Povestea 11

Elanul spre noi înălţimi

Caracteristici terapeutice
Probleme abordate
• Frică
• Anxietate
• Depresie
• Indecizie
• Dependenţă
• Stânjeneală în teritoriu necunoscut

Resurse dezvoltate
• A da drumul unei poveri
• A accepta sfat
• A urma directive
• A găsi independenţă
• A redescoperi mijloace vechi de a atinge fericirea
• A fi pe fază
• A obţine noi puteri

Obiective propuse
• Desprindeţi-vă de trecut.
• Cuceriţi frica.
• Bizuiţi-vă pe propriile forţe.
• Concentraţi-vă pe noi culmi ale realizărilor.
• Priviţi înainte.

A fost odată un pui de caracatiţă care trăia în apa mică, limpede şi caldă din
apropierea unui ţărm nisipos. Viaţa era lipsită de griji. înota peste recife, se amesteca
printre peşti coloraţi şi se relaxa în unduirea uşoară a valurilor. Dar exista un element
puţin diferit legat de această caracatiţă. Ii plăcea să se agaţe de obiecte. Uneori, pentru a
se amuza, îşi înfăşură tentaculele în jurul unui peşte şi pornea într-o călătorie de plăcere.
Alteori, îşi strângea tentaculele în jurul unei stânci puternice şi solide, unde se putea
simţi în largul ei şi în siguranţă.
Pe măsură ce micuţa caracatiţă a crescut, s-a aventurat tot mai mult în larg, explorând
ape mai adânci. Într-o zi, pe când înota cu oarece ezitare prin aceste teritorii noi, a dat de
un obiect ciudat şi neobişnuit. Corpul unei nave mari îşi arunca pe apă umbra
întunecată. De prora ei se legăna o ancoră puternică, în jurul căreia caracatiţa, căutând o
sursă de siguranţă, şi-a prins tentaculele.
Pe când stătea aşa fixată de ancoră, cramponată, aceasta a început să coboare,
scufundându-se prin ape care deveneau tot mai întunecoase şi mai reci. Caracatiţa cea
mică putea simţi presiunea apei împingând spre înăuntru la fel de tare cum doreau te-
merile ei să explodeze în afară. Nu ştia dacă să rămână agăţată sau să-şi dea drumul. În
timp ce ancora ca atare o simţea ca fiind un loc ferit, sigur şi puternic, coborârea ei în
bezna şi apăsarea oceanului erau foarte înfricoşătoare.
Caracatiţei îi era frică să se desprindă de siguranţa pe care o oferea ancora în această
neaşteptată schimbare de situaţie şi se temea de adâncurile în care era scufundată. În
cele din urmă, ancora a lovit puternic fundul apei. Micuţa caracatiţă s-a lipit mai strâns,
nehotărâtă dacă să mai rămână prinsă de obiectul care o cufunda în adâncimi atât de
necunoscute. I se părea cumva că este o falsă senzaţie de siguranţă, dar în întunericul şi
apăsarea acelei incertitudini, micuţa caracatiţă ezita să se desprindă.

Temătoare, speriată şi indecisă, micuţa caracatiţă s-a simţit mai liniştită, dar şi
neîncrezătoare deopotrivă, atunci când din bezna apelor a ţâşnit un peşte. Caracatiţa a
strigat după ajutor. Peştele i-a ascultat povestea, după care a spus:
- Îmi pare rău. Eu nu te pot ajuta, dar un peşte mai mare vine în urma mea. Ar putea
să-ţi ofere el ajutorul de care ai nevoie.
Nu a trecut mult şi peştele mai mare a apărut înot, cu mişcări uşoare, relaxate. Ochii
lui păreau blânzi şi grijulii.
-Te pot ajuta, i-a răspuns peştele când caracatiţa i-a solicitat ajutorul, dar mai întâi
trebuie să faci tu ceva ca să te ajuţi singură. Trebuie să dai drumul acelei ancore de care
te-ai ţinut. Apoi îţi voi arăta o cale de ieşire.
Nu ştiu cum a dat micuţa caracatiţă drumul ancorei. Nu ştiu dacă a făcut-o în mod
treptat şi şovăitor, desprinzându-şi pe rând câte un tentacul, sau dacă s-a străduit să dea
drumul încleştării ei complet, dintr-odată. S-ar putea să fi rămas agăţată cu un tentacul
sau două, simţind libertatea celorlalte mădulare înainte de a alege în cele din urmă să se
aventureze într-o libertate mai deplină. Poate că avea nevoie să se mai ţină măcar puţin
înainte de a-şi insufla curajul să se elibereze.
Peştele cel grijuliu a aşteptat, încurajând şi felicitând caracatiţa la fiecare „pas" pe
care-1 făcea înainte. Apoi, când micuţa caracatiţă a renunţat la agăţarea ei încleştată,
peştele i-a spus blând:
- Urmează-mă!
Peştele a început să înoate înainte şi iar înapoi şi iar înainte, croindu-şi încet-încet
drumul în sus. Urcarea nu a fost atât de iute şi de abruptă cum îşi imaginase caracatiţa,
dar peştele părea că ştie ce face, fiind conştient de problemele create de o ascensiune
prea rapidă. El o ghida în aşa fel, încât micuţa caracatiţă să înveţe cum să se descurce
singură, dacă i se mai întâmpla vreodată să nu mai atingă pământul. A început să se
simtă mai puternică şi mai capabilă. împrejurimile nefamiliare nu o mai speriau. De
fapt, acum călătoria i se părea o adevărată aventură.
Tot continuând să urce, a ajuns în ape tot mai calde şi mai luminoase. Micuţa
caracatiţă se simţea mai uşurată şi fericită. Apăsarea şi disperarea de a se găsi în
întunecimile acelor adâncuri necunoscute s-au risipit şi caracatiţa a simţit cum îi revine
bucuria libertăţii. Ţinea ritmul cu peştele şi, un timp, au înotat unul lângă celălalt.
Caracatiţa nu mai avea nevoie să îl urmărească. La un moment dat s-a pornit să înoate ea
în faţă, luând conducerea şi croindu-şi drumul propriu înainte. Nu a trecut mult timp
până ce peştele a spus:
— De aici încolo eşti suficient de pregătită ca să mergi mai departe singură. Nu mai
ai nevoie de mine să te însoţesc. Ai învăţat drumul de întoarcere spre locul unde vrei tu
să fii.
Micuţa caracatiţă i-a mulţumit peştelui şi a înotat în sus, aşa cum învăţase din
sfaturile şi ghidările gentile ale peştelui. Apa a continuat să devină tot mai luminoasă şi
mai caldă. Lumina pătrundea prin suprafaţa clipocindă în ocean, făcând să strălucească
peştişorii galbeni, roşietici şi albaştri, care ţâşneau din recifele de coral sculptate natural
sau se repezeau printre ele.
Ceva se schimbase, nu numai evenimentele noi pe care le trăise, ci ceva în interiorul
caracatiţei. Nu se mai simţea mulţumită doar să fie acolo unde fusese mai înainte vreme.
Se simţea diferit. Şi-a făcut drum afară din apă, s-a târât pe mal şi s-a întins pe nisip. Un
timp s-a desfătat tolănită pe nisipul cald, bucurându-se de confortul soporific al luminii
soarelui pe trupul ei, ascultând sunetele păsărilor marine deasupra ei şi foşnetul duios al
vântului printre frunzele de palmier. Era tare plăcut să-ţi iei ceva timp pentru tine ca să
recuperezi.
Repausul caracatiţei era şi un răgaz pentru consolidare şi validare. Odihnindu-se în
tihnă acolo, în căldura plăcută a zilei, micuţa caracatiţă a reflectat la lucrurile care se
petrecuseră, adeverind ceea ce învăţase şi validând mesajul acelei experienţe. Acea
micuţă caracatiţă care se tot agăţa de diferite obiecte din jur părea ca un vis îndepărtat, o
imagine înceţoşată din adâncurile oceanului. Nutrind un nou imbold de putere,
caracatiţa s-a gândit că era timpul să pornească mai departe.
Simţindu-se plină de căldură, confortabilă şi încrezătoare, s-a ridicat în tentacule. A
examinat plaja şi stâncile calcaroase din fundal care se înălţau abrupt spre cer.
Făcându-şi drum prin nisip, caracatiţa s-a aventurat spre stânci. A început să se caţere
către vârful uneia, folosindu-şi tentaculele cu isteţime şi precauţie. Mersul nu era
întotdeauna uşor, dar caracatiţa simţea provocarea necunoscutului. Pe alocuri era
nevoită să facă eforturi mari, dar nici măcar o singură dată nu a pierdut din ochi
destinaţia ei. S-a urcat tot mai sus şi a fost recompensată cu un sentiment triumfător de
succes.
În vârful stâncii adia o briză răcoroasă, revigorantă dinspre ocean. Caracatiţa şi-a
desfăcut tentaculele aidoma unor aripi şi a început să se înalţe pe briză ca şi cum ar fi
făcut asta toată viaţa ei. Săgeta văzduhul ca un vultur, călărind pe curenţii blânzi de aer,
alunecând pe cei calzi şi trăind experienţa bucuriei pure de a zbura spre noi înălţimi.
Privind în jos, caracatiţa a urmărit valurile unduitoare ale oceanului de unde venise
ea până încoace. Privind în sus, a văzut întinderea vastă a unui cer senin şi azuriu, o
întindere ce părea să reprezinte un nou simţ de anticipare şi să deţină speranţa unor noi
aspiraţii. În fine, caracatiţa şi-a recunoscut proaspăt dobândita abilitate de a zbura liber,
de a lăsa în urmă trecutul, de a se bucura de experienţa momentului şi de a anticipa deli-
ciile a ceea ce avea să vină.