pomilor, la
lucrările de întreţinere a solului, la fertilizare şi irigare, protecţia pomilor
şi, ca ultimă lucrare, recoltarea şi păstrarea fructelor.

4.1. Forme de conducere a pomilor (coroane)

În procesul evoluţiei, sub influenţa mediului ambiant, la pomi s-


au format, în funcţie de specie, anumite forme de coroană, care permit în
primul rând, captarea maximă a ratei fotosintetic active (R.F.A.). Prin
aceasta pomii îşi asigură o bună dezvoltare, având un ax puternic şi
ramuri de schelet foarte viguroase. Însă coroanele formate în mod
natural, fără intervenţia omului, au multe neajunsuri.
Axul şi ramurile de schelet, lăsate să crească liber, ridică talia
pomilor, îngreunând lucrările de întreţinere: recoltarea, tratamentele
fitosanitare etc.
În urma autoumbririi intense, iluminarea interiorului lor este insu-
ficientă. Ca rezultat, în interiorul coroanei apar zone neproductive sau se
formează fructe de calitate inferioară, creându-se un mediu favorabil
pentru dezvoltarea bolilor şi a dăunătorilor.
Îndesirea puternică a coroanei, datorită ramificării nedirijate, şi
talia înaltă a pomilor favorizează uscarea centrifugă a ramurilor de rod.
Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei. Astfel,
volumul productiv al coroanei se reduce, producţiile scad.
Apariţia ramurilor arcuite şi a lăstarilor lacomi îndeseşte şi
deformează coroana şi accentuează uscarea centripetă a ramurilor de
schelet. Are loc epuizarea prematură a pomilor şi reducerea duratei de
viaţă.
Pomii lăsaţi să crească liber, în unii ani, se supraîncarcă cu fructe,
care sunt mici şi de calitate inferioară. Aceşti pomi rodesc periodic şi dau
producţii mici.
La unele soiuri de prun („Tuleu gras”, „Tuleu timpuriu”)
coroanele formate în mod natural sunt prea înguste. Unghiul mic de
ramificare constituie una din cauzele frângerii şi dezbinării ramurilor de
greutatea fructelor sau de vânt. La alte soiuri (vişin „Crişana”), coroanele
sunt prea largi, cu ramuri pletoase, atârnânde, ultimele degarnisindu-se
rapid şi uscându-se prematur.
Ramurile din partea superioară a coroanei, datorită polarităţii şi luminării
bune, lăsate să crească liber, devin mult mai viguroase decât din cea
inferioară. Este imposibilă menţinerea echilibrului de creştere între partea
bazală şi cea terminală.
Pentru a evita neajunsurile indicate, pomii trebuie conduşi după
anumite forme de coroană, ca o interrelaţie între tendinţele lor naturale de
creştere şi dorinţele pomicultorului în scopul obţinerii unei producţii
mari, de calitate, la un preţ de cost scăzut.
Pentru obţinerea unor recolte mari de fructe de calitate, în condiţii
de eficienţă economică ridicată, coroanele pomilor trebuie să satisfacă
anumite cerinţe biologice, agrotehnice, inginereşti şi economice.
o Cerinţele biologice:
 coroanele trebuie să corespundă tendinţelor naturale de creştere a
pomilor, fapt ce va necesita mai puţine intervenţii pentru dirijarea
părţii aeriene;
 asigurarea unui raport raţional între creştere şi rodire având în
vedere diversitatea ramurilor de rod;
 obţinerea unei suprafeţe optime de frunze şi a unui regim de
luminare raţional;
 utilizarea la maximum a factorilor ecologici, în primul rând a
R.F.A.;
 asigurarea poziţiei oblice la majoritatea ramurilor;
 să permită circulaţia aerului, pentru a nu favoriza răspândirea
bolilor;
 valorificarea condiţiilor climatice din zona pomicolă;
 să asigure un raport raţional între macrostructura vegetativă şi
microstructura roditoare.
Cerinţe agrotehnice:
 să necesite o tehnică de formare simplă, ce va face posibilă
folosirea personalului mai puţin calificat şi a unui volum redus de
manoperă;
 posibilitatea înnoirii rapide a ramurilor de semischelet şi de rod;
 intrarea pe rod în scurt timp după plantare;
 să asigure o suprafaţă mare de fructificare;
 să permită executarea rapidă şi uşoară a lucrărilor de întreţinere în
 livadă.
 Cerinţe inginereşti:
 să nu necesite sistem de susţinere sau acesta să fie cât mai simplu;
 înălţimea trunchiului şi amplasarea şarpantelor în spaţiu trebuie
să permită lucrarea solului pe rândul de pomi;
 să permită circulaţia agregatelor pentru mecanizarea lucrărilor de
întreţinere în livadă;
 să permită efectuarea tăierii şi recoltării mecanizate.
 Cerinţele economice:
 să necesite puţine materiale pentru dirijarea ramurilor, astfel încât
cheltuielile să fie cât mai mici;
 să permită efectuarea economică a lucrărilor de întreţinere,
datorită reducerii dimensiunilor coroanelor;
 reducerea perioadei neproductive;
 obţinerea unui procent mare de fructe de calitate superioară;
 să favorizeze colorarea fructelor;
 să asigure o productivitate mare a muncii la efectuarea tuturor
lucrărilor de întreţinere în livadă.
Nu există o formă ideală de coroană, care să corespundă tuturor
cerinţelor, şi nici nu poate fi, atât din cauza diferenţelor mari între specii,
soiuri şi portaltoi din punct de vedere al creşterii şi fructificării, cât şi a
diverselor condiţii climatice şi posibilităţi de asigurare a cerinţelor pentru
fiecare coroană.
Fiecare formă de coroană are avantajele şi dezavantajele sale. Va
fi aleasă acea formă de coroană, care în condiţiile date asigură obţinerea
celui mai mare beneficiu.
4.2. Operaţiuni tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii

În executarea tăierilor se folosesc un număr mare de operaţii,


unele zise principale, altele auxiliare, dar, în controlul creşterii şi
fructificării, fiecare dintre acestea, într-o anumită situaţie, poate juca un
rol preponderent. Ca urmare, cunoaşterea modului de execuţie, a
efectelor ulterioare, a situaţiilor şi timpului de utilizare este o condiţie
esenţială pentru o tăiere eficientă.
Principalele operaţii tehnice care se utilizează în mod obligatoriu
pentru formarea şi întreţinerea tuturor coroanelor sunt: tăierea şi
schimbarea poziţiei ramurilor; alături de acestea, se mai utilizează şi o
serie de operaţii tehnice secundare: crestarea, strangularea, decorticarea
inelară etc.

Tăierile

Expresia „tăierea pomilor” trebuie înţeleasă ca un complex de


lucrări efectuate direct asupra plantelor pentru controlul creşterii şi
fructificării, cu scopul obţinerii de recolte maxime, constante şi de
calitate. Pomicultura modernă renunţă la aspectul estetic al tăierilor mult
apreciat în trecut, concentrându-se astăzi numai asupra rolului lor în
producţia de fructe.
Tăierile reprezintă „operaţii chirurgicale” cu ajutorul cărora se
schimbă poziţia relativă a ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi
raportul dintre rădăcină şi tulpină, în vederea dirijării creşterii şi rodirii.
Practic, tăierea constă din scurtarea sau suprimarea de la bază a unor
ramuri sau lăstari.
Efectul tăierilor asupra creşterii şi rodirii pomilor are o deosebită
importanţă. De acest efect depinde utilizarea diferenţiată a tăierilor în
diferite etape din viaţa pomilor.
Obiectivele generale majore ale tăierilor pot fi rezumate astfel:
 să stânjenească cât mai puţin creşterea pomilor tineri prin
diversele lucrări aplicate, pentru a grăbi intrarea pe rod a acestora;
 să modeleze partea aeriană şi dimensiunile acesteia în funcţie de
aplicarea celor mai economice lucrări de întreţinere;
 să structureze o coroană simplă, echilibrată şi suficient de
rezistentă pentru a susţine greutatea recoltei;
 să regleze fructificarea de-a lungul anilor, încât să elimine
alternanţa
 rodirii;
 să favorizeze calitatea producţiei;
 să menţină un raport favorabi1 între creştere şi fructificare timp
cât mai îndelungat.
Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor
Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi un
efect local, imediat.
Efectul general al tăierilor asupra creşterii se observă după un
timp mai îndelungat şi constă în micşorarea volumului coroanei,
reducerea creşterii totale a pomilor. Comparând pomii cărora li se aplică
tăieri în decursul vieţii cu pomii cărora nu li se aplică tăieri, se constată
că volumul coroanelor pomilor tăiaţi este întotdeauna mai mic decât al
pomilor cărora nu li s-au aplicat tăieri. Acest lucru se explică prin faptul
că orice tăiere înseamnă o pierdere de substanţe sintetizate, depuse în
ţesuturile ramurilor care sunt suprimate. În acelaşi timp, înlăturarea unei
părţi din ramurile anuale înseamnă o micşorare a suprafeţei asimilatoare
pentru anul următor, o hrănire mai slabă şi, în consecinţă, creşteri mai
reduse comparativ cu pomii cărora nu li se aplică tăieri. În concluzie, În
privinţa efectului general, trebuie reţinut că tăierea este o operaţie
negativă care înlătură o parte din „munca” pomului; tăierea folosită
independent (fără îngrăşare, irigare) este incapabilă să sporească
creşterea totală a unei plante. Din această cauză, tăierea trebuie utilizată
numai în cazuri obligate, ca o măsură complementară.
Efectul local, imediat pe care îl exercită tăierile asupra pomului se
pot observa cu uşurinţă. La scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă
imediat sub punctul de tăiere cresc lăstari de dimensiuni mult mai mari
decât cei care ar fi crescut pe ramura întreagă. Acest lucru se datorează
schimbării raportului dintre rădăcină şi tulpină. Sistemul radicular rămas
întreg absoarbe cu întreaga lui capacitate apa şi substanţele hrănitoare şi
le pompează câtre numărul mai mic de muguri (puncte de creştere) rămas
în coroană în urma tăierii. Rezultatul este că lăstarii obţinuţi după tăiere,
luaţi individual, sunt mult mai viguroşi decât lăstarii care cresc in
coroana unui pom căruia nu i s-au aplicat tăieri. S-a putut stabili chiar o
corelaţie strânsă între vigoarea lăstarilor şi intensitatea tăierilor: cu cât
tăierile sunt mai severe, cu atât se obţin lăstari mai viguroşi.
Efectul local imediat al tăierilor, prin urmare, constă în stimularea
creşterilor, fortificarea ramurilor rămase în coroană, care se obţine prin
sacrificarea unei părţi din ramurile (biomasa) existente anterior.
Stimularea este, deci, obţinută nu printr-o hrănire mai abundentă a
întregului pom, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi de hrană la un
număr mai mic de lăstari.
Influenţa tăierilor asupra fructificării. Suprimarea unei părţi
din ramuri are efecte negative asupra hrănirii pomului. Ca urmare, se
înrăutăţesc şi condiţiile pentru formarea mugurilor de rod. Din această
cauză, pomii tineri
cărora li se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât pomii netăiaţi.
Recoltele obţinute de la asemenea pomi sunt mai mici, comparativ cu
pomii netăiaţi.
În perioada de rodire maximă pomii cărora nu li s-au aplicat tăieri
manifestă prematur fenomenul de îmbătrânire iar recoltele lor încep să
scadă. În această perioadă tăierea unei părţi din ramuri conduce la o mai
bună hrănire a fructelor rămase în coroană şi întârzie îmbătrânirea prin
provocarea de noi creşteri.
Cunoscând influenţa generală şi locală a tăierilor, se poate trage
concluzia că, în tinereţe, când pomii au creşteri naturale mari şi n-au
intrat pe rod, tăierile trebuie evitate pe cât este posibil. Utilizarea tăierilor
în această etapă stimulează creşterile (care sunt mari şi fără tăieri) şi
întârzie intrarea pe rod. Cu totul alt rol revine acestor operaţii tehnice mai
târziu în viaţa pomilor. Când pomii sunt în perioada de rodire deplină, în
mod natural, creşterile lor sunt mici. În asemenea situaţie este nevoie de
stimularea creşterilor prin utilizarea îngrăşămintelor sau prin aplicarea
unor tăieri. În mod obişnuit, în practică, se utilizează ambele metode.
De-a lungul ciclului biologic, tăierile diferă după vârsta pomilor,
după obiectivele urmărite într-o anumită etapă, după operaţiile
predominante, după anotimpul în care se execută etc. 0 clasificare
simplificată a categoriilor de tăieri este prezentată în continuare.
Tipurile de tăieri
După sezonul în care se aplică, există tăieri „în uscat” şi tăieri
„în
verde”.
Tăierile în uscat. Se aplică în perioada de repaus a pomilor, în
intervalul cuprins între căderea frunzelor şi umflarea mugurilor în
primăvara următoare. Desigur, momentul din acest interval contează. În
general, tăierile făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În cazul
unor specii de drupacee sensibile la ger (cais, migdal, piersic, cireş),
cărora li s-au aplicat tăieri în timpul gerurilor mari de iarnă sau înaintea
acestora şi ţesuturile din vecinătatea rănilor au rămas neprotejate, au
apărut scurgeri de clei. Toate acestea pledează pentru a declara ca optimă
pentru tăierile în uscat perioada de după trecerea gerurilor mari şi până la
pornirea în vegetaţie. Pe suprafeţele mari existente astăzi în cultură şi la
speciile mai rezistente la ger (măr, păr), din motive organizatorice,
tăierile în uscat se execută începând de toamna după căderea frunzelor şi
apoi în toate zilele favorabile din iarnă. În general, în urma tăierii în uscat
ramurile rămase în coroană vegetează viguros, mai ales la pomii tineri şi
se acumulează mult lemn.
Tăierile în verde. Se aplică în timpul vegetaţiei pomilor. Ele evită
pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit formarea unor
ramuri în poziţii nedorite care, ulterior, ar trebui eliminate prin tăierile în
uscat. În plus, prin faptul că reduc suprafaţa de fotosinteză, au un efect de
temperare a creşterii organelor hipogee care vor absorbi mai puţin şi, ca
urmare, creşterea pomului întreg va fi redusă. Datorită acestor efecte,
tăierea în verde este de preferat mai ales în culturile intensive şi
superintensive în care se urmăreşte limitarea dimensiunilor pomilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Achim Gh., 2002 - Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de obţinere a


materialului săditor la nuc şi alun. Teză de doctorat,
Universitatea din Craiova.
Agnello M. A., Reissig W.H., Kovach J., Nyrop J.P., 2003 - Integrated
apple pest management in New York State using predatory
mites and selective pesticides, Agriculture, Ecosystems and
Environmental, vol.94 (2).
Amzăr Gh., Manughevici A.N., 1977 - Corelaţia între principalii factorii
climatici şi cultura soiurilor de mar, păr şi prun în funcţie de
răspândirea acestor factori pe teritoriul tării noastre, Analele
ICP Piteşti, Vol VI.
Anghel G., Nyarady A., Păun M., Grigore Şt., 1975 - Botanica. Ed. Did.
şi Ped. Bucureşti.
Anghel Gh. şi colab., 1975 – Botanică, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti. Arshad M.A., Martin S., 2002 - Identifying critical limits
for soil quality indicators in agro-ecosystems; Agriculture,
Ecosystems &
Environment, Vol 88 (2).
Baciu A., 2000 - Materii prime pentru industria conservelor din fructe.
Editura Universitaria, Craiova.
Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol.
Editura Universitaria, Craiova.
Baciu A., Sina Cosmulescu, 2002- Possibilities for soil protection in the
establishing fruit tree plantation on declivity fields; International
workshop Agricultural pollution", Tucia (Edirne).
Baciu A., Cosmulescu Sina, Gavrilescu Elena, 2004 – Influence of
Cultivar – Rootstock combination on Chlorophyll Pigments
contents in Plum, Buletinul U:S:A:M:V. Cluj-Napoca, Edit.
Academic Press.
Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M., 2001 – Pomicultura, Editura
MUSEUM, Chişinău.
Baldassari T.,1963 - Ferrara culla della nuove palmatte. Frutticoltura, nr.
10, Italia.
Baldini E., 1970 - Arboricultura, "Coop Libraria Universitaria", Ed.
Bologna.
Baldini E., 1986 – Arboricultura generale, Bologna.
Baldini E., 1993 – Agricoltura ricerca, No. 5.
Baldini E., Scaramuzzi F., 1969 - La frutticoltura in Giappone.
Riv.
Ortoflorofrutticoltura Italiana, vol. 52, nr. 6, Firenze.
Baldini E.,1968 - L'inerbimiento dei frutetti. Ortoflorofrutticoltura
Italiana, nr.
1.
Baldoni L., Bargioni G., Dereveux M., 1992 – Frutticoltura generale,
Editura Redo, Roma.
Barrows L., 1996 - Soil pollution and its influence on plant quality. Soil
Water Consrv. USA, no. 21.
Beackbane B., 1969 -Relationships between structure and adventious
rooting.
Proc. Intern. Plant. Propag. Society, 19.
Bechet S., Neagu Ileana, 1975 - Amenajarea şi exploatarea antierozională
a terenurilor în pantă, Ed. CERES, Bucureşti.
Berca M., 1982- Descompunerea nebiologică a erbicidelor în sol, factor
de depoluare al ecosistemului agricol, Ecologie şi protecţia
ecosistemelor, sub red. lonescu A. §i colab.
Berca M., 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura
CERES Bucureşti.