Professional Documents
Culture Documents
INGRIJIREA PACIENTULUI CU
OCLUZIE INTESTINALA
1
SCURT ISTORIC AL
OCLUZIEI INTESTINALA
Termenul de ileus adesea folosit provine din grecescul “eilon” care inseamna
rasucire dar este impropriu ocluziile prin rasucire ocupand un procentaj redus intre
cauzele ocluziei intestinale.Termenul de ocluzie provine din cuvantul latin occlusio(-oc-
cludo, pp= clusus=a inchide ).
Hipocrate din Kos 460-370 i .Ch. trata vomismentele repetate insotite de dureri
colicative si distensie abdominala prin clisme si insuflatii de aer intrarectale.
Praxagoras 350i.Ch a realizat o fistula enterocutanata de decomprimare probabil
in cazut unei hernii inghinale strangulate .Pana la sfarsitul secolului al xIx lea existau
doar idei patogenice ,tratament conservator ,terapie confuza si interventii chirurgicale
tardive letalitatea fiind excesiva.
Ocluziile intestinale ocupa locul doi dupa peritonite si 20-30% din totalul
abdomenelor acute.Obstructiile intestinale sunt responsabile de 20% din internarile de
urgenta.Sunt intalnite la toate varstele.La nou-nascut este responsabila de 10% din
decese ,la adult incidenta creste odata cu varsta.Este mai frecventa peste 50 de ani si
se intalneste si peste 70 ani prin cresterea incidentei cancerelor digestive si a
diverticulitelor colice.
2
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV
Aparatul digestiv este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia
alimentelor şi, ulterior, absorbţia lor. În acelaşi timp, la nivelul ultimului segment al
tubului digestiv, rectul, se realizează eliminarea resturilor neabsorbite, prin actul
defecaţiei.
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, când
gura este închisă, şi reală, când gura este deschisă. Este despărţită de arcadele
alveolo-gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe o parte,
buze şi obraji, pe de altă parte. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi
pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare, în sus de bolta palatină, care o separă de
fosele nazale, în jos de planşeul bucal pe care se află corpul limbii şi glanda
sublinguală. Posterior, cavitatea bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului,
circumscris superior de vălul palatin, pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare),
iar în jos de limbă.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rol în masticaţie şi
deglutiţie, are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită prezenţei,
la nivelul acesteia, a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în cavitatea
bucală şi o rădăcină spre faringe. La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală,
care se continuă cu mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat,
pavimentos, necheratinizat. Pe faţa dorsală (superioară) a limbii şi pe marginile ei se
găsesc papilele linguale, care îi oferă un aspect catifelat.
Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La
om, există două dentiţii, una temporară (dentiţia de lapte), care numără 20 de dinţi, şi
cea de-a doua permanentă, 32 de dinţi.
Faringele este un conduct mosculo-membranos, dispus de la baza craniului până în
dreptul vertebrei C8 , unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis
anterior, care se îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 cm. Cavitatea faringelui
este divizată în trei etaje: nasofaringele sau rinofaringele, bucofaringele sau orofaringele
şi laringofaringele.
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe
spre stomac. Limita lui superioară corespunde vertebrei C7, iar cea inferioară orificiului
cardia prin care esofagul se deschide în stomac. În traiectul său străbate regiunea
cervicală, toracală, diafragmul şi ajunge în abdomen, terminându-se în stomac. Esofagul
descrie, în traiectul său, curburi, unele în plan sagital, altele în plan frontal. Lungimea sa
este de 25 cm.
Structura sa dinspre suprafaţă spre interior cuprinde:
adventiţia: este o tunică conjunctivă care se continuă în sus cu adventiţia faringelui. Are
3
în structura sa ţesut conjunctiv lax;
tunica musculară: este formată dintr-un strat de fibre longitudinale la exterior şi un strat
de fibre circulare la interior. În treimea superioară a esofagului, fibrele musculare sunt
striate, în timp ce în treimea inferioară fibrele striate sunt înlocuite de fibre netede;
tunica submucoasă: este bine dezvoltată la nivelul esofagului şi conţine glande
esofagiene de tip acinos, ce secretă mucus care uşurează înaintarea bolului alimentar;
tunica mucoasă: are culoare albicioasă şi prezintă cute longitudinale care se şterg prin
distensia esofagului, cauzată de trecerea bolului alimentar.
Stomacul se prezintă ca o porţiune dilatată a tubului digestiv, fiind situat în etajul
supramezocolic al cavităţii abdominale, între splină şi ficat. În stare de umplere are 25
cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300-1500 cm3 . Stomacul are forma unui “J”,
cu o porţiune verticală mai lungă şi cu una orizontală mai scurtă. Stomacului i se descriu
două feţe (anterioară, posterioară), două margini, denumite curburi (curbura mare la
stânga, convexă, şi mică, la dreapta, concavă) şi două orificii (cardia şi pilorul). Cele
două feţe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se
reflectă pe organele vecine, formând ligamente.
De pe mica curbură, prin reflexia peritoneului, se formează micul epiploon (ligamentul
gastro-duodeno-hepatic) care leagă mica curbură de faţa inferioară a ficatului. De pe
marea curbură, prin reflectarea peritoneului, se formează ligamentele: gastro-
diafragmatic, care leagă marea curbură de diafragm,, ligamentul gastro-splenic, între
marea curbură şi splină, şi ligamentul gastro-colic, între marea curbură şi colonul
transvers, ce se leagă de marele epiploon.
Faţa anterioară a stomacului prezintă o porţiune superioară, care corespunde peretelui
toracic, şi una inferioară, care corespunde peretelui abdominal. Porţiunea toracală vine
în raport cu diafragmul şi cu coastele 5-9 din partea stângă. În porţiunea abdominală,
faţa anterioară a stomacului vine în raport cu lobul stâng al ficatului, iar mai lateral cu
peretele muscular al abdomenului.
Faţa posterioară a stomacului, prin intermediul unui diverticul al cavităţii peritoneale,
numit bursa omentală, vine în raport cu rinichiul stâng, suprarenala stângă, corpul şi
coada pancreasului, splina şi artera splenică.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunică cu esofagul, este pe flancul stâng al
vertebrei T11. Orificiul pilor, prin care stomacul comunică cu duodenul, se află în dreptul
flancului drept al vertebrei L1. Este prevăzut cu sfincterul piloric. Când stomacul este
umplut, pilorul coboară şi se deplasează spre dreapta. Sfincterul piloric are consistenţă
dură la palpare.
Vascularizaţia stomacului este asigurată de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac:
artera hepatică, gastrică stângă şi splenică.
Intestinul subţire este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul
gros. În funcţie de mobilitatea sa, intestinul subţire are o primă porţiune fixă, numită
duoden, şi o a doua, mai lungă şi mobilă, numită jejuno-ileon. Mobilitatea acestuia din
urmă se datorează mezenterului. Lungimea intestinului subţire este de 4- 6 metri, iar
calibrul de 4 cm la nivelul duodenului şi de 2- 3 cm la nivelul jejuno–ileonului.
Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire şi are o formă de potcoavă, cu
concavitatea în sus, în care se află capul pancreasului. Are o lungime de 25 de cm.
Începe la nivelul pilorului şi se îndreaptă spre vezica biliară, unde coteşte, devenind
descendent. Datorită traiectului său, duodenului i se descriu 4 porţiuni:
porţiunea superioară, între pilor şi vezica biliară, vine în raport superior şi anterior cu
ficatul şi vezicula biliară, posterior cu canalul coledoc şi vena portă, iar inferior cu capul
pancreasului;
4
porţiunea descendentă, între vezica biliară şi polul inferior al rinichiului drept;
porţiunea transversă ţine de la polul inferior al rinichiului drept până la flancul stâng al
coloanei vertebrale;
porţiunea ascendentă continuă porţiunea precedentă şi sfârşeşte la flexura duodeno–
jejunală.
Jejuno–ileonul este porţiunea liberă (mobilă) a intestinului subţire şi se întinde între
flexura duodeno–jejunală şi orificiul ileo–cecal. Este legat de peretele posterior al
abdomenului prin mezenter, de unde şi numele de intestin mezenterial. Jejuno–ileonul
descrie 14 – 16 flexuozităţi în formă de „U”, numite anse intestinale.
Intestinul gros continuă jejuno–ileonul şi se deschide la exterior prin orificiu anal.
Lungimea sa este de 1,50 m, calibrul lui diminuând de la cec spre anus (la origine are
un calibru de 7 cm, iar terminal de 3 cm). Este subîmpărţit în cec, colon (ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid) şi rect:
cecul este prima porţiune a intestinului gros şi are forma unui sac. Ocupă fosa iliacă
dreaptă. Uneori, el poate avea o poziţie înaltă, urcând spre ficat, alteori, poate avea o
poziţie joasă, coborând în pelvis;
colonul începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Din
fosa iliacă dreaptă urcă spre faţa viscerală a ficatului (colon ascendent), la acest nivel
coteşte, formând flexura colică dreaptă, de la care începe colonul transvers, care
străbate transversal cavitatea abdominală până în dreptul splinei. Ajuns la acest nivel,
coteşte din nou, formând flexura colică stângă, după care coboară spre fosa iliacă
stângă (colon descendent). Ultima porţiune a colonului, în formă de "S", coboară în
bazin (colon sigmoid), unde, în dreptul vertebrei S3, se continuă cu rectul;
rectul: începe la nivelul vertebrei S3 şi sfârşeşte la nivelul orificiului anal.
Prezintă două segmente: unul superior, situat în cavitatea pelviană, mai dilatat, numit
ampulă rectală (10 – 12 cm lungime şi 5 – 6 cm calibru), şi altul inferior, care străbate
perineul, numit canal anal (3 cm lungime şi acelaşi calibru).
Intestinul gros se deosebeşte de cel subţire prin mai multe caracteristici exterioare:
este mai scurt, dar mai voluminos;
se dispune sub formă de cadru, de unde şi numele de cadru colic;
este parcurs de nişte benzi musculare, numite teniile colonului, în număr de trei la cec,
colon ascendent, transvers şi descendent, două la colonul sigmoid; dispar la rect;
prezintă umflături, numite haustre, separate între ele prin şanţuri transverse care
proemină în lumenul intestinului;
prezintă ciucuri grăsoşi de culoare gălbuie, numiţi apendici epiploici, în jurul teniilor
musculare.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt:
glandele salivare;
ficatul;
pancreasul.
5
FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
Digestia reprezintă ansamblul proceselor de transformare la care sunt supuse principiile
alimentare în tubul digestiv, pentru a fi absorbite. Transformările sunt: fizice (înmuiere,
măcinare, tăiere), chimice (desfacerea alimentelor în compuşi din ce în ce mai simpli,
sub acţiunea sucurilor digestive).
Digestia bucală reprezintă totalitatea transformărilor alimentelor sub acţiunea salivei.
Masticaţia este actul prin care mandibula, maxilarul superior, arcadele dentare,
articulaţia temporo–mandibulară, muşchii masticatori, dinţii intervin în fărâmiţarea şi
macerarea alimentelor, pregătindu–le pentru digestia chimică. Saliva este un amestec al
secreţiilor produse de toate cele trei grupe de glande salivare (parotide,
submandibulare, sublinguale) care intervine în pregătirea bolului alimentar, dizolvarea
unor substanţe alimentare, apărarea mucoasei bucale de acţiunea agenţilor agresivi,
mecanici şi chimici, eliminarea unor substanţe ca ureea, acidul uric, creatinina, mercur,
plumb şi unele virusuri, curăţirea cavităţii bucale, prin îndepărtarea resturilor alimentare.
Digestia gastrică are loc sub acţiunea comună a produsului de secreţie (sucul gastric) şi
musculaturii stomacului (motilitatea gastrică). Motilitatea gastrică realizează
frământarea, amestecarea cu sucul gastric şi evacuarea alimentelor sub formă de chim,
prin pilor, în duoden. Motilitatea se produce sub acţiunea undelor peristaltice şi tonice.
Digestia intestinală continuă procesele de desfacere ale alimentelor, începute încă din
cavitatea bucală şi desăvârşeşte transformarea alimentelor în substanţe absorbabile
(monozaharide, acizi graşi, glicerol şi aminoacizi). Motilitatea intestinală se realizează
sub acţiunea a trei tipuri de contracţii:
peristaltice (unde circulare, lente şi rapide);
segmentare (contracţii inelare, favorizează absorbţia intestinală);
pendulare (ajută la deplasarea şi amestecarea conţinutului intestinal cu sucurile
digestive).
Digestia chimică intestinală are loc prin acţiunea enzimelor şi substanţelor conţinute în
sucul intestinal, sucul pancreatic şi bilă, alimentele fiind transformate în compuşi
absorbabili şi asimilabili.
Absorbţia intestinală reprezintă pătrunderea substanţelor alimentare în mediul intern al
organismului (sânge şi limfă). Cea mai intensă absorbţie a substanţelor nutritive se
realizează la nivelul intestinului subţire, unde prin prezenţa vilozităţilor intestinale,
suprafaţa intestinului se măreşte de la 0,65 m2 la 10 m2.
La nivelul intestinului gros se continuă prelucrarea chimică a chilului alimentar, care se
transformă în materii fecale. Motilitatea intestinului gros se realizează sub acţiunea
undelor:
peristaltice (reduse);
segmentare (ajută la reabsorbţia apei);
propulsive (provoacă reflexul de defecaţie).
Absorbţia la acest nivel se realizează în special pentru apă şi săruri minerale, uneori
glucoză (dacă a ajuns la acest nivel).
În ceea ce priveşte fiziologia ficatului, acesta are rol în secreţia bilei, care emulsionează
grăsimile, activează lipaza pancreatică, formează compuşi cu acizi graşi, stimulează
peristaltismul intestinal.
6
CAPITOLUL II
OCLUZIA INTESTINALA
DEFINITIE
Prin ocluzie intestinală se înţelege oprirea completă şi persistentă a tranzitului intestinal
şi, în consecinţă, imposibilitatea evacuării de materii fecale şi gaze. Se utilizează uneori
şi termenul de ileus.
ETIOLOGIE
7
ansele la peretele posterior, permiţându-le după un prânz cu alimente care declanşează
gaze să se autorăsucească şi să se producă ocluzia. Afecţiunea apare de obicei pe
ansele intestinale subţiri, dar poate apărea şi în cazul unui colon sigmoidian foarte mare
şi cu mezou lung (dolichosigma), care se răsuceşte în jurul mezoului său.
La aceste două categorii principale de ocluzii mecanice, se mai poate adăuga şi o a
treia, sub numele de ocluzii mixte, inflamatorii, provocate de aglutinarea anselor
intestinale în jurul unui focar septic peritoneal; la factorul mecanic, aici se adaugă staza
funcţională prin paralizie intestinală.
SIMPTOMATOLOGIE
CLASIFICARE
TRATAMENT MEDICAL
10
TRATAMENT CHIRURGICAL
Tratamentul chirurgical se va practica cât mai precoce. Intervenţia are ca scop
suprimarea obstacolului sau când acest lucru nu este posibil, derivarea tranzitului
intestinal.
Operaţia se va executa în anestezie generală în circuit închis, cu administrare de
relaxante musculare. Anestezia rahidiană, cu toate avantajele ei, în ocluzie va fi aplicată
cu mult discernământ şi numai la pacienţii cu o tensiune arterială bună şi o stare
generală satisfăcătoare. După laparotomie, explorarea se va face cu multă blândeţe.
Pentru cercetarea leziunilor, evisceraţia anselor se va face sub protecţia serului
fiziologic cald, pentru a evita răcirea şi uscarea lor, care accentuează şocul operator.
O dată obstacolul recunoscut, el va fi suprimat prin detorsionare în caz de volvulus,
secţionarea aderenţelor şi bridelor în caz de ileus prin aderenţe şi bride; în invaginaţie
se va recurge la dezinvaginare, iar în caz de hernie internă se va proceda la
dezîncarcerarea anselor.
În blocuri de anse aglutinate, în tumori inoperabile cu metastaze ganglionare, în
stenoze multiple dispuse pe o mare întindere se va practica o anastomoză între ansele
supra- şi subjacente obstacolului, realizând astfel o derivaţie internă prin scurtcircuitare.
În prezenţa unei tumori sau a unei gangrene intestinale şi dacă starea generală a
pacientului permite, se va executa o rezecţie intestinală, urmată de o entero-
enteroanastomoză termino-terminală, latero-laterală sau termino-laterală, după caz.
Când starea generală a pacientului este precară, pentru drenarea conţinutului intestinal,
se va exterioriza ansa sfacelată, creîndu-se astfel un anus contra naturii, care va putea
fi închis ulterior.
CAPITOLUL III
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
CU OCLUZIE INTESTINALĂ
Indiferent de boala pe care o are pacientul, misiunea asistentei medicale, conform
O.M.S (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) este "să asiste indivizi, familii şi grupuri, să
optimizeze şi să integreze funcţiile fizice, psihice şi sociale afectate prin schimbări ale
stării de sănătate".
Pentru a preveni boala, asistenta medicală trebuie să le explice pacienţilor că este
important să se evite anumite obiceiuri, cum ar fi consumul excesiv de cafea, constipaţia
sau comoditatea în actul defecaţiei
Îngrijirea pacientului cu ocluzie intestinală necesită o supraveghere şi îngrijire foarte
atentă, de aceasta depinzând viaţa pacientului. Asistenta medicală are îndatorirea de a
observa starea generală a pacientului încă de la internarea să. Ea trebuie să ştie să
evalueze starea de sănătate a pacientului pentru a transmite medicului date importante
pentru stabilirea diagnosticului şi pentru stabilirea îngrijirilor de care are nevoie
pacientul. Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii acestuia se
notează permanent în foaia de observaţie şi planul de îngrijire, pentru a obţine un tablou
clinic exact, care va fi valorificat de echipa de îngrijire şi va fi baza unui nursing de
calitate.
Asistenta va trebui să recolteze de la pacientul cu ocluzie intestinală sânge să îi
explice pacientului scopul recoltării acestor probe de sânge,
Trebuie sa insoteasca pacientul la : ecografie abdominala,irigografie sau
11
radiografie abdominala si sa-l pregateasca pe acesta psihic si fizic.
Trebuie sa stabileasca dieta adecvata corelata cu tratamentul medicamentos sau
chirurgical. , asistenta medicală poate colabora şi cu membrii familiei pentru că aceştia
au o mare importanţă pentru pacient.
Asistenta recolteaza produse biologice pentru efectuarea examenelor de
laborator.
Administreaza medicatia prescrisa de medic si urmareste reactia pacientului la
medicamente.
13
STUDIU DE CAZ
CULEGEREA DE DATE
NUME SI PRENUME:V.I.
VARSTA: 63ani
SEX:M
GRUP SANGVIN:0I
RH:pozitiv
INALTIME:178cm
AHC:fara importanta
APP:cardiopatie ischemica(sechela necroza miocardica)
ALERGII:neaga
DATE VARIABILE
T.A.-100/70min
PULS-94b/min
TEMPERATURA-36,7º C
RESPIRATIE-18r/min
GREUTATE-64kg
14
GRILA DE STABILIE A GRADULUI DE DEPENDENŢĂ
SURSE DE
NEVOIA MANIFESTĂRI DE PROBLEMA DE GRAD DE
DIFICULTATE
FUNDAMENTALĂ DEPENDENŢĂ DEPENDENŢĂ DIFICULTATE
1. A RESPIRA ŞI A TA-100/70mmHg Ischemia Circulatie alterata
AVEA O BUNĂ P-94b/min,palpitatii miocardului,stare Dependent
CIRCULAŢIE toxica
2. A BEA ŞI A Inapetenta varsaturi Nutritie alterata
Dependent
MÂNCA
3. A ELIMINA Varsaturi bilioase Eliminare inadecvata
Oprirea tranzitului Sindrom ocluziv Dependent
intestinal
4. A SE MIŞCA ŞI Fatigabilitate
Alterarea mobilitatii
A AVEA O BUNĂ Intoleranta la efort Dependent
POSTURĂ
5. A DORMI ŞI A Treziri frecvente, Dureri ,anxietate Somn perturbat
SE ODIHNI Dependent
6. A SE ÎMBRĂCA
Independent
A SE DEZBRĂCA
7. A MENŢINE
TEMPERATURA
CORPULUI ÎN Independent
LIMITE
NORMALE
8. A FI CURAT, Dificultate in respectarea Intoleranta la efort Deficit de
ÎNGRIJIT, DE A normelor de igiena autoingriire
PROTEJA Dependent
TEGUMENTELE
ŞI MUCOASELE
9. A EVITA Dureri Sindromul ocluziv Risc de complicatii
Dependent
PERICOLE vii,colicative,neliniste
10. A COMUNICA Independent
11. A ACŢIONA
CONFORM
Independent
PROPRIILOR
CONVINGERI
12. A SE REALIZA Independent
13. A SE
Independent
RECREEA
14. A ÎNVĂŢA Cunoştinţe insuficiente Lipsa informaţiilor. Deficit de cunoştinţe.
CUM SĂ-ŞI despre boala si pregatirea
Dependent
PĂSTREZE preoperatorie
SĂNĂTATEA
15
EXAMENE PARACLINICE ŞI DE LABORATOR
Valori normale Valori reale
Hemoleucograma :
4200 –8000/mmc
leucocite 12 900/mm3
Bărbaţi = 15 ± 2 g%
hemoglobină 13,3g%
Bărbaţi =4,5-5,5mil/mm³
hematii 4,4 mil/mm3
Viteza de sedimentare a la 1 oră = 1 -10 mm la 1 oră = 39 mm
hematiilor (VSH) la 2 ore = 7 -15 mm la 2 ore = 77 mm
Timp de sângerare < 6 min 3 min
Timp de coagulare 8-12 min 9 min
0,6 -1 mg % 1 mg %
Bilirubina : - totală
80 – 120 mg % 95 mg%
Glicemie
Uree 20-50 mg % 52 mg%
0.6 -1.2 mg % 1,3 mg%
Creatinina : - în sânge
Proteinograma :- albumine 40 - 50 % 45%
- alfa 1 – globuline 4% 4,1%
- alfa 2 – globuline 8% 10,3%
- beta – globuline 12 % 14%
- gamma – globuline 16 - 18 % 22,8%
16
EVALUARE FINALĂ
17
BIBLIOGRAFIE
18