„Afectivitatea la vârsta preşcolară ne apare ca un liant al tuturor componentelor psihice, ca un

factor ce conferă sensul de întreg al vieţii psihice. ” (M. Zlate, 2000), iar „orice proces intelectual
sau motor este învăluit de sentiment” (M. Zlate, 2004).
Deoarece principalele trăsături ale personalităţii adultului sunt determinate nu numai de
constituţia genetică, ci şi de experienţele trăite de individ în primii ani de viaţă, evenimentele
trăite în copilărie au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea armonioasă ulterioară. Dacă în
marea lor majoritate, experienţele trăite sunt fericite, pozitive, atunci prin prisma lor oferă
copilului încredere atât în viitor, cât și în persoanele din jur.
Dacă experienţele sunt nefericite, atunci ele afectează percepția copilul despre viață și lumea
înconjurătoare.
Ursula Şchiopu (1997) leagă dezvoltarea emoţională a copilului preşcolar de procesul
identificării, care trece prin câteva faze. La 3 ani, identificarea se manifestă prin creşterea stărilor
afective difuze, în care copilul plânge cu lacrimi şi râde cu hohote, manifestând apoi o reţinere
vinovată. Între 4 și 5 ani, identificarea devine mai avansată, realizându-se în relaţie cu modelele
umane cele mai apropriate, modelele parentale. După vârsta de 5 ani, identificarea capătă noi
orizonturi datorită contactelor sociale şi culturale care vehiculează tipologii diferite şi valori
culturale, morale.

De asemenea, Ursula Șchiopu consideră că în această perioadă, în plan afectiv apar și

sentimentele, dezvoltându-se astfel conștiința morală a copilului. Acestea sunt:

Emoții și sentimente estetice: chiar dacă nu posedă judecăți estetice diverse, copilul apreciază
obiecte, lucruri prin “frumos” sau “urât” doar din punct de vedere estetic.
Emoții și sentimente intelectuale: se dezvoltă din dorința de cunoaștere, de înțelegere profundă și
prin observarea fenomenelor ce țin de mediul înconjurător.
Emoțiile și sentimentele social-culturale. „În a doua copilărie încep să se constituie sentimente
social morale, datorită dezvoltării sociabilității și generalizării sentimentelor de atașament,
dragoste, simpatie, admirație.” (Ursula Șchipu, 1967)
Preșcolarii nu mai sunt chiar încântați din orice, iar o stare emoțională se menține un timp mai
lung. Ei trăiesc emoții calitativ noi, din sfera relațiilor sociale, și anume: solicitudinea,
compasiunea, milă, indignarea, repulsia, emoții legate de viața din familie, în grădiniță,
satisfacția provocată prin îndeplinirea sarcinilor de muncă, etc.
Desfășurarea programului zilnic din grădiniță oferă educatoarei multiple ocazii pentru a cunoaște
copiii sub aspectul proceselor afective. Emoțiile trăite de ei în timpul povestirilor, în jocurile de
mișcare, în jocurile de creație, sunt numeroase și variate.
Preșcolarii din grupa mică se manifestă viu, își exteriorizează, întreaga gamă a trăirilor afective
prin gesturi, prin mimică: râd, se înduioșează până la lacrimi, se bucură, se alarmează, dupa cum
eroul îndrăgit este sau nu în pericol. Preșcolarii mai mari, în astfel de cazuri nu se manifestă tot
atât de zgomotos, agitat, ceea ce denotă că își rețin trăirile emotive.
În dezvoltarea emoțiilor pozitive, a unei conduite corespunzătoare, influența educativă deține un
rol important. Modul de exprimare a emoțiilor poate fi foarte mult cultivat prin educație. Ținând
cont de acest fapt, educatoarea atrage atenția copiilor, în mod sistematic, că nu este bine să
plângă tare, să țipe, să râdă zgomotos, să se manifeste impulsiv. În acest sens pot fi folosite cu
succes ilustrațiile, povestirile, memorizările, etc., care oferă direct sau indirect prilejul aprecierii
atitudinilor pozitive și dezaprobării celor negative. Procedând astfel, copilul învață să-și inhibe
într-o anumită măsură reacțiile impulsive, să își însușească treptat modurile sociale de exprimare
a stărilor emotive.

Tot la vârsta preșcolară, încep să se dezvolte sentimente superioare-morale, intelectuale și

estetice, îmbogățind în mare măsura viața afectivă a copiilor. Ca și celelalte procese psihice, în
dezvoltarea lor, sentimentele prezintă particularități de vârstă.
La 3-4 ani, sentimentele morale elementare-de afecțiune, de mulțumire, de rușine- au o sferă
restrânsă, manifestându-se mai cu seamă față de un cerc limitat de persoane. Copilul se simte
atașat față de părinți, bunici, de educatoare și, în general, de cei care îl îngrijesc și se ocupă de el.
El trăiește sentimentul de rușine sau de bucurie mai cu seamă atunci când este mustrat sau lăudat
de părinți, de educatoare. El rămâne indiferent, în general, față de observațiile sau aprecierile
pozitive sau negative făcute de către persoane străine.
În jurul vârstei de 5 ani, sfera sentimentelor morale se extinde mult. Preșcolarul devine receptiv
la aprecierile pozitive și negative adresate de un cerc mai mare de persoane; îl interesează nu
numai propriul său comportament, ci și al altora.
La vârsta preșcolară mare, sentimentul de bucurie și de rușine apare și înaintea realizării unei
acțiuni, pe baza reprezentarii ei.
„La preşcolar se manifestă contradicţia dintre trebuinţa de autonomie şi interdicţiile manifestate
de adult faţă de el. Satisfacerea trebuinţei de independenţă se asociază cu apariţia unor stări
afective pozitive, plăcute, tonifiante, de bucurie şi satisfacţie, în timp ce contrazicerea sau
blocarea ei, cu manifestarea unor stări emoţionale de insatisfacţie, de nemulţumire.” (M. Zlate,
2004)

Un element esenţial al dezvoltării afectivităţii copilului este relația adultului cu acesta. Prin
imitaţie, copilul preia de la adult o serie de stări afective, precum şi expresiile emoţionale care le
însoţesc.
“Ciocnirea” dintre dorinţele copilului de a-l mulțumi pe adult, pe care îl iubeşte şi anumite reguli
morale impuse de acesta, ca şi “ciocnirea“ dintre tentaţiile copilului, extrem de numeroase la
această vârstă şi restricţiile în privinţa satisfacerii lor (într-o anumită ordine, după un anumit
program), generează un spectru extrem de larg al trăirior afective. Cele două medii diferite în
care îşi desfăşoară cu preponderenţă viaţa copilul preşcolar – familia şi grădiniţa – vor constitui
un fel de axă a vieţii de zi cu zi. Ele vor genera diferite tipuri de emoţii.
După A. Bacus ( Copilul de la 3 la 6 ani, 1998), nevoile esenţiale ale unui copil sunt :
– nevoia de afectivitate ;
Copilul are nevoie întotdeauna de atenţia şi înţelegerea adultului . El se simte iubit de adult
atunci când îl simte aliat. În sufletul lui există un adevărat rezervor afectiv, care trebuie umplut
cu iubire .
„Nesatisfăcându-i nevoia de afecţiune, adultul produce copilului “răni afective”, cum le numeşte
R. de Lassus . Ele au greutate hotărâtoare în formarea, evoluţia şi manifestarea personalităţii
viitorului adult. Cea mai profundă dintre răni este, după psihologul belgian, absenţa dragostei
necondiţionate, acea dragoste oferită total, nedozată în raport cu ceea ce primim sau cu ceea ce
face celălal.” ( Dicționar de pedagogie, București, 1979)
Dragostea necondiţionată reprezintă fundamentul pe care se edifică o personalitate cu încredere
solidă în sine. Integrând acest sentiment, copilul capătă simţământul importanţei şi valorii
proprii.
– nevoia de înţelegere ;
Este o altă nevoie esenţială a copilului, şi anume aceea de a fi înţeles, nevoie care presupune ca
adultul să îi acorde timp şi atenţie.
– nevoia de respect .
Evoluţia copilului, ca şi imaginea sa despre sine depinde de relaţiile cu adulţii şi de imaginea
acestora despre el. Respectul şi aprecierea constante a adulţilor contribuie la formarea unei
imagini pozitive despre sine. Lipsa de respect le răneşte şi le sporeşte neîncrederea, declanşând
egoism și teama de subapreciere din partea altora.
Din punct de vedere al vieții afective, copilul preșcolar suportă pe acest plan atât modificări
cantitative (crește numărul stărilor și dispozițiilor afective), dar și modificări calitative (se
îmbogățesc, se diversifică formele existente, apar forme noi). Aceste modificări apar și datorită
aparițiilor unor noi condiții de viață, a apariției unui nou context social prin integrarea în
colectivitate. Apare o restructurare a afectivității condiționată de noi factori externi. Această
restructurare apare ca o consecință a contradicției dintre trebuințele de autonomie ale
preșcolarului și interdicțiile manifestate de adult, dar și de respectarea normelor de conduită și de
raportare la regulile grupului social în care s-a integrat (grupul din gradiniță). Satisfacerea nevoii
de independență se asociază cu stări afective pozitive, plăcute, tonifiante, de bucurie, de
satisfacție, în timp ce contrazicerea ei sau stoparea cu manifestarea unor stări emoționale de
insatisfacție, nemulțumire, generate de interdicțiile regulilor de grup al noului mediu social,
generează uneori opoziția față de adult.
Așa cum aprecia și Anghel (2011) „intrarea în grădiniță este o deschidere formidabilă spre viață”,
dar experiența trebuie gestionată și pregătită din timp, pentru a evita eventualele reacții de
respingere din partea copilului.
Dezvoltarea emoțională în preșcolaritate trebuie raportată la achizițiile din perioada precedentă,
dar și la procesul de identificare. Așa cum sublinia și Golu (2004), în această perioadă
“fenomenul identificării determină o nuanțare mai manifestă a emoțiilor și a sentimentelor.
Emoțiile determină comunicarea și comuniunea la vârsta preșcolară”. În ceea ce privește
sentimentele, acestea nu sunt sentimente autentice datorită explozivității specifice vârstei.

Particularitățile menționate în sfera sentimentelor morale elementare nu se încadrează în limite

rigide. În unele cazuri, trăsăturile caracteristice vârstei preșcolare mari le putem regăsi și la unii
copii din vârstele precedente și invers. Mai mult, în sfera sentimentelor, individualitatea fiecarui
copil se afirmă evident.

Bibliografie:

Anghel E. (2011). Psihologia educaţiei pe tot parcursul vieţii. Bucureşti, Editura For You
Bacus A. (2006). Jocuri pentru copii de la o zi la şase ani. Bucureşti, Editura Teora
Golu, Mihai (2002). Bazele psihologiei generale. Editura Universitaria, București
Șchiopu, Ursula (1967). Psihologia copilului. Editura Didactică și pedagogică, București
Șchiopu, Ursula, Verza, Emil (1997). Psihologia vârstelor Ciclurile vieții (ediția a III-a revizuită).
Editura Didactică și pedagogică, București
Șchiopu, Ursula, Piscoi, Viorica (1985). Psihologia generală a copilului (pentru școlile
pedagogice de învățători), ediția a II-a, Editura Didactică și pedagogică, București
Zlate, Mielu (2000). Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitate, București