“Un popor care nu isi cunoaste istoria este ca un copil care nu isi cunoaste parintii” Nicolae Iorga.

Nicolae Bălcescu era de părere că Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul,
prezentul şi viitorul ajută să ştim cine suntem, de unde venim. Ne dezvăluie trecutul, ne arată parcursul
înaintaşilor noştri, greşelile lor, trecutul cu bune şi rele. Aşa putem învăţa că suntem un popor greu încercat,
dar plin de resurse.
Istoria este un domeniu al stiintei care studiaza dezvoltarea complexa si evolutia omenirii tinand cont de
evenimentele care se petrec de-a lungul timpului si care influenteaza societatea. In opinia mea, Cunoasterea
istoriei reprezinta o datorie fatade stramosii nostri fara de care un am fi existat, dar este si un element care
denota cultura generala si simtul responsabilitatii. In primul rand, prezentul si viitorul sunt dependente de
trecut, prezentul nefiind posibil fara existenta generatiilor trecute pe baza carora se dezvolta
generatia maitanara.
Cunoasterea istoriei ne ajuta sa ne definim pe noi insine, sa ne cunoastem poporul si sa ne identificam cu
un anumit tip de gandire, facilitand astfel evolutia. Un bun exemplu pentru a demonstra relatia stransa dintre
trecut si prezent il reprezinta becul inventat de Thomas Edison fara de care ne-am folosi si in prezent de
lampa cugaz care producea multe accidente si care nu ar fi in conformitate cu evolutiaomenirii.In al doilea
rand, asa cum spune o zicala binecunoscuta, istoria se repeta!, iaroamenii trebuie sa invete din greselile
antecedentilor.
Cunoasterea istoriei, prin raportarea la trecut, le permite tinerilor sa inteleaga evolutia evenimentelor
sociale,economice si politice ale unei natiuni si sa evalueze lucrurile care se petrec in prezentcu mai multa
obiectivitate, putand anticipa consecintele acestora. "e exemplu,intreaga omenire cunoaste efectele
devastatoare pe care le-a avut regimul totalitarist,iar dupa #evolutia din $%&% conducatorii tarilor, sustinuti
de popor au reintrodus pluripartidismul, intocmai pentru a evita repetarea greselilor din trecut a
carorconsencinte sunt iremediabile.In concluzie, cunoasterea istoriei prezinta importanta datorita
invataturilor care se potextrage din experientele generatiilor trecute, a consecintelor pe care le are
asupralumii din prezent, dar si pentru ca le da oamenilor identitatea fara de care nu ar putea exista.
storia este știința care studiază evoluția societății omenești din trecut până în prezent. Obiectul istoriei nu
se limitează doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El
cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupațiile și organizarea oamenilor, creațiile
artistice și credințele religioase, viața de zi cu zi etc.).

Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (i.e. istorici) care încearcă
să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și
oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în
epoca în care este scrisă
A cunoaşte istoria = a ne cunoaşte pe noi înşine

Ce importanţă are istoria? Se spune, că identitatea unei naţiuni civice nu poate fi construită înafara memoriei
istorice. Istoria unui popor este asemenea unei fântâni, din care generaţie după generaţie se adapă din faptele
şi viaţa spirituală şi materială a înaintaşilor şi prin care se continuă neîntrerupt viaţa lor spre noi idealuri de
realizat. Din ea se pot trage învăţăminte pentru felul cum să se poarte în viaţă generaţiile şi ce fapte să
împlinească spre a păstra şi îmbogăţi ceea ce au realizat înaintaşii.

Se spune, pe drept cuvânt, că istoria este „magister vitae”, învăţătoarea vieţii. Cercetarea trecutului nostru
ne oferă posibilitatea să fim în legătură cu spiritualitatea poporului nostru, cu idealul său de totdeauna de
libertate şi independenţă, cu faptele măreţe ale înaintaşilor noştri. Strădaniile şi luptele înaintaşilor pentru
păstrarea fiinţei naţionale, pentru dobândirea unităţii şi independenţei naţionale, pentru dreptate socială pe
seama tuturor fiilor neamului ne obligă să fim conştienţi şi să ne îndeplinim îndatoririle patriotice şi civice.
Istoria luminează şi întăreşte conştiinţa patriotică şi spiritul de înţelegere între popoare, ea ne ajută să
înţelegem vredniciile înaintaşilor şi dreptul la o viaţă tot mai prosperă şi la un nume tot mai preţuit al
poporului nostru.

Trecutul unui neam este ca un altar, ocrotitor al focului sacru, de unde se proiectează lumini asupra
prezentului şi viitorului. Munca unei generaţii este binefăcătoare numai atunci când se inspiră şi se
întemeiază pe valorile materiale şi spirituale ale trecutului, pe care le îmbogăţeşte şi le aplică noilor condiţii
de viaţă.

Vrednicul de pomenire episcop al Oradiei Roman Ciorogariu a spus: „În istorie găsim răsplata suferinţelor
şi biruinţa virtuţii, întărire pentru zile grele şi nădejde pentru zile mai bune”. Cercetarea trecutului unui
popor este totdeauna necesară şi instructivă fiindcă niciun popor nu poate, nu are dreptul să-şi uite trecutul
lui. Al. Papiu Ilarian susţinea că „o naţiune care nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiinţelor lipsite de
memoria trecutului; ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între trecutul, prezentul şi viitorul său; ea nu
se cunoaşte pe sine însăşi, nu ştie de unde şi cum a rezultat starea de faţă în care se află, nici s-o poată
îndrepta; nu-şi poate înţelege nici cea viitoare, nici a o prepara, ci orbecăe fără îndreptar şi rătăceşte în toate
părţile, până la urmă cade în cursa inamicului”.

„Fără istorie nu este patrie şi fără dragoste de istorie nu poate fi dragoste către patrie” sau „istoria ar fi o
jucărie dacă învăţăturile ei n-ar dirija prezentul şi n-ar prepara viitorul”, a spus Bogdan Petriceicu Haşdeu.

George Bariţ, istoric însemnat al Transilvaniei în secolul al XIX-lea, scria: „Studiul istoriei patriei şi al
naţiunii constituie pentru naţiunea română una din condiţiile de viaţă esenţiale. Dacă limba unei naţiuni e
numită, pe bună dreptate, sufletul său, istoria acestei naţiuni este mijlocul admirabil prin care se manifestă
viaţa sa naţională, diploma de legitimare prin care un popor se prezintă în societate şi în concertul altor
popoare”.

Mihail Kogălniceanu afirmă că „după priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant,
mai măreţ, mai vrednic de luare aminte decât istoria”. Căci, dacă este firească şi folositoare strădania
oamenilor de a cunoaşte şi de a folosi legile naturii înconjurătoare, dacă este necesară şi folositoare
cunoaşterea firii omului, a legilor biologice spre a-l ajuta să ducă o viaţă sănătoasă şi morală, tot pe atât de
necesară este cunoaşterea istoriei unui popor, a procesului naşterii şi dezvoltării lui în timp spre a le folosi
mai bine în drumul ascensiunii lui în mijlocul celorlalte popoare şi spre a-l ajuta să-şi manifeste puterile
creatoare ale vieţii lui. Căci istoria este întruparea în timp a popoarelor, este însăşi viaţa lor.

Cercetarea trecutului poporului nostru, trecut de multe ori însemnat cu sânge de erou, ne întăreşte cu
prisosinţă în suflet dragostea de neam şi simţul demnităţii naţionale prin plămădirea şi existenţa bimilenară
şi continuă a poporului nostru în aria geografică în care el s-a format. Mai întâi de toate, cercetarea trecutului
poporului român ne întăreşte convingerea că ne-am născut şi am rămas aici mereu în toate timpurile, oricât
de potrivnice au fost împrejurările prin care am trecut. Cercetările istorice şi arheologice, precum şi cele
filologice dovedesc fără chip de îndoială adevărul originii noastre daco-romane şi al continuităţii noastre
neîntrerupte în spaţiul carpato-dunărean.

Acest adevăr istoric de care nimeni nu se poate îndoi şi pe care nimeni nu-l poate tăgădui este un izvor din
care se alimentează sentimentul iubirii de patrie şi conştiinţa demnităţii naţionale.

Cercetarea trecutului poporului român scoate în evidenţă adevărul că el a fost călăuzit permanent de idealul
unităţii sale naţionale, ideal pentru care a trebuit să lupte de-a lungul timpului şi să producă mereu eroi
martiri ai neamului românesc. Ca un fir roşu străbate în istoria neamului nostru conştiinţa unităţii lui,
indiferent de condiţiile istorice vitrege prin care a trecut. Această conştiinţă a pornit din însăşi originea lui
daco-romană şi s-a întreţinut prin mărturisirea aceleiaşi credinţe religioase încă din timpul procesului de
naştere a lui ca popor. Conştiinţa unităţii poporului român o aflăm exprimată în mai multe forme, dintre care
unitatea etnică, unitatea culturală şi unitatea de credinţă religioasă, pentru ca apoi toate să se întâlnească şi
să se desăvârşească în unitatea lui politică: stat naţional unitar şi independent.

Între toţi românii din Moldova, }ara Românească şi Transilvania a fost o comunitate neîntreruptă etnică,
lingvistică, culturală şi bisericească. Pe lângă acestea s-au adăugat legăturile economice-comerciale, care au
întreţinut conştiinţa unităţii poporului român. Carpaţii n-au fost niciodată zid despărţitor între fraţi, ci, aşa
precum a spus Octavian Goga, au fost „Coloana vertebrală” a pământului românesc.

Cartea neamului nostru ne arată pilde de eroism ale înaintaşilor pentru apărarea pământului strămoşesc de
cotropitori străini, pentru împlinirea idealului de unitate naţională şi dreptate socială. Luptele lui Mircea cel
Bătrân de la Rovine, de la Vaslui ale lui Ştefan cel Mare, de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul sau de la
Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz ne amintesc de faptele de eroism ale înaintaşilor pentru apărarea patriei, pentru
dobândirea independenţei, pentru împlinirea idealului de unitate naţională. Cartea neamului nostru este plină
de fapte de eroism al celor mai buni fii ai patriei, al maselor populare în lupta lor pentru eliberare şi pentru
dreptate socială, pentru dreptul de a se bucura de roadele muncii lor.

Răscoala de la Bobâlna (1437), ca şi cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din Transilvania, Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu de la 1821 sau cea de la 1848, Răscoala ţăranilor de la 1907, precum şi luptele duse pe
fronturile celor două războaie mondiale, toate acestea sunt mărturii despre dorul de libertate şi voinţa
neînfrântă a poporului nostru după o viaţă liberă şi independentă.

Cunoaşterea acestora este prilej de educare şi de dezvoltare a sentimentului patriotic, este îndemn puternic
de dragoste fierbinte pentru patrie, de luptă pentru păstrarea libertăţii şi independenţei, de stăruitor ataşament
şi muncă pentru binele întregului popor. De aceea suntem chemaţi să cunoaştem, să facem cunoscut şi să
valorificăm acest trecut al neamului nostru românesc.

Se spune că o naţie care nu-şi cunoaşte şi respectă istoria, e sortită pieirii.

Istoria este foarte importantă. Asta pentru că putem învăţa din unele greşeli fără să fim nevoiţi să le facem.
Şi putem învăţa şi să fim oameni de caracter, încurajaţi de unele gesturi şi momente marcate adânc în istorie.
Ca să poţi trăi prezentul, iar apoi să construieşti un viitor mai bun, trebuie să-ţi cunoşti istoria. Istoria este
printre primele materii care definesc cultura generală a unui individ. Ea îţi dezvoltă capacitatea de a gândi
şi de a percepe evenimentele importante prin care a trecut omenirea.
Istoria reprezintă lucrul cel mai de preţ în personalitatea fiecărui popor. Fără ea n-am mai fi azi ceea ca
suntem. Ea este cartea de vizită a unui neam, în ea ne identificăm.

Istoria este o ştiinţă fascinantă şi foarte utilă pe care trebuie să o cunoască orice om, deoarece îi oferă
posibilitatea de a-şi descoperi rădăcinile din care se trage şi de a se mândri cu realizările strămoşilor, mai
ales în ceea ce priveşte păstrarea identităţii neamului. Prin cercetarea ei se poate constata că, de-a lungul
veacurilor, au dăinuit credinţa, limba, obiceiurile, datinile, adică prerogativele care asigură perpetuarea
neamului. Şi dacă este adevărat vechiul dicton „Istoria se repetă”, cunoaşterea ei ajută şi la explicarea unor
fenomene care se petrec în actualitate. Pe scurt, istoria este o analiză a trecutului cu scopul de a înţelege
prezentul şi de a ne călăuzi comportamentul în viitor.