Şcoala din Pădure

de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:
Scufiţa Roşie, învăţătoarea animalelor
Cararitra, o coţofană
Licăr-Licurici, un mic licurici luminos
Elevul Rică-Iepurică, un iepuraş cuminte
Elevul Dolfi, un purceluş nostim
Elevul Martinică, un ursuleţ
Eleva Riţa-Veveriţa, un pui de veveriţă
Elevii Răţuşca, Ariciul, Ciuta, Puiul de Turturică, doi Bursuci, alte animale
Lupul
Moş Martin, un urs
Stejarul, Arţarul, Alunul, Mesteacănul, alţi copaci
Vântul
Un grup agresiv de note de „doi”, alte note rele, note bune, o frumoasă notă de „10”
E întuneric, intră în scenă coţofana Cararitra.
CARARITRA:Cine ar putea să-mi spună, n-a trecut cumva pe-aici, cu un felinar în mână?
Licăr-Licăr-Licurici? Chiar acum va începe o poveste despre şcoală, despre pici isteți din
pădurea mea natală…Însă fără Licurici, fără lampa lui albastră, nu începe nicidecum povestea
noastră. Eu vă rog, aveţi răbdare, doar un pic, că vi-l aduc. Licurici în mare grabă, și-a pierdut
iar un papuc. Mă-ntrebaţi de unde ştiu? Am găsit un papucel. E al lui, îl recunosc, deci, pe-
aproape e şi el.
Ridică de pe jos un papucel şi îl arată spectatorilor. Între timp, intră în scenă Licăr-
Licurici încălţat doar cu un papuc. Întunericul trece treptat într-o lumină crepusculară.
Iată-l, vine, salutaţi-l, vine Licăr-Licurici! Într-o clipă va începe, o poveste despre pici!
LICĂR-LICURICI: Bună, bună, copilaşi, am ajuns la vreme oare? Tocmai de la Lună vin,
vin cu două felinare… Am pierdut un papucel, dar în schimb lumină este! Şi putem făr-nici o
grijă să intrăm toţi în poveste!
CARARITRA: Să înceapă, deci, povestea. O poveste despre şcoală, Despre pici isteţi şi din
pădurea mea natală!
Se luminează scena.
CARARITRA: La şcoala din pădure în clasa-ntâi învaţă un pui de veveriţă, un iepuraş, o
raţă. Un purceluş cuminte, o ciută, un arici, un pui de turturică și doi bursuci voinici. Din
coajă de mesteacăn, elevii-şi fac caiete. Se-aşează în băncuţe și scriu pe îndelete. Doar
iepuraşul vine cu-o foaie de curechi, și nu-nţelege bine, Ciuleşte din urechi când profesoara-i
zice să scrie alfabetul.
Elevii se aşeaza în băncuţe.
SCUFIŢA ROŞIE (către Rică-Iepurică): Elevul Iepurică, iar ţi-ai mâncat caietul? Pe foaie
de mesteacăn ar trebui să scrii. Cu foaie de mesteacăn la lecţie să-mi vii! Copii, cine îi
împrumută lui Rică-Iepurică o foaie de mesteacăn?
Tăcere. Dolfi se foieşte în bancă.
DOLFI: Eu, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie. Eu pot să îi împrumut lui Rică-Iepurică o
foaie de mesteacăn.
SCUFIŢA ROŞIE: Bravo, Dolfi,-mi pare bine,eşti prieten credincios. Cel ce sare la nevoie
are sufletul frumos. Iar acum pornim îndată într-o lume fermecată, lumea care te îndeamnă,
multe lucruri noi să ştii. Se numeşte-acestă lume : Matematica, copii! Vă place matematica?
ELEVII: Da!
SCUFIŢA ROŞIE (către sală): Dar vouă vă place matematica?
Voci din sală: Da!!! Nu!!!
SCUFIŢA ROŞIE: Atunci să se facă linişte! (Strigă) LI-NIŞ-TE! Să se audă doar musca!
Începem lecţia de MA-TE-MA-TI-CĂ!
Apare o muscă ce bâzâie necontenit:
Bâzzz, bâzzz, bâzzz…
Toate căpşoarele se învârt după muscă.
SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Să nu se audă nici musca!
Câţiva elevi, printre care şi Dolfi, ies din bănci şi aleargă după muscă. Scufiţa Roşie îşi
pune mâinile în cap.
SCUFIŢA ROŞIE: Dumnezeule! Ce se întâmplă?
Vă pun „doi” în catalog!
Să vă văd pe toţi la loc!
Imediat, imediat, că vă rup urechile…
ELEVII (se aşează cuminţi în bănci): Bine, domnişoară profesoară…
SCUFIŢA ROŞIE: Aşa, bravo! Nu se mai aude nici musca. E frumos din partea voastră că
sunteţi animăluţe ascultătoare. Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!
Se adresează purceluşului Dolfi: Elevul Dolfi, am zis lăbuţele pe bancă!
DOLFI: Dacă eu… Dacă eu… Dacă eu, domnişoară Scufiţă Roşie… (Îşi ia inima-n dinţi şi
se ridică în picioare) Eu, domnişoară profesoară, am prins musca. Să nu mai bâzâie… O ţin
în pumn, iată-aici.
SCUFIŢA ROŞIE (indignată la culme): Aţi auzit, voi aţi auzit? A prins musca!
Se întoarce către Dolfi: Ai îndrăznit să faci aşa ceva? La lecţia de MATEMATICĂ?
DOLFI (foarte sfios): Am îndrăznit, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.
SCUFIŢA ROŞIE: Atunci… Ia muscoiul de-o aripă,
Şi, afară! Amândoi!
Pentru început, băiete,
Chiar acum îţi pun un „doi”!
DOLFI (speriat): Dar… dar… domnişoară profesoară Scufiţă Roşie… Nu aveţi dreptul.
Parcă tot Dumneavoastră aţi invitat nişte lectori de la consiliul lighioanelor care ne-au povestit
despre drepturile celor mici. Eu… eu… Nu sunt vinovat cu nimic. Am vrut să fac cum e mai
bine.
SCUFIŢA ROŞIE (strigă enervată): Afară! Acuşica îţi arăt eu drepturi! Şi lasă tu alte
lighioane cu tot cu consiliile lor! Aici, la şcoala noastră din pădure, EU ţi-s consiliul!
Mâine să-mi vii cu mămica,
Cu amendă las-să vină
Ca să ştie să te-nveţe
Ce e aia disciplină!
DOLFI (scânceşte): Dar… dar… mama mea este plecată în altă pădure, sunt singur acasă.
Începe să plângă şi îşi şterge ochişorii cu copitele, între timp musca scapă din
strâmtoare, speriată, bâzâie încă mai tare, zburând din perete-n perete.
SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Unde-i musca? Prindeţi musca! Prindeţi musca, daţi-o afară!
Cum de-a îndrăznit să intre? Pe aicea nu se zboară!
ELEVII (aleargă după muscă şi strigă): Unde-i musca? Iată musca!A zburat peste
fereastră…Văleleu, ce tărăboi, A căzut pe jos o glastră!
SCUFIŢA ROŞIE: Gata, s-a terminat! Toată lumea la loc! Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!
Dolfi mai zăboveşte lângă uşă.
SCUFIŢA ROŞIE: De ce stai lângă uşă, eşti fudul de urechi?! Treci în bancă!
DOLFI: Păi… păi… păi, mi-aţi zis să ies afară.
SCUFIŢA ROŞIE: Am zis eu aşa ceva? Ah, da! Cred că am zis. Sau poate n-am zis. Copii,
cine ţine minte ce-am zis eu?
ELEVII: Când? Când?
RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis, domnişoară profesoară.
SCUFIŢA ROŞIE: Ce-am zis?
RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis să prindem musca şi Dolfi a prins-o.
RIŢA-VEVERIŢA: Aţi zis că Dolfi să iasă afară.
MARTINICĂ: Eu n-am auzit ce-aţi zis, dacă aţi zis ceva, căci îmi era somn şi mă uitam prin
geam…
SCUFIŢA ROŞIE (către clasă): LI-NIŞ-TE!!! (şi către Dolfi): Bine. Te iert. De data asta te
iert. Iute-iute, treci la loc, nu-ţi pun „doi” în catalog, să vedem întâi ce scrii, să vedem apoi ce
ştii…
Se adresează elevilor, foarte entuziasmată: Matematica, copii, E nespus frumoasă! Deci,
cine dintre voi doreşte să vină în faţa clasei şi să numere până la zece?
Elevii, cu excepţia lui Rică-Iepurică, se ascund pe sub bănci.
RICĂ-IEPURICĂ (cu mâna ridicată): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie! Eu vreau să număr
până la zece!
SCUFIŢA ROŞIE: Văd că vrea la tablă Rică dar mai mult ca orişicare, ori greşesc, ori mi se
pare, vrea la tablă Mar-ti-ni-că! Treci la tablă, Martinică!
Martinică îşi scoate capul de sub bancă, apoi, luând un coş, vine în faţa clasei.
MARTINICĂ: Mor-mor-mor-mor, mor de frică… Pune coşul pe masa profesoarei şi
începe să numere: o mură, două mure, trei mure, patru, cinci, şase… (mirat) Nu mai am
mure? (cotrobăieşte prin coş) Murele s-au terminat? Zău că sunt şi eu mirat. Am avut de
toate zece. Mi-au rămas doar şase mure, oare cum s-o fi-ntâmplat? Făr-să vreau le-oi fi
mâncat…(cu regret) Şi nici nu m-am săturat…
SCUFIŢA ROŞIE: Câte mure ai mâncat, Martinică?
MARTINICĂ: Am mâncat, am tot mâncat, să le număr am uitat…
SCUFIŢA ROŞIE: Martinică a avut zece mure. I-au rămas şase. Cîte mure a mâncat
Martinică?
Toate capetele dispar pe sub bănci.
RICĂ-IEPURICĂ (ridică disperat mâna): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie, eu ştiu câte mure
a mâncat Martinică!
SCUFIŢA ROŞIE: Haide, spune iute, Rică!
RICĂ-IEPURICĂ: Pofticiosul Martinică, patru mure a mâncat. Dacă scazi din zece şase, ţi
rămân patru exact.
SCUFIŢA ROŞIE: Rică-al nostru, măi băieţi, e deştept şi e isteţ, Matematica de zor o învaţă
şi răspunde parcă-ar fi calculator. Cred, ba nu, chiar ştiu exact, o s-ajungă învăţat! Bravo, nota
„zece”, Rică!Treci în bancă, Martinică! Ştiu că „doii” nu-ţi prea plac, mâine să-mi aduci abac!
Iar acum la tablă trece, veveriţa să ne spună dacă-n coşul ei sunt zece sau nu e nici o alună!
RIŢA-VEVERIŢA (trece încrezută în faţa clasei, pune coşul pe masă şi începe să
numere): O alună, două, trei…Asta-i bună, asta-i bună, nu mai am nici o alună, le-am pierdut
toate pe drum. O să-nşfac un „doi” acum?
SCUFIŢA ROŞIE: Ţi-au rămas doar trei alune? Nu ai teamă, „doi” nu-ţi pun dacă iute îmi
vei spune câte ai pierdut pe drum?
RIŢA-VEVERIŢA (bolmojeşte ceva, apoi strigă fericită): Şapte, şapte alune am pierdut,
domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.
SCUFIŢA ROŞIE: Şapte? Bravo, Riţo, treci la loc. Nota „şapte”-n catalog. Purceluşe Dolfi,
spune: câte alunele bune, Riţei i-au rămas în coş?
DOLFI (distrat): Nu ştiu.
SCUFIŢA ROŞIE: Eh, Dolfi, Dolfi… Scoate iute abacul şi hai să-ţi arăt cum e mai uşor de
socotit.
DOLFI: Dacă eu nu am abac, căci nu ştiu din ce să-l fac.
SCUFIŢA ROŞIE: Cum adică? Ia caută mai atent prin ghiozdan, poate că totuşi s-a rătăcit
pe undeva.
Dolfi pune pe bancă o trăistuţă în dungi şi cotrobăieşte prin ea. Scufiţa Roşie se apropie,
îi ridică trăistuţa cu două degete şi întreabă mirată: Ce-i asta, Dolfi?
DOLFI: Trăistuţa mea, mi-a cusut-o mama din covoraşul buniciţei.
SCUFIŢA ROŞIE: Dar unde ţi-e ghiozdanul, Dolfi?
DOLFI: Dacă eu nu am ghiozdan, în schimb am trăistuţă… şi e foarte frumoasă.
SCUFIŢA ROŞIE: Cum să zic, cum să vă spun? O trăistuţă cam la fel am avut şi eu cândva.
Scumpei mele bunicuţe îi duceam merinde-n ea. Pân-ce-n codru nu m-a prins Lupul acela din
poveste. Dar acum sunt alte vremuri. Lupii sunt cu părul lins, traistele-s pe la muzeu, nici
scufiţa nu mai este.
MARTINICĂ: Toţi copiii vin la şcoală cu ghiozdane în spinare, și doar purceluşul Dolfi o
trăistuţă-n spate are. Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi nu are ghiozdan, fiindcă, fiindcă e sărman, Dolfi nu are abac,
fiincă, fiindcă e sărac. Cu săracii nu mă joc, cu săracii nu mă-mpac. Hi, hi, hi! Ha, ha, ha!..
SCUFIŢA ROŞIE: Încetaţi! Încetaţi! Imediat să-mi încetaţi, principalu-i să-nvăţaţi!
Purceluşule Dolfi, dacă nu ştii câte alunele i-au rămas Riţei, cel puţin cred că ştii deja a
număra până la zece. Ia să te vedem.
DOLFI: Iaca număr… Un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau
urechiuşe? Of, m-am zăpăcit, dar eu ştiu bine că am numai doi ochi şi numai două urechi…
SCUFIŢA ROŞIE: …Şi o scăfârlie goală. Nota „doi” în catalog! Altă dată, chiar „te rog”, cu
abac să-mi vii la şcoală!
În clasă e hărmălaie.
ELEVII (cu excepţia lui Rică-Iepurică): Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!
Dolfi scînceşte.
SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Fără de abac, copii, Matematica e grea, cu abac într-o clipită te
înveţi a număra… Sună clopoţelul. Clopoţelul a sunat, lecţia s-a terminat!
ELEVII îl înconjoară pe Dolfi: Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!
Elevii fug din scenă. Începe să plouă. Rămâne doar Dolfi. Merge trist şi abătut.
CARARITRA (vine legănat pe scenă): Astăzi iar au fost la şcoală, lucitoare, nou-nouţe, cu
şireturi de mătase, două albe mici ghetuţe. Au stat toată ziulica într-o bancă amândouă dar n-
au învăţat nimica. Toamnă e şi-afară plouă. În sfârşit sunt iar acasă, negre, negre de noroi, dar
stăpânului nu-i pasă că ghetuţele sunt noi. Într-o clipă le aruncă sub un pat, nici nu le spală.
Ghetele sunt necăjite mâine nu pleacă la şcoală.
Între timp se schimbă decorul. Căsuţa lui Dolfi. Pe planul din faţă sunt trei brazi şi un
mesteacăn.
DOLFI (aruncă ghetele şi trăistuţa cu manuale, oftează): Nu mai merg la şcoală, o să stau
acasă, școala nu-mi mai place, de nimic nu-mi pasă. Şi apoi, nu am ghiozdan, Riţa zice că-s
sărman și mai zice că-s sărac, fiindcă, fiindcă n-am abac. Profesoara-mi zice „Scăfârlie
goală”. Îşi bat joc toţi picii, nu mai merg la şcoală.
Eh, îmi plăcea atât de mult să fiu împreună cu picii de seama mea, dar gata, s-a terminat
pentru totdeauna.Pentru ce să-mi fărâm căpăţâna degeaba, dacă tot nu pricep nimic la
matematică!? De fapt… ia să văd, e goală sau nu e goală căpăţâna? (Se bate cu copita în
frunte, se aud sunete înfundate „Tuc, tuc, tuc”). Parcă nu sună chiar a gol de tot. Atunci de
ce nu pricep nimic la matematică? Nu pot să număr nici până la zece. Iată, un ochi, doi ochi,
trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? De câte ori număr, îmi iese ori patru
ochi, ori patru urechi. Dar eu ştiu bine că am doar doi ochi şi numai două urechi. Aşa mi-a
spus mama când eram mic. Nu pricep nimic. Dacă aş avea abac, ar fi altceva! Dar din ce să
mi-l fac? Martinică are mure, iepuraşul morcovi, veveriţa alune, numai eu nu am din ce să-mi
fac abac. Gata, am obosit, mă doare capul. (Vine pe planul din faţă, într-un colţ al
scenei). Plec afară în noroi. Un secret vă spun şi vouă: Nicăieri nu te mai doare, de te scalzi
atunci când plouă, în băltoaca cea mai mare!
Sare prin băltoacă şi e nespus de fericit. Din altă parte a scenei apare Rică-Iepurică, un
iepuraş curăţel cu un ghiozdan în spate şi ţinând în mână o umbreluţă deasupra capului.

RICĂ-IEPURICĂ (cântă): Din cer cade o ploiţă și mă udă pe codiţă, eu codiţa n-o feresc,
căci mai mare vreau să cresc. Eu sunt Rică-Iepurică, nu-i nimic că sunt cam mic, în pădurea
mea natală nu mi-e frică de nimic. Când umblam la grădiniţă eram şi mai mititel, azi sunt
foarte bucuro căci am mai crescut niţel! Şi mai mare am să cresc, am să-nvăţ cum să citesc,
cum să scriu şi să socot, toate, toate-am să le pot, căci aş vrea să ştiţi, copii, sunt elev în clasa-
ntâi! Sunt elev în clasa-ntâi!!! Se adresează spectatorilor: Ce bine e la şcoală! Îmi place
enorm de mult să fiu elev, învăţ atâtea lucruri minunate. În afară de asta, mi-am făcut o
mulţime de prieteni noi, dar cel mai bun prieten al meu, ştiţi cine este? Dolfi! Dolfi e un
purceluş cu codiţa ineluş și cu scăfârlia mare. Eh, Dolfi-al meu, abac nu are.
Chiar dacă nu are abac, Dolfi are o trăistuţă nemaipomenită! Sunt convins că şi voi vă doriţi o
asemenea trăistuţă. Eu, cum ajung acasă, am să o rog pe bunica să-mi croiască una la fel. Şi o
să merg cu ea la şcoală în fiecare zi. Nu-mi pasă ce va zice înfumurata aia de veveriţă. Dolfi
azi a înhăţat un „doi” la matematică, dar totuna e un amic foarte bun, mi-a împrumutat o foiţă
de mesteacăn şi îi sunt recunăscător. Şi eu îl voi ajuta la nevoie. Lui Dolfi nu prea îi place
matematica, pentru mine însă matematica este obiectul preferat. Cu matematica nu am nici o
problemă, dar iată cu alfabetul… Cu alfabetul e altă socoteală. Pe foiţe de curechi literele mi
le scriu. Cum se-ntâmplă, ce se-ntâmplă, cum se face nici nu ştiu, dar îmi pierd foiţele. Nu le
pierd, ci le mănânc, vă spun vouă-acest secret. Din foiţe de mesteacăn vreau să-mi fac şi eu
caiet…
MESTEACĂNUL: M-a strigat cineva pe-aici sau mi-a părut?
RICĂ-IEPURICĂ: Mesteacănul? Tu eşti, nene Mesteacăn?
MESTEACĂNUL: Da! Eu sunt. Ai nevoie de ceva, piciule?
RICĂ-IEPURICĂ: Am nevoie de caiete, de foiţe subţirele, de foiţe albe, albe, litere să scriu
pe ele…
MESTEACĂNUL: Îţi voi da foiţe multe dar ascultă si-o povaţă. Cât de greu ar fi să-ţi fie ai
răbdare şi învaţă. Ia-ţi foiţe de aici și mai vino pe la mine, eu ajut pe orice pici, eu ajut pe
orişicine…
RICĂ-IEPURICĂ: Nene,eşti atât de darnic. Foi ne dai la fiecare, dar aşa nu vei rămâne fără
de tulpină oare?
MESTEACĂNUL: Nu, băiete, primăvara alte foi în loc îmi cresc. Însă, dragul meu
prieten, pentru grijă-ţi mulţumesc.
RICĂ-IEPURICĂ: Şi eu îţi mulţumesc, nene Mesteacăn, la revedere!
MESTEACĂNUL: La revedere, Rică!
RICĂ-IEPURICĂ (dansează şi cântă): Tra-la-la-la, tra-la-la! Manuale am, caiete și
creioane colorate. Pensulă şi acuarele, și stilouri, am de toate. Am de toate necesare, și
pornesc acum departe, într-o ţară minunată, care se numeşte CARTE! Tra-la-la-la, tra-la-la.
Mai întâi de toate mă duc să-i întorc foiţa lui Dolfi.
Îl zăreşte pe Dolfi care sare în mocirlă şi îi stigă de departe: Hei, Dolfi, noroc, ţi-am adus
foiţa de masteacăn.
DOLFI: Dă-o-ncolo de foiţă, dă-le-ncolo de caiete, eu la şcoală niciodată, nu mă mai întorc,
băiete! Scăfârlia-mi este goală, nu mă mai întorc la şcoală! (Sare prin băltoacă). Sunt un
vesel purceluş cu codiţa ineluş…
RICĂ-IEPURICĂ (se apropie şi îl vede pe Dolfi murdar din cap până în picioare): Dolfi,
ai înnebunit? De ce eşti atât de murdar?
DOLFI: Cum „de ce”? Fiindcă îmi place să mă zbengui în noroi! Rică-Iepurică, vino să ne
scăldăm împreună!
RICĂ-IEPURICĂ: Eşti nebun, măi Dolfi! În hăinuţe noi crezi că fac ca tine baie în
noroi?Ştii ceva, Dolfi, adu-mi săpunelul să te spăl!
DOLFI: Dacă eu nu am săpun…
RICĂ-IEPURICĂ: Asta-i bună! Către sală: N-o să credeţi ce vă spun: cică, nu are săpun!
Către Dolfi, cotrobăind prin ghiozdan: Aşteaptă o clipă, acuş îţi dau săpunelul meu. Fel de
fel de lucruri am în acest micuţ ghiozdan. Purceluşul nostru s-a născut curat. Dolfi, gata, te-
am spălat, eşti atât de curat şi de frumos de parcă nici nu mai eşti tu. Priveşte-te în oglindă (îi
întinde oglinda).
DOLFI (se priveşte în oglindă şi exclamă nedumerit): Nu cred, nu pot să cred. Eu să fiu
acesta? De azi înainte o să fac băiţă cu săpun în fiece zi.
RICĂ-IEPURICĂ: Ei, Dolfi, ia-ţi foiţa. Eu plec acasă, e târziu, ne vedem mâine la şcoală.
DOLFI: Parcă ţi-am spus, nu mai merg la şcoală! Profesoara-mi zice scăfârlie goală, îşi bat
joc toţi picii. Nu mai merg la şcoală. Matematica-i de vină, Rică. Nu pot să număr nici până la
zece.
RICĂ-IEPURICĂ:Ia dă scăfârlia-ncoace! (Bate cu lăbuţa în scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc-
tuc”, mai bate o dată – „tuc, tuc”). Spre sală: Oho-ho! Ce scăfârlie are! Plină ochi cu minte.
N-am mai întâlnit o asemenea scăfârlie. Ia să vedem… (Se bate cu lăbuţa pe sine – „tuc-
tuc”, apoi îi controlează iarăşi scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc”). Către Dolfi: Da’ eşti deştept,
Dolfi, eşti atât de deştept, chiar mai deştept decât mine. Hai, controlează tu însuţi. (Dolfi se
bate cu copita peste frunte pe sine, apoi pe Rică-Iepurică). Vezi, vezi?
DOLFI: Sună a plin, Rică, dar totuna nu ştiu să număr.
RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi, este foarte simplu, te învăţ eu să numeri. Ia dă-mi un pic abacul…
ah, am uitat că tu nu ai abac. Bine! Nu te întrista, prietene, găsim noi ceva. (Se scarpină la
ceafă). O să te ajut. Dar cum? Eh, ţi-aş fi dăruit abacul meu, dar… nici eu nu-l mai am. L-am
mâncat, Dolfi, pricepi? L-am mâncat fără să vreau. Era din morcovi. Morcovii sunt nespus de
dulci. Eh, dacă nu aş fi atât de mâncăcios…
DOLFI: Lasă, Rică, nu te mai necăji. Crezi că doar tu eşti mâncăcios? Eu sunt cu mult mai
mâncăcios decât tine, mănânc tot ce găsesc în cale. Vezi ce obrăjori dolofani am? De aceea mi
se şi spune Dolfi. Îmi plac bomboanele, prăjiturile, ador îngheţata, dar iată un abac sau o foiţă
de caiet nu am gustat niciodată. Poate, dacă aş fi încercat, aş fi acum cu mult mai deştept. Aşa
ca tine. Însă nu mai e nimic de făcut. Nu mai merg la şcoală, scăfârlia-i goală. O să stau acasă,
de nimic nu-mi pasă. Eh…
RICĂ-IEPURICĂ: Nici vorbă nu poate fi. Cum adică să stai acasă? Nimeni pe lume nu se
naşte deştept. Deştept devii doar învăţând. Înveţi, şi în scăfârlie se adună multă minte. Şi
atunci scăfârlia sună a plin, aşa cum sună a ta. Sau a mea. Dolfi, ia-ţi gândul de la această
băltoacă de noroi. Ţi-am promis că o să te ajut şi o să mă ţin de cuvânt. Chiar acum mi-a venit
o idee. O să-ţi spun ce o să fac. Trag o fugă prin pădure să găsesc vreo 10 mure și din mure-ţi
fac abac. Într-o clipă-s înapoi cu abacul şi apoi te învăţ a număra cât ai zice peşte. Hai,
aşteaptă-mă un pic, fug, alerg, am şi plecat. Eu sânt iute de picior, unu acolo, altul ici, nu m-a
întrecut la fugă, până-acuma nici un pici.
Rică-Iepurică aleargă, iar Dolfi îi flutură din copită.
DOLFI: La revedere, Rică, la revedere! Te aştept.
Se stinge lumina şi se modifică decorul. Pe fundalul celorlalţi copaci apar trei brazi şi
câteva tufe de mure. Se aprinde lumina. Lângă cei trei brazi stă un lup hămesit şi
bătrân.
RICĂ-IEPURICĂ: Tra-la-la, tra-la-la. Lumea zice că-s fricos, nu-i corect, sunt norocos.
Când primejdia e mare, mi-e norocul în picioare. Tra-la-la, tra-la-la. Eu sânt Rică-Iepurică,
sunt viteaz chiar dacă-s mic, în pădurea mea natală nu mi-e frică de nimic.
LUPUL (fără a-l observa pe Rică-Iepurică, îngână ca pentru sine): Ce frumoasă a fost
viaţa, când eram tânăr şi rău, am ajuns un răblăgit, n-am nici dinţi în gură, zău. N-am putere
nici un pic dar am fost un lup voinic! Nu am fraţi, nu am părinţi, nu mai am în gură dinţi. Cui
acum să-i fie teamă de un lup așa ca mine? Ar putea să mă doboare și un iepure, oricine. Sunt
şi rău şi fioros dar mi-e frică… Sunt fricos!!! Mi-e frică, mi-e tare frică, mamă-ă-ă!!! Mi-e
frică!
RICĂ-IEPURICĂ: Eu sunt Rică-Iepurică, nu-i nimic că încă-s mic, în pădurea mea natală nu
mi-e frică de nimic…
Se împiedică din fugă de Lup care cade speriat odată cu Rică-Iepurică.
LUPUL (urlă îngrozitor de tare): Vă-le-leu, vă-le-leu, săriţi, oameni buni! Săriţi că mă
omoară!
Se ridică şi priveşte nedumerit în jur, Rică-Iepurică îşi scutura hăinuţele tremurând.
RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, nene Lup, bună ziua, nene Lup, cine zici că te omoară?
LUPUL (răspunde tremurând): Am glumit şi eu un pic. Ia priveşte, sunt voinic… (îşi arată
muşchii răblăgiţi) Cine eşti tu, Iepurică? Păi de tine nu mi-e frică, te mănânc într-o clipită!
Îl apucă de urechi pe Rică-Iepurică.
RICĂ-IEPURICĂ (ţipă îngrozit): Stai nene Lup, nu mă mânca, mai lasă-mă un pic, lasă-mă
să găsesc abac pentru prietenul meu Dolfi! Te rog, nene Lup, dă-mi drumul!
LUPUL: Abac pentru prietenul tău Dolfi, dar cine este, mă rog, acest Dolfi?
RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi este-un purceluș cu codiţa ineluş și c-o scăfârlie mare. Dolfi-al meu
abac nu are. I-am promis că îl ajut, lasă-mă nene lup, lasă-mă să fac un bine bunului meu
prieten Dolfi. Profesoara-i zice scăfârlie goală. Își bat joc toţi picii Nu mai vrea la şcoală!
LUPUL (râde zgomotos): Ha-ha-ha. Ce fel de profesoară mai aveţi şi voi… Pe vremea mea
profesorii ne zvântau în bătaie şi, după cum se ştie, bătaia e ruptă din rai. Crezi că mai
ajungeam eu un lup atât de deştept dacă atunci când eram uite-aşa de mititel nu primeam
bătaie din plin? Şi cum îi zice profesoarei voastre?
RICĂ-IEPURICĂ (smuncindu-se din labele Lupului): Scufiţa Roşie, nene, dă-mi
drumul…
LUPUL (mirat): Scufiţa Roşie ai zis? Aia pe a cărei bunică a păpat-o bunicul meu, înghiţind-
o cu tot cu ciorapi? Uuuu! Unde e? Spune-mi iute. O să mă răzbun, vreau să mă răzbun…!N-
am bunel, nu am părinţi, Nu mai am în gură dinţi… Nu mai am în gură dinţi? Atunci… Eh…
nu mă mai răzbun. Căci de pe unde mai găsiţi voi o profesoară care, în loc să vă stâlcească
coastele, vă zice doar că aveţi scăfârliile goale? E prea bună Scufiţa asta Roşie a voastră.
Poate totuşi merită să o învăţ minte, ce zici, Iepurilă?
RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, dumitale îţi arde de palavre, iar eu mă grăbesc, nu am timp.
Lasă-mă să plec. Vreau să-i fac prietenului meu un bine, să-l ajut la nevoie…
LUPUL: Cică vrea să facă un bine. Aţi auzit? Un bine… Iepurică, ştii ceva? Îţi dau drumul
dacă promiţi că-i faci o pacoste prietenului tău Dolfi. Promiţi?
RICĂ-IEPURICĂ: Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu cum. N-am făcut rău până-acum. Lasă-mă, te
rog, să plec. Haide, nu-mi mai sta în drum. Nu vreau să fac nimănui nici un rău.
LUPUL: Dacă eu îţi zic, să vrei, altfel zile nu mai ai…
RICĂ-IEPURICĂ: Şi ce trebuie să fac?!
LUPUL: Asta-i altă socoteală. Stai, măi ţică, fără frică, te învăţ într-o clipită, eu ţi-s nănaşul
la rele. Îi şopteşte la ureche uitându-se prin părţi: La noapte te furişezi lângă portiţa
purceluşului şi sapi o groapă adâncă, adâncă, iar dimineaţa când prietenul tău Dolfi iese din
ogradă, hop şi cade în gropiţă, hop şi-şi rupe o costiţă!De mult n-am mai gustat cărniţă de
purceluş fraged. Ce zici, batem palma?
RICĂ-IEPURICĂ: Da-a, da, dă-mi drumul!
LUPUL (îl eliberează pe Rică-Iepurică din ghearele sale şi dansează fericit):Cu abac făr-
de abac, purceluşii ta-a-a-re-mi plac!
RICĂ-IEPURICĂ (de-abia ţinându-şi respiraţia scutură din urechiuşe):
Către sală: Uf, ce spaimă am mai tras, Către Lup: Plec eu, nene, bun rămas!
Deodată priveşte spre Lup şi ţipă îngrozit: Nene Lup, nene Lup, e o groapă lângă brazi, fii
atent că o să cazi! Groapa mai e şi cu apă…
LUPUL (nu mai reuşeşte să se ferească şi… cade. Urlă cât îl ţin baierele): Vă-le-leu, vă-
le-leu! Vai de căpuşorul meu! Ajutor, ajutor! Mă înec, săriţi că mor!
RICĂ-IEPURICĂ: Ba adio, nene Lup, stai în groapă, eu te pup. Ai făcut destule rele, vei
răspunde-acum de ele!
LUPUL: Ajutor, ajutor! Rică, scoate-mă că mor!
RICĂ-IEPURICĂ (aleargă un pic, apoi se opreşte, meditează): Să-l ajut, să nu-l ajut? E
bătrân şi fără dinţi, și e singurel pe lume, n-are fraţi, n-are părinţi, nu mai poate face rău, cred
că mai mult se laudă. Am s-o chem pe Cararitra. Cararitra, Cararitra! Vino iute la trei brazi!
Apare în zbor Coţofana CARARITRA:Ce e, ce e, e pojar?!
RICĂ-IEPURICĂ: Lupul e în groapă, moare, cheamă iute salvamarii! A dat lupul de bucluc,
cheamă iute vreun bursuc!
LUPUL: Ajutor, ajutor, mi-am frânt coasta şi-un picior! (Oftează şi se vaietă).
CARARITRA (strigă): Salvamarii la trei brazi!
Apar doi bursuci voinici cu o targă, îl scot pe lup din groapă.
RICĂ-IEPURICĂ: Ia priviţi copii la el, e cuminte ca un miel!
LUPUL (urlă de pe targă): Vă-le-leu, coastele mele. Nu am dinţi, nu am măsele… A venit
vremea să mor dar tot nu mă las de rele!
Salvamarii dispar, Rică-Iepurică rămâne singur.
RICĂ-IEPURICĂ: Uf, am tras o spaimă, soră cu moartea. Mi s-a dus inima tocmai în
călcâie, am şi uitat la ce am venit până aici. Ah! Da, mi-am amintit. O să caut mure coapte,
Zăreşte tufişurile cu mure, se opreşte. Culege mure. Din tufişuri răsare pe neaşteptate,
mătăhălos, mare, cât o zi de post, Moş Martin.
MOŞ MARTIN (ameninţător): Murele sunt ale mele, să nu te atingi de ele că te las fără
urechi! (Îl apucă pe Rică de urechi). Urecheat mic şi fricos, să furi mure nu-i frumos. I-a să-
mi spui, cine te-a trimis în grădina mea?
RICĂ IEPURICĂ: Of, urechile mele, moş Martin, moş Martin, dă-mi drumul, mă doare, mă
doare. Murele deloc nu-mi plac însă vreau să-mi fac abac.
MOŞ MARTIN (mirat): Abac???
RICĂ-IEPURICĂ: Da! Abac pentru prietenul meu Dolfi, care nu mai vrea să vină la şcoală
fiindcă nu ştie să numere, dar nu ştie să numere fiindcă nu are abac.
MOŞ MARTIN (şi mai mirat ): Nu are abac?!
RICĂ-IEPURICĂ: Nu are, nu are, dă-mi drumul, moş Martin! Am vrut doar să-i fac un bine
prietenului meu Dolfi, na-m ştiut că-i grădina dumitale…
MOŞ MARTIN: Zici că-ai vrut să-i faci un bine? Asta-i „bu-u-u-nă” socoteală! Chiar că nu
pricep nimic. Ce vă-nvaţă azi la şcoală? Acu, băiete, să-mi spui cine e acest Dolfi?
RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi e un purceluş cu codiţa ineluş și cu scăfârlia mare! Dolfi, nene,
abac n-are!Acum dă-mi drumul, moş Martine, te rog mult să-mi dai drumul!
MOŞ MARTIN: Stai, nu mai ţipa aşa! Dă-l încolo de abac, mie murele îmi plac, și-mi mai
place, ştii prea bine, mierea dulce de albine! Stai cuminte şi ascultă! Pe aici e miere multă…
Floricică, n-am ce-ţi face și nectarul tău îmi place…
RICĂ-IEPURICĂ: Cum adică, n-ai ce-i face? Lasă floricica-n pace!
MOŞ MARTIN (rupe o floare, o duce la gură şi urlă): M-o-o-r-r de durere, m-o-o-r-r de
durere!
RICĂ-IEPURICĂ: Ce-ai păţit, moş Martin, ce-ai păţit?
MOŞ MARTIN: M-o-o-r-r de durere! De pe floare, o albină drept în bot m-a înţepat, limba-n
gură mi s-a-mflat!
RICĂ-IEPURICĂ: Floarea n-are nici o vină. De ce-o rupi fără pricină?
MOŞ MARTIN: Iepurică, nu fi rău, ajută-mă, te rog, ajută-mă!
RICĂ-IEPURICĂ: Cum să te ajut, moş Martin?
MOŞ MARTIN: Născoceşte ceva, Rică, născoceşte că mor!
RICĂ-IEPURICĂ (stă pe gânduri): Ce-aş putea să fac, cum aş putea să-l ajut? Sare în sus
de bucurie: Am găsit, am găsit! Am găsit care e leacul! Fii cuminte, moş Martine, mai întâi
să scoatem acul!Taci şi nu mai mormăi dacă vrei să fie bine. Acest leac miraculo nu-l
cunoaşte orişicine…
Răscoleşte într-un tufiş, găseşte două frunzuliţe pe care le dă ursului spunând cu aere de
mare vraci: Pune iute pe guriţă două frunzuliţe verzi și durerea o să-ţi treacă într-o clipă, o să
vezi.
MOŞ MARTIN (duce la gură frunzuliţele şi exclamă ameninţător): Iepurică, dacă mă
minţi, te jupoi!
(După o pauză) Mi-a trecut, Rică, mi-a trecut! Nu mă mai doare, u-r-r-a-a! Nu mă mai
doare. Rică, eşti un vrăjitor, eu credeam deja că mor…!
RICĂ-IEPURICĂ: Eu plec, nene urs. La revedere! Pa! Pe curând!
MOŞ MARTIN (îl apucă iarăşi de urechi): Stai, mai stai un pic.Iată ce-o să-ţi spun acum.
Şi aş vrea ca să ţii minte: Nu-ncerca să-mi ieşi în drum! Murele sunt ale mele! Să nu te atingi
de ele că te las fără de urechi....Înţelesu-mai sau ba?
RICĂ-IEPURICĂ: Înţeles-am nene, da!
MOŞ MARTIN (dându-i un bobârnac lui Rică): Ei, acuma poţi pleca… Însă, Rică, nu uita,
să faci bine nu se poate! În pădurea noastră, frate, nu există bunătate de un veac şi jumătate!
Rică-Iepurică pleacă. Se lasă cortina, se face întuneric. Se modifică decorul, apoi se
ridică cortina. E lumină. Rică-Iepurică stă abătut într-un aluniş.

RICĂ-IEPURICĂ (trist): Ce mă fac, ce mă fac? Să mă-ntorc fără abac?

Pe deasupra alunişului zboară CARARITRA.

CARARITRA (râde ironic): Cică, nu are abac, Cine-acum abac mai are? În pădurea
alăturată, unde-am poposit odată, picii au carr-cull-atoarre!
RICĂ-IEPURICĂ: Carr-cull-atoare Ce-o mai fi şi astea, oare? Cararitra, cararitra, tu, care le
ştii pe toate, spune-mi, oare cum se poate, oare cum să-mi fac abac?
CARARITRA: Hi, hi, hi! Mai priveşte prin copaci și-o să ştii din ce să-ţi faci…
Cararitra zboară din scenă.
RICĂ-IEPURICĂ se învârte de colo-colo, priveşte în sus şi deodată exclamă: Nu ştiu din
ce să-i fac Purceluşului abac. Se adresează Alunului: Moş Alun, moş Alun, știu că eşti atât
de bun! Spune-mi, oare pot să-mi fac din alune un abac?!
ALUNUL: Bineînţeles, puiule! De acu sunt ale tale, ți le dau pe toate, iale!
RICĂ-IEPURICĂ: Mulţumesc, Moş Alun, m-ai salvat!Din alune o să-i fac Purceluşului
abac! Ia priviţi, de-acu e seară, trag alunele pe sfoară, câte una, câte două, sunt deja pe sfoară
nouă. Încă una şi sunt zece. Ziua-i pe sfârşite, trece! Vine noaptea, ce mă fac? Nu-i nimic,
căci am abac!!! Am abac!!! I-am găsit purceluşului abac!
RIŢA-VEVERIŢA (apare în scenă şi se adresează lui Rică-Iepurică): Noroc, Rică-
Iepurică, te-am auzit strigând şi am venit într-un suflet. Ai păţit cumva ceva?
RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, noroc, Riţă-Veveriţă. Ce să păţesc? Nu am păţit nimic! Cânt şi eu
de bucurie.
RIŢA-VEVERIŢA (mirată): De bucurie?! Dar ce bucurie, mă rog, te-a pălit aşa, din senin?
RICĂ-IEPURICĂ: Secret, nu-ţi spun!
RIŢA-VEVERIŢA: Treaba ta. Dar eu, oricum, sunt foarte bucuroasă! Azi, am primit un 7 la
matematică, iar mămica m-a încurajat, chiar mi-a cumpărat o rochiţă nouă! Uite ce culoare
minunată! (Se fandoseşte în faţa lui Rică-Iepurică). Iepurică Rică, îţi place rochiţica mea?
RICĂ-IEPURICĂ: Riţă, Riţă-Veveriţă, toţi copacii au rochiţă, de culoare roşioară… Pa! Eu
plec, de-acu e seară. Nu am timp să pălăvrăgesc. Plec îndată, mă grăbesc.
RIŢA-VEVERIŢA (supărată foc): Eşti un nesuferit, Rică! Nimeni pe lume nu mai are o
asemenea rochiţă. Am strâns patru saci cu nuci, iar din nucuşoare dulci mi-am făcut abac, măi
Rică, tu însă nu ai abac,
RICĂ-IEPURICĂ: Iată, am şi eu abac. Din alune mititele.
RIŢA-VEVERIŢA: Mi-ai furat alunele? Ai îndrăznit să furi din livada mea! Iată cine din
pădure, fură-alune, fură mure, eşti un hoţ şi jumătate! Să furi, Rică, nu se poate! Acuşica ţip
odată și va şti pădurea toată, toţi copii o să ştie, că eşti bolnav de hoţie! Ori îţi place, ori nu-ţi
place, iute dă abacu-ncoace! Îi smulge lui Rică-Iepurică abacul.
RICĂ-IEPURICĂ (strigă disperat): Dă-mi abacul înapoi! Eu alune n-am furat. Sunt un
iepuraş cinstit chiar alunul mi le-a dat…
Îi smulge Riţei-Veveriţei abacul.
RIŢA-VEVERIŢA strigă: Mamă, mamă! Vino iute, Rică Iepurică mi-a furat abacul, mi-a
furat abacul, mi-a furat abacul! E al meu, e al meu, e al meu!
RICĂ-IEPURICĂ (îşi astupă urechile, îi aruncă abacul): Ia-ţi alunele, pe toate, dar nu ai
deloc dreptate și nu ai nici bunătate…
RIŢA-VEVERIŢA: Hi – hi – hi! Auziţi ce spune? E atât de naiv iepuraşul ăsta! Cică n-am
deloc dreptate, cică nu am bunătate! În pădurea noastră, frate, nu există bunătate de un veac şi
jumătate.
Se lasă cortina, se face întuneric, apoi încetul cu încetul se luminează de parcă ar fi
seară. E acelaşi decor, Rică-Iepurică stă trist şi abătut în mijlocul pădurii.
RICĂ-IEPURICĂ: Doamne, Doamne, ce mă fac, iarăşi sunt făr-de abac. Purceluş, ce mult
am vrut, azi un pic să te ajut. Iartă-mă, n-am reuşit, însă nu mă dau bătut. Nici acasă nu mai
plec. Dorm aici în astă seară. Mâine disdedimineaţă prin pădure pornesc iară. Nu mă las până
nu-ţi fac, Purceluşule, abac!
Se aşează pe o buturugă şi aţipeşte, se întunecă tot mai mult. Deasupra pădurii se aud
cocorii care pleacă. Prin scenă zboară frunze colorate. Apare Licăr-Licurici. Umblă şi
luminează scena.
LICĂR-LICURICI: Ssst! Lăsaţi-l pe Rică să se odihnească un pic! Ar trebui să economisesc
lumina până la sfârşitul poveştii, dar nu mă îndur să-l las pe acest iepuraş drăgălaş într-o
pădure atât de întunecoasă, e micuţ şi nu e decât un iepuraş. Zboară cocorii! Pleacă spre alte
tărâmuri, unde e mai cald. Dar sunt convins că la primăvară se vor întoarce aici, la cuiburile
lor… Priviţi! Chiar şi frunzuliţele încearcă să se smulgă de pe ram.
Rică-Iepurică se trezeşte. Licăr-Licurici se doseşte după un arbore.
Sst, mi se pare că l-am trezit din somn pe Iepurică. Nu aş vrea să mă vadă, o să mă pitulesc
după un tufar…
RICĂ-IEPURICĂ: Sunt atât de trist. Priviţi, chiar şi pomii sunt trişti. Pomii goi se
întristează, la verdeaţa lor visează. Toamna ţese colo jos din frunze covor frumos. Eu încet,
încet păşesc, teamă mi-e să nu-l strivesc, și buchet de frunze-adun. O să dorm aici, pe acest
covoraş de frunze colorate. Începe să bată vântul. Dar ce se aude?
VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş, Vâj, vâj, vâj – prin tufiş, Vâj, vâj, vâj – prin arţar, Vâj,
vâj, vâj – prin stejar.
RICĂ-IEPURICĂ: Bună seara, moş Arţar! Bună seara, moş Stejar! Voi, care-aţi văzut de
toate, îmi veţi spune cu dreptate, este-n codru bunătate?
STEJARUL: Este-n codru bunătate! Bunătate de n-ar fi, pasărea nu ar cânta! Codrul nu ar
înverzi. Câte-un pic de bunătate toţi avem – şi tu, şi eu. Dar să dăruim din ea, iată lucrul cel
mai greu…
VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş. Vâj, vâj, vâj – prin tufiş. Vâj, vâj, vâj – prin arţar, Vâj,
vâj, vâj – prin stejar.
Încep să cadă ghinde din stejar.
RICĂ-IEPURICĂ: Plouă cu ghinde, plouă cu ghinde! Moş Stejar, moş Stejar, aş putea oare
să-mi fac din aceste ghinde un abac?
STEJARUL: Cum să nu, copil frumos! Vântul ţi le-aduce jos, ghindele sunt ale tale. Ţi le
dau pe toate, ia-le!
RICĂ-IEPURICĂ: Mulţumesc, moş Stejar! Mulţumesc, Vânt hoinar! O să-mi umplu un
ghiozdan doar cu ghinde şi – la drum! Chiar şi dacă-i noapte-n codru, nu mi-e frică
nicidecum. Eu sunt Rică-Iepurică, nu-i nimic că sunt cam mic. În pădurea mea natală nu mi-e
frică de nimic! Bun rămas, moş Arţar, bun rămas, moş Stejar, bun rămas, Vânt hoinar.
ARŢARUL, VÂNTUL şi STEJARUL: La revedere, Rică-ă-ă!!!
Se stinge lumina, apare Licăr-Licurici.
LICĂR-LICURICI: Ce ne facem, copilaşi, mi se cam termină lumina în felinare. Cum să-i
luminez drumul spre casă lui Rică?! De fapt, ia priviţi! (Apare luna mare şi frumoasă, cerul
este presurat cu stele). De după-o perdea albastră Luna a ieşit.
Se lasă cortina. După o pauză cortina se ridică. E a doua zi dimineaţa. Pădurea e
luminată de un soare blând, a unui început de toamnă. Pe planul din faţă: căsuţa
purceluşului Dolfi. Pe planul secund: căsuţa cu inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”.
Lângă căsuţa lui Dolfi, stă Lupul în cârje.
LUPUL (urlă): U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u… Unde e oare groapa aceea, care trebuia să fie
lângă căsuţa purceluşului? Nu o văd nicăieri! Eh! M-a minţit, m-a păcălit Rică. Dacă îl prind,
îi rup urechile! Ce mă fac acum? Sunt bătrân şi fără dinţi, n-am prieteni, n-am părinţi, n-am pe
nimeni, sunt orfan. Nam mâncat de-acu de-un an! U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u… Asta-i viaţă,
ăsta-i trai, când putere nu mai ai?!
Lupul pleacă.
DOLFI (iese din căsuţa sa cu o traistă mare pe care abia o poate duce în spate): Când
umblam la grădiniţă, eram încă mititel. Azi sunt foarte bucuros că am mai crescut niţel. Şi mai
mare am să cresc. Am să-nvăţ cum să citesc, cum să scriu, să socotesc, toate-am să le reuşesc,
căci aş vrea să ştiţi, copii, sunt elev în clasa-ntâi.
Scotoceşte în traistă şi scoate un abac. Priviţi ce abac frumos mi-a dăruit Rică! E din ghinzi.
Şi mi-a mai dăruit încă multe, multe ghinzi de la moş Stejar. Rică m-a învăţat să număr pînă
la zece, pînă la o sută, chiar pînă la o mie. Iată: o ghindă, două ghinzi, trei ghinzi, 4, 5, 6, 7, 8,
9, 10…
RICĂ-IEPURICĂ: Ce trăistuţă mare ai, Dolfi! Cu ce ai umplut-o?
DOLFI: Secret.
RICĂ-IEPURICĂ: Spune-mi şi mie secretul!
DOLFI (cu îndoială în glas): Să ţi-l spun? Ei, hai, fiindcă eşti prietenul meu cel mai devotat,
ţi-l voi spune, dă urechiuşa-ncoace! (Îl apucă de urechiuşă pe Rică Iepurică, i-o dă într-o
parte şi-i şopteşte ceva).
RICĂ-IEPURICĂ (mirat): Da?
DOLFI (mândru): Da! Toată noapte-am numărat, toată noapte-am înşirat…
RICĂ-IEPURICĂ: Bravo, Dolfi! Dar de ce atât de multe?
DOLFI: Cum de ce? Dacă cineva nu va avea, atunci eu, hop, şi-i dau unul, pricepi? Nici o
notă rea de „doi” prin agende nu va trece. Vom primi cu toţii-n clasă numai zece!
RICĂ-IEPURICĂ: Formidabil, Dolfi, formidabil, eşti tare deştept! Tare mai eşti deştept!
DOLFI: Rică, vezi căpăţâna asta a mea? Ştii cu ce e plină?
RICĂ-IEPURICĂ: Cu ce, Dolfi?
DOLFI: Cum, nu ştii? Cu matematică, Rică.Cu MA-TE-MA-TI-CĂ! Aztăzi neapărat o să iau
o notă de „zece” la matematică! Să pornim mai iute spre şcoală! Ard de nerăbdare, va fi prima
mea notă bună în agendă.
RICĂ-IEPURICĂ şi DOLFI:Ce mai bucurie mare pentru noi. De azi înainte, notele de
„doi”, n-o să mai revină iarăşi printre noi, n-o să mai revină iarăşi printre noi!
RICĂ-IEPURICĂ: Am reuşit, Dolfi!
DOLFI: Am reuşit, Rică! Să mergem la şcoală!Noi pornim, pornim la şcoală, greu e drumul
printre cetini… Dar nimic nu-i greu pe lume când ai mulţi prieteni!
Nici o notă rea, nici o notă rea prin agende nu va trece, la o parte, note rele! Vino-n codru,
nota „zece”!
Apare frumoasa notă de 10, îi ia de mănă pe Rică şi pe Dolfi şi merg mai departe tustrei
cântând: Noi pornim, pornim la şcoală, greu e drumul printre cetini…
Cu ghiozdane în spinare, vin dintr-o parte a scenei Martinică şi Riţa-Veveriţa.
MARTINICĂ: Ia te uită cine trece!
RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi, şi cu nota „zece”?!
RIŢA-VEVERIŢA şi MARTINICĂ (într-un glas): Asta-i bună! „Zece” i-a luat de mână și
pe Dolfi şi pe Rică. Zău, nu mai pricepi nimica!
Sar înaintea lui Dolfi şi a lui Rică-Iepurică, îl apucă pe Dolfi, îi iau trăistuţa şi i-o
zgâlţâie zicând: Fu! Ce trăistuţă urâtă are „scăfârlie goală”!
RIŢA-VEVERIŢA (vrea să smulgă nota „zece” din mâna lui Dolfi): Nota zece e a mea,
eu mă plimb cu ea prin şcoală! Dă-mi-o-ncoace chiar acum, tu ai scăfârlia goală!
MARTINICĂ: Dolfi merge de mână cu nota „zece”, dar nu ştie să numere nici până la trei.
DOLFI (scâncind): Nu e adevărat, eu ştiu să număr…
RICĂ-IEPURICĂ: Lăsaţi-l în pace pe Dolfi! Dolfi e deştept, are o scăfârlie plină, plină cu
Ma-te-ma-ti-că. Şi ştie să numere, chiar mai bine decât voi!
DOLFI: Da, ştiu, Rică m-a învăţat. Rică mi-a dăruit abac.
MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?! Vai de mine, ce mă fac, am
uitat să-mi iau abac. Astăzi nu mai plec la şcoală, scăfârlia-mi este goală! Hai acasă, Veveriţo!
Apar o mulţime de note rele care îi înconjoară pe Martinică şi pe Riţa-Veveriţa.
NOTELE RELE (către Martinică şi Riţa-Veveriţa): Înspre şcoală împreună vom merge cu
voi de mână! Căci în şcoală fără voi nu putem intra nici noi!
MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA: Nu vrem, nu vrem să mergem cu voi la şcoală, vrem
să mergem de mână cu Nota „Zece”!
RICĂ-IEPURICĂ: Hai, Dolfi, să-i lăsăm să se descurce singuri.
Dolfi şi Rică se pornesc, dar deodată DOLFI se opreşte: Rică, dar secretul?
RICĂ-IEPURICĂ: Secretul? Ţine-l acolo, ascuns în trăistuţă, să nu ştie nimeni de el! Ăştia
doi, nu merită ajutorul nostru.
DOLFI: Rică, mi-e milă de ei, hai să-i iertăm. Totuşi, sunt colegii noştri. Suntem cu toţii atât
de micuţi, cînd vom creşte ne vom amuza pe seama acestor întâmplări!
RICĂ-IEPURICĂ: Bine, m-ai convins! (Strigă) Martinică, Riţo-Veveriţo, veniţi încoace,
Dolfi vrea să vă dăruiască ceva!
RIŢA-VEVERIŢA: Nuci?
MARTINICĂ: Mure?
DOLFI: Ba nu, închideţi-vă ochii, e o surpriză.
RIŢA-VEVERIŢA: Ce vreţi, nu avem nevoie de nimic! Lăsaţi-ne în pace!
RICĂ-IEPURICĂ: Nu vă fie frică, totul va fi bine.
Notele rele se fac tot mai mici şi mai mici, până dispar.
DOLFI: Fel de fel de lucruri am în trăistuţa mea cea mare. Am de toate, am de toate, chiar şi
multă… bunătate.
RIŢA-VEVERIŢA (deschide ochii şi zice batjocoritor): Bunătate? În pădurea noastă, frate,
nu există bunătate de un veac şi jumătate… Hai, Martinică, hai să ne întoarcem acasă! N-o să
ne dea nimic. Vor să ne mintă.
MARTINICĂ: Riţo, taci, închide gura, închide ochii! Ai şi tu un pic de răbdare!
DOLFI: Oare ce-o să scot acum din trăistuţa mea cea mar pentr-un urs şi-o veveriţă? Câte un
abac la fiecare!
RICĂ-IEPURICĂ: Deschideţi ochii!
MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?
MARTINICĂ: Ce minunăţie! Mulţumesc, Dolfi, iartă-mă, m-o-r-r de ruşine, m-o-r-r de
ruşine. Ne-ai salvat. M-o-r-r de ruşine! M-am purtat atât de urât…
RIŢA-VEVERIŢA (cu jumătate de glas): Mulţumesc, Dolfi. Nu ştiam că bunătatea
seamănă cu un abac. Şi eu credeam că în pădurea noastră nu există bunătate!
DOLFI: Este-n codru bunătate! Bunătate de n-ar fi, pasărea nu ar cânta, codrul nu ar înverzi.
Câte-un pic de bunătate toţi avem, şi tu, şi eu, dar să dăruim din ea, iată lucrul cel mai greu…
Se apropie celelalte personaje, elevi în clasa-ntâi: Răţuşca, Ciuta, Bursucii, Ariciul,
Puiul de Turturică. Toţi se salută cu Dolfi şi cu Rică-Iepurică. Vine şi Riţa Veveriţa cu
Martinică. Se aude urletul lupului bătrân. Micuţii nu-l iau în seamă şi pornesc spre
şcoală cântând:Mergem, mergem toţi la şcoală, greu e drumul printre cetini, să ne ţinem
strâns de mână și să fim prieteni.
Se stinge luminiţa, apoi iarăşi se aprinde. Pe planul din faţă: căsuţa, înconjurată de
cetini, cu inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”.
CARARITRA (în timp ce personajele ies rând pe rând şi se închină în faţa spectatorilor): Nu
mai este tristă şcoala, plină e de prichinde. Glăsucioarele răsună, clinchete de clopoţei. La
şcoala din pădure, în clasa-ntâi învaţă un pui de veveriţă, un iepuraş, o raţă. Un purceluş
cuminte, o ciută, un arici, un pui de turturică, și doi bursuci voinici. Din coajă de mesteacăn
elevii-şi fac caiete.
VOCE DE DUPĂ SCENĂ: În orice an, în curtea şcolii, ținându-se timid de mână, în zi de
toamnă liniştită, un pâlc de prichindei se-adună. În ochii lor sclipesc steluţe de bucurii,
nemărginite, și cine ştie câte drumuri de-aici prin lume sunt pornite. Până mai ieri amici de
joacă, îi vezi plecaţi acum de-acasă. Vor trece ani, ei vor rămâne colegi de şcoală şi de
clasă. Şi vor avea şi alţi prieteni, și alţi amici, dar n-o să poată, această minunată zi, s-o uite
careva vreodată! Iar peste ani, când se vor strânge, puţini sau mulţi, iar împreună, vor râde
poate, şi vor plânge și se vor ţine iar de mână.
Se face întuneric, vine LICĂR-LICURICI: Extraordinar! Mi-a ajuns lumina pentru toată
povestea! Acum pot să-mi găsesc liniştit papucelul. Ce-i drept, e cam întuneric pe-aici…
CARARITRA (apare în fugă): Stai, Licăr-Licurici. Nu mai bâjbâi, ţi-am găsit eu papucelul!
Îi întinde papucul. Scena se luminează.
CARARITRA: A luat sfârşit povestea! O poveste despre şcoală, despre pici frumoşi şi
şmecheri din pădurea mea natală!