CUPRINS

Cuvînt înainte.......................................................................................................7
Notă asupra ediţiei .............................................................................................13

I. OBIECTUL LINGVISTICII ŞI METODE DE CERCETARE .....................29

1. Obiectul de cercetare .................................................................................29
Lingvistica – ştiinţă social-umană ............................................................33
Lingvistica şi celelalte ştiinţe ...................................................................37
2. Metode de cercetare...................................................................................42
Metode tradiţionale...................................................................................43
Ipoteza .................................................................................................43
Metoda dialecticii ................................................................................43
Metoda inducţiei ..................................................................................44
Metoda deducţiei .................................................................................44
Metoda logică ......................................................................................45
Metoda experimentală..........................................................................45
Metoda comparativ-istorică .................................................................47
Principiile întrebuinţării metodei ....................................................54
Geografia lingvistică............................................................................60
Principiile aplicării metodei ...........................................................66
Metode matematice..............................................................................70
Statistica .........................................................................................70
Metode analitice...................................................................................72
Analiza funcţională.........................................................................72
Analiza componenţială (Analiza în trăsături distinctive) ...............73
Analiza distribuţională ...................................................................75
Analiza în constituenţi imediaţi......................................................77
Metoda generativ-transformaţională...............................................79
II. LIMBĂ – GÎNDIRE – SOCIETATE ............................................................87
A. Limbă şi gîndire........................................................................................90
B. Limbă şi societate ...................................................................................104
Ipoteze privind originea limbajului....................................................106
Teorii privind primele forme de limbaj..............................................112
Cînd a apărut limbajul vocal articulat? ..............................................121
A existat o limbă primitivă?...............................................................122
Procesul de comunicare .....................................................................132
 Emiterea mesajului ...................................................................138
Transmiterea mesajului.............................................................140
Receptarea mesajului ................................................................141
III. LIMBA – SISTEM SEMIOTIC.................................................................177
A. Semnul lingvistic.....................................................................................180
1. Caracterul bilateral al semnului lingvistic .....................................183
Semnificantul............................................................................184
Semnificatul..............................................................................186
2. Caracterul informaţional al semnului lingvistic.............................188
3. Semnul lingvistic între „arbitrar” şi „motivat”...............................191
4. Caracterul liniar al semnului lingvistic ..........................................207
5. Stabilitatea şi variabilitatea semnului lingvistic.............................208
B. Organizarea semnelor lingvistice în interiorul limbii ............................210
1. Sistem şi structură..........................................................................210
2. Relaţii sintagmatice şi paradigmatice ............................................213
3. Conţinut şi formă în limbă. Planul semantic şi planul expresiei ....218
4. Nivelele limbii şi unităţile specifice: ierarhia şi izomorfismul lor.228
Nivelul fonematic .....................................................................231
Nivelul morfematic ...................................................................237
Nivelul lexical...........................................................................248
Nivelul sintactic ........................................................................257
IV. ISTORIA ŞI GEOGRAFIA LIMBII..........................................................267
A. Istoria limbii ...........................................................................................267
1. Sincronie şi diacronie.....................................................................269
2. Constituirea şi evoluţia limbii........................................................276
Factori extralingvistici ..............................................................277
Factori lingvistici ......................................................................279
Factori interni............................................................................284
B. Geografia limbii .....................................................................................297
Organizarea dialectală a limbii ..........................................................312
V. DIN ISTORIA IDEILOR DESPRE LIMBĂ ..............................................317
Gramatica la indieni...........................................................................321
Gramatica la greci..............................................................................325
Gramatica la romani ..........................................................................330
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .......................................................................345

Dumitru Irimia – fiinţă şi stil ...........................................................................351

Mic dicţionar de autori citaţi ............................................................................377
Index de nume..................................................................................................461
 CUVÎNT ÎNAINTE

Personalitatea luminoasă şi creatoare a Profesorului Dumitru Irimia

(1939-2009) este reflectată de o bogată activitate ştiinţifică, împlinită nu
doar prin elaborarea de note, articole şi monografii, ci şi prin editarea de
volume, organizarea de evenimente ştiinţifice naţionale şi internaţionale,
realizarea de traduceri din operele unor autori îndrăgiţi şi participarea activă
la viaţa spirituală a comunităţii culturale româneşti, în calitate de publicist.
Cele mai apreciate şi mai des invocate dintre volumele omului de
ştiinţă, Limbajul poetic eminescian (1979), Morfo-sintaxa verbului
românesc (1997), Introducere în stilistică (1999) şi Gramatica limbii
române (1997, cu ediţii revizuite şi adăugite în 2005 şi în 2008), demon-
strează că exactitatea, complexitatea şi rigoarea sînt între elementele care
asigură statornicia unei viziuni coerente şi profunde asupra dinamicii
relaţiilor în care se înscriu faptele de limbă aflate în atenţia cercetăto-
rului. Nu este, însă, mai puţin important să se ştie că fineţea argumenta-
tivă, claritatea categorială şi subtilitatea interpretativă sînt atribute ale
unui profesor cu har, care a ştiut să transmită că limba este un a fi al
omului în lume. La fel de semnificativă este şi sîrguinţa cu care învăţă-
torul-om de ştiinţă a simţit – prin puterea exemplului personal – să
îndemne discipolii şi colaboratorii să se implice în dezvoltarea unor pro-
iecte comune, mărturiile cele mai elocvente fiind trei dintre actele cultu-
rale cu cel mai mare ecou în conştiinţa comunităţii academice şi nu
numai: seria de conferinţe naţionale Limba română, azi, Colocviul Naţional
Studenţesc „Mihai Eminescu” şi Dicţionarul limbajului poetic eminescian.
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

Despre însemnele valorii nu vorbesc doar contribuţiile ştiinţifice

ale lui Dumitru Irimia, ci şi oamenii care l-au cunoscut şi i-au preţuit
înălţimea şi limpezimea gîndurilor, firea discretă şi hărnicia vecină cu
sacrificiul de sine. Premiile, distincţiile şi titlurile onorifice acordate de-a
lungul carierei dau seamă despre personalitatea unui om care a avut pe
deplin conştiinţa că un cărturar trebuie să fie deopotrivă păstrător de tra-
diţie şi deschizător de căi.
Cursul de lingvistică generală pe care Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi îl repune în atenţia celor interesaţi de
teoria şi practica limbii în general, şi a limbii române, în particular, este o
lucrare cu un destin mai aparte. Tipărit în 1978 ca manual universitar,
volumul a circulat mai ales ca sinteză didactică, de uz intern, fiind adre-
sat în primul rînd studenţilor de la Facultatea de Filologie a Universităţii
ieşene. Rostul său era, fără îndoială, de suport pentru activităţile de curs
şi de seminar, după cum o dovedesc zecile de sublinieri şi de însemnări
manuscrise făcute de studenţi pe marginile paginilor din diversele exemplare
păstrate în biblioteci. Aceste marginalia oglindesc relaţia cu forma şi con-
ţinutul prelegerilor, punctele de interes supuse dezbaterilor, obiectivele dis-
ciplinei şi orizonturile de lectură asumate atît de profesor, cît şi de studenţi.
Una din trăsăturile importante ale cursului este actualitatea în
raport cu stadiul cercetărilor din lingvistica generală a anilor ’70. În
perioada 1972-1974, Dumitru Irimia a reuşit, în ciuda unor piedici ştiute
de puţină lume, să obţină dreptul de a preda în străinătate, ca lector de
limbă şi literatură română, la universităţile din Torino şi Milano. A fost o
etapă fertilă pentru formarea omului de ştiinţă interesat să cunoască
achiziţiile moderne şi valoroase din ştiinţele limbajului. Din perioada
amintită datează, cel mai probabil, lectura unor lucrări de referinţă, care,
la timpul respectiv, fie nu erau de găsit în bibliotecile româneşti, fie
aveau o răspîndire foarte limitată în spaţiul cultural românesc. Aproape
nimic nu a fost trecut cu vederea. Interesul pentru cercetările de fonetică
experimentală şi fonologie, observarea progresului înregistrat în dialecto-
logie, urmărirea studiilor de psiholingvistică şi sociolingvistică, deschi-
derea către interpretările de factură semiotică şi pragmatică, familiariza-
rea cu analizele de tip cantitativ şi cu eforturile de a contura o lingvistică

8
 CUVÎNT ÎNAINTE

computaţională şi cunoaşterea temeinică a contribuţiilor ştiinţifice din

arii de cercetare tradiţionale, precum gramatica şi lexicul, sugerează că
una din preocupările majore ale Profesorului Irimia a fost de a lămuri
studenţilor continuitatea de idei şi de preocupări între lingvistica românească
şi cea internaţională. Tot prima ediţie a Cursului de lingvistică generală
pune în lumină un alt ţel formativ important, acela de a-i îndruma pe
studenţi să-şi exerseze judecata critică, descrierea momentelor însemnate
din dezvoltarea lingvisticii generale şi româneşti fiind prilejul de a arăta
că orice act de analiză a faptelor de limbă este un proces viu şi roditor,
nu o decupare mecanică a unor eşantioane de realitate. Spiritul critic care
străbate lucrarea este, aşadar, o provocare menită să trezească atenţia şi
să incite la dezvoltarea facultăţilor de cunoaştere şi de judecată. Selecţia
tematică, tehnicile argumentative de explorare a conceptelor operaţionale
şi modalităţile de expunere a informaţiei converg către încurajarea recep-
tării active, problematizante.
O altă particularitate a lucrării este noutatea. Se poate chiar afirma
că noutatea ţine atît de bogăţia de concepte şi idei pe care cursul o
propune, cît şi de tendinţa evidentă de a înălţa un edificiu argumentativ
prin care să transpară o viziune ştiinţifică unitară. Dacă noutatea ideatică
este rezultatul lecturilor rodnice, noutatea argumentativă trebuie înţeleasă
ca realizare a unei concepţii ştiinţifice cristalizate şi durabile. Astfel,
unele din problemele centrale ale teoriei limbii, precum originea şi evo-
luţia limbajului omenesc, raportul om-limbă-lume, natura semnului
lingvistic, identitatea şi acţiunea funcţiilor limbii şi ale actului de comu-
nicare, legăturile active între limbă şi societate, pe de o parte, şi între
limbă şi individualitatea creatoare a vorbitorului, pe de altă parte, sînt
integrate într-o concepţie organică în care primează considerarea limbii
ca sistem de sisteme, relaţia de tensiune între funcţional şi expresiv în
limbă şi autonomia estetică a limbajului poetic, interpretat ca pătrundere
a limbii în sistemul artei, prin convertirea funcţiei de comunicare în
funcţie poetică. Altfel spus, firul călăuzitor al demersului interpretativ
este reprezentat de observarea înscrierii faptelor de limbă în trei
perspective: funcţională (sistemul lingvistic), expresivă (sistemul
stilistic) şi estetică (limbajul poetic). Aceste dominante sînt, de altfel,

9
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

examinate şi rafinate în contribuţiile majore, ceea ce arată că în cursul de

lingvistică generală sînt schiţate, pregătite, anunţate elementele de reper ale
prelegerilor de gramatică, stilistică şi poetică pe care Dumitru Irimia le-a
ţinut la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi vreme de peste patru
decenii.
Dacă actualitatea şi noutatea recomandă cursul ca lectură aducă-
toare de beneficii, nu mai puţin semnificativă se dovedeşte perspectiva
originală adoptată de autor. În acord cu standardul cercetărilor de factură
structuralistă şi funcţională, domină punctul de vedere sincronic, aspect
justificat, în primul rînd, de rostul lucrării (instrument ajutător pentru
studenţi) şi, în al doilea rînd, de tradiţia descriptiv-structurală asumată de
profesor. Totuşi, componenta evolutiv-comparativă joacă rolul principal
în expunere, mai cu seamă în lămurirea conceptelor operaţionale de bază.
Fiecare concept este înscris într-o istorie culturală, prin remarcarea note-
lor interpretative specifice autorilor menţionaţi sau perioadelor avute în
vedere. Acest demers expozitiv este amplificat prin evaluarea critică a
conceptelor de bază, astfel încît beneficiarul prelegerilor sau al lecturii să
dobîndească atît o imagine cuprinzătoare asupra fenomenelor analizate,
cît şi un punct de vedere care să îi faciliteze studentului orientarea critică
în lecturile individuale.
Retipărirea Cursului, în 1986, a echivalat cu o mai mare apropiere
de o variantă definitivă, care să depăşească cadrul relativ limitat al uzului
studenţesc şi să devină o lucrare adresată unui public mai larg. Mărturiile
dorinţei de a modela manualul universitar într-un volum destinat tuturor
celor interesaţi de problemele lingvisticii sînt noua sistematizare a pre-
zentării, care, fără a fi radical diferită faţă de materialul tipărit în 1978,
este ordonată în spiritul unei sinteze orientate spre descrierea configu-
raţiei structurale a limbii şi a legăturilor ei cu realitatea, lărgirea bazei
bibliografice a lucrării şi rafinarea interpretativă, prin eliminarea unor
pasaje considerate de autor de mai puţină importanţă în raport cu tonul
general al Cursului, prin reformularea unor secţiuni considerate, proba-
bil, generatoare de confuzii ori de ambiguitate şi prin lărgirea unor frag-
mente considerate de maximă importanţă pentru înţelegerea ansamblului.

10
 CUVÎNT ÎNAINTE

O nouă versiune a Cursului de lingvistică generală ar fi însemnat,

probabil, lărgirea interpretărilor şi a referinţelor bibliografice,
concomitent cu aducerea la zi a stadiului cercetărilor în domeniul ştiin-
ţelor limbajului şi dezvoltarea interpretărilor în convergenţă cu viziunea
consolidată în celelalte lucrări considerate încheiate, după standardele
calitative înalte ale autorului. Din păcate, timpul şi lucrul asiduu la alte
proiecte nu i-au mai dat Profesorului Irimia răgazul necesar întoarcerii la
una din primele lucrări ale Domniei Sale. Ne revine nouă, discipolilor şi
colaboratorilor, sarcina de a scoate opera, în întregimea ei valorică, în
lumina nouă şi proaspătă a tiparului, astfel încît uitarea să fie neputin-
cioasă în faţa Ideilor.

Ioan Milică

11
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Prezenta ediţie a Cursului de lingvistică generală are la bază ver-

siunea tipărită în 1986. Această opţiune este motivată de schimbările
făcute de autor, în raport cu varianta din 1978, modificări mici, dar
semnificative, care indică o viziune superioară asupra modului în care ar
trebui ţinută o lecţie universitară de lingvistică generală, atît în privinţa
ideilor expuse şi a exemplelor oferite, cît şi în ceea ce priveşte relaţia de
solidaritate a teoriei lingvistice cu practica analitică. Totodată, ediţia din
1986 oferă prilejul de a aprofunda, prin comparaţia cu versiunea prece-
dentă şi cu alte lucrări semnate de Dumitru Irimia, aspectele nucleare ale
considerării limbii în organizarea ei internă şi în funcţionarea ei în inte-
riorul raportului om-limbă-lume.

1. Ediţiile precedente

Gradul de asemănare între ediţii este foarte mare, însă versiunea

din 1986 dovedeşte o mai clară deosebire între limbă, anume ceea ce ţine
de planul obiectului supus cercetării şi lingvistică, adică ceea ce ţine de
planul perspectivei din care se face cercetarea obiectului. Această organi-
zare a rezultat, fără îndoială, din experienţa lucrului cu studenţii, pentru
care distincţia între obiect şi cercetarea obiectului (reprezentînd, la rigoare,
doar una din faţetele interpretative din care este considerat obiectul) nu
este întotdeauna foarte clară de la bun început. Acelaşi fapt de limbă
poate fi explorat din perspectiva mai multor discipline, între care limitele
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

nu sînt întotdeauna foarte bine demarcate: fiziologie, istorie, psihologie,

sociologie, filosofie etc. Cuprinsul fiecărei ediţii este lămuritor pentru
fixarea celor două planuri:

CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ, CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ,

1978 1986

I. Constituirea lingvisticii I. Obiectul lingvisticii şi

II. Obiectul şi metodele de cercetare
III. Originea limbajului
IV. Funcţiile limbii
- Procesul de comunicare
V. Limbă-societate-gîndire
A. Limbă şi societate
B. Limbă şi gîndire
VI. Limbă-normă-vorbire
VII. Limba – sistem semiotic
A. Semnul lingvistic
B. Organizarea semnelor lingvistice
1. Sistem şi structură
2. Relaţii sintagmatice şi paradigmatice
3. Conţinut şi formă în limbă.
Planul semantic şi planul expresiei
4. Nivelele limbii şi unităţile specifice:
ierarhia şi izomorfismul lor
- Nivelul fonologic
- Nivelul morfologic
- Nivelul lexical
- Nivelul sintactic
VIII. Istoria şi geografia limbii
A. Istoria limbii
- Sincronie şi diacronie
- Constituirea şi evoluţia limbii
metode de cercetare
II. Limbă-gîndire-societate
A. Limbă şi gîndire
B. Limbă şi societate
(1) Originea limbajului
(2) Funcţiile limbii
(3) Ipostazele limbii
(4) Dependenţa de societate
III. Limba – sistem semiotic
A. Semnul lingvistic
B. Organizarea semnelor lingvistice
1. Sistem şi structură
2. Relaţii sintagmatice şi paradigmatice
3. Conţinut şi formă în limbă.
Planul semantic şi planul expresiei
4. Nivelele limbii şi unităţile specifice:
ierarhia şi izomorfismul lor
- Nivelul fonologic
- Nivelul morfologic
- Nivelul lexical
- Nivelul sintactic
IV. Istoria şi geografia limbii
A. Istoria limbii
B. Geografia limbii
V. Din istoria ideilor despre limbă

14
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

B. Geografia limbii
- Diversitatea lingvistică: limbă şi
dialect
- Organizarea dialectală a limbii

Ediţia din 1978 este organizată în spirit didactic, fiind alcătuită

pentru a corespunde unor etape de familiarizare cu elementele centrale
ale lingvisticii generale. Istoricul disciplinei şi stadiul cercetării, cu insis-
tenţă asupra obiectului şi metodelor de descriere, sînt urmate de consi-
deraţii privind originea limbajului – temă adesea trecută cu vederea în
manualele de lingvistică generală, naţionale şi internaţionale –, funcţiile
limbii şi o analiză a raporturilor limbă-societate, respectiv limbă-gîndire.
Faptul că legăturile între limbă şi societate par privilegiate în raport cu
unitatea dintre limbă şi gîndire1 indică influenţa ideilor lui Ferdinand de
Saussure şi a reprezentanţilor şcolii sociologice franceze. Capitolul al
şaselea, intitulat Limbă-normă-vorbire, este dezvoltat prin evaluarea princi-
palelor contribuţii2 care s-au impus, în istoria ideilor despre limbaj, între
momentul Saussure şi momentul Coşeriu. După clarificarea, pentru cititor, a
noţiunilor implicate în evoluţia de la perspectiva dihotomică (limbă –

1
Ilustrativ pentru această interpretare este titlul Limbă-societate-gîndire
(1978), menit să accentueze ponderea factorului social şi a funcţiei dominante a
limbii, funcţia de comunicare, considerată din unghiul rolului de liant social al
limbajului şi al devenirii sale istorice, titlu pe care, în ediţia din 1986, îl avem
reconfigurat sub forma Limbă-gîndire-societate, pentru a se sublinia importanţa
factorului cognitiv şi a funcţiei de cunoaştere a limbii, considerată din perspec-
tiva consubstanţialităţii limbă-gîndire. Aşadar, în varianta din 1978, centrul de
greutate al interpretării este dat de natura socială a limbajului uman articulat,
însă, în versiunea din 1986, focalizarea este orientată asupra rolului creator al
gîndirii. Această deplasare ideatică se armonizează cu o schimbare semnificativă
în concepţia autorului, care, fără a neglija esenţa socială a limbii, are deja foarte
clară conştiinţa faptului că limba oglindeşte creativitatea fiinţei umane, con-
stantă ideatică aflată în laboratorul tuturor scrierilor lui Dumitru Irimia.
2
Este vorba despre două şcoli lingvistice postsaussuriene, şcoala funcţio-
nală, reprezentată de Martinet şi Jakobson, şi glosematica hjelmsleviană, cărora
li se adaugă generativismul american.

15
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

vorbire) la cea trihotomică (limbă-normă-vorbire), conceptele operaţio-

nale sînt ilustrate cu exemple din limba română, astfel încît receptorul să
aibă posibilitatea de a reţine validitatea descriptivă a aspectelor teoretice
dezbătute.
Ultimele două părţi, Limba – sistem semiotic şi Istoria şi geografia
limbii, se dezvoltă prin observarea unităţilor şi raporturilor care guver-
nează profilul idiomatic al limbii şi prin explicarea importanţei factorilor
care favorizează manifestarea diversităţii lingvistice.
Această organizare face vizibilă existenţa unui „algoritm” argumen-
tativ inspirat, pare-se, de modelul cursului saussurian: 1. istoricul şi
obiectul disciplinei; 2. natura, funcţiile şi semnificaţia legăturilor în care
se află înscris obiectul investigat; 3. perspectiva sincronică asupra
obiectului, prin raportare la unităţile constitutive şi la reţeaua relaţională
pe care ele o dezvoltă; 4. perspectiva diacronică asupra obiectului, prin
urmărirea factorilor lingvistici şi extralingvistici care contribuie la
evoluţia limbii, ca mijloc de comunicare interumană.
Ediţia din 1986 ilustrează o aranjare mai adecvată a expunerii,
prin accentuarea mai nuanţată a etapelor ce trebuie urmate pentru a se
asigura succesul receptării. Prima cerinţă, reflectată de cuprins, este
delimitarea obiectului de cercetare al lingvisticii, prin confruntarea vizi-
unii saussuriene3 cu punctul de vedere asumat de E. Coşeriu, potrivit

3
În concepţia lui Ferdinand de Saussure, semiologia este ştiinţa „care
studiază viaţa semnelor în viaţa socială”, iar lingvistica, parte a semiologiei
(semioticii), este disciplina interesată de cercetarea limbii „ca sistem de semne
ce exprimă idei”. Pentru lingvistul elveţian, „studiul limbajului comportă deci
două părţi: una, esenţială, are drept obiect limba, care este socială în esenţa ei şi
independentă de individ; acest studiu este numai psihic; cealaltă, secundară, are
drept obiect partea individuală a limbajului, adică vorbire, inclusiv fonaţiunea:
ea este psihofizică”, iar această disociere presupune existenţa a două obiecte de
cercetare, limba şi vorbirea, lingvistica fiind, potrivit distincţiei saussuriene,
interesată de cercetarea limbii, fără a respinge categoric, existenţa unei lingvistici a
vorbirii (Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, ediţie românească
de Irina Izverna Tarabac, Polirom, Iaşi, p. 41-44).

16
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

căruia lingvistica studiază activitatea lingvistică a vorbitorilor4. Această

contrapunere fixează ca obiect de studiu „limba ca sistem de semne şi ca
activitate lingvistică”. Prezentarea disciplinelor lingvistice şi a rapor-
turilor lingvisticii cu alte discipline conexe este urmată de prezentarea
metodelor întrebuinţate în cercetarea lingvistică, prin demarcarea
metodelor tradiţionale de cele moderne.
În interiorul cadrului epistemologic şi metodologic descris sînt
urmărite, din perspectiva istoriei lingvisticii, raporturile limbă-gîndire şi
limbă-societate, pentru a se sublinia caracterul de ştiinţă social-umană al
lingvisticii, prin referire la atributele esenţiale ale fiinţei umane: faculta-
tea de a cunoaşte, capacitatea de a exprima această cunoaştere şi deprin-
derea de a o transmite semenilor. În esenţă, se afirmă în curs, omul este
fiinţa socială dotată cu gîndire şi limbaj. Subcapitolele despre originea şi
caracterul articulat al limbajului, despre funcţiile şi ipostazele limbii şi
despre legăturile active între limbă şi societate au rolul de a extinde şi
argumenta teza că lingvistica este o ştiinţă care se interesează atît de
factorii interni, cît şi de factorii externi care orientează şi influenţează
existenţa sistemului semiotic numit limbă şi punerea sa în acţiune.
Efectul de interpretare generat prin această dispunere este că lingvistica
se preocupă de procesul de comunicare verbală dintre fiinţele omeneşti,
prin observarea şi descrierea elementelor complexe implicate în raporta-
rea omului la realitate şi la semeni, în reprezentarea acestei experienţe de
cunoaştere graţie consubstanţialităţii ce guvernează relaţia între limbă şi
gîndire şi în exprimarea ei, nu ca oglindă, ci ca interpretare a realităţii.
A treia parte a Cursului are în centru semnul lingvistic, proprie-
tăţile acestuia şi organizarea semnelor în interiorul limbii, scopul siste-
matizării critice fiind de a clarifica ce se are în vedere prin definirea
limbii ca sistem de semne şi de relaţii între semne. Aceasta este, de altfel,

4
„Lingvistica (...) este ştiinţa care studiază din toate punctele de vedere
posibile limbajul uman articulat, în general şi în formele sale specifice de reali-
zare, adică în actele lingvistice şi în sistemele de izoglose care, tradiţional sau
convenţional, se numesc limbi” (Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică,
traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, ediţia a II-a, Echinox, Cluj,
1999, p. 12).

17
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

şi secţiunea cu cea mai mare densitate terminologică. Descrierea fiecărui

nivel al limbii, prin valorificarea terminologiei impuse de adepţii structu-
ralismului, va deveni, în lucrările ulterioare, modelul pe baza căruia se
dezvăluie identitatea faptelor de limbă, interpretarea fiind realizată prin
considerarea nu numai a axelor semiotice fundamentale (axa paradigmatică
şi axa sintagmatică), ci şi a trihotomiei sistem-normă-vorbire5. Rezulta-
tele acestui mod original de a descoperi echilibre interpretative între
diversele concepţii teoretice fructificate în expunere fac din Cursul de
lingvistică generală o excelentă modalitate de familiarizare a celor lipsiţi
de cunoştinţele de bază cu toate noţiunile primare necesare pătrunderii în
tainele tuturor disciplinelor lingvistice tradiţionale: fonetică şi fonologie,
morfologie şi sintaxă, lexicologie şi semantică.
Penultimul capitol al ediţiei din 1986 este dedicat istoriei şi geo-
grafiei limbii şi are în atenţie factorii care orientează devenirea istorică şi
culturală a limbii. Descrierea nu se limitează, însă, doar la axa istorică şi
la cea pur teritorială, ci include şi consideraţii despre diversitatea socială
şi expresivă a limbii. Prin parafrazarea unei binecunoscute distincţii
coşeriene, s-ar putea afirma că secţiunea a treia a lucrării înfăţişează
organizarea structurală a limbii, în vreme ce partea a patra schiţează
arhitectura ei. În ultimul capitol sînt evidenţiate cele mai importante
momente din evoluţia lingvisticii. Prin această ultimă unitate expozitivă
a cursului se întregeşte ansamblul de idei care se constituie în izvoare ale
lucrării.

2. Sursele Cursului de lingvistică generală

O cercetare a particularităţilor ediţiilor şi a lecturilor care au făcut

posibilă edificarea unui complex interpretativ bogat şi original nu poate
neglija chestiunea de fond a surselor şi resurselor de care a dispus autorul
pentru a dezvolta o lucrare.

5
Profesorul Dumitru Irimia se numără printre primii lingvişti români
care au adoptat şi adaptat tezele lingvisticii coşeriene în propriile cercetări.

18
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

În ansamblu, s-ar putea aprecia că lucrările parcurse de Dumitru

Irimia pentru elaborarea cursului de lingvistică generală pot fi despărţite
în trei categorii: a) surse primare; b) surse secundare; c) surse auxiliare.
Prin surse primare, înţelegem lucrările monografice, străine sau
româneşti, pe care autorul care le-a parcurs cu atenţie, la care s-a raportat
în chip critic şi pe baza cărora şi-a edificat propria concepţie lingvistică.
În aceste lucrări pot fi identificate, deci, rădăcinile ideatice ale propriei
viziuni ştiinţifice. Este important să arătăm că, în perioada de documen-
tare premergătoare redactării şi publicării variantei din 1978, unele din
sursele primare, mai cu seamă cele străine, existau mai degrabă simbolic
în bibliotecile universitare româneşti ori, dacă existau, puteau fi consul-
tate numai în baza unui regim special de împrumut. Alte lucrări erau
cunoscute doar indirect, din surse secundare sau auxiliare. De pildă, con-
tribuţiile lingvistice moderne şi valoroase, publicate, între 1960 şi 1980,
de autori străini importanţi şi foarte importanţi, precum Giulio Lepschy,
Bernard Pottier, Umberto Eco, au fost citite, fără îndoială, în perioada
stagiilor de cercetare şi predare petrecute în străinătate.
Considerăm surse secundare lucrările de natură predominant explica-
tivă, cum ar fi tratatele de lingvistică, lucrările individuale şi colective care
au ca ţel familiarizarea cititorului cu aspectele cele mai cuprinzătoare ale
lingvisticii generale, culegerile de studii teoretice, antologiile şi volumele
cu orientare interdisciplinară pe care autorul le-a fructificat pentru a
rafina, aprofunda şi îmbogăţi explicaţiile şi interpretările oferite.
În categoria surselor auxiliare includem notele, articolele şi stu-
diile de mai mică întindere, la care autorul face trimitere pentru a adînci
sau clarifica anumite aspecte teoretice şi practice ori controverse persis-
tente care necesită adoptarea argumentată a unei poziţii ştiinţifice.
Deosebirea celor trei categorii de surse are rolul de a arăta că în
lucrare coexistă nivele de lectură cu grade diferite de abstractizare şi
complexitate argumentativă, pe care autorul le-a contopit creator într-o
expunere originală. E mai presus de orice îndoială că opţiunile de lectură
şi solidaritatea faţă de viziunile anumitor autori dezvăluie respectarea
implicită a unor criterii a căror prezenţă s-a manifestat în toate contri-
buţiile ştiinţifice publicate de Dumitru Irimia: valoarea dată de calitatea

19
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

şi claritatea demersului interpretativ, rafinamentul conceptual şi indivi-

dualitatea soluţiilor interpretative propuse, coerenţa descriptivă şi substanţi-
alitatea perspectivei din care se evaluează materialul faptic întrebuinţat
spre ilustrare. Nu este, prin urmare, de mirare că în bibliografia cursului
figurează numai titluri de referinţă, demne de încredere, din care specia-
listul format şi ucenicul au doar de învăţat.

a) Sursele primare
Locul cel mai important în economia lucrării îl ocupă ideile lui
Ferdinand de Saussure şi ale celor care, într-un fel sau altul, prin apropi-
ere sau distanţare critică, s-au raportat la opera lingvistului elveţian.
Trebuie arătat că nucleul cursului elaborat de Dumitru Irimia s-a consti-
tuit prin asumarea activă, nu imitativă, a ideilor saussuriene. În jurul
nucleului reprezentat de opera lui Ferdinand de Saussure sînt adăugate şi
puse în dialog cu opera maestrului contribuţiile elevilor şi adepţilor,
creatori, la rîndu-le, de şcoli şi orientări structuraliste şi/sau poststructu-
raliste. Un loc important în această complexă cartografie intelectuală îl
au contribuţiile majore ale discipolilor care au avut prilejul să ia parte la
prelegerile ţinute de marele lingvist elveţian, fie în calitate de conferen-
ţiar la École de Hautes Études din Paris, fie ca profesor la Universitatea
din Geneva: Charles Bally, fondator al stilisticii moderne şi editor al
Cursului de lingvistică generală, Maurice Grammont, Antoine Meillet,
întemeietor al şcolii sociologice franceze, Serge Karcevski, unul din fon-
datorii Cercului lingvistic de la Praga şi alţii. Dorinţa de a cunoaşte cît
mai exact implicaţiile viziunii teoretice saussuriene a presupus extin-
derea lecturilor către operele cele mai importante ale autorilor reprezen-
tativi pentru orientările lingvistice declarat postsaussuriene: cercul ling-
vistic de la Praga (Serge Karcevski, Nikolai Trubetzkoy, Roman Jakobson),
şcoala sociologică franceză (Antoine Meillet), cercul lingvistic de la
Copenhaga (Louis Hjelmslev) şi şcoala funcţionalistă (R. Jakobson, André
Martinet). Pleiada de mari specialişti cunoscuţi prin lecturi directe este
continuată – pentru a-i aminti doar pe cei extrem de influenţi – de elveţianul
Walther von Wartburg, francezii Pierre Guiraud, Lucien Tesnière, Bernard
Pottier, semanticianul şi semioticianul de origine lituaniană A. J. Greimas,

20
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

italienii Umberto Eco, Tullio de Mauro şi G. C. Lepschy, americanul

Edward Sapir şi mulţi alţii.
Un loc aparte este acordat lingvisticii coşeriene, considerată o
concepţie lingvistică de mare fineţe interpretativă şi faţă de care Dumitru
Irimia şi-a manifestat în repetate rînduri preţuirea. Ni se pare suficient să
amintim că Dumitru Irimia este unul din primii profesori care au popula-
rizat ideile savantului de origine basarabeană şi între primii, dacă nu
chiar întîiul traducător român interesat de opera literară a lingvistului.
În general, accesul direct la lecturile fondatoare s-a realizat graţie
unei excelente cunoaşteri a limbilor şi culturilor franceză şi italiană, fără a
neglija, însă, vastele spaţii reprezentate de culturile germană şi anglo-ame-
ricană. Lecturile nemijlocite în limba engleză sînt, însă, cu mult mai
puţine decît cele în limbile franceză şi italiană, iar cele în limba germană
lipsesc, cu toate că operele majore ale învăţaţilor care şi-au publicat
lucrările în limbile germană (N. Trubetzkoy) şi engleză (Sapir) au fost
parcurse mulţumită traducerilor în limbile română, franceză sau italiană.
Tot în categoria surselor primare trebuie incluse şi operele de
prestigiu ale marilor lingvişti români, pe care Profesorul Irimia i-a citit
cu răbdare şi preţuire şi la ideile cărora a recurs în expunerile, demonstraţiile
şi interpretările din lucrare, ori de cîte ori a fost necesar, cu dorinţa legi-
timă de a arăta relaţia de continuitate între lingvistica românească şi cea
europeană, mai cu seamă în perioada premergătoare instaurării regimului
comunist. Prin autorii cel mai frecvent citaţi se numără Alexandru
Philippide, fondatorul şcolii ieşene de lingvistică, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Sextil Puşcariu, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, precum şi
profesorii care au marcat perioada de formare ştiinţifică a autorului, în
special Gheorghe Ivănescu, Ecaterina Teodorescu şi Theofil Simenschy.

b) Sursele secundare
Osatura lecturilor fondatoare a fost întărită prin recursul la lucrări
menite să formeze o imagine de ansamblu asupra preocupărilor de

21
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

lingvistică ale vremii6. În această categorie de surse bibliografice pot fi

incluse lucrări devenite astăzi clasice şi recunoscute în domeniu prin
calitatea descrierii ştiinţifice: Bertil Malmberg, Les nouvelles tendances
de la linguistique (traducere din limba suedeză), Paris, 1966, Georges
Mounin, Histoire de la linguistique dès origines au XXe siècle, 1967
(trad. rom., Istoria lingvisticii, 1999), Maurice Leroy, Les grands courants
de la linguistique moderne, Bruxelles, 1971, O. Ducrot, T. Todorov,
Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris, 1972.
Acestor lucrări de sinteză li se adaugă mai multe antologii şi
culegeri româneşti, cum ar fi Elemente de lingvistică structurală7, Bucureşti,
1967, Sistemele limbii8, Bucureşti, 1970 şi Sociolingvistică9, Bucureşti,
1975, în care sînt prezentate traduceri de fragmente din operele unor

6
În 1971, un colectiv de specialişti condus de Alexandru Graur a publi-
cat una dintre cele mai cunoscute lucrări româneşti de lingvistică, Tratat de
lingvistică generală. Prima ediţie a apărut ca încununare a unei perioade faste
pentru lingvistica românească. Terenul fusese pregătit prin publicarea de
volume individuale şi colective (Introducere în lingvistică, 1965) sau de serii
(Probleme de lingvistică generală, 7 vol., 1959-1977), care s-au bucurat de
mare succes între specialiştii români. În 1977 a fost tipărită prima ediţie a
faimoasei Scurtă istorie a lingvisticii, lucrare foarte documentată, dar ajustată în
acord cu cerinţele ideologice impuse de regimul comunist (v. secţiunea 3,
Cursul de lingvistică generală şi problema cenzurii). Una din dovezile multiple
de efervescenţă ştiinţifică şi de mare interes pentru chestiunile de lingvistică
generală este că, la finele anilor ’70, studenţii filologi ai Universităţii din Iaşi
aveau la dispoziţie trei introduceri în lingvistică semnate de profesori ai Facultăţii de
Filologie: Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală (1978), Constantin Frâncu,
Curs de lingvistică generală (Istoria lingvisticii), 1979 şi Ioan Lobiuc, Curs de
lingvistică generală, partea I, Direcţii şi metode de cercetare lingvistică (1979).
7
Responsabilul de volum este Ion Coteanu, iar autorii sînt Andrei Avram,
Maria Manoliu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Coteanu, Valeria Guţu-Romalo,
Somolon Marcus, Paula Diaconescu, Sorin Stati, Emanuel Vasiliu şi Laura Vasiliu.
8
Dintre autorii care au publicat în volum îi amintim pe cei mai cunos-
cuţi: Ion Coteanu, Theodor Hristea, Paul Miclău, Solomon Marcus, Emanuel
Vasiliu şi Lucia Wald.
9
Volumul este editat de Dumitru Chiţoran şi Liliana Ionescu-Ruxăndoiu.

22
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

autori foarte cunoscuţi pe plan internaţional, sau în care se sistematizează

trăsăturile unor noţiuni teoretice fundamentale. Ca şi în cazul surselor
primare, volumele care fac parte din categoria surselor secundare nu sînt
doar mărturii ale lecturilor autorului, ci şi lucrări care satisfac nevoia de
înţelegere a celor pasionaţi de lingvistică şi necesităţile de cunoaştere ale
specialiştilor în formare.

c) Sursele auxiliare
Mai puţine ca număr faţă de celelalte categorii de lucrări, sînt
mijloace bibliografice cu ajutorul cărora se aprofundează anumite
concepte şi fenomene. Cele mai multe sînt articole şi studii publicate în
reviste ştiinţifice cu apariţie periodică. Recursul ocazional la aceste surse
reflectă gradul de precizie al demersului ştiinţific şi gradul de dificultate
sau de noutate al aspectului conceptual, terminologic sau faptic care
reclamă întrebuinţarea unui tip foarte specializat de surse bibliografice.
În esenţă, sursele oglindesc probitatea ştiinţifică a autorului, rigoa-
rea de a care a dat dovadă în alegerea fondului de cunoaştere ştiinţifică
pe baza căruia a elaborat Cursul şi nivelul calitativ general al volumului.

3. Cursul de lingvistică generală şi cenzura

În perioada de dinainte de 1989, regimul comunist a impus cenzu-

ra ca mecanism foarte sever de îngrădire a libertăţii de exprimare. În
cercetarea ştiinţifică această impunere a echivalat, în unele domenii, cu
pulverizarea obiectului de cunoaştere. Exemple ilustrative sînt filosofia
şi istoria, ale căror izvoare culturale au fost zăgăzuite sau îngustate
excesiv, în favoarea instituirii unui cult al regimului. Cercetarea lingvis-
tică a fost şi ea afectată profund de imixtiunea politicului. În perioada de
după Cel de-al Doilea Război Mondial, unii din marii profesori ai
universităţilor româneşti au fost forţaţi să adere şi să-şi exprime
adeziunea la orientarea ideologică comunistă, în versiune stalinistă, mai
întîi, şi ceauşistă, mai apoi, alţii au fost daţi afară din universităţi şi

23
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

obligaţi să-şi caute servicii derizorii. În cazurile extreme de persecuţie s-a

ajuns la ani grei de temniţă şi de tortură.
Instaurată odată cu regimul, cenzura a fost oficializată prin institu-
irea unor comitete de cenzori, subordonate mai-marilor aflaţi la conduce-
rea partidului-stat, apoi prin control ierarhic asupra a tot ceea ce a însem-
nat tipăritură românească. În volumele publicate în anii ’50, impunerea
regulii de a proslăvi regimul în publicaţii ştiinţifice care, în mod normal,
nu funcţionează ca instrumente de propagandă politică, este ilustrată,
între foarte multe alte exemple, de un caz-tip: volumul lui Alexandru
Graur despre fondul lexical principal al limbii române, publicat în 1957.
Asemenea amestecuri între ştiinţă şi dogma politică evidenţiază pericolul
foarte mare prezentat de infuziile encomiastice şi consistente de elemen-
te ideologice.
Fără a contura un tablou detaliat al unor asemenea realităţi tene-
broase, întreprindere care ar putea face, la rigoare, obiectul unei mono-
grafii, cert este că puţine lucrări ale perioadei au văzut lumina tiparului
fără a include şi doze variate de esenţă materialist-dialectică, de mare
concentraţie ideologică. Pentru a-şi vedea lucrările publicate, unii autori
au consimţit să laude fără rezerve regimul, iar alţii au preferat să creeze
aparenţa unei colaborări, mergînd, cu abilitate şi discreţie, pe calea
propriilor gînduri. Dumitru Irimia face parte din a doua categorie. Refe-
rinţele care pot fi puse pe seama presiunii ideologicului sînt – atît în
Cursul de lingvistică generală cît şi în alte lucrări ale autorului – puţine
şi irelevante, încît nu ştirbesc valoarea de ansamblu a contribuţiilor
ştiinţifice tipărite, cu voia autorului şi cu permisiunea discretă, dar
obligatorie a regimului, în perioada de dinainte de 1989. Cititorii
prezentei ediţii au ocazia să constate că referinţele la nume şi cuvinte
încă demonizate (Marx, Engels, materialist dialectic) sînt fie lipsite de
conţinut ideologic, adică nu au potenţial propagandistic, fie prezentate
neutru, adică amintite, însă fără a fi încadrate în ecuaţia ideologică care
le-ar fi investit cu forţă ideologică, fie transplantate textual ca elemente
pur decorative, fără a fi în legătură cu contextul în care apar. Aceste
tehnici de evitare a unei confruntări directe cu cei responsabili de
practicarea cenzurii arată că demnitatea omului de ştiinţă nu ţine doar de

24
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

onestitatea sa academică, ci şi de conservarea unor minime, dar necesare

libertăţi umane, grav afectate de totalitarism.

4. Note editoriale

În mod firesc, în textul Cursului de lingvistică generală din 1986

au fost făcute doar schimbări menite a îndrepta micile erori. Erorilor
generate de tipărirea greşită a unor titluri de lucrări străine li se adaugă
greşelile apărute ca urmare a culegerii eronate a unor cuvinte. Alte
nepotriviri, extrem de rare, au existat între fragmentul de text citat de
autor şi traducerea pe care acesta a propus-o10. O altă categorie rarisimă
de erori constă în indicarea neadecvată a unor referinţe bibliografice11.

10
Referirea la celebra definiţie dată semnului de Sf. Augustin se înteme-
iază pe versiunea franceză, preluată din dicţionarul Ducrot-Todorov, „Un signe
est une chose qui, outre l’espèce ingérée par les sens, fait venir d’elle-même à la
pensée quelque autre chose” şi tradusă în limba română ca „Un semn este un
lucru care, în afara speciei cuprinsă prin sens, evocă în planul gîndirii altceva”.
În realitate, faimoasa definiţie formulată de Augustin, în De Doctrina Christiana (II,
I,1), este „Signum est enim res, praeter speciem quam ingerit sensibus, aliud
aliquid ex se faciens in cogitationem venire”, ceea ce arată că traducerea românească
este neadecvată din pricina ambiguităţii semantice a fr. sens, avînd înţelesurile
‘simţ’ şi ‘sens’. O posibilitate de traducere mai apropiată de originalul latinesc şi
în acord cu versiunea în limba franceză ar fi fost „Semnul este lucrul care ne
face să ne gîndim la altceva decît de ceea ce ţine de sensibil”. Ambiguitatea pare
să persiste şi în versiunea românească a Noului dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajelor, editat de Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer, Editura Babel,
Bucureşti, 1996, traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan şi Marina Păunescu, în
care definiţia lui Augustin este tradusă prin varianta „semnul este un lucru care, în
afară de specia percepută prin sensuri, atrage de la sine spre gîndire alt lucru”.
11
Un exemplu este indicarea lucrării lui Maurice Leroy, Les grands courants
de la linguistique moderne, ca fiind publicată la Paris. În realitate, ediţia a doua,
revizuită şi adăugită, a fost publicată, în 1971, la editura Universităţii din Bruxelles
(Editions de l'Université de Bruxelles), după cum indică catalogul Bibliotecii
Naţionale a Franţei.

25
 CURS DE LINGVISTICĂ GENERALĂ

Pe alocuri, textul este însoţit de notele editorului, adăugate în locu-

rile în care ni s-a părut necesar să lămurim unele interpretări personale
date unor concepte fundamentale, să rezumăm stadiul actual al unor direcţii
de cercetare lingvistică sau să indicăm eventualele convergenţe şi diver-
genţe între concepţiile unora dintre autorii invocaţi sau citaţi.
Volumul se încheie cu o postfaţă în care sînt schiţate relaţiile de
profunzime între aspectele conceptuale cele mai importante cuprinse în
Cursul de lingvistică generală şi alte opere publicate de Dumitru Irimia,
cu intenţia de a pune în lumină solidaritatea şi continuitatea de adîncime
dintre lucrările aceluiaşi autor.
Pentru a veni în sprijinul cititorilor mai puţin familiarizaţi cu
preocupările şi problemele de lingvistică generală, am alcătuit un glosar
de autori, prin semnalarea elementelor esenţiale legate de formarea lor
profesională şi de contribuţiile ştiinţifice remarcabile pe care le-au
publicat, astfel încît să poată fi mai bine fixat contextul istoric şi cultural
în care oamenii de cultură menţionaţi şi-au desfăşurat activitatea.
Mulţumirile şi gîndurile noastre de recunoştinţă se îndreaptă către
toţi cei ce, într-un fel sau altul, au participat la publicarea prezentului volum.
Mulţumim, în primul rînd, familiei, pentru amabilitatea de a permite
publicarea textului în colecţia Logos, pe care Dumitru Irimia a iniţiat-o.
Un gînd de recunoştinţă se îndreaptă către cei ce au preţuit
personalitatea Profesorului Irimia şi care, cu răbdare şi bunăvoinţă, au
contribuit, în mod dezinteresat, cu recomandări utile şi înţelepte.
Nu în ultimul rînd, sincerele noastre mulţumiri se îndreaptă către
colectivul redacţional al Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi, fără ajutorul căruia proiectul ar fi rămas ca posibilitate, nu ca realizare.

Ioan Milică

26