A supraveghea si a pedepsi

Nasterea inchisorii

Michael Foucault

In cadrul acestei lucrari autorul porneste de la intrebarea „ ce a determinat

privarea de libertate privita ca si scop al redresarii individului?”. Obiectul acestei

carti fiind asa cum afirma si autorul: „ o istorie corelativa a sufletului modern si a

unei noi puteri de a judeca; o genealogie a asctului complex stiintifico-juridic pe care

puterea punitiva se sprijina, in care isi extrage justificarile si regulile de functionare,

prin care isi extinde efectele si in spatele caruia isi disimuleaza exorbitanta

singularitate”. Astfel el abordeaza problema puterii moderne sub multiplele ei fatete

analizand atat raportul dintre putere si cunoastere, dar si strategiile si modalitatile

prin care puterea este aplicata. Aceasta tema este una importanta pentru a putea

intelege ce a determinat aparitia inchisorilor, al caror scop este de a reabilita

delicventi si nu de a-i pedepsi. Foucault considera ca delicventa a fost factorul care a

determinat intemeierea unei noi institutii, politia. Totodata el considera ca se

supravegheaza de la inceputul modernitatii, dar pedeapsa este valabila

dintotdeauna.

In acest demers autorul porneste de la descrierea unui supliciu prezentand

cazul in care un condamnat trebuia sa isi recunoasca public greseala fiind executat

apoi intr-un mod de-a dreptul infricosator. Apoi prezinta o lege care reglementa

modul de desfasurare al vietii din inchisori si pune accentul pe faptul ca suplicili in

epoca noastra au disparut si ca pedeapsa tine sa devina „ partea cea mai ascunsa a

procesului penal”, in acest fel justitia scapand de partea de violenta care o caracteriza
mai inainte. „Disparitia suplicilor a dus la disparitia spectacolului, dar si la slabirea

dominatiei asupra corpului”, atentia penalitatilor avand acum ca si obiectiv sufletul.

Se pune accent pe faptul ca sistem penal este format astazi din foarte multe institutii

si ca de cand functioneaza acest nou sistem ( secolele XVIII-XIX ) operatiunea penala

„ s-a incarcat cu elemente si persoane extrajuridice ”. Studierea mecanismelor

punitive nu ar trebui axata doar pe efectele „ represive” ale acestora ci si pe efectele

pozitive ale acestora precum faptul ca pedeapsa are o functie sociala complexa.

Daca acuma sistemul penal are ca si obiectiv sufletul, supliciul este definit de

Jaucourt ca „ pedeapsa corporala, dureroasa, mai mult sau mai putin atroce”. Pentru

ca o pedeapsa sa poata fi considerata un supliciu aceasta trebuie sa indeplineasca

urmatoarele criterii: sa produca o anumita cantitate de suferinta care sa poata sa fie

masurata, sau macar evaluata si ierarhizata; „ moartea reprezinta un supliciu in

masura in care nu este pur si simplu o simpla privare de dreptul la viata, ci ocazia si

termenul-limita al unei gradari calculate de suferinta”; „moartea-supliciu este o arta

de a mentine viata in suferinta”. Supliciul penal nu este orice pedeapsa corporala ci

este un mod de a produce suferinta astfel incat urmeaza un ritual organizat care are

ca si scop stigmatizarea victimelor si manifestarea puterii ce pedepseste.

Pentru stabilirea adevarului in cazul unui delict sunt foarte importante probele,

acestea fiind clasificate astfel : probe adevarate, directe sau legitime ( marturiile ) si

probe indirecte, conjecturale, artificiale ( argumentative ); probele manifeste ( demne

de luat in seama ), probele imperfecte sau usoare; probele „ urgente sau necesare ”

( nu permit dubii); probele semi-complete ( indicii relative); „ inceputuri de proba

”( indicii indepartate ). Aceste au functie operatorie deoarece daca aceste indicii sunt

luate separat poat avea un anumit efect juridic, astfel in timp ce probele complete pot
avea ca si rezultat orice fel de condamnare insa pedepsele semicomplete putand duce

doar la pedepse corporale. Indiciile pot fi combinate intre ele dupa anumite reguli

precise astfel de exemplu doua probe semicomplete pot forma o proba completa. Cea

mai importanta proba este marturisirea deoarece aceasta este o proba cu un impact

foarte mare incat nu mai este necesar sa fie cautate alte probe. Dreptul penal se

foloseste pentru a obtine marturisirea de juramant si de tortura. Obtinerea

adevarului prin intermediul torturii este o modalitate de a face sa iasa un indiciu la

suprafata, cel mai important care poate fi considerat temeiul unei marturisiri.

Trupul apare din nou in prim- plan in momentul in care are loc executarea

propriu-zisa a sentintei. Astfel ritualul de a plimba si de a expune corpul isi propune

sa faca actul juridic lizibil pentru toata lumea. Acest ritual: face din condamnat

„ vestitorul propriei lui condamnarii ”, repeta scena marturisirii, fixeaza supliciul pe

crima insasi, executia joaca rolul unei ultime incercari. Supliciul face parte din randul

ceremoniilor prin care puterea se manifesta fiind inteles si ca un ritual politic, jucand

o functie juridico-politica prin faptul ca regele sa razbune afrontul adus persoanei

sale. Acesta se desfasoara printr-un intreg ceremonial, cuprinzand o asa numita

scena de confruntare fiind vorba despre actiunea dintre calau si corpul

condamnatului. Suplicile erau considerate a fi adevarate atrocitati, la acestea

participand si poporul a carui prezenta era necesara pentru buna lor desfasurare,

avand rol de spectator sau de martor. Autorul descrie in continuare ritualul de

executie si asa zisul „ discurs de esafod ” punand in evidenta importanta acestuia.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea incepe o lupta impotriva

suplicilor, mai ales din partea filosofilor, teoreticienilor de drept, juristilor si

oamenilor legii. Acestia doreau sa dispara „ confruntarea corp la corp intre

razbunarea moranhului si mania inabusita a multimii” si datorita actiunii acestora

supliciul a devenit intolerabil.

Marii „ reformatori ” ( Beccaria, Servan, Dupaty etc.) au impus „ imblanzirea ”

aparatului jurdic prin ameliorarea pedepselor, dar asta nu insemna ca cei vinovati sa

scape ci se vroia ca pedepsele sa fie mai domolite si sa pedepseasca mai bine orice tip

de delict. Aceasta reforma vine dintr-o politica diferita de a privi delictele si

nerespectarea legii.

Pentru a putea intelege aceasta reforma, autorul ne prezinta o paralela intre

sistemul juridic din Vechiul Regim si a celui din secolul XVIII. Sub Vechiul Regim

anumite clase erau privilegiate stabilindu-se diferite limite de nerespectare a legii sau

erau cazuri in care anumite ordine nu erau respectate existad asupra lor o consimtire

tacita a puterii, neglijenta sau neputand fi impuse si aplicate. Asadar observam ca in

acest sistem ilegalitatile erau destul de frecvente. In jumatatea secolului al XVIII-lea

o data cu cresterea bogatiei, tinta ilegalitatilor erau bunurile si avem de acuma de a

face cu un ilegalism popular a carui victime erau in principal taranii. Burghezia

considera ilegalismul insuportabil atunci cand era vorba de proprietatea funciara.,

dar cu toate aceste furtul a devenit principalul delict. Ideea promovata era acea ca

infractiunile trebuie pedepsite cu fermitate. Principiile noii reforme se formuleaza

prin prisma teoriei generale a contractului presupundandu-se ca cetateanul accepta

legea, cu riscul de a fi pedepsit tocmai de legea pe care el a sustinut-o.Pedeapsa se

cere a fi totusi una umana indiferent de infractiune. Observam totodata si o alta

perspectiva in ceea ce ii priveste pe infractori, un exemplu ilustrativ fiind cel al

criminalului care este vazut ca un tradator, un raufacator, dreptul de a pedepsi fiind

deplasta dinspre razbunarea suveranului spre apararea cetatenilor, in special a vietii

publice. Scopul pedepselor este acela de impiedica infractiunilor.

Pentru a da un cadru propice puterii punitive aceasta urmareste mai multe

reguli precum: regula cantitatii minimale- se considera ca o crima este comisa pentru

ca aduce avantaje, dar daca acestea i s-ar atasa un dezavantaj mai mare atunci crima

nu ar mai fi asa de dorita; regula idealitatii suficiente – „ daca motivul unei crime il

constituie avantajul pe care criminalul crede ca-l obtine, eficacitatea pedepsei rezida

in dezavantajul la care trebuie sa astepte”; regula efectelor laterale- considera ca

impactul cel mai mare al pedepsei trebuie sa se rasfranga asupra celor care nu au

comis greseala si daca am fi siguri ca vinovatul nu ar mai putea repeta greseala ar fi

destul sa-i facem pe cei din jur ca aceasta a fost pedepsit pentru a se feri sa faca

asemenea greseli; regula deplinei certitudinii – ideea de ce inseamna crima si

presupusele avantaje ale acesteia trebuie sa fie asociata cu ideea unei pedepse care

este deja stabilita o data cu inconvenientele care decurg din aceasta, totodata legile

care definesc crimele si pedepse trebuie sa fie foarte clare si date publicitatii astfel

incat fiecare sa aiba acces la ele; legea adevarului comun—inculpatul trebuie

considerat nevinovat pana la proba contrarie, iar pentru a-i dovedi vinovatie

judecatorul trebui sa foloseasca instrumente comune si nu forme rituale, anchetele

trebuind sa se bazeze pe dovezi empirice; regula specificarii optimale- sustine ca este

necesar ca toate infractiunile sa fie clasificate si reunite pe specii astfel incat sa nu

raman nimic pe dinafara, este nevoie de „ un cod exhaustiv si explicit, care sa poata

defini crimele si sa fixeze pedepsele”. Aceste reguli promoveaza „blandetea” si sustin

ca tinta pedepselor nu trebuie sa fie trupul ci sufletul mai precis, reprezentarea

faptelor in mintea noastra.

 Foucault considera ca arta de a pedepsi trebuie sa se bazeze „pe o tehnologie a

reprezentarii” si cel mai important este sa gasim pentru crima aceea pedeapsa care sa

faca din aceasta infractiune o idee total neaceptabila. Un nou arsenal al pedepselor

denumit „ semne-obstacol ” trebuie sa indeplineasca mai multe conditii pentru a

putea functiona: sa fie cat mai arbitrar; pedeapsa sa fie in conformitate cu delictul;

relatia dintre natura delictului si natura pedeapsei trebuie sa fie clar stabilita; „ sa

micsoreze dorinta ce face crima atragatoare, sa mareasca avantajul ce face pedeapsa

de temut”, „ pedeapsa sa-l starneasca si sa-l stimuleze pe om mai mult decat a putut

greseala sa-l incante”; pedeapsa trebuie sa „ transforme, modifice, stabileasca semne,

amenajeze obstacole; timpul sa fie un „ operator al pedepsei ”; durata pedepsei

trebuie sa fie indeajuns de mare; pedepsele trebuie considerate firesti, fiind un mijloc

de recompensa pe care vinovatul il ofera tuturor oamenilor pe care crima sa i-a

afectat; suportul exemplului trebuie sa fie lectia; pedeapsa trebuie sa fie publica, dar

nu are ca scop instaurarea terorii; detinuti sa poate fi vizitati o data pe luna pentru ca

acestia sa poata vedea care este consecinta greselilor si suferinta pe care acestea o

provoaca. Pentru a reduce numarul crimelor, cei care faceau asemenea atrocitati nu

mai trebuiau sa fie priviti ca niste eroi ci actiunile lor vor trebui sa fie privite ca unele

negative fara sa aiba nimic care sa poate fi apreciat. Deoarece se considera ca

inchisoare nu pedepseste ci doar priveaza de libertate, multi s-au razvratit impotriva

acesteia cerandu-se uneori desfiintarea lor. De aceea a fost nevoie de o reglementare

a statutului juridic al acestor institutii astfel ca apare modele de inchisori. Un prim

model este cel al inchisorii Rasphius din Amsterdam. Aceasta era destinata in

principal cersetorilor si raufacatorilor tineri si se ghida in functie de 3 principii:

durata pedepsei putea fi stabilita de conducerea institutiei in functie de modul de

purtare al detinutului, munca era obligatorie si se desfasura in comun, iar in

schimbul acesteia primeau un salariu. Detinuti respectau un program foarte strict,

ghidat de un program de restrictii si obigatii ferme, dar si de supraveghere continua.

Un alt model este Casa de forta din Gent/Gand organizarea acesteia plecand de la

faptul ca majoritatea delictelor se datoreaza lipsei de activitate, astfel ei organizau

munca penala in jurul unor necesitati economice, de acea cine vroia sa traiasca

trebuia sa munceasca. Cel mai renumit model este cel al inchisorii din Philadelphia

deoarece era strans legat de conceptiile sistemului politic american. Presupunea

munca obligatorie si permanenta ocupare a detinutilor. Institutia se finanta din

munca acestora, dar la randul lor detinute erau remunerati si acest lucru era facut

pentru ca acestia sa aiba o sansa de a fi reintegrati moral si material atunci cand vor fi

eliberati. Activitatea era foarte stricta, totul fiind supravegheat permanent, fiecare

moment al zilei fiind destinat unui anumit scop clar stabilit. Izolarea nu era totala,

fiind astfel tratati doar cei care riscau pedeapsa cu moartea sau care era pedepsiti

pentru ceva anume in interiorul inchisorii. Caracteristic acesteia este principiul

nonpublicitatii pedepsei, executarea pedepsei desfasurandu-se in secret, certitudinea

ca detinutul isi ispaseste pedeapsa fiind considerata suficienta pentru a oferi un

exemplu. Scopul principal al inchisoarii era acela de transformare a spiriului, detinuti

avand acces si la religie.

Scopul pedepselor nu este acela de a face uitata infractiunea ci de a transforma

autorul acesteia prin intermediul unei tehnici de corectie. La sfarsitul secolului al

XVIII-lea existau 3 metode de a organiza puterea punitiva: prima aflata inca in

functiune si se sprijina pe vechiul drept monarhic, pedepsirea fiind un ceremonial de

suveranitate uzand de stigmatele rituale ale razbunarii, celealate doua se refera la o

„conceptie preventiva, utilitara, corectiva a unui drept de a pedepsi ce apartine

intregii societatii”, pedepsele sunt in acest caz o „ procedura de recalificare a

indivizilor ca subiecti de drept”.

In continuare autorul se ocupa de ceea ce inseamna corpurile docile. Astfel ia

cazul soldatilor care desi la inceputul secolul XVII aveau o imagine ideala, in a doua

jumatate a secolului al XVIII- lea soldatul a devenit ceva ce se fabrica dintr-un corp

inapt in masina de care este nevoie. Docilul este „ corpul care poate fi supus, utilizat,

transformat si perfectionat”, iar notiunea de „ docilitate” reuneste corpul analizabil si

corpul manipulabil. Schemele docile aducand nou in primul rand scara la care se

efectueaza controlul, in al doilea rand obiectul controlului ( este avuta in vedere

economia, eficienta miscarilor si organizarea interna ). Omul umanismului modern s-

a nascut tocmai din atentia acordata lucrurilor marunte si detaliilor.

In ceea ce priveste arta repartizarilor disciplina este cea care se ocupa de

repartizarea indivizilor in spatiu urmand urmatoarele tehnici: delimitare si

specificare unui loc „ separat de toate celelalte si inchis asupra lui insusi”; principiul

localizarii elementelor ( cadrilajului ) care urmarea care fiecare individ sa fie la locul

lui; regula amplasarii functionale ce avea ca si scop crearea unor spatii pentru

utilizari diverse; elementele sunt intersanjabile acest lucru datorandu-se faptului ca

fiecare se defineste prin „ locul pe care il ocupa intr-o serie si prin distanta care-l

desparte de celalalte elemente”. In ceea ce priveste controlul activitatii, acesta se

facea prin: programul zilnic de activitate; elaborarea temporala a actului- referindu-

se la o schema anatomo-cronologica a comportamentului; corelarea corpului cu

gestul- „ un corp bine disciplinat formeaza contexul operational al celui mai marunt
dintre gesturi ”; articularea corp-obiect-care are o functie de sintetizare; utilizarea

exhaustiva.

Organizarea genezelor individuale prezinta transferul de cunostiinte de care

ucenicul are parte pentru a ajunge maestru. Astfel pentru a instruirea sa fie eficienta

aceasta este organizata prin intermediul anumitor procedee scoase in evidenta de

organizarea militara: impartirea timpului in intervale; organizarea intervalelor

temporale in scheme; trecerea printr-o care sa indice daca subiectul a atins nivelul

statutar; organizarea seriilor dupa nivel, vechime si grad.

Disciplina nu mai este doar „ o arta de a organiza corpurile , de a extrage din

acestea timp si de a cumula acest timp, ea trebuie sa compuna fortele in vederea

obtinerii unui apart eficace”, acest lucru obtinandu-se prin faptul ca: corpul

individual devine un obiecte ce poate fi miscat si pus in relatie cu alte componente;

seriile cronologice sunt piese intr-un mecanism pe care disciplina le combina pentru

a forma un timp compus; ordinele sunt folosite pentru a sustine activitatea

individului acestea fiind clar si concise. Se pare ca disciplina fabrica 4 tipuri de

individualitate: celulara, organica, genetica si combinatorie.

Pentru a mentine disciplina apare si supravegherea si o data cu tehnicile care o

fac sa fie discreta si sa vada ceea ce trebuie sa vada fara ca macar sa fie observata.

Acest lucru se rasfrange si asupra arhitecturii cladirilor care permitea supravegherea

care se extinde in toate ramurile de la scoli , la spitale si uzine, aceasta fiind

incredintata unui responsabil. Sanctiunile care sunt folosite pentru pedepsirea

indisciplinei variaza de la pedeapsa fizica usoara, la privari minore si mici umiliri.

Autorul ne prezinta pedepsele care sunt date, relatia dintre recompensa si sanctiune,
repartizarea pe ranguri sau care marcheaza diferentele si ierarhizeaza calitatile,

avand ca si scop pedeapsa sau recompensa.

In ceea ce priveste examinarea aceasta combina „ tehnicile ierarhiei care

supravegheaza si pe acelea ale sanctiunii care normeaza”. Se prezinta organizarea

spitalului ca aparat de „ examinare ”, acesta respectand normele de disciplina si

devenind locul potrivit al disciplinei medicale. Importanta examenului este data de

faptul ca acesta „ interverteste economia vizibilitatii in exercitarea puterii ”,

„ determina si inscrierea individualitatii intr-un camp documentar”, face din fiecare

individ un „ caz ”. Acesta se afla in centrul procedurilor ce „ constituie individul ca

efect si obiect al puterii”, el asigura functiile de repartizare si disciplinare, de

compunere optima a aptitudinilor

Panopticon-ul este considerat a fi un loc in care este posibil experimentarea pe

oameni si analiza transformarilor care le-au fost determinate acestora. Acesta trebuie

inteles ca un model generalizabil de functionare care stabilieste raporturile dintre

putere si viata cotidiana, servind la corectarea prizonierilor, la educarea scolarilor, la

paza celor cu tulburari psihice, la ingrijirea bolnavilor etc. In ceea ce priveste schema

panoptica aceasta este menita sa starpunga corpul social devenind o functie

generalizata a acestuia. Se reliefeaza doua imagini ale disciplinei, disciplina-bloc care

este aflata la marginea societatii si se ocupa exclusiv de efecte negative ( stoparea

raului ) si disciplina-mecanism ce amelioreaza exercitarea puterii facand-o mai

rapida si mai eficace. Extinderea institutiilor disciplinare a dus la : inversarea

functionala a formelor de disciplina; diseminarea mecanismelor disciplinare si

etatizarea lor. In cazul politiei aceasta a primit rolul de consfinti o generalizare a

formelor de disciplina la nivelul statului. In ceea ce priveste formarea societatii

disciplinare observam ca: formele de disciplina au ca si scop asigurarea ordonarii

oamenilor, disciplina este o modalitate panoptica a puterii, formele de disciplina iau

un caracter tehnologic.

In ultima parte se vorbeste despre formarea inchisorilor care s-au contituit inafara

aparatului juridic fiind nu prea recente si absolut necesare societatii. Inchisoarea

permite cuantificarea pedepsei in functie de timp si este forma cea mai nemiljlocita si

civilizata dintre toate formele de pedepsire prezentate pana acum. Aceasta se

bazeaza pe privarea de libertate si redresarea individului fiind cu camp activ in care

detinutul isi desfasoare toate activitatile zilnice. Aceasta institutie are la baza mai

multe obiective: principiul izolarii care sustine ca izolarea ii ofera individului mediul

prielnic pentru autoreformare, programul detinutilor are in vedere si munca

deoarece aceasta ii recalifica din hoti in muncitori docili, ea tinde sa devina un

instrument de modulare al pedepsei. Desi universul inchisorilor pare unu sumbru,

totusi detinuti pot fi si ajutati: sa isi constientizeze greseala si in cazul unei bune

purtari puteau fi eliberati conditionat, pedeapsa nu trebuie sa fie privita ca fiind mai

mult decat lipsa libertatii. Delicventul este definit ca fiind „o unitate biografica,

nucleu de periculozitate, exponent al unui tip anormal, iar delicventa poate fi privita

ca razbunarea inchisorii impotriva justitiei.

Autorul descrie faptul ca majoritatea detinutilor sunt recidivisti si ne arata modul

in care cei noi invata de la cei vechi anumite teripuri pentru a pacali legea, datorita

stigmatizarii caruia acestia sunt supusi dupa ce ies dintr-un astfel de mediu ei se

intorc mereu de unde au plecat, considerand ca recidiva este singura solutie de a

supravietui.
 O data cu reforma din 1945 s-au constituite cele sapte precepte universale alea

optimei „ conditii penitenciare”. Acestea sunt : detentia penala sa aiba ca si scop

transformarea comportamentului individului- Principiu al corectiei; detinuti sa fie

separati in functie de pedeapsa – Principiu al clasificarii; pedepsele sa poate fi

modificate in functie de comportament – Principiu al modularii pedepselor; munca

sa fie baza transformarii si socializarii treptate- Principiu al muncii privite ca

obligatie si drept; obligatia educarii detinutului- Principiu al educarii penitenciare;

asigurarea controlului de catre personal specializat – Principiu al controlului tehnic

al detentiei; masuri de control si de asistenta pana la readapatare- Principiu al

institutilor anexe. Foucault avanseaza ideea ca delicventa este datorata organizarii

sociale deficitare si faptul ca poltia si inchisorile au un rol important in combaterea

acesteia desi exista anumite „ defecte ” in aplicare ( de exemplu detinuti nu sunt toti

tratati la fel, cei care provin din clase superioare avand adeseori parte de privilegii).

In ultima parte ne este prezentat universul carceral, inca de la modul de desfasurare

al unui proces cat si viata in detaliu din inchisoare, cu toate aspectele ei: munca ,

educare, ingijiri medicale etc.

Aceasta carte ne ofera o imagine complexa si coerenta a ceea ce a insemnat si

inseamna puterea si cum a evoluat aceasta in cadrul sistemului juridic care ne

guverneaza societatea, astfel autorul ne prezinta o lumea diversa de la suplici

terifante chiar si la nivel imaginar la „ ameliorarea pedepselor” si la constituirea a

ceea ce azi putem numi universul „ pedepselor datorate actelor impotriva societatii”

si anume inchisorile. Putem spune ca aceasta lucrare este un studiu monografic si

istoric asupra evolutiei modului de pedepsire pe care inteligenta umana l-a constituit
si perfectionat de-a lungul timpului pentru a-si reglementa desfasurarea interioara in

beneficiul binelui public.