Afectiunile inflamatorii ale glandelor salivare pot interesa fie numai canalele de excretie (sialodochitE)

fie glandele in totalitate (sialadenitE). De regula procesul inflamator de la nivelul canalelor de excretie se
extinde destul de rapid, la nivelul intregului parenchim astfel incat este foarte greu de vorbit de
sialodochite simple ci cel mai adesea de sialadenite.

Inflamatiile se intalnesc cel mai frecvent in glandele parotide precum si la glandele submandibulare si
sunt de obicei urmarea unor procese litiazice cu care coexista; la glandele sublinguale sunt exceptionale.
Glandele salivare mici sunt afectate ca procese adiacente in cazul interesarii mucoasei bucale sau labiale
inconjuratoare.

Se pot intalni la orice varsta. In copilarie sunt favorizate de existenta in antecedente a unei infectii
urliene iar la adulti de coexistenta altor afectiuni (diabet, insuficienta renala, insuficienta hepatica,
etilism croniC), de hiposialile persistente aparute dupa administrarea de medicamente neuropsihotrope
sau ganglioplegice sau iradierea tumorilor maligne cervico-faciale.

Etiopatogenie. Agentii etiologici care pot infecta glandele salivare sunt cel mai frecvent germenii
saprofiti care se intalnesc in cavitatea bucala; pneumococ, stafilococ, streptococ, bacilul Pfeiffer. Sunt
incriminati de asemenea o serie de virusuri si anume: virusul urlian din grupul paramizo, care produce
parotidita epidemica, virusul herpetic care se gaseste in stadiul latent in celulele salivare si virusul
Cocsackie. Se pare ca o serie de virusuri sunt eliminate prin glandele salivare, fara insa a le afecta in mod
direct, (virusul rabiei, gripei, rujeoleI), sensibilizand insa parenchimul glandular la infectarea cu germeni
banali din cavitatea bucala.

Infectarea glandei se poate face pe urmatoarele patru cai: canaliculara (cea mai frecventA), limfatica,
hematogena si directa.

1. Infectarea glandei pe calea canalului principal de excretie se produce de obicei la indivizi cu igiena
bucala defectuoasa, cu carii multiple si gangrenbe pulpare, resturi radiculare, stomatite etc. Arborele
salivar este lipsit de germeni, cu exceptia zonei papilei canalului de excretie. In mod normal, datorita
proprietatilor antiinfectioase ale salivei, conditiilor hidrodinamice bune de la nivelul canalelor
excretoare si rezistentei epiteliului canalicular, o infectie prin canalul de excretie nu se poate produce.
Pentru ca aceasta sa se produca trebuie sa existe urmatorul complex de conditii :

. Diminuarea fluxului salivar, fie prin obstructie mecanica (calcul, corpi strainI) sau reflexa
(laparotomiilor sau anesteziilor generalE), fie prin scaderea activitatii celulelor secretorii glandulare sau
a motricitatii canalelor de excretie, ce pot aparea dupa administrarea de medicamente atropinice, in
absenta masticatiei la socatii polipneici sau hipertermici, la bolnavi cu tulburari hormonale sau
metabolice grave, la cei cu leziuni ale ramurilor parasimpaticului, sau dupa iradieri pentru tumori
cervicofaciale. Suprasolicitarea glandelor salivare care se produce in intoxicatiile exogene cu metale
grele (plumb sau cuprU) si endogene (uree, glucozA) pot produce, prin epuizarea potentialului reactiv al
acestora, fenomene dismetabolice locale urmate de afectarea septica a parenchimului glandular.
. Scaderea rezistentei generale a organismului fata de infectii, prin diminuarea reactiilor
imunologice, dupa tratamente indelungate cu antibiotice, imunosupresoare sau in cazul unor afectiuni
anergizante (gripa, rujeola, scarlatina, etc.) stari casectice, de denutritiei, strai terminale (uremiE) etc.

. Exacerbarea virulentei florei microbiene saprofite a cavitatii bucale (conditie strans legata de
realizarea celorlalte cauze aratate mai suS). Se citeaza in special, dezvoltarea stafilococului rezistent la
antibiotice, dupa folosirea indelungata si nejudicioasa a acestora insotit de aparitia micozelor si
diminuarea fluxului salivar.

Virusurile pot insamanta glanda pe calea canaliculara, chiar fara existenta conditiilor enumerate, in
situatia scaderii proprietatilor imunologice generale si locale. Se pare ca infectia virala favorizeaza
suprainfectarea glandei cu germeni banali.

. Megastenonul si megawartonul, prin modificarea dinamicii eliminarii salivei si favorizarea

instalarii stazei, constituie elemente favorizante ale aparitiei infectiei parenchimului glandular.

2. Calea limfatica este calea de invazie a glandelor de la procesele infectioase ale limfonodulilor. Aceasta
modalitate de infectare se intalneste mai frecvent la glanda parotida ai carei ganglioni limfatici se pot
infecta si apoi prin efractia acestora se produce insamantarea directa cu germeni a tesutului glandular.

3. Calea hematogena este rara si a fost incriminata in sialopatiile ce se intalnesc in timpul evolutiei
bolilor infectioase (febra tifoida, scarlatina, difterie, tifos exantematic, etc.) asociate si cu scaderea
simultana a imunitatii antiinfectioase.

4. Calea directa se produce in cazul traumatismelor cu plagi deschise si mai ales zdrobite cu sfacele care
intereseaza parenchimul glandular sau in cazul difuzarii unor procese septice de la tesuturile
inconjuratoare ( ureche, mastoida, ram ascendent mandibular etC).

Forme clinice - in functie de evolutie se intalnesc sialadenite acute si cronice.

SIALADENITELE ACUTE

Parotidita acuta supurata

De obicei este unilaterala si intereseaza simultan sau la scurt interval atat arborele canalicular cat si
parenchimul glandular. Sialodochitele parotidiene se caracterizeaza prin prezenta unor fenomene
inflamatorii mai putin importante. Megastenonul se caracterizeaza prin prezenta unei tumefactii vizibile
sub forma unui cordon in regiunea parotidiana si maseterina ce se prelungeste si la nivelul obrazului si
pe care bolnavul si-o turteste prin presiune digitala, moment in care acesta simte o cantitate mai mare
de saliva de staza in gura, usor sarata. Uneori saliva poate fi amestecata cu flocoane de fibrina.

In sialadenitele parotidiene se descriu urmatoarele forme anatomo-clinice :

a/ forma catarala - caracterizata printr-un infiltrat inflamator al acinilor glandulari si canalelor excretorii.
Saliva, modificata, contine flocoane de fibrina, glanda fiind usor marita de volum, dureroasa spontan si
mai ales la presiune;
b/ forma purulenta - in care se produc multiple micro-abcese in lobulii glandulari. Acinii glandulari si
canaliculele interlobulare sunt pline de puroi care se evacueaza prin canalul Stenon. Tesutul conjunctiv
interlobular nu este interesat;

c/ forma gangrenoasa in care se gaseste un infiltrat difuz, tesutul glandular se necrozeaza si se

sfacelizeaza. Tesutul conjunctiv interlobular este intresat. Modificarea secretiei salivare este facultativa.

Aceste forme anatomo-clinice pot evolua ca atare, sau pot constitui faze evolutive, procesul mergand
progresiv de la forma catarala la forma purulenta si apoi mai rar, la stadiul de gangrena.

Simptomatologia

. Forma catarala. Debutul afectiunii este insidios, dar boala poate incepe brusc, prin aparitia
rapida a fenomenelor inflamatorii locale si de reactie generala a organismului. Afectarea bilaterala
indica foarte probabil o lezare anterioara a glandei pe care se grefeaza un proces acut. In cele mai multe
din cazuri bilateralitatea este un semn de gravitate a bolii, si de prognostic rezervat, fiind grefat pe o
afectiune generala energizanta a bolnavului.

In stadiul de debut bolnavul are senzatia de uscaciune a cavitatii bucale prin diminuarea secretiei
salivare. Apar apoi tumefactia si durerile localizate in regiunea parotidiana. Tumefactia intereseaza
regiunea retromandibulara si maseterina, cu maximum de bombare sub locul urechii, care este impins
inainte si in sus. Tegumentele sunt modificate ca aspect. La palpare se percepe o impastare profunda,
usor dureroasa in faza de debut. Prin orificiul canalului Stenon, care este edematiat si congestionat, se
elimina o cantitate mica de saliva vascoasa, opalescenta, amestecata cu dopuri de fibrina.

In cateva zile fenomenele pot retroceda spontan sau sub influenta tratamentului; uneori insa, evolueaza
catre forma supurata.

. Forma supurata. Starea generala se altereaza, durerile devin vii. pulsatile, iradiind si in regiunile
vecine (ureche, faringe, regiunea temporalA) accentuandu-se in timpul masticatiei si deglutitiei
(intereseaza lobulul faringiaN). Tumefactia creste, devine edematoasa, difuza, extinzandu-se spre
regiunea temporala sau geniana. Tegumentele sunt discret congestionate. Uneori se poate instala un
trismus moderat. Palparea exacerbeaza durerile. Consistenta tumefactiei este variabila, putand sa
mearga de la duritate la renitenta.

Endobucal se constata congestia mucoasei din jurul papilei canalului Stenon. Orificiul canalului este
tumefiat intredeschis si la presiune exercitata pe glanda se scurge puroi net, in cantitate mare. Acest
semn usureaza diagnosticul diferential cu supuratiile lojii parotidiene, fara afectarea acinilor glandulari.
Uneori se pot instala pareze tranzitorii ale nervului facial care sunt in mod obisnuit reversibile. In fazele
avansate ale supuratiei, cand afectiunea nu este tratata, prin depasirea barierei acinoase si chiar a
fasciei parotideomaseterine, supuratia difuzeaza in toata loja parotidiana, instalandu-se abcesul lojei
(vezi abcesul lojei parotidE).

. Forma gangrenoasa este rara. Se intalneste mai ales la bolnavii cu stari grave toxiinfectioase a
caror reactivitate este prabusita. Local tegumentele au o culoare cenusiu-violacee. Treptat apar zone de
necroza superficiala si ulceratii prin care se evcuaeaza o secretie sanguinolenta impreuna cu fragmente
din tesutul parotidian sfacelizat. Gazele, care se dezvolta in profunzimea tesuturilor dau senzatia de
crepitatie la palpare. Nervul facial poate fi distrus, rezultand paralizii definitive.
Starea generala a bolnavului este profund afectata cu fenomenele toxico-septice caracteristice.

Complicatii.In timpul evolutiei parotiditelor acute pot apare o serie de complicatii printre care amintim :
infectarea lojei in totalitate, fistulizarea supuratiei la piele sau in conductul auditiv extern, difuzarea
supuratiei in regiunile vecine sau la distanta, ulceratia arterei carotide externe, tromboflebitele, embolii
septice la distanta, septicemii etc.

Diagnosticul pozitiv este de obicei usor, in faza destare si mai dificil in faza de debut cand pot fi
confundate cu procesele septice odontogene. Dintre afectiunile glandelor parotide, diagnosticul
diferential trebuie facut cu parotida epidemica, abcesul lojii parotidiene, adenita acuta intraparotidiana,
litiaza parotidiana si actinomicoza parotidiana. In parotidita epidemica glanda are o consistenta moale,
pufoasa, secretia salivara nu este modificata.

Abcesul parotidian si adenita acuta supurata intraparotidiana, desi au multe simptome asemanatoare,
se deosebesc de parotidita supurata prin faptul ca din canalul Stenon nu se scurge puroi decat in mod
exceptional, cand supuratia intereseaza si parenchimul glandular. De asemenea trebuie luat in
considerare debutul nodular al adenitelor acute. Litiaza parotidiana indeosebi a canalului Stenon, este
insotita de colica salivara tipica; in formele supurate de litiaza, tabloul clinic este de parotidita supurata.
Anamneza care evidentiaza durerile ritmate de alimentatie si examenul radiografic sunt edificatoare, in
precizarea diagnosticului etiologic.

Dintre afectiunile extraparotidiene se face diagnosticul diferential cu supuratiile lojilor vecine

(maseterine, laterofaringianA). Se poate face diagnosticul diferential si cu osteomielita ramului
ascendent mandibular. Aceste apar de obicei ca o complicatie a leziunilor dentare, sau traumatice,
producand la inceput o ingrosare a osului, iar apoi abcese care fistulizeaza prin fistule percepandu-se
osul rugos. Parotiditele supurate se deosebesc de artritele acute purulente temporomandibulare prin
faptul ca bombarea este situata in dreptul tragusului iar afectiunea se insoteste de dureri vii la miscarile
mandibulei si de trismus accentuat.

Examenele complementare au o importanta redusa pentru diagnostic. Astfel sialografia, in afara de

faptul ca poate constitui un mijloc terapeutic prin introducerea iodului in glanda (antisepsie si drenaJ)
permite sa se precizeze gradul de interesare a canalelor de excretie si a parenchimului glandular, dand
de asemenea indicatii privind mecanismul patogenic al imbolnavirii. In cazul in care infectia s-a propagat
pe cale ascendenta, canalele si canaliculele de excretie vor prezenta dilatatii iar daca infectia este
hematogena sistemul canalicular este normal. Majoritatea autorilor contraindica insa sialografia in
formele acute supurate, existand riscul diseminarii infectiei prin efractia peretilor acinilor si chiar ai
canalelor de excretie iar puroiul care bureaza canaliculele falsifica rezultatul, dand o imagine care nu
corespune realitatii.

Examenul microbiologic al puroiului si antibiograma sunt examene indispensabile instituirii unui

tratament etiologic eficient.

Tratamentul. Profilactic, la bolnavi cu stare generala alterata, la care hipo sau asialia este un simptom
major si persistent, se recomanda suprimarea focarelor de infectie dentara (detartraj, extractia
radacinilor dentare infectate, asociata cu o igiena bucodentara riguroasa. Daca bolnavul este purtator de
proteze, acestea vor fi suprimate temporar, pentru a indeparta posibilele colonii microbiene. Se
recomanda stimularea secretiei salivare combatandu-se staza, prin alimente uscate, care sa favorizeze
secretia, bai de gura alcaline si usoare masaje ale parotidei dinapoi-inainte. Se pot administra chiar
substante sialogoge de genul pilocarpinei (solutie 1% 6-8 picaturi de 4 ori pe zI). De obicei acest
tratament se instituie la aparitia primelor semne de imbolnavire parotidiana.

In megastenon se previn eventualele complicatii septice posibile prin impiedicarea stagnarii salivei in
canal comprimand obrazul. Cand complicatiile septice sunt repetate s-a propus chiar sclerozarea glandei
prin iradierea si deci diminuarea secretiei salivare, metoda cu care nu toti autorii sunt de acord, intrucit
chiar daca exista putina saliva ea tot va stagna in zona dilatata a stenonului, iar iradierea favorizeaza
dimpotriva aparitia de complicatii septice prin scaderea imunitatii tisulare locale.

Tratamentul chirurgical este destul de descurajant; eventualele incizii practicate de-a lungul canalului
Stenon prezinta riscul aparitiei de cicatrici fibroase care pot apoi impiedica si mai mult saliva sa se
elimine in mod spontan. Cand supuratia parotidiana este evidenta, in functie de antibiograma se
recomanda administrarea de antibiotice pe cale generala. Din pacate, deficitul secretiei salivare nu
permite difuzarea antibioticului in tot parenchimul glandular si din aceasta cauza tratamentului general
cu antibiotice in mod obligatoriu I se asociaza un tratament local cu enzime proteolitice si cu antibiotice.

Se introduc in canalul Stenon enzime proteolitice (tripsina sau alfachemotripsinA) pentru a fluidifica si
apoi a elimina puroiul care stagneaza in acini si sistemul canalicular.

Dupa ce caracterul puroiului s-a modificat, in sensul unei eliminari mai usoare, se introduce tot prin
canalul Stenon dar nu sub presiune mare ci bland si progresiv, solutii concentrate de antibiotice,
bineinteles in functie de antibiograma. De obicei, acest tratament este eficace in cele mai multe forme
de parotidite supurate. In formele in care bariera acinoasa a fost depasita si tesuturile lojii parotide sunt
interesate in totalitate se recomanda deschiderea supuratiei printr-o incizie subangulomandibulara.

PAROTIDITELE CRONICE

In comparatie cu cele acute, parotiditele cronice sunt mai des intalnite, au o etiologie variata
distingandu-se forme clinice mai frecvent nespecifice si mult mai rar specifice.

Parotidita cronica nespecifica

Este o afectiune care poate evolua sub forma cronica de la inceput, sau poate urma unui proces
infalamtor acut. Cel mai frecvent are un caracter recidivant.

Etiopatogenie. Parotiditele cronice pot continua evolutia unei parotide acute nespecifice. In aceste
cazuri raman cantonati in acinii glandulari germeni patogeni, care in urma unor conditii locale sau
generale favorizante isi exacerbeaza virulenta dand fenomenele clinice caracteristice.

Parotiditele acute urliene se pot insoti de necroza limitata, a unor acini glandulari care se
suprainfecteaza cu germeni banali, interesand apoi glanda in totalitate. Se citeaza de asemenea
parotidite cronice sau mai frecvent puseuri recidivante de parotidita subacuta sau cronica subacutizata
dupa infectii cu virusuri care se elimina prin saliva (in special gripA).

Megastenonul faciliteaza patrunderea germenilor in arborele canalicular, diminuand capacitatea de

aparare a tesutului acinos, ducand la aparitia de parotidite cronice recidivante. Calculii parotidieni
constituie de asemenea elemente care favorizeaza producerea infectiei cu caracter cronic al glandei
parotide.

Intoxicatiile cu metale (plumb, mercur, iod, cuprU) solicita excretia exagerata de saliva, diminuand in
acest fel capacitatea de aparare a parenchimului glandular, creand conditii pentru producerea infectiilor
cu caracter cronic.

Sindroamele hiposialice (Gougerot-Stogren si MikulieZ) se pot complica cu puseuri inflamatorii acute dar
in special cronice. La toti acessti factori se adauga septicitatea crescuta a cavitatii bucale sau scaderea
rezistentei organismului in cursul unor boli intercurente, sau dupa chimioterapia antibiotica - sau terapia
cu imunosupresoare pentru diferite boli autoimune, colagenoze sau boli hematologice (leucemii cronice,
purpure ideopatice sau alergice, toxice etC).

Anatomie patologica. Glanda este marita de volum, ostiumul canalului Stenon congestionat,
intredeschis, lasa sa se scurga o secretie salivara tulbure, cu dopuri de fibrina sau chiar amestecata cu
puroi. Microscopic se constata dilatari ale canalelor excreto-secretoare, al caror epiteliu in metaplazie
malpighiana corespune bulelor de lipiodol ce apar la sialografie. Se observa de asemenea metaplazia
canaliculara a acinilor cu hiperplazie precum si hiperplazia tesutului conjunctiv interacinos fapt
confirmat de regresiunea parenchimului (tesutul nobil secretoR) care apare in parotiditele cronice cu
caracter recidivant. Trebuie aratat ca hiposialia se accentueaza pe masura aparitiei unui nou puseu
subacut in cadrul evolutiei ondulate ale parotiditei cronice astfel incat fiecare puseu subacut creeaza
conditiile patogenice aparitiei intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat a altui puseu de acutizare,
glanda devenind in mod progresiv din ce in ce mai putin functionala. Se creeaza astfel conditiile aparitiei
unui calcul care poate trece multa vreme neobservat si care se adauga in plus ca factor etiologic in
intretinerea parotiditei cronice recidivante.

Simptome. Afgectiunea poate fi uni sau bilaterala. Debuteaza de obicei insidios fara sa afecteze prea
mult starea generala, iar simptomele locale, sunt la inceput discrete. Glanda se tumefiaza, tegumentele
acoperitoare sunt normale sau moderat infiltrate. Palpatoriu, se constata o crestere a consistentei
tesutului glandular care poate varia de la renitenta pana la duritate, pe care o intalnim in formele ce
evolueaza de multa vreme. Aceste forme atrag dupa sine producerea unor modificari scleroase ale
glandei putand fi confundate cu tumori ale glandelor salivare.

Saliva eliminata prin canalul Stenon este modificata, poate fi vascoasa, filanta, opalescenta, amestecata
cu dopuri mucofibrinoase sau poate fi chiar net purulenta. Subiectiv bolnavii se plang de uscaciunea
cavitatii bucale si jena dureroasa intermitenta in regiunea parotidiana.

Sialografia pune in evidenta modificari atat canaliculare cat si la nivelul parenchimului glandular.
Canalele prezinta un contur neregulat, cu zone dilatate, ampulare sau moniliforme, iar acinii sunt dilatati
si friabili, dand aspectul descris sub numele de "pom inflorit" sau "impuscatura de alice". In cazul in care
bariera acinoasa este rupta, apar aspecte de "pete de zapada" in parenchimul glandular. Se constata de
asemenea de asemenea ca eliminarea lipiodolului dupa sialografie se face greu (remanenta dupa 24 sau
48 orE), fapt ce demonstreaza un deficit de functionalitate glandular si de motilitate a sistemului
canalicular.Cand inflamatiei i se adauga un proces de scleroza (in formele avansatE) acinii nu mai apar
injectati cu substanta de contrast, iar canaliculele de ordinul II si III, precum si canalul principal, au un
contur neregulat prezentand zone stramtorate care alterneaza cu zone dilatate datorita procesului de
scleroza de vindecare dupa repetate pusee subacute.
Evolutia parotiditelor cronice este de obicei benigna, dar netratata afectiunea poate inainta, producand
modificari ireversibile de tip scleros ale glandei, compromitand astfel iremediabil functia acesteia.
Parotiditele recidivante cronice cu evolutie ondulata se intalnesc atat la copii cat si la adulti; evolueaza
in puseuri, cu simptome asemanatoare, care se repeta la intervale regulate de timp. Aparitia puseelor
este favorizata de existenta unor afectiuni amigdaliene sau cataruri oculonazale acutizate. Multi bolnavi
cunosc acest fapt si sesizeaza medicul la primele simptome. Intre pusee glandele parotide pot fi usor
marite de volum, fara modificarea caracterului secretiei salivare.

Diagnosticul diferential al parotiditelor cronice se face cu:

- parotiditele acute, in care simptomatologia este caracteristica, starea generala fiind alterata;

- sindroamele sialozice (Gougerot-Sjogren sau MikulicZ) sunt insotite de hiposialie marcata si de celelalte
simptome caracteristice; ele pot prezenta insa pusee de acutizare;

- parotiditele toxice sunt de obicei nesupurate, sunt bilaterale si pe langa parotidomegalie sunt insotite
de semnele caracteristice de intoxicatie;

- tumorile de parotida au evolutie mai indelungata care prezinta insa o imagine sialografica
caracteristica; dificil se diferentiaza de tumorile parotidiene suprainfectate. Examenul citologic poate
orienta diagnosticul, precizarea facandu-se prin examen anatomopatologic;

- parotidomegaliile de diverse cauze nu sunt insotite de modificari ale secretiei salivare.

Tratamentul preventiv - la bolnavii cu forme recidivante se recomanda ca in perioadele susceptibile de a

face recidiva, sa se asigure o igiena bucala riguroasa si sa se stimuleze secretia salivara prin consumarea
de alimente mai dure sau folosirea gumei de mestecat.

Curativ - se urmareste in primul rand combaterea infectiei. Acest lucru va fi facut prin administrarea de
antibiotice in instilatii endocanaliculare, dupa o prealabila testare a sensibilitatii germenilor prin
antibiograma.

Pentru a grabi permeabilizarea canalelor, evacuarea secretiilor tesuturilor necrozate, care bureaza
canalele, se poate asocia administrarii intracanaliculara a tripsinei sau alfachemotripsinei. Uneori
infectia diminua sau retrocedeaza dupa introducerea lipiodolului pentru sialografie.

Dupa stingerea procesul acut infectios, cand prin canalul Stenon nu se mai scurge puroi, in scopul
combaterii procesului de scleroza glandulara si pentru prevenirea acestuia se administreaza
intracanalicular hidrocortizon in doza de 12-25 mg impreuna cu antibioticul indicat de antibiograma.

Administrarea intracanaliculara a hidrocortizonului se face zilnic, sau la 2 zile, pana la terminarea unei
cure de 6-8 instilatii. Este necesar ca instilatiile intraglandulare sa nu fie facute brusc cu presiune mare
pentru a nu efractiona acinii si canaliculele fapt ce ar putea produce o complicatie supurativa acuta.
Instilatiile se fac cu un ac bont, lent in 5-1o minute si cantitativ sa nu depaseasca 2-3 ml lasand apoi inca
5 minute acul pe loc pentru a impiedica evacuarea rapida a antibioticului asociat cu hidrocortizon.

Se face de asemenea obligatoriu un tratament sustinut al starii generale prin administrarea de vitamine
A, C, PP, DD vaccinoterapie nespecifica etc.

Parotiditele cronice alergice

Sunt contestate ca entitate clinica specifica. Se caracterizeaza prin tumefactie parotidiana care este
asociata cu alte manifestari de edem angioneurotic. Nu se suprainfecteaza si se remit dupa terapia cu
antihistaminice.

Parotiditele cronice specifice

In cadrul acestui grup de afectiuni sunt descrise : tuberculoza, sifilisul si actinomicoza parotidiana.

1.Tuberculoza parotidiana este o afectiune rara, din ce in ce mai putin intalnita. Poate fi primitiva sau
secundara unei tuberculoze pulmonare. Leziunile glandei sunt difuze sau localizate, nodulare. Dar
procesul se cazeifica si in acest caz, prin canalul Stenon se poate scurge saliva purulenta, cazeoasa, in
care se gasesc bacili Koch.

Clinic se mainifesta printr-o tumefactie unilaterala care deformeaza insidios si progresiv glanda, fara
simptome functionale. Mai tarziu glanda este deformata, indurata difuz, cu limite putin nete. Netratata,
ea evolueaza catre abcedare si fistulizare. Boala se insoteste de polimicroadenopatie cervicala.

Diagnosticul se pune pe baza datelor clinice, precum si cu ajutorul unor examene complementare ca
citologie, biopsie, insamantari pe medii specifice, inoculari la cobai etc. Nu trebuie confundata aceasta
afectiune cu adenita tuberculoasa intraparotidiana.

2.Sifilisul glandei parotide. Manifestarile clinice sunt diferite in functie de perioada de evolutie a bolii.
Numai parotidele perioadei tertiare imbraca o forma cronica, cele din perioada secundara evolueaza in
puseuri subacute, cedand rapid sub influenta tratamentului.

In sifilisul parotidian tertiar sunt descrise trei forme clinice: forma difuza, forma localizata (circumscrisA)
si forma pseudoneoplazica.

In forma difuza, leziunile sunt de obicei bilaterale si apar prin tumefierea lenta si progresiva a glandei in
totalitatea ei. Consistenta este ferma, uneori dura, lemnoasa. Suprafata glandei este neteda, regulata.
Nu adera de tegumente sau de planurile profunde. Semnele functionale sunt neconcludente. Glanda
este nedureroasa spontan sau la presiune.

In final evolueaza catre atrofie glandulara, pe care Lebourg o socoteste in totul analoga cirozei hepatice.
In forma localizata, sifilisul evolueaza ca o goma, cu fazele clasice de: cruditate, ramolitie si ulcerare.

Forma pseudoneoplazica evolueaza ca o tumora fibrogomoasa, care intereseaza o singura glanda. Ea

debuteaza ca un nodul care creste treptat, prinzand toata glanda. Consistenta este dura, suprafata
neregulata. Este fixata de planurile profunde si aderenta de tegumente. Contururile nu sunt precise. Ele
trec de limitele anatomice ale glandei in regiunea cervicala, simuland in acest fel un neoplasm.

Adenopatie satelita este prezenta. In formele avansate gomele se ulvcereaza, lasand fistule persistente.

3.Actinomicoza parotidiana este o afectiune rara, deoarece actinomicetele au o afinitate scazuta pentru
parenchimul glandelor salivare. Sunt descrise doua forme clinice : forma primitiva, singura care-si merita
denumirea de actinomicoza parotidiana si forma secundara unei actinomicoze a planurilor superficiale
(cervicofacialA).
. Forma primitiva estrem de rara, este datorita infectarii glandei cu actinomicete aduse odata cu
patrunderea accidentala in canalele excretoare ale unor corpi straini : resturi vegetale, paie etc., fie ca
este favorizata de litiaza salivara.

Clinic, se traduce prin tumefierea limitata a glandei, sensibila la presiune. Exprimarea glandei pune in
evidenta un semn important, eliminarea de graunti galbeni. Autori ca Muller, Bruning si Guttman infirma
existenta acestui semn. Diagnosticul in aceste cazuri estye foarte dificil, fiind necesare examinarea
atenta a bolnavului si urmarirea evolutiei bolii in timp.

Examenul frotiului din saliva recoltata, precum si insamantarea pe medii specifice pentru cresterea
actinomicetelor, pot pune uneori in evidenta existenta acestora.

. Forma secundara nu are alura clinica a unei parotidite. Afectiunea intereseaza glanda de la
periferie, prin infrangerea rezistentei capsulei. Atingerea parotidei este marcata de infiltratul planurilor
superficiale care este mare, prost limitat, dur, cu caracterele pseudoneoplazice cunoscute ale
actinomicozei cervicofaciale.

Tratamentul parotiditelor cronice specifice se adreseaza in primul rand agentului etiologic, instituindu-
se o terapie specifica, caracteristica bolii generale. In formele cu focare purulente, se face deschiderea
chirurgicala si apoi drenaj. In formele perfect limitate se poate recurge la parotidectomie cu conservarea
nervului facial.

SUBMAXILITA ACUTA

Este mai rar intalnita in comparatie cu parotiditele fiind datorita fie patrunderii unor corpi straini (tartru,
fire de la peria de dintI) pe canalul Warthon, fie complicatiilor litiazei glandei sau canalului de excretie.

Submaxilita (sialoadenita submandibularA) nelitiazica poate avea un debut lent sau se instaleaza rapid,
sub forma unei crize de retentie salivara. Bolnavii acuza senzatie de uscaciune a cavitatii bucale si dureri
subangulomandibulare accentuate in timpul deglutitiei. Starea generala nu este de obicei afectata. Este
prezenta tumefactia regiunii submandibulare cu tegumentele acoperitoare destinse necongestionate.
Glanda submandibulara se percepe marita de volum, dureroasa la palpare; ganglionii adiacenti sunt si ei
mariti de volum facand corp comun cu glanda. Mucoasa hemiplanseului bucale de partea afectata este
usor edematiata si congestionata iar la presiunea exercitata pe glanda, prin orificiul canalului Warthon
se evacueaza o saliva vascoasa, opalescenta, amestecata cu dopuri de fibrina sau puroi net, cand
etiologia este litiazica.

La palpare canalul Warthon este ingrosat sub forma unui cordon dur. Evolutia este de cele mai multe ori
benigna, cedand spontan sub influenta tratamentului. Uneori pot apare complicatii, procese supurative,
in loja submandibulara sau sublinguala.
Diagnosticul diferential se face in primulrand cu submaxilita acuta supurata litiazica. Existenta in
antecedente a colicilor salivare ritmate de mese, precum si punerea in evidenta prin examenul
radiologic a calculilor, usureaza diagnosticul.

Tratamentul consta in masaje usoare ale glandei afectate care favorizeaza eliminarea puroiului. Se pot
administra in formele mai severe in care infiltratul lojii este mai accentuat, antibiotice, pe cat posibil in
functie de antibiograma efectueata dupa prelevarea secretiei purulente care se scurge pe canalul
Warthon. Instilatiile in glanda submandibulara pot fi practicate dar sunt mai dificile datorita
cateterismului mai anevoios al canalului Warthon si riscului de perforare al acestuia cu impingerea
substantelor medicamentoase in planseul bucal.

LITIAZA SALIVARA

Glandele salivare si canalele lor excretoare sunt destul de frecvent sediul unor concretiuni litiazice, care
provoaca o serie de tulburari, uneori destul de importante. Cel mai frecvent sunt afectate glandele
submandibulare iar localizarile parotidiene nu sunt rare, dar mai dificil de evidentiat prin metodele
clinice si paraclinice cunoscute. Litiazele glandelor sublinguale si glandelor salivare mici sunt
exceptionale. In prezent litiaza salivara este considerata ca o boala cu frecventa mare, mai mica insa
decat localizarile renale sau hepatice.

Etiopatogenie. Boala este intalnita indeosebi la adulti avand maximum de frecventa intre 3-50 ani. Poate
fi intalnita insa si la copii si la batrani. Litiazele salivare sunt considerate de majoritatea autorilor ca
litiaze de organ, fara anomalii ale mecanismelor hormonale.

Barbatii fac mai des calculi salivari, se pare din cauza rolului pe care il joaca igiena bucala defectuoasa,
fumatul si alcoolismul.

In etiologia calculozei salivare sunt incriminati diferiti factori, dintre care amintim:

- factorii de mediu, frecventa mai mare fiind citata in tarile nordice cu climat rece si umed;

- factorii alimentari: supraalimentatia azotata (cu proteinE) abuzul de alimente conservate, picante,
alcoolismul.

Sunt de asemenea incriminate intoxicatiile exo- si endogene, fumatul , septicitatea mediului bucal,
traumatismele, patrunderea accidentala de corpi straini in canalele excretoare ale glandelor (fire din
periuta de dinti, spice de graminee, fragmente de tartru, praf de dentina rezultat dupa slefuiri dentare
etC).

Mecanismul patogenic al litiazei este inca discutat, deoarece diferitele teorii emise pana in prezent nu
au reusit sa intruneasca acceptiunea generala (teoria mecanica, infectioasa, chimica etC). Se admite un
ansamblu de cauze si anume : sub influenta diversilor factori endogeni si exogeni se produc tulburari
functionale neuroglandulare, care au drept urmare modificarea chimismului salivei care atrage si
modificarea echilibrului, coloidomineral al acesteia. Au loc de asemenea modificari morfologice ale
insusi tesutului glandei (acini, canaliculE), precum si tulburari de evacuare a salivei cu incetinirea
dinamicii salivare (staza salivarA) care creeaza conditii prielnice depunerii sarurilor. Intr-o prima etapa se
produce asa zisul "catar litogen" format din descuamari ale epiteliului glandular si canalicular: coloizii din
saliva se precipita, dand nastere unui nucleu organic central pe care apoi se depun sarurile minerale
continute in saliva (fosfati, carbonati de calciu, rodanati etC).

Microconcentratiunea initiala se formeaza in acini, migrand apoi in canalele intraglandulare, mai

departe spre conductele excretoare si crescand progresiv in volum.

Anatomie patologica. Calculii sunt de obicei unici, dar se pot gasi si calculi multiplii. Ca marime variaza
de la dimensiunile unui graunte de nisip pana la cea a unei nuci verzi. De obicei calculii parotidieni sunt
mici. Calculii salivari se intalnesc atat in canalele excretoare cat si in glanda propriu-zisa. In ordinea
frecventei ei se gasesc mai des in canalul Warthon si glanda submandibulara, mai rar in canalul Stenon si
glanda parotida si cu totul exceptional in glanda sublinguala si glandele salivare mici.

Forma calculilor din canale este alungita iar cea a calculilor intraglandulari este rotunjita. Suprafata
calculilor este rareori neteda, de obicei ea este rugoasa, neregulata. Adesea sunt brazdati de santurile
longitudinale, prin care se scurge saliva. Pot fi de consistenta dura, alteori sunt sfaramiciosi sau moi.
Calculii intraparotidieni sunt mici cu tepi ca un arici si adeseori coraliformi.

Calculii au o culoare alba-cenusie; cand sunt amestecati cu sange devin bruni, alteori sunt galbui (contin
rodanat de potasiU) sau rosietici (calculi uricI).

Pe sectiune, calculii se pot prezenta ca o masa omogena sau granulata; frecvent se gaseste o dispozitie
stratificata, care demonstreaza cresterea lor prin aditiune succesiva. Nucleul central inconstant, poate
contine corpi straini (oase de peste, tepi de spice, aschii de lemn etC).

In compozitia chimica a calculilor intra: substante minerale in proportie de aproximativ 90% (fosfati de
calciu, in cea mai mare proportie, apoi carbonati de calciu, rodanat de potasiu, Cl, Mg, Fe etC) si
substante organice in proportie de 10% (mucina, epitelii descuamate, micelii actinomicotice etC).

Leziunile glandelor salivare si a canalelor de excretie. Prin obstructia data de calcul se produce de obicei
o dilatatie in amonte de calcul (calculoceluL).

Prin migrarea calculilor se produc eroziuni ale endoteliului canalicular cu diseminari ale epiteliului; daca
se supraadauga infectia, peretele canalului se ingroase, se edematiaza si se infiltreaza. Infectia se poate
propaga apoi in jurul canalelor (periwarthonita si peristenonitA).

In glanda apar: edem interstitial, dilatarea acinilor si supuratie intraglandulara. Prin repetarea si
cronicizarea proceselor septice se produc leziuni inflamatorii care mai tarziu prin procesele de scleroza
de vindecare fibroconjunctiva endo- si perilobulara, pericanaliculara si interstitiala duc la atrofia
elementelor secretorii. Glanda devine in timp dura, capatand caracter pseudotumoral.

Forme clinice si simptomatologie. Simptomele litiazei salivare variaza dupa sediul calculului si dupa
perioada evolutiva a bolii. Leziunilor anatomopatologice descrise le corespund formele clinice sub care
se manifesta litiaza.

Aceste forme clinice descrise de Dan Theodorescu sub denumirea de "triada salivara" sunt: colica
salivara, abcesul salivar si tumora salivara. Ele sunt caracteristice pentru litiaza submandibulara si cea
parotidiana.
A. LITIAZA SUBMANDIBULARA prezinta in general o perioada de latenta, in care bolnavii nu au nici o
tulburare chiar daca uneori elimina mici calculi. Ulterior bolnavii prezinta in timpul meselor o usoara
durere sub limba si in regiunea submandibulara, iar daca se palpeaza singuri, simt o tumefactie, care
dispare repede dupa masa, fara alta tulburare. In perioada de stare bolnavii prezinta dureri, fenomene
inflamatorii sau hipertrofie pseudotumorala a glandei bolnave.

1.Colica salivara - descrisa de Morestin se produce in litiaza canaliculara datorandu-se migrarii calculului
si spasmului peretelui canalului, care produce blocajul momentan, dar total al fluxului salivar, cu
destinderea brusca a canalului in amonte de calcul.

Simptomele colicii salivare sunt mai sterse sau pot lipsi, in cazurile in care calculii sunt localizati in
interiorul glandei. Colica salivara are orar tipic, legat de alimentatie, aparand inainte sau in timpul
meselor si este favorizata de un flux abundent de saliva. Colica se manifesta prin doua semne clinice
caracteristice: durerea si tumora salivara "fantoma", pasagera sau asa-zisa "hernie salivara".

Bolnavii simt o durere vie in limba si sub planseul bucal, care iradiaza spre ureche. Regiunea
submandibulara se tumefiaza repede prin oprirea scurgerii salivei. In cazul in care calculul este angajat
pe canalul Warthon, pe langa tumefactia submandibulara apare si o tumefactie in planseul bucal (hernie
salivarA) prin distensia peretilor canalului, datorita obstacolului realizat de calcul. Durerea dispare
imediat dupa evacuarea unui val de saliva de staza pe care bolnavul il percepe ca fiind mai sarat, dar
tumefactia glandei persista cateva ore, sau chiar cateva zile, retrocednad treptat. In timpul crizei
bolnavul acuza o uscaciune a gurii si diminuarea senzatiei gustative. Criza dureaza cateva minute, alteori
mai mult (pana la o orA) si se repeta, fapt care face pe bolnavi sa aiba frica de apropierea meselor. In
intervalul dintre crize examenul clinic poate descoperi: o usoara tumefactie a regiunii sublinguale,
congestia mucoasei sublinguale: caruncula sublinguala proeminenta cu ostiumul intredeschis, congestiv
sau chiar ulcerat; la palpare bimanuala se simte glanda marita de volum si, uneori, calculul ca un corp
dur, fie in grosimea glandei (litiaza glandularA), fie in regiunea sublinguala (in litiaza canalului WarthoN).
Prin presiunea exercitata asupra glandei se scurge saliva de aspect normal sau usor tulbure,
opalescenta. Migrarea periodica a calculului in timpul colicilor salivare il apropie din ce in ce mai mult de
orificiul canalului si astfel poate fi eliminat uneori spontan. De obicei se supraadauga infectia si atunci
boala imbraca o alta forma - abces salivar.

2.Abcesul salivar - este o complicatie a litiazei. Uneori poate fi chiar primul semn al unei litiaze
submandibulare. Supuratia se dezvolta in glanda si in canalele excretoare, dar poate difuza si in
tesuturile vecine (loja sublinguala, submandibularA). Apar semne de inflamatie: dureri vii, febra,
tulburari de masticatie si deglutitie, tumefierea inflamatorie a regiunii.

In litiaza canalului Warthon, tumefactia se dezvolta endobucal, bomband sub mucoasa hemiplanseului
bucal care devine rosie, violacee, edematiata, plica sublinguala imbraca un aspect de creasta de cocos.
Prin palpare se simte o impastare a planseului bucal si uneori fluctuenta submucoasa. Se poate percepe
de asemenea canalul ingrosat ca un cordon si chiar un calcul. In litiaza glandei sau a portiunii bazinetale
intraglandulare a canalului apar semnele de supuratie a glandei si lojei submandibulare. Tumefactia
subangulomandibulara si a santului mandibulolingual in dreptul molarilor este insotita de dureri vii,
iradiante, in ureche si in limba, trismus moderat si jena in deglutitie. Caruncula sublinguala este
edematiata, proeminenta, cu ostiumul intredeschis, congestionat, iar prin presiunea exercitata pe
glanda se scurge puroi, semn clinic caracteristic.

Netratate supuratiile se pot deschide spontan la mucoasa si mai rar la piele lasand fistule prin care se
elimina puroi si uneori chiar calculii.
3.Tumora salivara se dezvolta in urma infectiilor repetate care duc la transformarea scleroasa a glandei
si instalarea unei sialadenite (submaxilitA) cronice (forma pseudotumoralA). Glanda submandibulara
este marita de volum, avand o suprafata neregulata, de consistenta dura, aderenta de tesuturile vecine
si dureroasa la presiune. Endobucal se observa congestia sau ulceratia papilei, prin orificiul canalului se
scruge la apasarea pe glanda o picatura de puroi. Uneori se pot elimina chiar mici calculi sub forma de
nisip sau noroi salivar. Tulburarile functionale sunt reduse, bolnavii avand rareori dureri, de obicei au
senzatie de greutate sau de apasare in regiunea sublinguala, accentuata prin miscarile limbii.

B. LITIAZA PAROTIDIANA - este mai frecventa decat se banuia pana acum. Totusi este mai rara decat
litiaza submandibulara si acest lucru se pune in legatura, pe de o parte cu situatia canalului excretor,
care nu ingaduie patrunderea corpilor straini, iar pe de alta parte, cu faptul ca saliva parotidiana este
mai saraca in mucina si saruri minerale si este secretata in cantitati mai abundente decat saliva
submandibulara.

Sediul calculului este fie in portiunea maseterina sau jugala a canalului Stenon fie in glanda. In litiaza
canalului Stenon se produc colici salivare de mai mica intensitate precum si tumefierea moderata a
glandei in legatura cu mesele. Sediul durerii este in obraz sau in regiunea maseterina si iradiaza in
ureche. Prin palpare bidigitala endo- si exobucala se poate simti calculul in grosimea obrazului sau un
cordon gros care merge in obraz din dreptul celui de al doilea molar superior pana in portiunea
anterioara a glandei.

Daca se supraadauga infectia, se formeaza abcesul salivar localizat, exceptional doar la nivelul canalului;
de obicei se instaleaza o parotidita supurata, prin infecttrea ascendenta a glandei.

In litiaza glandei nu se produc colici, sau daca se produc, au un caracter mult mai atenuat decat in litiaza
submaxilara; manifestarile clinice apar numai dupa complicatia septica, care evolueaza in puseuri. Prin
cronicizarea infectiei se produce o scleroza partiala sau totala a glandei parotide.

Glanda apare marita de volum (tumora salivarA) de consistenta dura, scleroasa, nedureroasa. Cu timpul,
in urma unor repetate pusee inflamatorii, se produce scleroza atrofica a glandei.

Atat in litiaza canalul Stenon, cat si in litiaza glandei, papila canalului de excretie apare la examenul
endobucal tumefiata, congestionata, iar la presiunea exercitata pe glanda prin orificiul canalului se
scurge saliva tulbure si puroi.

C.LITIAZA GLANDEI SUBLINGUALE este cu totul exceptionala si se confunda adesea cu litiaza canalului
Warthon, din cauza raporturilor stranse pe care le are acest canal cu glanda. Ea nu da tulburari, decat
prin complicatiile septice. Se dezvolta astfel un abces al glandei sublinguale care difuzeaza repede in
tesuturile vecine si bombeaza sub mucoasa.

D.LITIAZA GLANDELOR SALIVARE MICI (labiale sau jugalE) este exceptzionala, calculul fiind de obicei mic,
unic, dimensiunea sa nedepasind 1-3 cm.
Diagnostic. Diagnosticul litiazei salivare, simple sau complicate se face fara dificultate in majoritatea
cazurilor deoarece afectiunea se manifesta prin semne clinice caracteristice.

Precizarea diagnosticului se face cu ajutorul examenului radiologic si prin explorarea cailor salivare. Se
fac cel mai adesea radiografii simple si mai rar sialografii, ele sunt contraindicate in fazele acute. Trebuie
avut in vedere ca imagini de falsi calculi pot da si alte formatii nodulare calcificate, ca de exemplu:
ganglionii calcifiati, fleboliti, miozite calcifiate etc.

Sialografia are indicatii retranse in litiaza. Ea se utilizeaza numai atunci cand banuim existenta unui
calcul radiotransparent, in vederea localizarii lui. In litiaza submandibulara sunt recomandate :
radiografii simple cu film "muscat" in incidenta axiala a hemiplanseului bucal pentru a depista calculii
situati in canalul Warthon si radiografia glandei submaxilare in incidenta laterala pentru calculii situati
intraglandular.

In litiaza parotidiana sunt utilizate urmatoarele incidente: incidenta tangentiala san antero-posterioara,
incidenta laterala pentru ramul ascendent (mandibula defilatA) precum si radiografia canalului Stenon
cu film retrojugal sau vestibulojugal pentru calculii situati in portiunea extraglandulara a canalului.
Explorarea cailor salivare se face in afara perioadelor de inflamatie acuta folosind fire de setolina sau
nylon, sau cu sonde subtiri de polivinil, care fiind elastice, nu lezeaza peretii canalului si pot detecta
contactul cu concretiunea, simtindu-se un obstacol in cateterizare. Sondele metalice nu sunt indicate,
existand riscul perforarii canalului sau mucoasei.

Diagnosticul diferential

a/ Colica salivara - prezinta un tablou bine precizat (durerea violenta, tumefactia ritmata de mese etC),
care o deosebeste net de durerile de alta cauza, cum ar fi: pulpita, parodontita acuta, nevralgia esentiala
a nervului trigemen etc, cu care trebuie facut diagnosticul diferential.

b/ Abcesul salivar trebuie deosebit de alte leziuni inflamatorii acute ca: celulitele si abcesle obrazului,
planseului bucal, lojii submandibulare, de adenite supurate. Elementele care precizeaza diagnosticul
sunt scurgerea de puroi prin orificiul canalului respectiv si prezenta concretiunilor pe canalul de excretie
sau intraglandular evidentiate prin examenul radiologic.

c/ In forma tumorala se va face diagnosticul diferential cu tumorile benigne, tumorile mixte sau tumorile
maligne ale glandelor lor; leziuni tertiare sifilitice sau leziuni tbc (forma tumorala neulceratA) cu
adenopatiile cronice ( banale nespecifice, tbC) cu actinomicoza (forma tumoralA), cu boala Mickulicz,
care afecteaza glandele salivare si lacrimale, celulite cronice circumscrise, osteoperiostita ramului
ascendent mandibular etc.

Evolutie, complicatii. Sunt calculi salivari care nu produc nici o tulburare si sunt descoperiti accidental cu
ocazia unor radiografii facute pentru alte afectiuni; in formele de colica, crizele dureroase se pot repeta
periodic pana la eliminarea calculului care se poate face prin mai multe mecanisme: fie prin dilatarea
progresiva a canalului, fie prin ulcerarea peretelui canalului de excretie, fie prin ruperea calculocelului
sau prin deschiderea spontana a abcesului salivar.

In litiazele infectate, procesul supurativ poate interesa numai glanda si arborele canalicular, dar poate
invada loja respectiva si difuza in lojile vecine, dand nastere unor abcese care pot imbraca forme destul
de grave.
Tratamentul se stabileste in raport cu forma clinica a afectiunii si cu localizarea calculului avandu-se in
vedere modificarile pe care acesta le-a produs in aparatul salivar, precum si complicatiile
supraadaugate.

. In calculozele latente si in stadiile clinice incipiente fara modificari ale aparatului salivar sau
modificari glandulare usoare, considerate reversibile, extirparea calculului constituie metoda de electie.

Diferitele procedee recomandate pentru a determina eliminarea eliminarea calculilor (stimulante ale
secretiei salivare, injectii endocanaliculare sub presiune cu ser fiziologic sau cu sulfat de magneziu 30%,
cateterismul dilatator, zdrobirea endocanaliculara a calculului cu pensa Hartmann, litotritia cu
ultrasunete, masaje etC) nu dau rezultate scontate, ele putand uneori sa agraveze evolutia afectiunii
(accentuarea colicilor, favorizarea aparitiei proceselor septicE). Incercarile de a dizolva calculii printr-o
medicatie litolitica sau prin instilatii endocanaliculare nu au fost nici ele incununate de succes.

Metoda de electie este extirparea chirurgicala a calculilor (sialolitotomiA).

Descoperirea si extirparea pe cale endobucala este de obicei usoara ca tehnica pentru calculii situati pe
traiectul canalului Warthon si in portiunea jugala, premaseterina a canalului Stenon. Pot fi de asemenea
extrasi pe cale endobucala si calculii din glanda submandibulara situati in polul superior al glandei, care
se percep usor sub mucoasa.

. In formele complicate prin suprainfectare, tratamentul se va adresa in primul rand combaterii

fenomenelor inflamatorii si numai dupa aceea se va face suprimarea calculului. Tratamentul
antiinfectios general cu antibiotice si antifilogistic local fac sa retrocedeze fenomenele inflamatorii. In
supuratiile limitate ale arborelui salivar pentru a favoriza drenajul puroiului pe cale canaliculara, se pot
adauga instilatii cu solutii de tripsina sau alfachemotripsina si cu antibiotice indicate de antibiograma
efectuata dupa prealabila recoltare a salivei. Daca supuratiile au difuzat in lojile glandulare sau in lojile
vecine, se impune deschiderea lor chirurgicala si drenajul, la care se asociaza si tratamentul general cu
antibiotice. Uneori prin plaga operatorie, se poate elimina chiar calculul situat in cloaca purulenta.

Dupa linistirea procesului acut, atitudinea va fi decisa de la caz la caz, in raport cu localizarea calculului si
starea glandei. In calculii situati pe canalul Warthon si accesibili pe cale endobucala, daca tumefactia
glandulara scade progresiv si glanda are tendinta evidenta de a-si relua supletea normala este de obicei
suficienta ablatia calculului.

Extirparea calculilor din canalul Werthon, se face sub anestezie tronculara periferica. Dupa reperarea
prin palpare a canalului, se incarca pe un fir canalul, distal de calcul, pentru a impiedica migrarea in
amonte a acestuia in zona bazinetala a glandei. Incizia paralela cu plica sublinguala se face la nivelul la
care se percepe calculul. Se descopera prin disectie canalul Warthon care trebuie deosebit de nervul
lingual, aceste doua formatiuni incrucisandu-se. Canalul Warthon o data descoperit, se diseca pe o
distanta mai lunga - permitand astfel evidentierea zonei in care este situat calculul. Se sectioneaza
canalul longitudinal la zone de bombare maxima, calculul eliminandu-se odata cu cantitatea de saliva
purulenta. Canalul se lasa deschis, nu se sutureaza ci dimpotriva se aplica o mesa iodoformata care
mentine boante marginile plagii pentru a permite eliminarea in continuare a unor eventuali calculi mai
mici si a salivei de staza.

. Daca supuratia se cronicizeaza, prin canal evacuandu-se secretie tulbure, iar tumefactia glandei
nu cedeaza, parenchimul sau percepandu-se infiltrat, indurat, este indicata submaxilectomia.
Extirparea glandei submandibulare trebuie considerata ca o operatie de electie in toate formele de
litiaza cronica, recidivanta, cu procese scleroatrofice de tip pseudotumoral, cand de fapt glanda este
exclusa functional. Ablatia glandei este indicata si in cazurile calculilor intraglandulari care nu pot fi
extirpati pe cale endobucala.

In cazul in care glanda a prezentat procese inflamatorii repetate, submaxilectomia este o interventie
destul de complicata, datorita aderentei glandei de mucoasa planseului bucal, de nervul lingual, de
ramul cervical al nervului facial si chiar de artera carotida externa. Deschiderea glandei in timpul
decolarii si disectiei sale si mai ales patrunderea calculilor in loja glandei in timpul interventiei, poate fi
urmata de suprainfectarea plagii. Este de asemenea necesar ca in timpul manoperelor de disectie sa se
protejeze ramul cervical al facialului care trimite filete la comisura bucala. Acest ram se identifica intre
platysma si fascia cervicala superficiala.

In litiaza canalului Stenon bine identificat clinic si radiologic se practica ablatia calculului pe cale
endobucala. Canalul cateterizat cu un ac bont se sectioneaza longitudinal pana la nivelul calculului. Daca
acestia sunt situati in portiunea maseterina se evacueaza destul de usor. Daca sunt situati in regiunea
supramaseterina catre zona bazinetala a canalului Stenon calculii sunt de obicei coraliformi, fiind
inclavati in acinii glandulari anteriori ai parotidei, extirparea este mai dificila; trebuie sa fim foarte atenti
pentru a nu ramane vreun fragment din calcul care sa se fractureze in timpul manoperelor de izolare.
Plaga se dreneaza cu un tub de polietilen care se lasa pe loc 7-8 zile pentru a preveni aparitia de cicatrici
stranse fibroase care sa favorizeze retentia de saliva.

Extirparea pe cale cutanata a calculilor parotidieni prezinta riscul instalarii unei fistule salivare; din
aceasta cauza aceasta cale de abordare este mai rara, necesitand sutura plagii in 2-3 planuri.

In calculii situati intraglandular cind fenomenele de parotidita se repeta si exista riscul aparitiei de
abcese parotidiene glanda devenind cu timpul exclusa functional, se practica parotidectomia cu
conservarea nervului facial. Interventia este dificila datorita proceselor sclerocicatriceale
postinflamatorii, care ingreuneaza disectia nervului facial.

Sinuzita maxilară este inflamaţia mucoasei sinusului maxilar. Sinuzita maxilară cronică, dacă nu este
tratată la timp, poate fi cauza unor modificări de profunzime la nivelul cavităţii bucale, schimbări
ireversibile ale structurii mucoasei sinusale şi a pereţilor osoşi.

În mod frecvent, în cazul diagnosticării cu sinuzită maxilară, este posibilă asocierea sinuzitei maxilare cu
leziuni ale sinusurilor etmoidale şi/sau ale sinusurilor frontale. De notat este faptul că există 4 perechi de
sinusuri: sinusuri maxilare, sinusuri etmoidale, sinusuri frontale şi sinusuri sfenoidale.
Sinusul maxilar este cavitatea cea mai voluminoasă, ce se formează încă din viaţa intrauterină. Rolurile
sale numeroase precum filtrarea aerului respirat, încălzirea şi modificarea acestuia sunt dovada a
importanţei sale.

Sinusul, prin poziţia pe care o are, prezintă raporturi anatomice cu dinţii laterali ai arcadei superioare,
mai exact cu apexurile acestora. De aceea, multe din patologiile sinusale sunt legate de probleme
dentare ale dinţilor cu care este învecinat sinusul.

Există mai multe tipuri de sinuzită, clasificate în funcţie de diferite criterii:

în funcţie de durata menţinerii inflamaţiei:

sinuzită acută (durată de până la 3 săptămâni);

sinuzită subacută (între 3 săptămâni şi 3 luni);

sinuzită cronică (inflamaţia mucoasei sinusale şi secreţia muco-purulentă durează mai mult de 3 luni);

în funcţie de tipul factorului cauzator:

sinuzită bacteriană;

sinuzită virală;

sinuzită fungică;

sinuzită alergică;

în funcţie de numărul sinusurilor afectate (şi tipul acestora):

afectează un singur sinus sau o singură pereche de sinusuri (sinuzita maxilară, de exemplu);

afectează toate sinusurile (pansinuzita).

Sinuzita maxilară odontogenă – simptome:

febră 39° C – 40°C;

durere localizată la nivelul feţei, senzaţie de presiune;

obstrucţie nazală, dificultate în respiraţie;

rinoree purulentă;

halitoză (halenă) – respiraţie urât mirositoare;

dureri dentare localizate la nivelul dinţilor sinusali;

stare de oboseală.
Sinuzita maxilară odontogenă (cauzată de probleme dentare) este cel mai des întâlnită afecţiune a
sinusului, iar printre factorii cauzatori se numără următoarele:

parodontopatii cu pungi paradontale la dinţii sinusali;

chisturi radiculare;

parodontită apicală;

osteită;

complicaţii ale molarilor de minte sau caninilor neerupţi pe arcadă;

eşecuri ale tratamentelor endodontice;

implanturi realizate incorect sau implanturi incompatibile cu organismul pacientului;

extracţii realizate incorect sau urmate de complicaţii;

infecţii nazale ce se pot extinde dacă sunt tratate incorect.

După diagnosticare, medicul stomatolog va recomanda cel mai potrivit tratament pentru sinuzita
maxilară odontogenă, în funcţie de gradul de avansare, de starea generală de sănătate a pacientului, de
localizarea sinuzitei şi de eventualele complicaţii apărute.

Tratamentul pentru sinuzita maxilară odontogenă înseamnă, în primul rând, îndepărtarea cauzei
apariţiei acestei afecţiuni. În al doilea rând, în funcţie de diagnosticul stabilit, medicul poate recomanda
instituirea unui tratament medicamentos sau a unui tratament local.

În acelaşi timp, se recomandă tratarea leziunilor dentare, evitarea accidentelor extracţionale şi

executarea implanturilor în mod corect.

Odată cu tratamentul pentru sinuzita maxilară se va recomanda o bună igienă corporală, dar şi o igienă
dentară riguroasă. Medicul poate realiza, împreună cu pacientul, un plan de tratament.

Pentru sinuzita maxilară, tratamentul medicamentos poate presupune administrarea de antibiotic (10-
14 zile), medicamente antiinflamatorii, mucolitice, secretolitice şi/sau antihistaminice.

În cazul unui tratament local pentru sinuzita maxilară, se recomandă şi se realizează toaleta foselor
nazale, meşe DNF (dezobstrucţie nazo-faringiană), administrarea de spray vasoconstrictor şi puncţie
sinusală, după caz.
Orice măsură de tratament pentru sinuzită (maxilară sau de alt tip) depinde de cauza sinuzitei, precum şi
de severitatea cazului. Astfel, în cazuri unde sinuzita maxilară este foarte avansată, poate fi necesar un
tratament chirurgical, acesta presupunând drenarea secreţiilor purulente localizate la nivelul sinusurilor
şi corectarea obstrucţiei nazale acolo unde este cazul (deviaţia de sept nazal, hipertrofia cornetelor
nazale inferioare etc).

Parotidita la nou nascut

Oreionul este o boala contagioasa a copilariei, cauzata de un virus care poate afecta intregul organism al
copilului, dar care se manifesta in special la glandele parotide.

Acestea reprezinta una din cele trei perechi de glande salivare si este situata in spatele sau in fata
urechilor. Se manifesta prin inflamarea acestor glande, dureri destul de sacaitoare si o stare accentuata
de indispozitie a celui mic. Iata cum ajuti copilul sa treaca mai usor peste aceasta infectie!

Cauzele oreionului la copii

Oreionul este cauzat de virusul urlian, de unde mai poarta si numele de infectie urliana. Se manifesta
prin inflamarea glandelor salivare parotide. Se transmite prin saliva infectata a unei persoane bolnave.

Impartirea la comun a ustensilor, tacamurilor si veselei pe care le foloseste o persoana bonava, dar si
respiratia sau comunicarea de la o distanta mica reprezinta factori de risc pentru infectarea copilului.
Atunci cand un bolnav de oreion vorbeste, picaturi de saliva se raspandesc in aer si pot ajunge sa
imbolnaveasca copilul.

Boala este foarte rara la sugar si la copilul mic.

Peste varsta de 2 ani se intalneste mai des, avand maximum de frecventa la scolarii mari si la adultii
tineri (12-25 de ani). Copiii care frecventeaza de timpuriu colectivitatile (gradinita) fac boala intre 3 si 7
ani. Oreionul lasa o imunitate solida si durabila, reimbolnavirile fiind exceptionale.

Simptomele oreionului la copii

Simptomele oreionului sunt destul de incomode, atunci cand se manifesta. Exista cazuri fericite in care
copiii nu manifesta activ boala sau daca simptomele apar, sunt foarte usoare. Insa exista si situatii cu
simptomatologie

Simptomele infectiei urliane apar dupa aproximativ 2-3 saptamani de la expunerea copilului la virus.
Boala debuteaza adesea cu febra si se constata si o usoara umflare a obrajilor.

Alte simptome mai includ:

glande salivare inflamate si dureroase, de-o parte sau de ambele parti ale fetei;

dureri de cap;

stare de slabiciune si oboseala (insotita de dureri musculare si articulare);

durere si disconfort la mestecarea sau inghitirea alimentelor;

scaderea apetitului alimentar.

Incubatia

Perioada de incubatie este de 14-21 zile, cu limite extreme de 9-25 de zile. Inceputul bolii este de obicei
lent cu febra mica sau moderata (37,8-38,5°C), oboseala, dureri de cap si scaderea poftei de mancare;
uneori dureri articulare sau musculare. In formele severe de boala, debutul este uneori brusc, cu febra
39-40°C, varsaturi, dureri de gat si in zona glandelor parotide.

Apare o tumefactie a fetei, situata inaintea si dedesubtul urechilor. Tumefactia (umflatura) este
localizata la inceput la o singura parte, apoi apare, de obicei, si la partea opusa. Uneori este
nedureroasa, alteori este foarte sensibila. In timpul masticatiei si inghititului, copilul simte o durere vie
in gat cu iradiere spre urechi, ceea ce impune o alimentatie lichida sau semisolida. Boala poate cuprinde
si celelalte glande salivare (glandele submaxilare si sublinguale).

Complicatiile oreionului la copii

Exista riscul ca in timpul evolutiei bolii si pe fondul unui sistem imunitar scazut sau al altor boli de care
sufera copilul, sa apara o serie de complicatii. Acestea presupun inflamarea altor parti ale organismului:

rigiditatea cefei;

cefalee acuta;

inflamatii ale ovarelor (ooforita) sau ale sanilor (mastita - in special la fetele ajunse la pubertate);

pancreatita;

orhita (testicule inflamate, dureroase si sensibile);

encefalita (inflamarea creierului).

Meningita urliana

Rareori (circa 10% din cazuri) copilul se plange de dureri de cap si varsa, dovezi ale unei iritatii
meningiene. Din fericire, meningita urliana, este, de obicei, fara gravitate si nu lasa urme.

La baietii la pubertate si la tineri (14-25 de ani) oreionul poate atinge testiculele (orhita) determinand
umflarea, rosirea si o durere a acestora. Cand afecteaza ambele testicule, poate fi urmata de sterilitate.
Tratamentul oreionului la copii

Fiind o infectie cauzata de un virus, parotidita epidemica nu se poate trata cu antibiotice. La fel ca multe
alte afectiuni virale si boli ale copilariei, infectia dispare de la sine. Majoritatea copiilor se recupereaza
dupa oreion in aproximativ doua saptamani de la debut.

Masurile terapeutice includ izolarea copilului de alti copii si membri ai familiei si ingrijirea ambulatorie.
Masurile luate in ingrijirea la domiciliu includ repaus la pat, aplicarea de comprese calde sau cu gheata
(in functie de care dintre ele ofera un grad mai sporit de confort copilului) si un meniu format din
alimente cat mai fluide, moi sau pastoase.

Medicul mai poate recomanda un tratament simptomatic. In cazul in care febra este foarte mare sau
durerile sunt insuportabile, pediatrul i-ar putea prescrie o reteta cu antiinflamatoare sau antipiretice,
care sa le faca mai suportabile.

Dieta

Se fixeaza in functie de febra, de durerile la inghitit si de toleranta digestiva. In forme ce incep cu febra
mare si dureri de gat se recomanda lichide in cantitati mici si repetate, la temperatura camerei (ceaiuri
moderat indulcite, supe strecurate, sucuri de fructe, zeama de compot, lapte).

Pe langa acestea in primele 7-10 zile se va mentine un regim cu lapte si derivate, vegetale, carne rasol.
Se vor evita mesele prea copioase, excesul de grasimi si de dulciuri. Din cauza reducerii miscarilor de
masticatie si a febrei, in gura se poate dezvolta o candidiaza, asa ca este bine ca bolnavul sa bea cat mai
multe lichide si sa-si clateasca gura de mai multe ori cu ceai de musetel, cu bicarbonat de sodiu si/sau sa
se puna in gura picaturi de glicerina cu stamicina.

Oreionul dureaza 5-12 zile. Copilul poate fi adus in colectivitate dupa 14-21 zile, cand a disparut
tumefactia. In marea majoritate a cazurilor, boala se vindeca fara urmari. Copiii mici fac forme usoare.

Copilul tau a facut oreion pana acum? Ce trucuri pentru ameliorarea simptomelor neplacute cunosti?
Spune-ne parerile tale in sectiunea de comentarii de mai jos!

Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro

TAGURI Oreion copii Infectie urliana copii Parotidita epidemica copii

facebook Pinterest messenger contact print

Daniela Ganciu

Pasionata de cuvinte cu sens, puse in forme si ambalaje practice si utile pentru orice mamica sau viitor
parinte. Intotdeauna scriu cu gandul ca articolul va deveni un ghid, un prieten, un ajutor pentru cititorii
mei.

Citeste si despre

Simptome care pot ascunde afectiuni serioase la copii

Ghidul complet cu bolile copilariei si iritatiile de piele la copii

Cele mai periculoase boli pentru copilul tau. 8 dusmani de temut

Cu antibioticul in sacosa prin tari straine

Semne la nivelul gurii ale bolilor copilariei

Roseola infantum, a sasea boala a copilariei: simptome, complicatii, tratament

Articole de la parteneri

Sora Deliei Matache, insarcinata pentru a doua oara. Bucurie imensa dupa ce a aflat sexul bebelusului

Sora Deliei Matache, insarcinata pentru a doua oara. Bucurie imensa dupa ce a aflat sexul bebelusului

Pot chisturile ovariene sa devina canceroase?

Pot chisturile ovariene sa devina canceroase?

Alergie sau raceala - cum le deosebesti?

Alergie sau raceala - cum le deosebesti?

10 reguli pe care sa le urmezi ca sa nu faci gripa in aceasta iarna

10 reguli pe care sa le urmezi ca sa nu faci gripa in aceasta iarna

De ce n-ar trebui sa-ti lasi copilul mai mult de doua ore in fata ecranului

De ce n-ar trebui sa-ti lasi copilul mai mult de doua ore in fata ecranului

5 pasi simpli catre un zambet perfect si cum te ajuta acesta

5 pasi simpli catre un zambet perfect si cum te ajuta acesta

Abcesul submandibular

Cauzele abceselor sunt urmatoarele: adenitele supurate, litiaza gl. submandibulare, procesele
infectioase ale spatiilor cu care comunica sau procesele septice de la nivelul molarilor inferiori.

Simptome

Simptomele apar initial cu o tumefactie dureroasa prezente la nivelul fetei interne, aceste se extinde
rapid astfel incat marginea baziliara devine disimulata. Se prezinta la nivelul pieli acoperitoare un aspect
lucios prezentand o mucoasa cu edem si congestie. Pacientul prezinta o limitare la deschiderea guri
acompaniata cu durere (pe scurt trismus). Simptomele generale ale pacientului sunt febra, frisoanele si
o stare septica generala.
Tratament

Tratamentul difera de la caz la caz astfel fiind prezente doua metode de tratare.

Incizia cutanata se realizeaza in cazul in care s-a produs cronicizarea procesului consecutiv datorita
administrari de antibiotice sau se prezinta o afectare la nivel tegumentar.

Se realizeaza anestezie, de preferabil generala, apoi incizia la doua latimi de deget (aproximativ 2
degete) si se evacueaza continutului. Drenajul consta in suturarea pieli incluzand 2 tuburi de cauciuc
fiind mentinute 2-3 pentru a se face spalaturi cu solutii antiseptice

Incizia orala se realizeaza in cazul afectarii recessului . Ea se realizeaza dupa anestezierea pe cale
cutanata a muschilor maseter si pterigoidian. Incizia se realizeaza in zona de bombare maxima pe o
lungime de 2 degete ( aproximativ 2 cm). Evacuarea se face instantaneu cu ajutorul pensetei iar drenajul
se realizeaza cu ajutorul unei lame de cauciuc care se mentine 1-2 zile.

Abcesul lojii submandibulare:Loja submandibulara face parte din lojile planseului bucal si este situata
înauntrul ramului al mandibulei ,fiind limitata în sus si median de muschii milohidian,hioglos si de
mucoasa planseului bucal.În jos si lateral este limitata de platisma ,de fascia cervicala superficiala si de
tegimente.Lateral ,estefata interna a mandibulei sub linia milohidiana iar anterior ,pântecele anterior al
digastricului.Loja submandibulara comunica înainte si în sus cu loja sublinguala ,dorsal de portiunea
posterioara a muschiului milohidian ,posterrior si în sus cu loja glandei parotide ,posterior si în jos cu loja
marilor vase ,median si posterior cu spatiul laterofaringian;este separata de spatiul pterigomandibular
prin insertia muschiului pterigoidian intern.Portiunea postero-superioara a lojii distal de milohiodian
,constituie recesul care este despartit de cavitatea bucala doar prin mucoasa planseului bucal de la
nivelul molarilor 2 si 3 .Loja contine glanda salivara,limfonoduli dispusi în trei grupe,nervii lingual si
hipoglos,artera si vena faciala,precum si un bogat tesut conjunctiv lax.

Este infectata de obicei prin procese septice plecate de la molarii inferiori.Litiaza salivara
submandibulara suprainfectata se poate extinde la întreaga loja,iar adenitelesupurate submandibulare
pot invada loja în totalitate.Fiind o loja de rascruce ,care comunica cu lojile învecinate poate fiinfectata
si de procese septice din lojile amintite ,fiind posibil si procesul de difuzare a infectiei din loja
submandibulara tn lojile cu care comunica.

Simptome.Debuteaza cu un infiltrat dureros situat pe fata interna a trimii distale a ramului orizontal a
mandibulei.Tumefactia evolueaza rapid,exteriorizându-se în regiunea submandibulara,unde
bombeaza,mascând relieful marginii bazilare a madibulei ,se paote anterior catre regiunea
submetoniera si posterior catre marginea anterioara a muschiului sternocleidomastoidian ,iar în jos si
median,pâna la nivelul osului hioid.Tegumentele sunt destinse si lucioase.Palparea este extrem de
dureroasa:la început se percepe o împastare dura de-a lungul ramului orizontal al madibulei ,pe fata
interna a acestuia,iar ulterior apare fluctuenta.Examenul endoorals e face cu greutate ,din cauza
trismului.Mucoasa planseului bucal si pilierul amigdalian anterior sunt congestionate si edematiate.Daca
se reuseste palparea endoorala,se constata ca fata intera a mandibulei este îngrosata si ca loja
submandibulara este plina.Când supuratia evolueaza în reces,se percepe fluctuenta pe fata interna a
mandibulei ,în dreptul ultimilor doi molari.Portiunea anterioara a planseului bucal este libera
,supla.Bolnavii acuza dureri spontane,vii,care iradiaza spre ureche ,datorita interesarii nervului
lingual.Masticatia ,deglutitia si chiar fonatia sunt dureroase.Trismusul apare precoce.Starea
generalaeste alterata,septica,cu febra,frisoane,curbura.

Diagonsticul diferential:se face cu adenita supurata,care are un debut nodular,cu

limfonoduli,mobili,neaderenti de os;mai târziu prin crestere ,adera d eos reactia inflamatorie în
tesuturile învecinate.Trismusul si disfagia sunt mai putin accentuate ;adeseori diagnosticul de precizie al
unei adenite supurate nus epaote face decât intraoperator,când nus e constata deperiostarea ramului
mandibular-manifestare caracteristica abcesului;submaxilita litiazica acuta supurata,daca infectia a
depasit bariera glandulara;în acest caz ,prin presiune pe glanda se scurge puroi;bolnavii acuza în
antecedente crize dureroase repetate,cu tumefierea glandei.Abcesul în semiluna care este localizat
strict în jurul marginii bazilare a mandibulei;abcesul de loja sublinguala an care fenomenele exoorale
sunt mult mai sterse iar mucoasa palnseului bucal anterior este edematiata ,congestionata.Abcesul de
loja submentoniera,în care lipsesc complet fenomenele endoorale,iar tuumefactia exoorala este
localizata anterior;flegmonul de planseu bucal,în care sunt interesate atât loja submandibulara cât si loja
sublinguala dar si laterofaringian ,iar stare agenerala este mult mai alterata.Actinomicoza care prezinta
placardul si fistulele caracteristice;adenopatiile specifice caracterizate prin lipsa semneleor de inflamatie
acuta.

Tratamentul.este necesar sa fie facut cât mai precoce din cauza pericolului de difuzare a
infectiei.Deschiderea se face pe cale cutanata-în supuratiile masive cu pielea destinsa,lucioasa,cu aspect
inflamator si în supuratiile care în urma unui tartament îndelungat cu antibiotice au tendinta sa se
cronicizeze-sau pe cale endoorala în cazurile în care proccesul septic se dezvolta în portiunea
posterioara a lojii bombând submucos în santul mandibulolingual,în dreptul ultimilor doi molari.

Tehnica de deschidere a supuratiei de loja submandibulara pe cale cuatanata:bolnavul este asezat în

decubit dorsal ,cu capul în usoara extensie si rotat spre partea sanatoasa.

Anestezia:este depreferat anestezia generala de scurta duarata,care asigurao liniste operatorie

foarte buna.Se poate face si anestezie locala prin infiltrtie în straturi pe linia de incizie ,însa vor fi
momente ,în care cursul interventiei ,în care bolnavul va percepe durerea.

Incizia:prin plapare se repereaza marginea bazilara a mandibulei,pornind d ela menton,unde partile

moi sunt mai putin infiltrate,spre gonion.Incizia este necesar sa fie plasata de 2 cm înauntrul marginii
bazilare a mandibulei ,evitând sectionarea filetelor facialului,iar postoperator obtinându-se o cicatrice
ascunsa.Pentru a realiza o incizie cât mai corecta ,este prefreabil ca aceasta sa fie prealabil marcata cu
un creion dermatograf ,fapt care va permite eventualele corecturi ale traseului si chair ale plasarii.Incizia
va fi usor curba,lunga de 5-6 cm ,situata în treimea posteriaora a regiunii submandibulare.

Drenajul:se introduc 2 tuburi mai groase de cauciuc sau de 2-2 tuburi din politen ,mai subtiri ale cror
capete sunt sectionate în bizou pentru a permite scurgerea puroiului si irigatiile antiseptice.Tot în acelasi
scop,asezarea tuburilor în plaga se va face la niveluri diferite,pentru a asigura drenajul decliv.Pentru a fi
mentinute ,tuburiel sunt fixate la pile cu un fir neresorbabil si mentinute 48-72 de ore,facându-se irigatii
în loja cu solutii slab antiseptice.Serenunta la drenaj când prin tuburi nu se mai elimina secretii si
tuburile au început sa se asuplizeze.Daca fenomenele clinice se remit lent ,se renunta la tuburi treptat.

Tehnica deschiderii supuratiilor de loja submandibulara pe cale endoorala:bolnavul este asezat în

fotoliul dentar,cu capul usor flectat.Accesul asupra regiunii ste dificil din cauza trismusului.Pentru
obtinerea unei mai largi deschideri a gurii,se paote practica o infiltratie cu xilina 1% a muschiilor maseter
si pterigoidian intern,prin scobitura sigmoida.Comisura bucala si obrazul vor fi îndepartate cu un
departator cu fereastra sau Langenbeck,iar limba va fi apasata cu oglinda spre linia mediana.

Anestezia:prin infiltratie pe linia de incizie în dreptul ultimilor doi molari.

Incizia:se face în dreptul bombarii maxime,cât mai aproape de os,pentru a nu intersecta nervul lingual
si artera sublinguala.se sectioneaza mucoasa pe o lungime de 2 cm.De regula,imediat dupa sectionarea
mucoasei se evacueaza puroiul.Daca nu se reuseste sa "se cada"pe colectie prin incizie,se va introduce o
pensa curba boanta,al carei vârf va fi orientat în mod obligatoriu spre os,prin departarea baratelor
pensei largindu-se si calea de drenaj.

O evacuare cât mai completa a colectiei se paote obtine printr-o presiune exercitata pe regiunea
submandibulara.

Drenajul:se asigura cu o lama de cauciuc care va patrunde în loja cel putin 2 cm ,dar va avea si o
portiune suficient de lunga endoorala,pentru a nu fi împinsa complet în loja pe care dorim sa o
drenam.De regula,tulburarile functionale se remit ffoarte rapid,iar la dren se paote renunta dupa 24-48
de ore.

Tema : Anestezia loco-regională n c!irurgia oro-ma"ilo- #acială.

1.Anestezia loco-regională. Definiţie.Anestezia loco-regionala

in stomatologie are ca scop abolirea tranzitorie a sensibilitatii unei partidin regiunea oro-maxilo-faciala
pentru o interventie chirurgicala, un examen sau un tratament.Anestezia locoregionala consta in
injectarea de anestezice locale in vecinatatea unui nerv, cu scopulde a insensibiliza o regiune data a
extremitatii cefalice.

2.Particularităţile anesteziei loco-regionale în chirurgia orală şi maxilo-facială. Avantaje şi ezavantaje

Administrarea este usoara avand o tehnica simpla si precisa; nu necesita aparatura complicata,
anestezist si nici personal ajutator suplimentar. Deoarece nu necesita pregatiri speciale preanestezice,
supraveghere indelungata sau ingrijiri deosebite postanestezice, se poate folosi cu rezultate foarte bune
in conditii de ambulator. Pacientii pot parasi imediat sala de interventie, reluandu-si in scurt timp
activitatea normala. Nu suprima reflexele protectoare de tuse si inghitire!, deci evita pericolul
patrunderii de sange, secretii, corpi straini in caile respiratorii superioare.

!."n icaţiile şi contrain icaţiile anesteziei loco-regionale.

"ontraindicatiiAnestezia loco-regionala contraindicatii absolute nu are, dar se tine seama de#

#arsta$

sub $-%& ani anestezia loco-regionale are indicatii restranse, preferandu-se anesteziagenerala,
deoarece copii pot declansa manifestari paradoxale, violente, de nestapanit datoritareactiilor lor
emotionale exagerate.

%tarea fiziologica

# se recomanda prudenta in perioada menstruala, ca si sarcina, mai ales in primeletrei luni si ultimele
doua; se preconizeaza doze mici de anestezic la mamele care alapteaza, astfelinterventia se practica
imediat dupa alaptarea copilului, iar suptul urmator este suprimat.

%tarea &sihica

# cei cu psihic labil, marii anxiosi epilepticii, alcoolicii cronici, necesita premedicatie bine individualizata
sau se prefera anestezia generala.

'erenul eficitar sau tarat morfo-functional

# terenul cardio-vascular marii hipertensivi,cardiopatii decompensate, coronarieni, bolnavii cu

valvulopatii, purtatori sau nu de valve artificiale,cei care au suferit alte interventii pe cord deschis, etc!,
terenul hepatic, diabetic, alergic,

hemoragipar, cu insuficiente sau din contra cu hiperfunctii neuroendocrine, starile de emaciere

sicasexie, obezitate.

Alergie la anestezice locale$ s

e recomanda testare preanestezica de catre alergolog si in caz dealergie manifesta se preconizeaza

anestezie generala.
%tare &atologica locala$

in procese inflamatorii intinse, trismus strans sau tumori, fie esteimpiedicat accesul corect asupra zonei
unde trebuie introdus acul pentru punctie, fie exista risculdiseminarii procesului patologic prin punctia
anestezica, in aceste situatii se recurge la anesteziegenerala.

(.Anestezia &rin refrigeraţie. "n icaţii) tehnica) su*stanţe utilizate.

'ubstanta utilizata este (elenul. Acesta este proiectat asupra cimpului operator, unde sevolatilizeaza, ia
caldura din tesuturi si produce o racire a lor pina la -), -* grade "elsius. Prin aceastametoda are loc
congelarea superficiala a stratului de tesut ulterior suprimarea sensibilitatii dureroase.+ehnica# "impul
operator trebuie izolat, apoi urmeaza proiectarea jetului de (elen de la aproximativ)*- & cm. n
momentul in care pielea se albeste si se acopera cu un strat, interventia trebuie realizatacit mai rapid
posibil.Precautii# - se evita pe cit posibil proiectarea jetului de (len pe dintii vitali deoarece poate
producedureri de intensitate mare;Dezavantaje# Anestezia este una de scurta durata si proasta calitate.
ndicatii# Deschiderea abceselor superficiale, foarte bine delimitate, cu o fluctuenta densa;

+.Anestezia e contact ,a&licativă . "n icaţii) tehnica) su*stanţe utilizate

.'ubstanta anestezica este aplicata pe mucoasa bucala, pe care prin procedeul de difuziune otraverseaza,
apoi este fixata la nivelul terminatiilor nervoase, astfel instalindu-se o anesteziesuperficiala ce poate
dura pina la %* minute.+ehnica# "impul operat este mai intii izolat foarte bine de saliva,degresat si
uscat, dupa care seaplica substanta anestezica prin mai multe metode#a!Anestezia prin badijonare ce
este indicata pentru mucoasa gingivala pentru a efectua unelemanopere de ingrijire stomatologica#
detartraj, lustruirea obturatiilor proximale, adaptareacoarenelor si a inelelor dentare.Pe regiunea in care
urmeaza sa se intervina, se aplica un tampon de vata inhibat in solutieanestezica, efectuindu-se in
acelasi timp un msaj timp de un minut.'e instaleaza astfelinsensibilitatea regiunii pe o perioada de pina
la %* minute. b!Anestezia prin inhibitie are ca si indicatie anestezia mucoasei bucale si nazale de
suprafatacit si pentru anestezia fibrelor nervoase terminale mai profunde, dar si pentru
anesteziaganglionului sfenopalatin.Aceasta anestezie se realizeaza cu ajutorul unei mese de
tifonimbibata in solutie anestezica, care este introdusa in fosa nazala si este depusa pe
podeauaacesteia, linga septul nazal. esa este tinuta pe loc timp de /-%& minute.c!Anestezia prin
pulverizare este folosita in# tratamente gingivo paradontale, suprimareareflexului exagerat de voma,
analgezia locului de intepare inaintea anesteziilor prin injectie.Dupa ce mucoasa a fost uscata si izolata
cu rulouri de vata, jetul de anestezic se proiecteazasub presiune usoara in -0 reprize.

d!Anestezia prin injectie# 'olutia anestezica este introdusa intratisularm in tesuturile in care seintervine
sau in jurul lor, blocindu-se astfel filetele terminale ale nervilor senzitivi siobtinindu-se suprimarea
sensibilitatii dureroase intr-un teritoriu limitat.

.Anestezia infiltrativă. "n icaţii) tehnica.

a! Anestezia prin infiltratie locala# Anestezia intradermica si intramucoasa ce este indicata inincizia
supuratiilor superficiale. "u ajutorul unui ac fin si cu un bizou scurt, se infiltreazaanestezicul, avind grija
ca virful acului sa nu patrunda in colectie. "a si reper al anesteziei,mucoasa sau tegumentul devine palid-
albicios datorita ischemiei. ncizia supuratiei serealizeaza in decurs de -* minute, timpul cit dureaza
anestezia. b! Anestezia prin infiltratie la distanta# Anestezicul se depune in jurul zonei in care urmeazasa
se intervina, cu avantajul ca acesta nu deformeaza cimpul operator si nu impune dificultatide vizibilitate.
"a si indicatii, ea este recomandata in interventii la nivelul fetei sau inregiunea submandibulara pentru
extirparea unor tumor de dimensiuni mici sau pentru suturaunor plagi traumatice.

/.Anestezia &lexală. "n icaţii tehnica.

'olutia anestezica difuzeaza, fiind depusa pe suprafata periostului, la apexul dintelui. Aceastametoda are
o eficienta maxima doar in regiunile in care corticala este subtire si are o structuraspongioasa# la
maxilar pe toata intinderea sa cu exceptia primului molar datorita cresteizigomato-alveolare care este
mai compacta, ia la mandibula doar la nivelul dintilor frontali. ndicatia de electie este la copii si tineri,
pentru interventii de natura dento- alveolara limitata la%-) dinti# rezectii apicale, epulite, extirpari de
chi

Un proces purulent-necrotic care se dezvoltă datorită inflamației mai multor sacuri de păr și a glandelor
sebacee din apropiere, cu formarea unei necroze extinse a pielii și a țesutului subcutanat se numește
carbuncle. Ca regulă, astfel de formațiuni apar singură.

Trebuie remarcat faptul că carbuncile pe față și pe cap în zona de creștere a părului sunt cele mai
periculoase. Acest lucru se datorează faptului că anastomozele venelor superficiale ale capului și ale
feței cu sinusurile venoase ale dura mater sunt situate pe acest sit. De aceea, în cazul penetrării infecției
la sinusurile cerebrale, se poate dezvolta meningita purulentă, adesea terminând cu un rezultat letal.

Carbuncle pe față apare din cauza inflamației straturilor profunde ale dermei și a hipodermului cu
implicarea simultană în procesul foliculilor de păr din apropiere. Trebuie notat faptul că infiltratul
necrotic purulen, format în timpul dezvoltării carbunclelui, se întinde în straturile adânci și ocupă o
suprafață mult mai mare decât atunci când apare furunculul.

Pentru referință, carbuncle în greacă înseamnă "carbon". Acest nume a primit pentru că zonele de
necroză emergente din această patologie sunt aproape negre.

Cauzele carbunclei pe față.

De regulă, carbunclele se dezvoltă din cauza infecției stafilococice. Cel mai adesea, această formare
apare la pacienții epuizați, precum și la bolile endocrine, tulburările metabolice și patologiile generale
severe. Un alt motiv important pentru această afecțiune patologică este virulența ridicată a agentului
patogen (stafilococ sau streptococ, care penetrează prin foliculii de păr).

Simptomele procesului patologic

Odată cu dezvoltarea carbunclelui, în primul rând, pe pielea feței apare un focar semi-sferic, care se
caracterizează prin formarea unei zone strălucitoare, lucioase, de piele roșie, cu un centru albastru.
Această formare începe să crească rapid în dimensiune și devine foarte dureroasă după palpare.
Pacienții se plâng de dureri de vărsare, iar pielea din zona de infiltrație dobândește treptat o culoare
purpurie, se dezvoltă edemul.

Stadiul supurației, de regulă, se formează în câteva zile. În această perioadă, în locurile de creștere a
părului sub stratul de suprafață al pielii feței există picături de puroi. Când pustulele sunt deschise,
carbuncul începe să seamănă cu o sită, din care conțin proeminentele conținuturi gri-verde purulent.
Fără un tratament adecvat, această etapă poate dura mai mult de o săptămână, după care are loc
necroza țesuturilor moarte, iar procesul de vindecare începe cu formarea cicatricilor. În cazurile adverse,
carbuncul poate crește, ajungând la o dimensiune considerabilă și provoacă adesea complicații severe și
chiar moarte.

Starea generală a pacientului cu dezvoltarea de carbuncle pe față este destul de severă. Există o creștere
a temperaturii corpului până la semne mari, apare o răceală, pulsul devine mai rapid și durerile
puternice se dezvoltă în zona afectată. De asemenea, carbunclele, localizate pe față, pot provoca dureri
de cap severe, pierderea apetitului, greață și vărsături. În cazuri rare, o afecțiune patologică poate fi
însoțită de delir și tulburarea (pierderea) conștienței.

Trebuie remarcat faptul că intoxicația pronunțată a corpului în timpul formării carbunclelui pe față este
mult mai rapidă în declin decât în dezvoltarea acestei patologii în alte părți ale corpului. Relieful
semnificativ vine cu izolarea puroiului și respingerea țesuturilor moarte. Rana curată cicatrizează și
vindecă.

Tratamentul carbunclelui

În cazul în care începe formarea carbunclelui pe față, este necesară o consultare urgentă a unui
specialist, deoarece o astfel de afecțiune necesită adesea intervenții chirurgicale.
Atunci când asistența medicală specializată este întârziată, comprimatele de încălzire trebuie aplicate pe
locul leziunii și după formarea conținutului purulente, împreună cu țesuturile necrotice moarte trebuie
îndepărtate cu atenție cu pensete dezinfectate, după care rana este tratată cu dezinfectanți.

Dacă apar complicații, pacientul este spitalizat într-un spital. În formarea unui infiltrat inflamator, este
prescrisă terapia cu antibiotice, care este adesea recomandată în cazul carbunclelui pe față, injecțiilor
intramusculare, precum și administrării parenterale a medicamentelor sulfonamide cu acțiune
prelungită și transfuzia de sânge.

În stadiile incipiente ale bolii, UHF este prescris, iar suprafața carbunclelui este acoperită cu un
pansament antiseptic uscat (sau bandaj impregnat cu emulsie de streptomicină sau sintomicină).

Cu o carbuncle, fața pacientului primește hrană lichidă și este interzis să vorbească și este recomandat
odihna de pat, o dietă cu lapte-legume și o mulțime de băuturi. Obligatoriu prescrise analgezice și
fonduri cardiace. Unii oameni practică tratamentul cu carbuncle la domiciliu .

În cazul în care, în decurs de două zile, toate metodele conservatoare se dovedesc a fi neputincioase și
se dezvoltă intoxicația, carbuncul este deschis. Atunci când se efectuează o procedură chirurgicală, se
realizează o mică tăietură transversală a zonei afectate (adânc în țesutul sănătos). Flapsurile de piele
rezultate se extind și produc o îndepărtare completă a masei purulente și a țesutului necrotic.

După o curățare completă a plăgii cu pansamente, încep să se utilizeze bandaje impregnate cu unguente
antibacteriene și de vindecare a rănilor. De regulă, în procesul de vindecare al rănii se formează o
cicatrice profund deformată, pentru eliminarea căreia poate fi recomandat tratamentul cu laser,
fizioterapia și, de asemenea, utilizarea gelului Kontratibeks.

Trebuie remarcat faptul că pacienții care suferă de diabet zaharat în tratamentul carbunclelor sunt
supuși terapiei cu insulină, ceea ce reduce formarea de infiltrate și dezvoltarea necrozei. Cu un
tratament adecvat și în timp util, rezultatul bolii este de obicei favorabil. Citiți, de asemenea, o fierbere
pe față pentru a înțelege mai multe despre procesul purulente al feței.

Celulita

Cellulitis3.jpg

Specialitate endocrinologie

Clasificare și resurse externe

ICD-10 L03

ICD-9-CM 682.9

DiseasesDB 29806

MedlinePlus 000855

eMedicine med/310 emerg/88 derm/464

MeSH D002481

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Celulita este o infecție bacterială ce apare pe piele. Aceasta afectează în mod special derma și grăsimea
subcutanată. Semnele și simptomele includ o zonă roșiatică ce crește în dimensiuni în decursul a
aproximativ două zile. În general, marginile zonei roșiatice nu sunt ascuțite, iar pielea poate fi umflată.
Deși, de obicei, atunci când zona roșiatică este apăsată, aceasta se face albă, nu se întâmplă întotdeauna
așa. De obicei, zona infectată este dureroasă.[1] Ocazional, vasele limfatice ar putea fi afectate [1][2] iar
persoana ar putea avea febră sau ar putea avea stări de oboseală.[3]

Cuprins

1 Cauze

2 Evoluție

3 Diagnoză și tratament

4 Prognoză și epidemiologie

5 Referințe

Cauze

Picioarele și tenul sunt zonele cele mai des afectate, deși celulita poate apărea pe orice parte a corpului.
Piciorul este de obicei afectat, urmat o rupere a pielii. Alți factori de risc includ obezitatea, umflarea
piciorului și vârsta înaintată. Pentru infecțiile faciale, de obicei nu este cazul unei rupturi prealabile a
pielii. Bacteriile cele mai frecvent implicate sunt streptococii și Stafilococul auriu. În contrast cu celulita,
erizipelul este o infecție bacterială ce afectează straturile superficiale ale pielii, se prezintă cu o porțiune
roșiatică bine definită și este asociată mai des cu febra.[1] Infecțiile mai serioase precum o infecție a
oaselor de sub piele sau fasceita necrozantă ar trebui excluse.[2]

Evoluție

Stadiul I - apariția permeabilității capilare și inundarea țesutului adipos cu fluide. Are loc displazia și
hipertrofia țesutului reticular. Se observă doar ușoare variații în volum a țesutului adipos.
Stadiul II - diferențierea fibrelor de colagen

Stadiul III - formarea micronodulelor

Stadiul IV -formarea macronodulelor

Diagnoză și tratament

Diagnosticarea se face, de obicei, pe baza semnelor și simptomelor, cultura celuleor fiind posibilă foarte
rar.[1] Tratamentul cu antibiotice administrate pe cale orală, precum cefalexina, amoxicilina sau
cloxacilină este des folosit.[1][4] Pentru cei alergici la penicilină, ar putea fi folosite eritromicină sau
clindamicina.[4] Atunci când Stafilococul auriu meticilino-rezistent (MRSA) reprezintă un motiv de
îngrijorare, doxiciclina sau trimetroprim/sulfametoxazol ar putea fi recomandate suplimentar.[1]
Această îngrijorare este legată de prezența puroiului sau a infecției MRSA anterioare.[1][3] Steroizii ar
putea mări viteza de recuperare a celor ce iau antibiotice.[1] Ridicarea zonei infectate poate fi utilă [2]
precum și calmantele.[4]

Prognoză și epidemiologie

Aproximativ 95% dintre oameni se simt mai bine după șapte și până la zece zile de tratament.[3]
Potențialele complicații includ formarea de abscese. Infecțiile pielii afectează aproximativ 2 din 1000 de
oameni în fiecare an.[1] În anul 2010, celulita a fost responsabilă de aproximativ 27,000 de decese, la
nivel mondial.[5] În Regatul Unit, celulita a fost motivul pentru 1,6% dintre internările în spital.[4]

Referințe