Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

SenzaŃionismul - poetica autentificării măştii

Pentru că aşa-numitele „manifeste ale senzaŃionismului” sunt în foarte mică măsură

adevărate manifeste, ele fiind concurate de caracterul agresiv, de maximă violenŃă verbală,
al Ultimatum-ului, în continuare voi dezvolta problematica noii estetici prin poetica
futurist-paroxistică a celui mai „real” dintre heteronimi, Álvaro de Campos. Cel mai „real”
nu doar datorită faptului că Pessoa îi lasă cea mai mare libertate de manifestare în sfera
culturală şi intelectuală a Lisabonei, prin intervenŃii critice remarcabile, ori pentru că,
uneori, apare în corespondenŃa sa cu Ofelia sub numele heteronimului, ci şi deoarece
poetica acestuia imprimă în ansamblul operei pessoane imaginea dinamismului, a evoluŃiei
creatoare „autentificând” prezenŃa poetului creat.
De la genul de poetică guvernat de retorica futuristă (Oda triumfală), Álvaro de
Campos ajunge să sintetizeze în opera sa „modernismul integral”, bazat pe
„experimentalismul avangardist contemporan” (Mihai Zamfir), care cumulează alături de
tonalităŃile dadaiste şi frenetic futuriste şi inflexiuni suprarealiste, susŃinute de poezia
visului şi a visării. InfluenŃele evidente ale lui Whitman şi Marinetti ajung să fie
transformate în poeme-mărci ale autoreferenŃialităŃii (Salut lui Walt Whitman, Marinetti
academician): „Mână în mână, Walt, mână în mână noi dansăm cu Universul în suflet”.
Răspunzând sloganului senzaŃionist „Substituie-te mereu Ńie însuŃi. Tu nu-Ńi eşti
niciodată de ajuns. Lasă-te mereu surprins de tine însuŃi” ori „Substituie-te lui Dumnezeu
fără neruşinare”, Pessoa-de Campos supradimensionează estetica senzaŃionistă la
dimensiuni existenŃiale, antropologice. În acest sens Gh. Crăciun vedea în senzaŃionism nu
doar o soluŃie literară, ci mai ales „recuperarea omului”, în termeni pessoani o invitaŃie la
vitalism, la o existenŃă dionisiacă: „Fă din fiinŃa ta o religie atee, din senzaŃiile tale, un rit
şi un cult” (1991, p. 74). Sensul acestui mod de existenŃă bahic, orgiastic se motivează
tocmai în inautenticitatea realităŃii şi a propriei fiinŃe.
Retorica scrierilor senzaŃioniste este la fel de contradictorie ca şi autorul ei:
programul se notează când arid-metodic, prin dezvoltarea teoriei într-o configuraŃie
matematică, bazată pe premise şi elaborări de ipoteze, pe analogii cu arta greacă, pe
arhitecturi argumentative atomizate categorial, când emfatizat-apodictic, prin interogaŃii
retorice, imperative şi infuzii de natura sloganului. De aceea, scrierile teoretice pessoane
sunt la interferenŃa dintre manifestul propriu-zis şi arta programatică, dominanta
discursivă fiind a conceptualismului de factură modernistă, raŃionalist şi „conservator”
(marcat şi paratextual, de titluri, subtitluri, numerotări ale aporiilor şi enunŃări organizare
categorial-numeric, de ex. „Prolegomene”, „SenzaŃionism şi intersecŃionism”, „Principii
ale senzaŃionismului”, „PoeŃii senzaŃionişti”) şi nu a efuziunii şi a retorismului spectaculos
avangardist, grandilocvent şi viguros polemic. Meticulozitatea şi rigoarea demonstraŃiei
teoreticianului devin gratuite, Pessoa se pierde în propria-i filosofie a compoziŃiei
scientiste, Gh. Crăciun sesizând că „uneori (...) logica sa atinge forme maniacale”,
presărate „într-un soi de cartezianism baroc” (1998, p. 146).
La o analiză a operei heteromimului, se observă că acest spectacol retoric se
reiterează, însă prin analogie inversată, tocmai din dorinŃa mistificării existenŃei factice a
acestuia şi din necesitatea acreditării vocii sale teoretico-poetice. Pessoa investeşte în
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

Álvaro de Campos toată energia semantico-sintactică pe care abia o mai poate struni.
Astfel, de la efuziunile imnice, de la elogiile pentru Whitman, scrise în registrul
imaginarului futurist, decanonizând şi recanonizând modele ale maeştrilor literaturii
universale – „Jean Jacques Rousseau al lumii care va produce maşinile / Homer al
insesizabilului, al carnalului fluctuant / Shakespeare al senzaŃiei care deja se dezintegrează
/ Milton-Shelley la orizontul ElectricităŃii viitoare (...) Souteneur al întergului Univers...” –
se trece subtil asupra definirii propriului eu prin sublinierea raportului de subordonare
canonică / erotică, eliberând însă, paradoxal, eul de „anxietatea influenŃelor” prin
proiectarea dionisiacă în ritmul pulsaŃiilor universului: „Eu aparŃin orgiei tale bahice de
senzaŃii-în-libertate / eu sunt al tău de la senzaŃia picioarelor mele la greaŃa viselor mele”.
Mai mult chiar, se ajunge la identificarea cu „marele Prieten” pentru a fi posibilă
proiectarea în tot prin dez-mărginirea facticităŃii / fractalităŃii eului şi prin abolirea unităŃii
subiectului:

„Priveşte-mă: tu ştii că eu, Álvaro de Campos, inginer, Poet senzaŃionist, eu nu sunt

discipolul tău, eu nu sunt prietenul tău, eu nu sunt cântăreŃul tău,
Tu ştii că eu sunt Tu şi eşti mulŃumit! (...)
DeschideŃi-mi toate porŃile!
Trebuie cu orice preŃ să trec!
Parola? Walt Whitman!(...)
Eu sunt Eu, un univers gânditor de carne şi oase care vrea să treacă,
Care trebuie cu orice preŃ să treacă, şi când vreau să trec sunt Dumnezeu!”

Depăşirea caracterului convenŃional al eului este un imperativ, iar crearea iluziei de

autenticitate presupune unul dintre cele mai complicate demersuri în ceea ce-l priveşte pe
heteronimul Álvaro de Campos: de la identificarea cu un poet real la exacerbarea forŃei de
cuprindere a realităŃii de către eul-construct, până la identificarea cu substanŃialitatea
lumii: „univers gânditor de carne şi oase” – şi cu divinitatea. Unul dintre îndemnurile
senzaŃioniste, de rezonanŃă hiperrealistă, este construirea exacerbată a senzaŃiei,
transformarea sa în senzaŃional: „(Fă ca) senzaŃiile tale să fie pure hazarduri, aventuri
iminente. Trebuie să fii un univers fără legi pentru a putea fi o fiinŃă
superioară”(1991,p.74). Conceptualizarea, intelectualizarea şi abstractizarea emoŃiei, a
senzaŃiei ca operator existenŃial sunt pentru teoreticianul senzaŃionismului doar exerciŃiile
preliminare, care vor anticipa o existenŃă mai reală, mai autentică decât însăşi „senzaŃia
simŃită”, decât însuşi trăitul. De fapt autoconştiinŃa, descompunerea analitică şi
recompunerea intersecŃionistă a senzaŃiei conduc la producerea de substitute de realitate, la
„senzaŃii abstracte”, dar mai ales la „senzaŃii ale abstractului”, rezultatul esenŃial şi ultim
al mentalizării, definiŃia însăşi a existenŃelor heteronime. Rolul acestui proces de
autentificare a măştii se înscrie în demersul de re-ontologizare a literaturii, „scopul artei
este pur şi simplu de a augmenta autoconştiinŃa omului”, de a spori conştiinŃa de sine prin
conştiinŃa de alŃii, de a reasigura – în descendenŃa concepŃiei nietzscheene asupra
subiectului – unitatea / coerenŃa de tip păgân dintre om şi univers. Datele Supraomului se
găsesc de altfel în cifrul retorico-stilistic al heteronimului Álvaro de Campos. De
asemenea, poemele lui Caeiro – poetul Naturii – rescriu principiul plenitudinii care iriga
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

atât imaginarul empirist-iluminist, cât şi paradigma High Romanticism-ului, funciarmente

blasfemiatorie, critică şi tragic anticreştină. Odele semnate sub masca / marca stilistică a
lui Ricardo Reis sunt invitaŃii epicureice la o manifestare hedonistă a existenŃei, reiterând
sensurile ataraxiei în valorile unui moralism cumpătat, însă fără urmele spiritualizării
creştine. Metaforele corporalităŃii, ale senzualismului au în acest context funcŃia
eufemistică: ele ascund vidul, absenŃa fiinŃei prin substitute, prin jocul simulacrelor, joc
cinico-ironic pe care Pessoa îl conduce cu o abilitate greu de egalat.
Procesul depăşirii conturului măştii este posibil fie prin activitatea proiectivă,
întreŃinută de „tumultul concentrat al imaginaŃiei intelectuale” pe baza căruia se reuşeşte
fiinŃarea „autentică”: „TinereŃea mea perpetuă / De a trăi lucrurile ca senzaŃii şi nu ca
responsabilităŃi”, fie prin fingimento aparent necontrolat, cum se întâmplă în poemul Ah,
un sonet:

„Mi-e inima un amiral smintit

ce lasă-n părăsire marea mare
doar ca să şi-o amintească desluşit
prin casă la plimbare, la plimbare...

Mişcându-se (eu însumi sunt urnit

din scaun, doar de gândul la mişcare)
ea, marea părăsită s-a proptit
în muşchii obosiŃi de nemişcare.

În braŃe şi-n picioare e un dor.

Din creier dorul dă pe dinafară.
Mânia e făcută tot din dor.

Dar – asta-i bună! – Doamne, ce scandal!

de inimă vorbeam ca să-mi apară,
în loc de sentiment, un amiral” (trad. Roxana Eminescu, subl. ns).

Pregătirea simulării deliberate devine pretext pentru a marca faptul că această

tehnică, proiectată şi la nivelul creator al heteronimului, din exerciŃiu conştient şi
coordonat raŃional, dobândeşte caracter de manifestare independentă, spontană,
necontrolată, care scapă deliberării, ca o componentă naturală a unui suflet autentic,
nicidecum a unui construct. În Dincolo de bine şi de rău, Nietzsche spunea că „noi suntem
din cap până în picioare din moşi strămoşi – obişnuiŃi să minŃim” (1991), subliniind el
însuşi această pornire, fapt prin care, implicit, se autentifică şi „persoana” lui Álvaro de
Campos, dăruindu-i realitate în mod contradictoriu prin însăşi realitatea minciunii /
simulării.
Atunci când se notează explicit conştientizarea convenŃionalităŃii eului ce ar putea
declanşa tragismul (Marinetti, academician; Lisabona revisited), poetul devine ironic,
deseori chiar sarcastic, manifestându-şi pregnant repulsia faŃă de orice ar însemna
îngrădirea libertăŃii eului: „Eu n-am altă soluŃie decât să mor înainte, / N-am altă soluŃie
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

decât să escaladez Marele Zid... / Dacă rămân aici mă vor constrânge să devin social, (...) /
Aici sfârşesc toŃi... / Marinetti, academician... ”. Pessoa intuieşte perfect
convenŃionalizarea subiectului în modernitate, ironizând sarcastic transformarea spiritului
nonconformist, antiacademic şi antitradiŃionalist al lui Marinetti într-o fantoşă a regimului
dictatorial mussolinian.
Nihilismul adoptat ca singura atitudine posibilă în faŃa ficŃiunilor de tot felul este
mereu aproape de afirmarea morŃii ca salvare: „Nu: nu vreau nimic. / V-am mai spus că nu
vreau nimic. / Nu-mi veniŃi mie cu concluzii / Singura concluzie este moartea. / Nu-mi
veniŃi mie cu estetica vieŃii! / Nu-mi mai vorbiŃi de morala ei! / DaŃi afară de aici
metafizica! (...) LăsaŃi-mă în pace! Nu voi întârzia, căci eu / nu întârzii niciodată... / Şi cât
timp întârzie Abisul şi Tăcerea vreau / Să rămân singur.” (Lisabona Revisited, trad. Darie
Novăceanu).
Acelaşi ton virulent de expulzare din sfera eului a tuturor „subtilităŃilor”, a oricăror
„fabricate” ale minŃii, care îndepărtează individul de la realitate, este prezent în Barrow-
on- Furness, unde rezolvarea este posibilă prin visare: „Visez, ocult, isteric, un popas (...) /
o, dor uman de-a fi pârâu sau port...”. Prin acest proces oniric se explică şi poetica lui
Bernardo Soares, de asemenea şi simularea ortonimului. La Álvaro de Campos visul nu
devine o posibilitate de refugiu, ci dimpotrivă îi oferă cadrul implicării în aventura
imaginaŃiei şi perspectiva libertăŃii totale (Oda maritimă): „despuiat chiar de mine, alături
de voi – ieşi afară, afară! / Costumul meu civilizat, şi blândeŃea din gest, / Teama mea
înnăscută de lanŃuri! / ViaŃa domestică, / ViaŃa-aşezată, estetică şi ordonată!”. Marea
călătorie de cucerire a nelimitatului spaŃiu al mării fusese pentru Fernando Pessoa una din
temele predilecte (Marea portugheză – ciclul poemelor din Mesaj) cu valenŃe simbolice şi
mitice. Acum, la Álvaro de Campos această călătorie se transformă din actul cu
semnificaŃie colectivă, în posibilitatea de eliberare a eului din constrângerile socio-
culturale, de salvare a individului din graniŃele „vieŃii aşezate”:

„Fenicieni! O, voi, cartaginezi! Portughezi ispitiŃi de ocean

Să porniŃi aventura aceasta a mării Totale,
Să faceŃi real Imposibilul (...)
Vreau să merg împreună cu voi, vreau să merg
Deopotrivă cu voi, vreau să merg
Deopotrivă cu voi, fiecare din voi
Peste tot unde aŃi fost...”(subl ns).

Un alt mod de eliberare, marcă a poeticii simulării şi principiu de bază în estetica

manifestului senzaŃionist, este senzaŃia – „De fapt, cel mai bun fel de a călători e simŃind”
– spune de Campos, poetul care „a revelat ceea ce toŃi paroxiştii şi diverşii modernişti s-au
străduit, de-a lungul anilor, să vrea să facă” (F. Pessoa, „PoeŃii senzaŃionişti”, 1995, p.78).
Acest principiu esenŃial, în formularea lui Pessoa, imprimă aceleaşi idei şi demersuri
şi la Álvaro de Campos, care le afirmase poetic în poemul De fapt cel mai bun fel de a
călători e simŃind. Printre principiile senzaŃionismului, cele mai seminificative sunt
căutarea, explorarea ipotezelor de existenŃă, intelectualizarea emoŃiei / senzaŃiei, prin
descompunerea şi recompunerea ei, simularea, supralicitarea până la paroxism a viziunilor
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

corporalităŃii (de fapt vide sau de carton şi cerneală), „autentificarea” senzaŃiei prin mărci
ale istoricităŃii, ubicuităŃii şi hedonismului: „Substituie-te mereu Ńie însuŃi – spune
ortonimul –.Tu nu-Ńi eşti niciodată de ajuns pentru tine... Lasă-te mereu surprins de tine
însuŃi. (...) SenzaŃiile tale să fie pur hazard, aventuri care Ńi se întâmplă. Tu trebuie să fii un
univers fără legi pentru a putea fi superior. (...) Fă din sufletul tău o metafizică, o etică şi o
estetică. Substituie-te lui Dumnezeu fără ruşine. Aceasta este singura atitudine cu adevărat
religioasă (Dumnezeu este pretutindeni în afară de în el însuşi)” (ibidem.)
În definiŃia lui José Gil heteronimul este „un dispozitiv de producere a senzaŃiilor
literare, şi de multiplicare a acestor senzaŃii” (1998, p. 224). Faptul că Pessoa construieşte
din heteronimii săi euri „conştiente de ele însele”, care adoptă acelaşi program de
autentificare a eului prin a fi tot „în toate modurile posibile”, face ca fiecare mască în parte
să se reveleze ca reală, autentică, autoreferenŃială, ea însăşi dorind şi creând adevărul /
realitatea fiinŃei „ca pe un adevăr, nu ca o creaŃie”. În acest sens, Álvaro de Campos
trebuie văzut ca fiind cel mai autentic, cel mai real dintre heteronimi, căci el amplifică şi
aduce programul pessoan al simulării la nivel paroxistic, rivalizând, prin configuraŃia sa
senzaŃionist-intersecŃionistă, cu statutul de lege inerentă a fiinŃării eului, având astfel acces
estetico-simbolic la materialitatea oricărui corp real (ca obiect de artă, cf. teoriei lui
H.P.Jeudy), el însuşi asumându-şi retoric (în corpul limbajului şi al sintaxei sale puternic
energizate) această caracteristică şi eliberându-şi masca de ficŃionalitatea impusă:

„Să simŃi totul în toate felurile.

Să simŃi totul excesiv, (...)
Cu cât simt mai mult, cu cât simt mai mult ca fiinŃe diferite,
Cu cât voi avea mai multe personalităŃi, cu cât voi simŃi mai simultan împreună cu
ele
Cu cât mai unificat divers, mai dispersat atent
Voi fi, voi simŃi, voi trăi, voi exista,
Cu atât voi poseda existenŃa totală a universului,
Cu atât voi fi mai complet în afara mea prin tot spaŃiul,
Mai analog cu Dumnezeu, oricine ar fi el, (...)”. (trad. Dan Caragea).

SenzaŃionismul pessoan îmbracă acum un caracter imperativ, impulsiv, recunoscut ca

depăşind chiar limitele convenŃionale ale eului-regizor. Astfel Álvaro de Campos instituie
un „timp al senzaŃiilor” (J.Gil), un timp compus dintr-o succesiune de acum-uri, trăite
plenar, cumulate în dimensiunea coexistibilităŃii, devenind în simultaneitate Clipa, Clipa
Odei triumfale, care comprimă toate segmentele temporalităŃii în trupul ei „gol şi încins de
mecanic de tren”: „Hei, trecutul întreg în prezent / şi întreg viitorul deja înăuntru în noi!”.
S-a spus că mai cu seamă Álvaro de Campos produce un „timp imanent cu multiple
forme”, un „timp de viaŃă, non-fictiv, non-imaginar, un timp mai real şi mai viu decât
viaŃa” (José Gil). Acest timp-viaŃă fiind creaŃia unei ficŃiuni, proiectează asupra ei
realitate, autentificând masca dincolo de crearea iluziei de autenticitate pe care Pessoa a
vrut-o în cazul lui Álvaro de Campos cât mai veridică: „am pus în Álvaro de Campos toată
emoŃia pe care eu n-o acord nici vieŃii, nici mie însumi” (1993, p.21). Am văzut că acest
heteronim este cel care scapă controlului eului tiranic pessoan şi dezvoltă el însuşi o
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

heteronimie proprie (Însemnări), câştigându-şi, la rândul său, rolul de generator de

realitate.
Álvaro de Campos îşi transformă masca în persoană „adevărată” deoarece prin
autoreferenŃialitatea versurilor sale dezvăluie / demistifică întreg jocul cu măşti al
„regizorului” Pessoa, destructurându-l chiar, apoi reorganizându-l pe baza aceloraşi
tehnici: a simulării, a heteronimiei – devenite de această dată din simple exerciŃii de creare
de iluzii / ficŃiuni, fundamentul fiinŃării estetice autentice, independente: „cioburi
conştiente de ele însele nu de mine”. Autonomia pe care o dobândeşte poemul este cea
care consacră realitatea textuală a unei existenŃe autotelice, rivalizând chiar cu realitatea
empirică, a persoanei care cedează locul personei.
Câteva exemple de autoreferenŃialitate care marchează gradual procesul detaşării de
propria mască şi în acelaşi timp operaŃia captării (în mod proporŃional cu detaşarea) de
realitate în sine, de substanŃialitate a eului-construct apar în poemele mari, ample, pentru a
insinua doar ideea şi a submina procesul heteronimic pessoan (Oda maritimă, Salut lui
Walt Whitman): „O, cum de-am putut să gândesc, să visez aste lucruri? / Departe mă aflu
de tot ce a fost cu o clipă-napoi! / Isterie de opuse senzaŃii – când una, când alta” (Oda
maritimă).
De la această definire concisă a propriei sale ars poetica Álvaro de Campos trece la o
explicitare amănunŃită a procesului său creator, bazat pe „imaginaŃia isterică”: „Versurile
mele libere (...), versurile mele / Spasme / versurile mele-asalt-de-isterie (...) Şi versurile
mele sunt cele ale unui om incapabil de a străluci / de a deborda de viaŃă” (Salut lui Walt
Whitman). Cel care vorbeşte în nume propriu se descoperă că este claustrat, limitat de
limbaj, condiŃionat de modalitatea de enunŃare, ce pare fragmentară, deşi energizată de
ritmul şi forŃa patosului. ContradicŃia între dezideratul plenitudinii şi condiŃia limbajului
determină un lirism dramatic, notând paroxistic spasme, revelaŃii, tăceri.
După o revenire asupra caracterului arbitrar al eului, se restabileşte acelaşi traseu al
căutării de realitate a măştii care este revelat în / prin depăşirea jumătăŃilor de măsură, prin
depăşirea eului-interval (Bernardo Soares), a eului-construct: „Eu nu vreau intervale în
lume! / Eu vreau o contiguitate profundă şi materială între obiecte! / Eu vreau ca fizicele
corpuri să se cupleze ca sufletele, / De-o manieră dinamică şi de asemenea statică”.
Viziunea pessoană este aici apropiată de cea a panteismului futurist al ruşilor, inventatori
ai zaum-ului, care aşezau comunicarea în plan transmental. Energetismul, dinamismul,
exaltarea şi elogiul interregnului derivă din estetica marinettiană, iar căutarea unui eu pe
măsura realităŃii pe care o creează, este la Álvaro de Campos demersul frecvent de
autentificare a propriei măşti: „Eu sunt o senzaŃie fără persoana corespondentă, / O
autoconştiinŃă abstractă care nu are loc pentru a fi...” (Insomnie). Universul însuşi este
prea mic pentru un asemenea subiect ubicuu, rivalizând cu ipostaza mallarméană – cu acea
„aptitudine a Universului de a se vedea şi de a se reprezenta” printr-o conştiinŃă
autoreflexivă a limbii – sau cu ipostaza eului whitmanian, proiectat la scară cosmică,
depăşindu-i chiar dimensiunile reprezentării acestuia.
Dezvăluirea procesului-spectacol al heteronimilor este cel mai pregnant relevată în
poemul cu titlu semnificativ Am dat la o parte masca şi m-am uitat în oglindă. Acest
poem scurt este construit explicit pe ideea autoreferenŃialităŃii, devenind o supra-artă
poetică în creaŃia pessoană, sau, mai precis, o anti-artă poetică în raport cu procesul creării
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

heteronimilor, un contra-manifest la „supramanifestul” pessoan al producŃiei

heteronimice:

„Am dat la o parte masca şi m-am uitat în oglindă.

Eram copilul de acum câŃiva ani.
Nu m-am schimbat de loc…
Ăsta-i avantajul să ştii să-Ńi scoŃi masca.
Eşti pururi copil,
Trecutul care a fost
Copilul.
Am dat la o parte masca şi mi-am pus-o din nou.
Aşa e mai bine.
Aşa, fără mască.
Şi mă-ntorc la personalitate ca la punctul terminus al liniei.”(trad. Dan Caragea)

Gestul eliberării din structura pessoană a heteronimiei este evident în versul al

patrulea, care susŃine implicit riposta la jocul regizat al măştilor. Paradoxul se instituie
însă subtil, prin insinuare mai întâi, în versurile 5-6-7, pentru ca în versurile următoare să
fie evident: masca iniŃială, dată la o parte, nu eliberează persoana, chipul care a purtat-o ca
mască şi acesta – redevenind copil – este tot o mască, „fără mască” (J. Gil). Repunerea
măştii iniŃiale semnifică pentru heteronim întoarcerea la starea de origine: „Aşa, fără
mască”, adică „punctul terminus al personalităŃii” sale, astfel încât masca-Álvaro de
Campos devine substanŃa propriei sale făpturi, masca sa nemaifiind resimŃită ca ficŃiune, ci
ca o realitate organic asumată. Acest poem este cheia întregii poetici al lui Pessoa-Álvaro
de Campos, o poetică în / prin care masca devine în mod paradoxal autenticitate, fiinŃând
ca realitate, ca adevărata stare a eului, o concretizare a fiinŃării sale plenare. Deconstruirea
imaginii de sine echivalează cu moartea simbolică a heteronimului şi cu naşterea
simbolică a omului, a omului-mască sau a măştii-care-este-omul.
Pentru Álvaro de Campos acest joc al măştilor regizorului Pessoa nu mai este o
„dramă în fiinŃă”, ci este chiar Drama, Drama conştientizată şi asumată, deoarece se pare
că eul şi-a descoperit esenŃa în realitatea măştii care este de fapt. De aceea poemul
Magnificat defineşte suprastructural opera heteronimică în mod interogativ: „Când se va
termina această dramă fără teatru, / Sau acest teatru fără dramă, / Şi mă voi retrage acasă?
/ Unde? când? cum?”.
Prin aceste însemnări se încearcă ieşirea din Dramă, depăşirea crizei eului prin
exerciŃiul tragic al conştiinŃei hiperlucide, al voinŃei de a fi dincolo de ficŃionalitatea
heteronimiei: dincolo de Mască nu se află de altfel decât Masca, o asimilare a artificialului
şi a multiplului în Unu, agonal şi „autentic” prin dramatismul său schizoid.
Se poate spune că, în poemele sale, Álvaro de Campos exprimă antidefiniŃia la
formula pessoană „drama em gente, em vez de em actos”, ori (se) afirmă doar (ca) cealaltă
faŃă a Supra-Măştii pe care o constituie întreaga operă heteronimică. Să fie oare creaŃia lui
Pessoa faŃa Măştii, iar cea a lui Álvaro de Campos reversul aceleiaşi măşti? Sau se
exprimă faptul că spectacolul pe care vrea să-l regizeze Pessoa sub numele de „drama em
gente” şi să-l ofere publicului receptor nu este altceva decât ceea ce se organizează prin
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

jocul de culise al actorilor (al măştilor impuse) al căror anti-regizor este Álvaro de
Campos?
Totuşi această „dramă fără teatru” poate fi imaginea fiinŃei plurale, ca un „ansamblu
dramatic” desfăşurat pe scena eului vid, a eului ca non-spaŃiu, ca un construct lipsit de
substanŃialitate, arbitrar şi singur. Este o dramă care nu-şi găseşte locul de manifestare, o
proiecŃie de tensiuni fără centru. DivergenŃa este imediat răsturnată printr-o sintagmă a
iluzoriei convergenŃe, a vanei reprezentări a spaŃiului-spectacol, simbol al gratuităŃii care
nu mai este echivalent cu tentaŃia unificării diverse. Jocul de cuvinte, răsturnarea structurii
mai sus realizate „teatru fără dramă” subliniază celebra definiŃie pessoană a heteronimiei,
demitizând-o, încredinŃând-o unei posibile atitudini ludice. Aceasta va accentua
deconstruirea heteronimiei, tentativa de anulare, de disoluŃie a înseşi soluŃiei care salvase
eul modern de la alienare.
În loc de parŃiale concluzii trebuie să îl aşezăm pe autorul heteronimilor în
„provizoria reprezentare vizibilă a lui însuşi” (apud. Maria José de Lancastre, 1990) – aşa
cum se autosituează – alături de multiplicitatea feŃelor sale, în încercarea de a realiza prin
propria operă sinteza literaturii universale, împlinită paradoxal, chiar în fragmentaritatea
oferită de „măştile personale ale adevărului lumii şi vieŃii” (Doinaş).
Oricum am considera opera pessoană – sociologic, psihanalitic, literar, filosofic – ea
păstrează eterna problemă a existenŃei umane: eul şi capacitatea ontologică a limbajului,
individul prins între sine, realitatea sa (mai mult sau mai puŃin iluzorie) şi condiŃia
comunicării. Şi nu cred să fie aceasta o simplă mască.

ReferinŃe:

Volume:
PESSOA, Fernando – Álvaro de Campos – Choix de poèmes, (1914.1935), Éditions Royaumont,
1988
PESSOA, Fernando – Bancherul anarhist, trad. Micaela GhiŃescu, EST-Samuel Tastet Éditeur,
1995
PESSOA, Fernando – Le Chemin du Serpent, Oeuvres Complètes, tome,VII, Christian Bourgois
Éditeur, 1991
PESSOA, Fernando – Oeuvres Complètes de Fernando Pessoa, Proses, I, Publiées du vivant de
l’auteur, réunies, annotées et présentées par José Blanco, Éditions de la Différence, Paris,
1988
PESSOA, Fernando – Ploaie oblică, trad .Roxana Eminescu, Univers, Bucureşti, 1980
PESSOA, Fernando – Sur les Hétéronymes, Éditions Unes, 1993

Antologii:
BAKONSKI, A.E. – Panorama poeziei universale contemporane, Albatros, Bucureşti, 1972
CARAGEA, Dan – Antologia poeziei portugheze, Editura Edinter, Bucureşti, 1990
ULICI, LaurenŃiu – Nobel contra Nobel, antologie, Cartea Românească, Bucureşti, 1988

Studii:
Rodica ILIE - Literatura comparată, curs, anul III

CĂLINESCU, Matei – Fragmentarium, Editura Dacia, Cluj, 1973

CĂLINESCU, Matei – Cinci feŃe ale modernităŃii, Univers, Bucureşti, 1995
CRĂCIUN, Gheorghe – Dimensiuni tranzitive în poezia modernă, 1998 / Aisbergul poeziei
moderne, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003
DOINAŞ, Ştefan-Augustin – Măştile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1992
FAUCHERERAU, Serge - Expressionnisme, dada, surréalisme et autres isme, I domaine
étranger, Editions Denoël, Paris, 1976
FRIEDRICH, Hugo – Structura liricii moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1969
GIL, José – Fernando Pessoa – ou la Métaphysique des Sensations, Éditions de la Différence,
Paris, 1988
JEUDY, Henry Pierre – Corpul ca obiect de artă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1998,
trad. Ana-Maria Gârleanu
LOTMAN, Iuri – Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1974
LOURENÇO, Eduardo – Fernando Pessoa, Roi de notre Bavière, Librairie Séguier – Michel
Chandeigne, 1988
MUŞINA, Alexandru – Paradigma poeziei moderne, Editura Leka Brâncuşi, f.l., 1996
NIETZSCHE, Friedrich – Dincolo de bine şi de rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
PAPAHAGI, Marian – ExerciŃii de lectură, Editura Dacia, Cluj, 1976
RIVAS, Pierre – „Le Futurisme. Portugal et Brésil” în Les Avant-gardes littéraires au XX siècle,
vol.I, HISTOIRE, publié par le centre d’Étude des Avant-Gardes Littéraires de L’université
de Bruxelles, sous la direction de Jean Weisgerber, Académiai Kiadó-Budapest, 1984
PAPAHAGI, Marian – FaŃa şi reversul, (eseuri, studii, note), Editura Institutul European, Iaşi,
1993
VATTIMO, Gianni – Dincolo de subiect, Editura Pontica, ConstanŃa, 1994
ZAMFIR, Mihai – Formele liricii portugheze, Editura Univers, Bucureşti, 1985

Biografii:
Pessoa – Une Photobiographie, Maria José de Lancastre, Christian Bourgois Éditeur, 1990