Elaborarea Metodică Nr.

2
Tema: Morfologia funcţională a sistemului
stomatognat. Morfologia funcţională a
maxilarelor.
Întrebări de control
1. Sistemul stomatognat. Definiţie:
Sistem stomatognat - ansamblu de organe şi ţesuturi situate în
regiunea maxilo-facială care, direct sau indirect, participă la
realizarea funcţiilor de bază: masticaţie, deglutiţie, respiraţie,
fonaţie.
2. Compartimentele sistemului stomatognat:
Sistemul stomatognat e compus din următoarele elemente
principale:
 Scheletul maxilo-facial
 Dinţii: formează arcadele dentare
 Muşchii mobilizatori ai mandibulei
 Buzele şi muşchii orofaciali: destinaţi pentru apucarea
alimentelor, închiderea cavităţii orale şi redarea expresivităţii
 Limba, palatul moale şi dur, muşchii obrajilor: participă activ
la formarea bolului alimentar şi transportarea lui spre faringe
 Fibromucoasa cavităţii bucale
 Vasele sangvine limfatice şi nervii aferenţi
 Trei perechi de glande salivare (parotide, sublingvale,
submaxilare)
 Articulaţia temporo-mandibulară (ATM)
3. Morfologia funcţională a sistemului stomatognat:
Multe organe ale sistemului stomatognat au o provenienţă unică şi
toate sunt strîns legate între ele din punct de vedere funcţional.
Studiul morfo-funcţional oglindeşte unitatea dintre starea
morfologică (forma) şi funcţia diferitelor organe. Schimbările
morfologice duc la modificări de funcţie şi invers. Totodată
schimbările unui organ duc neapărat la modificări morfologice şi
funcţionale în toate celelalte verigi ale sistemului.
4. Factorii ce influenţează şi dirijează dezvoltarea şi
formarea sistemului stomatognat:
 Biologic
 Neuroendocrin
 Genetic
 Funcţional
5. Rolul factorului funcţional la dezvoltarea şi formarea
sistemului stomatognat:
Factorul funcţional e unul foarte important al desăvîrşirii
morfologice. Schimbările de funcţie au dus la modificarea structurii
dinţilor. Rolul principal la diferenţierea dinţilor după formă
(incisivi, canini, premolari, molari) l-au jucat schimbul de funcţie
determinat de caracterul alimentelor.
6. Morfologia funcţională a mandibulei:
Mandibula – unicul os pereche şi mobilizabil al scheletului maxilo-
facial care se dezvoltă din 2 segmente egale şi simetrice, ce se
consolidează către sfîrşitul primului sau începutul anului 2 de viaţă,
formînd simfisul mandibulei.
Mandibula e compusă din corp, situat în plan orizontal şi 2 ramuri
ascendente, fiecare terminîndu-se cu 2 apofize:
anterioară/coronoidă şi posterioară/condilară, care continuă în
colul şi epifiza condilului mandibular şi uneşte mandibula cu
craniul. Între apofiza anterioară şi apofiza posterioară se găseşte
incizura mandibulei. Regiunea superioară a corpului mandibulei e
prezentată de apofiza alveolară.
7. Traiectoriile de forţă la mandibulă şi importanţa lor
practică:
Traiectoriile de forţă sunt destinate pentru suportarea şi
neutralizarea forţei masticatoare. Traiectoriile de forţă prezintă nu
altceva decît stîlpii de rezistenţă, care împreună cu plăcile osoase
compacte, îi atribuie mandibulei rezistenţa cuvenită. Localizarea,
densitatea şi direcţiile acestor linii sunt în raport cu tensiunile din
ţesutul osos provocate de forţa musculară şi direcţiile ei.
Deosebim următoarele traiectorii de forţă:
 Marginale: se împart în 2 grupe îndreptîndu-se antero-
posterior spre condilii articulari unde încrucişează
 Bazilare
 Transversale
 Anterioare
 Posterioare
 Capulans
 Radiale
8. Morfologia funcţională a maxilei:
Maxila e unită imobil cu oasele craniului fiind un os pereche
compus din corp şi 4 apofize: frontală, zigomatică, alveolară,
palatinală. Corpul conţine cavitatea Highmori, iar baza maxilei o
constituie substanţa spongioasă inclusă în plăci subţiri ale ţesutului
osos compact. Pe suprafaţa maxilei se inseră doar muşchi mimici,
din care cauză lipsesc rugozităţile pronunţate de pe suprafaţa ei.
Maxila se găseşte sub influenţa forţei care reiese de la mandibulă.
Tuberculii ţesutului spongios se grupează şi au un aranjamnt care îi
dă posibilitate maxilei să se opună forţei funcţionale respective. În
sectoarele unde presiunea funcţională este mai mare, tuberculii se
îngroaşă, formînd stîlpii de rezistenţă, care servesc la transmiterea
acestei presiuni asupra oaselor craniului, astfel neutralizînd-o.
Apofiza alveolară are în ansamblu o formă curbă prezentînd 2 feţe: o
faţă externă/vestibulară şi o faţă internă/orală. Apofiza alveolară
mai poartă denumirea şi de proces alveolar sau os dentar (după
Beltrami). După pierderea dinţilor procesele alveolare suferă
procesul de resorbţie primind denumirea de creastă alveolară.
Apofiza alveolară este orientată oblic şi în jos astfel încît baza ei
formată la nivelul de unire cu maxilarul formează un arc mai mic
decît arcul alveolar de la nivelul marginei libere. Procesul alveolar
maxilar este format din ţesut spongios şi delimitat de o compactă
internă şi una externă. Partea compactă externă este străbătută de
numeroase orificii, acestea permit anesteticelor să pătrundă mai
repede şi mai uşor la buchetul vasculo-nervos apical permiţînd
instalarea unei bune anestezii locale pentru intervenţiile curente din
chirurgia stomatologică.
9. Stîlpii de rezistenţă verticali la maxilă:
 Nazofrontali: încep la nivelul arcului bazal al regiunii
incisivilor şi caninilor trecînd în pereţii nazali laterali,
îndreptîndu-se spre osul frontal
 Zigomatici: încep la nivelul apofizei procesului alveolar
corespunzător dinţilor laterali trecînd osul zigomatic. Aceşti
stîlpi descompun presiunea masticatorie transmiţînd-o la
oasele craniului
10. Stîlpii de rezistenţă orizontali la maxilă:
 Pterigopalatinali: sunt prezenţi prin tuberozităţi maxilare şi
apofizele pterigoidiene din regiunea dinţilor laterali spre baza
craniului
 Palatini: sunt prezentaţi prin apofizele palatinale care
consolidează ambele segmente laterale ale arcadelor dentare
neutralizînd presiunea masticatorie în pla transversal
11. Morfologia funcţională a palatului dur:
Apofizele palatinale, consolidîndu-se cu lamele orizontale ale osului
palatinal formează palatul dur. Locul consolidării apofizelor
palatinale – sutura palatină mediană poate avea un grad de
proeminare diferit. Deseori pe această sutură se evidenţiază un val
osos, numit torusul palatin, care poate avea formă variată: rotunjit,
alungit, pronunţat mai mult sau mai puţin, ocupînd zona anterioară,
posterioară sau fiind situat de-a lungul bolţii palatine. Adîncimea şi
forma palatului dur depinde de un şir de factori exteriori. Pierderea
dinţilor firesc duce la atrofia apofizei alveolare datorită căreia bolta
palatină capătă un caracter mai plat. Particularităţile bolţii palatine,
ca şi prezenţa torusului palatinal, au o importanţă deosebită la
stabilirea tratamentului cu proteze dentare mobile.
12. Morfologia funcţională a proceselor alveolare:
Existența apofizelor alveolare depinde de dezvoltarea, erupţia şi
funcția dinților. Iată de ce în decursul vieții forma și dimensiunile
apofizelor alveolare permanent se schimbă. Funcția dinților
influențează schimbul de substanțe creînd condiții favorabile de
existență a apofizelor. Ele sunt împărțite în alveole separate, care la
rîndul lor sînt separate de septuri interalveolare, iar la dinții
multiradiculari și de septuri interradiculare. Alveolele joacă un rol
important la fixarea dinților, deaceea în caz de resorbție a lor dinții
cad, iar în caz de pierdere a dinților inevitabil are loc resorbția
apofizei alveolare.
13. Funcţiile proprii şi suplimentare a sistemului
stomatognat:
 Masticaţia, fonaţia, fizionomia şi funcţia de automenţinere
 Respiraţia, deglutiţia
14. Componenţii funcţiei de automenţinere:
Funcția de automenținere este caracteristică pentru orice țesut și
include 3 componente:
1) Autoconservare - se subînțeleg acele aspecte de structură și
funcții ale componentelor sistemului stomatognat care asigură
prevenirea afecțiunilor ce pot provoca tulburări funcționale ale
întregului sistem. Aici includem şi noțiunea de autocurățire a
cavității bucale prin intermediul salivei
2) Autostimulare - se prevăd acele aspecte de structură şi funcţie
ce generează acțiunea stimulilor de întreținere, consolidare și
perfecționare a componentelor sistemului stomatognat
3) Autoreglare - include acel mecanism biologic care declanșează
modificările morfologice conform funcției și invers