Adio

Adio, dulcea mea durere

Ce-atât de mult m-ai chinuit.

Te las, că nu mai am putere

Să te urmez pân-la sfârşit.

Tu eşti sfioasă şi curată

Ca floarea albă de pe stânci,

Dar ai făptura vinovată,

Cu ochii negri şi adânci.

Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul

Nebun culegător de flori

Ce mă ridic încet cu-ncetul

Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înşelătoare

Ia calea timpului apus,

Şi când ajung până la floare,

Ea se ridică tot mai sus.