Jordan Peterson, un mare gânditor contemporan, întrebat fiind asupra verdicității istorice a învierii

lui Isus, a răspuns că i-ar mai trebui în jur de trei ani ca să aprofundeze subiectul și să îl înțeleagă,
pentru a putea da un răspuns. Noi nu dezbatem un subiect chiar atât de complex, însă se
întrepătrund tot felul de viziuni: religioase, culturale, etnice, morale, sociale, neajungând-se până în
prezent la un consens global. La ora actuală, părerile sunt mai mult contra eutanasierii/sinuciderii
asistate. Am răsfoit puțin google ul folosind niște cuvinte cheie precum euthanasia, statement,
manifesto și altele de acest gen și am dat peste 62 de documente oficiale. Cel mai vechi din 1974 și
ultimul găsit din 2016. Faptul că la momentul actual balanța înclină spre argumente contra
eutanasierii, nu face ca alegerea să fie absolut cea corectă. Este greu să vorbești despre corectitudine
în situații în care albul și negrul se îmbină atât de bine încât despărțindu-le riști să pierzi esența.

Ce pot să spun în dreptul meu, și poate și în dreptul câtorva care se vor regăsi, e că putem rămâne cu
ceva în seara asta.

Într-o zi cu soare, când totul e bine și roz, ar fi interesant să ne luăm timp să ne imaginăm pe noi
înșine în situația respectivă.

Să zicem că tu vei fi diagnosticat în următorii 15 ani cu scleroză multiplă. Datul jos din pat și mersul la
baie încep să devină un lux și încerci să prelungești cât mai mult durata dintre drumurile la baie. Dacă
încearcă cineva apropiat să te ajute, îi vei spune că nu ai nevoie de ajutor, să-ți lase puțina demnitate
care ți-a mai rămas. Îți este foarte clar că lucrurile nu se vor îmbunătății în vreun fel, de fapt vor
deveni și mai mizerabile. Asta te irită și mai tare. Soția ta e tânără, merită o altă viață, nu merită încă
nu știu câți ani de chin. Ce faci în momentul acela? Cred că simplul exercițiu de imaginație ne poate
inspira multe răspunsuri.

O altă întrebare, în același joc al imaginației, apare în următoarea situație: soțul tău a suferit un
accident vascular cerebral în zona bulbului și a rămas cu așa numitul loocked-in syndrome.

Din literatură, deși cazuri rare, au fost descrise în ultimii 20 de ani. Pacienții pot supraviețui pană la
10 ani și cauzele de deces sunt deseori infecții sau alte complicații apărute. Nu sunt capabili de
activitate motorie în afară de clipitul din ochi, în rest fiind absolut conștienți de realitatea din jur.

Ai avut o discuție cu soțul tău, în seara aia cu debatul la Amicus și ti-a spus că ar alege să moară și tu
să-ți continui viața.

Ți-a venit în minte discuția de acum 10 ani..interesant,abia la doi ani de când soțul tău a suferit AVC-
ul. Să fi fost oare a -N- a internare în spital pentru escare de decubit și pneumonii cea care a
declanșat amintirea? În semn de autoapărare față de epuizarea fizică și emoțională din ultimii doi
ani? Îți faci curaj să te gândești cum să discuți cu el despre asta. Fiindca limitat, dar comunicați cu da
sau nu prin clipitul ochilor lui. Într-o seara, după ce culci copiii, mergi în camera lui. Începi și
povestești despre seara cu debatul și despre discuția ipotetică avută atunci. Eviți să îl întrebi direct.
Încerci să cauți expresii faciale, care să-ți dea un indiciu asupra a ce gândește, dar de unde..nu își
poate mișca decât ochii. Nici nu mai ții minte cum râde, nu mai știi cum e când se încruntă și îi apare
ridul dintre sprâncene. Te uiți regulat la înregistrări video anterior accidentului și te reasiguri că el e
încă acolo, înauntru, deși tu nu îl mai vezi. Ce vezi tu e un corp inert, disociat de mintea lucidă
dealtfel.

Îți faci curaj și îl întrebi: dragule, încă mai crezi așa?

El începe să clipească în continuu de câte două ori, ca și cum ar zice da da da da!!! E singura nuanță
pe care o poate da comunicării. E disperat să te convingă să faci asta. Ce vei face atunci?