UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE

SUPORT DE CURS

Lector univ.dr. ANCA BUJOR

1
 TEMĂ PENTRU TOŢI STUDENŢII (zi şi f.r.)
(de prezentat la examen pe CD)

1. Să se realizeze, folosind MS Word, un referat de 4 – 5 pagini, respectând următoarele cerinţe:

Ca subiect puteţi alege orice temă din domeniul informaticii (bazele informaticii, instruire asistată
de calculator, societatea informaţională, comerţ electronic etc.)
Pentru tehnoredactarea referatului utilizaţi pentru setarea paginii formatul A4 şi următoarele
margini: top 2.5 cm, bottom 2.5 cm, left 2.5 cm, right 2.5 cm, header 1.27 cm, footer 1.27 cm
Referatul va fi prevăzut cu pagină de copertă, care să cuprindă numele universităţii, facultatea,
specializarea, anul, titlul referatului şi numele studentului autor.
Titlul va fi scris cu un font diferit de celelalte, eventual folosind WORD ART.
Referatul va cuprinde antet (header), diferit pe pagini pare şi impare.
Inseraţi numărul de pagină (page number)
Introduceţi note de subsol (footnote), reprezentând trimiteri la bibliografie sau explicaţii
suplimentare .
Folosiţi, în cazul enumerărilor, liste marcate (bullets).
Un paragraf din text va fi scris pe 2 sau mai multe coloane.
Folosiţi pentru un anumit text chenare (border), pentru evidenţiere a textului.
Referatul va cuprinde o imagine, 2 tabele şi 2 grafice (cu titlu şi legendă), cu formate diferite.
Întregul text al referatului va fi aliniat Justify, scris cu fontul TIMES NEW ROMAN, cu diacritice,
dimensiunea (size) 12, iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5.

2. Să se realizeze, folosind aplicaţia Microsoft PowerPoint, o prezentare care să cuprindă între 5 şi 8

slide-uri (diapozitive) cu informaţii referitoare la un produs sau o gamă de produse, respectiv servicii
oferite de o companie. Pentru prezentare se vor alege: şablonul de prezentare (template-ul) dorit,
schema de culori şi efectele de animaţie adecvate. Prezentarea va cuprinde text, imagini, poze şi/sau
obiecte desenate, precum şi tabele, grafice sau diagrame. De asemenea, se vor adăuga efecte speciale
de animaţie (vizuale şi/sau sonore) la nivel de text, obiect sau diagramă din diapozitive, stabilindu-se
direcţia (de sus, de la dreapta, de la stânga, de jos), viteza de derulare şi modalitatea de derulare (la
click mouse sau automat), precum şi efecte de tranziţie pentru fiecare diapozitiv. În final, prezentarea
se va rula pe ecran în modul de vizualizare Slide Show.

2
 CUPRINS

Capitolul 1. SISTEM INFORMAŢIONAL ŞI SISTEM INFORMATIC ………………………………….. 4

Capitolul 2. ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL ………………. 8
Capitolul 3. SISTEME DE OPERARE ALE CALCULATOARELOR ELECTRONICE …………………… 25
Capitolul 4. PROCESOARE DE TEXT – MICROSOFT WORD…………………………………... 35
Capitolul 5. PREZENTĂRI GRAFICE – MICROSOFT POWERPOINT………………………. 61
Capitolul 6. REŢELE DE CALCULATOARE ŞI INTERNET………………………………………….. 89
Bibliografie .......................................................................................................................................... 100

3
 CAPITOLUL 1

SISTEM INFORMAŢIONAL ŞI SISTEM INFORMATIC

1. Obiectul informaticii
Informatica a fost definită iniţial de către Academia Franceza (prin anul 1955), ca fiind “ştiinţa
prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei, considerată ca suport al
cunoştinţelor umane şi al comunicarilor în domeniile tehnicii, economice si sociale”, Aceasta se
contureaza ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe masura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a
perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor.
Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-
social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automata a informatiei.
Din acest punct de vedere informatica este definita ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea
metodelor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică, ea apare şi se dezvoltă dintr-o necesitate
obiectivă, aceea de a rezolva problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual de maturizare
al informaticii, aceasta trebuie să urmărească doua obiective majore:
 pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme informatice performante prin care să se
asigure accesul larg la informaţie;
 iar pe de alta parte, să asigure utilizarea eficienta a tuturor resurselor sistemelor de calcul.
Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, este generatoare de informaţii. Cu cât
această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică
tinzând să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel un conflict între creşterea
volumului de informaţii şi posibilităţile limitate ale sistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot
furniza informaţii cât mai rapide, complete şi corecte necesare luarii deciziilor. În aceste condiţii, rolul
informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale, prin asigurarea
gestiunii, prelucrării şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori.
În accepţiunea curenta, informatica cuprinde toate activitatile legate de proiectarea, realizarea
si exploatarea sistemelor de prelucrare automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor
umane, care influenteaza în mod decisiv fizionomia economiei si societăţii în general, configurând societatea
informaâională în care ne aflăm.

2. Informaţii, cunoştinţe, date

Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii umane, cât şi
pentru evoluţia vieţii şi societăţii democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot
progresa satisfacător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul informaţiilor se asigură transferul
cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.
Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o ştire, un
mesaj, un semnal, etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme de manifestare a
realităţii care ne înconjoară. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintă comunicarea.
Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective.
Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane, a
legăturilor de cauzalitate privind aspectele din realitatea ce ne înconjoară.
Din punct de vedere al informaticii, informaţia este definita de francezul J. Arsac ca fiind "o formulă
scrisă susceptibilă de a aduce o cunoştinţa".
Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe care o ia
(ştire, semnal, comunicare). Se poate spune deci, că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice
mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu
4
prezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie. Informaţia primeste întotdeauna
atributul domeniului pe care îl reflecta. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflecta în
informaţii economice.
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă un
proces de informare. Informaţiile dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,
formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă patrimoniul de cunoştinţe.
Cunoştinţele reprezinta o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit
domeniu.
Data este forma de reprezentare materială a informaţiei.
Datele reprezintă:
 suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne
plasate pe suporţi tehnici de date;
 obiectul prelucrării pentru informatică, materia primă a acesteia şi numai prin asociere cu
realitatea pe care o reflectă, se poate spune ca informatica generează informaţii.
Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea de informaţii pentru o anumită
categorie de utilizatori sau rămân simple date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică.
În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia
"prelucrarea informaţiilor" înlocuieşte expresia "prelucrarea datelor". Se poate considera ca datele
prelucrate, în măsura în care afecteaza în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au
calitatea de informaţii.
În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din trei puncte de vedere:
 din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formal al reprezentării acestora, în sensul
ca datele care se prelucrează se supun riguros anumitor reguli de validitate;
 din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia, înţelesul informaţiei (conţinutul real al
informaţiei) ce deriva din datele prelucrate;
 din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adică măsura în care sunt satisfăcute
cerinţele utilizatorilor.
Desi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al informatiei, în procesul prelucrării
datelor nu se poate face abstracţie de nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar
dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic, acesta nu se poate realiza daca nu
se respectă anumite reguli de sintaxă şi semnificaţie privind datele supuse prelucrării.

3. Sistem economic, sistem informaţional şi sistem informatic

Conceptul de sistem desemneaza un ansamblu de elemente dependente între ele, formând un tot
organizat care pune ordine în gândirea teoretică sau activitatea practică dintr-un domeniu sau altul. De
exemplu, sistemul economic defineste componente si ansambluri economice.
O firmă, o corporaţie, o ramură a economiei naţionale, sunt sisteme economice. Însăşi economia
naţională sau economia mondială văzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe (macrosisteme).
Un sistem economic reuneşte într-o structură ierarhică, un ansamblu de elemente considerate
subsisteme cu legături reciproce.
Un sistem economic transforma un INPUT – intrare –, care este reprezentat de ansamblul factorilor de
producţie, într-un OUTPUT – ieşire –, reprezentat de produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul
unei bucle de reglaj – feedback – , asigurată de sistemul de management.
Procesul de transformare este un proces dinamic care face ca sistemul să evolueze pe o anumită
traiectorie descrisă de starea sistemului.
În concluzie, unui sistem economic îi sunt caracteristice:
 ansamblul intrărilor;
 ansamblul ieşirilor;
 procesul de transfomare;
 structura sistemului şi starea interna.
5
 Schematic, un sistem se prezintă astfel:

Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu de elemente interdependente, prin

intermediul cărora se realizează obiectul de activitate al unei unităţi economice.
În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem economic complex, se disting
următoarele componente:
 sistemul decizional;
 sistemul operaţional;
 sistemul informaţional.
Sistemul decizional este format din ansamblul de specialişti care, prin metode şi tehnici specifice
prognozeaza şi planifică, decid, organizează, coordonează, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemului
operaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Sistemul operaţional reprezinta ansamblul de resurse umane, materiale şi financiare precum şi întregul
ansamblu organizatoric, tehnic şi funcţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite prin
deciziile transmise de sistemul decizional.
Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum
şi totalitatea mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea datelor necesare sistemului
decizional. El asigura legătura între sistemul decizional si sistemul operational în dublul sens:
 prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemul decizional către sistemul operaţional;
 prin înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operational către sistemul
decizional.
Sinoptic, structura unui sistem economic este redata astfel:

6
 Un sistem economic este un sistem viabil. Aceasta presupune că toate fluxurile de resurse sau
tehnologice dintr-un sistem economic au la bază desfăşurarea unor activităţi umane, implicând, pe de o parte,
o succesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altă parte, conducând la generarea de noi
informaţii şi fluxuri informaţionale.
Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilor din cadrul unui sistem economic,
folosind toate metodele şi procedeele de care dispune. Informaţiile sunt sesizate şi înregistrate în cadrul unui
sistem economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care se numesc posturi de lucru. O
secvenţă de mai multe posturi de lucru, logic înlănţuite, formează un circuit informaţional.
Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente:
 date de intrare
 timp de staţionare
 operaţii de prelucrare
 date de ieşire
Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut, frecvenţă, calitate, volum, formă,
suport) necesare desfăşurării unei anumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între două posturi de
lucru, formează un flux informaţional.
Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsă dependenţă în sensul că
circuitul informaţional reflectă traseul şi mijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de la generarea ei şi
până la arhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilor vehiculate, necesare unei anumite
activităţi.
Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară, circuitele şi fluxurile informaţionale, la
care se adaugă metodele şi tehnicile de prelucrare a informaţiilor.
Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume, acea parte a acestuia
care preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, trenasmitere, stocare şi prezentare a datelor cu ajutorul
sistemelor de calcul. Pentru a-şi îndeplinii rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic
cuprinde ansamblul tuturor resurselor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor. Aceste
resurse se grupează în următoarele categorii:
ansamblul de echipamente (Hardware) care formează baza tehnică a sistemului informatic;
sistemul de programe (Software) care cuprinde software-ul de bază (sistemul de operare în principal)
şi software-ul de aplicaţii;
baza informaţională;
ansamblul de resurse umane şi cadrul organizatoric- format din personalul de specialitate (analisti
programatori, ingineri de sistem, operatori)
Procesul de prelucrare automată a datelor în cadrul unui sistem informaţional reprezintă tocmai
procesul prin care datele sunt supuse operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare.
Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde sunt generate şi transpunerea lor pe
suporturi adecvate prelucrării automate. La acest moment se numesc date primare.
Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date primare în date finale, în urma
parcurgerii unei succesiuni de operaţii impuse de cerinţele utilizatorilor şi specificul echipamentelor de calcul
şi a tehnologiei de prelucrare.
Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de la sursele generatoare către
sistemele de prelucrare automată, cât şi a rezultatelor prelucrărilor către beneficiari.
Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea acestora pe suporturi de memorie specifice în
scopul consultării şi prelucrării ulterioare.
Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă preponderenţa utilizării reţelelor de
calculatoare ca suport hardware şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date ca support software, baza de
date fiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic.
Deschiderea largă oferită de Internet face utilizarea bazelor de date distribuite pe reţele de
calculatoare drept cea mai viabilă soluţie pentru valorificarea eficientă în procesul de management a
performanţelor remarcabile oferite de performantele PC-uri de astăzi.
7
 CAPITOLUL 2

ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL

1. Noţiuni generale
Un sistem electronic de calcul este o masina automată de prelucrare a informaţiei capabilă să execute
secvenţe complexe de operaţii cu ajuorului unui program înregistrat în memoria principală.
Un sistem electronic de calcul (S.E.C) – denumit în mod curent calculator, reuneşte din punct de
vedere fizic şi funcţional două componente de bază:
 componenta hardware;
 componenta software.
Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice, care compun calculatorul
electronic: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră
în structura fizică a calculatorului electronic care au rolul de a primii date, de a le memora, de a le prelucra şi
de a le reda într-o formă accesibilă utilizatorului. Hardware-ul este controlat de software în procesul
transformării datelor în informaţii. Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini anumite
funcţii de bază ale calculatorului:
funcţia de introducere a datelor şi programelor în sistem (funcţia de intrare);
funcţia de memorare şi regăsire a datelor;
funcţia de prelucrare a datelor, cunoscută şi sub denumirea de funcţia aritmetică şi logică;
funcţia de comandă şi control
funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor (funcţia de ieşire).
Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului",
prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul. Prin intermediul acestor programe,
utilizatorul are posibilitatea de a comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi,
primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate sau programe pot fi memorate
pentru prelucrări ulterioare.
Componentele hardware ce formează arhitectura unui sistem electronic de date sunt:
unităţile de intrare-ieşire
unitatea centrală care cuprinde:
unitatea de comandă-control;
unitatea de memorare;
unitatea aritmetico-logică
Unităţile de intrare – ieşire se mai numesc şi unităţi periferice. La calculatoarele personale, unitatea
standard de intrare este reprezentată de tastatură, iar unitatea de ieşire este monitorul.

8
Schematic, arhitectura unui sistem electronic de calcul se prezintă astfel:

UNITATEA CENTRALĂ

Funcţia / unitatea de
comandă şi control

Funcţia / unitatea Funcţia / unitatea Funcţia / unitatea

de intrare de memorare de ieşre

Legendă:
Funcţia / unitatea Date
aritmetică şi logică Comenzi

Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturor componentelor concret asamblate şi

conectate pentru a realiza un sistem de calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi
funcţionale.

2. Arhitectura unităţii centrale

Unitatea centrală este compusă din binomul format pe placa de bază reprezentat de microprocesor şi
memoria internă.
2.1. Microprocesorul
Microprocesorul reprezintă elementul de bază al unui calculator. Acesta este un set de circuite integrate
plasate într-o pastilă de siliciu.
Ca imagine, microporcesorul se prezintă astfel:
În cadrul unui procesor colecţiile de tranzistori (de ordinul
milioanelor) ce formează diferitele circuite integrate sunt grupate în
următoarele componente de bază:
unitatea de comandă – control;
unitatea artimetico – logică;
setul de registrii ai procesorului;
magistralele procesorului

Unitatea de comandă control

Unitatea de comandă control prelucrează o singură categorie de
informaţii şi anume instrucţiunile progamului care se află în curs de
execuţie. De asemenea, asigură şi schimbul de informaţii între componentele unui calculator.
Unitatea de comandă control se compune din următoarele elemente:
Contorul ordinal (numit şi controller-ul de adrese) – furnizează şi memorează adresa de memorie de
unde se va extrage următoarea instrucţiune de executat. Respectiva cerere de furnizare a adresei de
memorie circulă prin intermediul magistralei de adrese.
Registrul de instrucţiuni – are rolul de a stoca instrucţiunea aflată în curs de execuţie care tocmai a
fost extrasă din memorie

9
 Decodorul de funcţiuni – este singurul circuit capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea
de executat. Acesta este propriu fiecărui tip de procesor.
Ceasul intern – este un circuit electronic care distribuie regulat impulsuri pentru sincronizarea
diferitelor operaţiuni elementare ce se efectuează în timpul derulării unei instrucţiuni.Frecvenţele
distribuite de ceasul intern se măsoară în megaherţi.
Circuitele de comandă – permit efectuarea unei anumite acţiuni asupra unităţilor comandate după ce
s-au format diferite comenzi corespondente operaţiunilor elementare
Unitatea aritmetică şi logică
Mai este numită şi unitatea de calcul. Este capabilă să prelucreze informaţia prin calculele matematice şi
funcţiile logice pe care le execută.
Unitatea aritmetico – logică conţine două circuite specializate în procesarea datelor, şi anume:
dispozitivele de lucru – prelucrează datele sub forma operaţiilor aritmetice (de adunare, scădere,
înmulţire, împărţire) şi logice (teste, ramificări ale execuţiei în funcţie de precizarea unor condiţii de
îndeplinit şi iteraţii – un număr de reluări ale prelucrărilor.
dispozitivele de stocaj intermediar – permite înregistrarea la fiecare operaţie, a operanzilor şi a
rezultatelor intermediare.
Setul de registrii ai procesorului
Regiştrii reprezintă un set de poziţii binare în care se pot stoca informaţii în timp ce procesorul lucrează cu
ele. Principalii regiştrii sunt:
regiştrii de acumulare – în care se fac toate calculele şi se stochează rezultatele intermediare şi finale;
regiştrii de index şi de segment – care permit o adresare relativă a unei zone de memorie care ajută la
recunoaşterea drumului de parcurs prin memoria RAM a sistemului pentru a se căuta o instrucţiune ce
urmează a fi activată conform logicii programului în curs de execuţie;
registrul pointer-ului de instrucţiune – memorează poziţia pointer-ului în cadrul derulării
programului aflat în curs de execuţie;
registrii de stare – care conţin indicatori ce descriu starea microprocesorului după execuţia unei
instrucţiuni;
regiştrii de stivă – care gestionează şi manipulează informaţiile conţinute în stiva calculatorului. De
exemplu, trecerea de la un program la altul in timpul derulării acestora se face prin memorarea
informaţiilor legate de starea primului program şi trecerea la cel de-al doilea.
Magistralele procesorului
Cunoscute şi sub denumirea de magistrale de comunicaţie sau BUS-uri, acestea reprezintă trasee
informaţionale prin care circulă unidirecţional sau bidirecţional informaţii între diferite componente ale
calculatorului. Magistralele de comunicaţie, în funcţie de amplasarea lor, pot fi:
Interne – asigură schimbul de informaţii între contorul ordinal, decodorul de funcţiuni, registrii, etc. Viteza
de furnizare a informaţiilor este aceeaşi cu cea a microprocesorului;
Externe – se găsesc sub forma de trasee electrice gravate pe placa de bază. Se pot identifica mai multe
magistrale externe, şi anume:
Magistrala procesorului – permite transportul de informaţii între procesor, memoria internă şi
memoria cache.
Magistrala de intrări/ieşiri – numită şi magistrala sistem sau principală, fiind o extensie a magistralei
procesor, ce permite vehicularea informaţiilor pentru facilitarea schimburilor de date între unitatea
centrală şi perifericele instalate.
Legăturile dintre cele două tipuri de magistrale externe (magistrala procesorului şi magistrale de
intrări/ieşiri) se realizează prin intermediul circuitului cipset care reprezintă interfaţa dintre procesor şi
memoria internă. Magistrala procesorului care face legătura între cipset şi memoria internă mai este
cunoscută şi sub denumirea de magistrala de memorie.
În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale:

10
 Magistrala de comenzi – reprezentată de traseul bidirecţional prin care circulă ordine ce provin de la
microprocesor, semnale de sincronizare cu memoria internă, semnale ale ceasului intern;
Magistrala de adrese – este folosită în tranzacţiile procesorului cu memoria printr-un traseu
unidirecţional prin care circulă de fapt adresele de memorie unde vor fi localizate instrucţiunile unui
program aflat în curs de execuţie;
Magistrala de date – reprezintă un ansamblu de 15,32,54 de căi de comunicaţie paralele prin care se
transmit datele care merg sau se întorc de la microprocesor. Face practic legătura între microprocesor
şi memoria internă. Prin această magistrală circulă:
 instrucţiuni căutate în memorie
 date care provin de la o unitate internă
 date intermediare destinate să rămână în memorie
 date care pleacă spre o unitate de ieşire
Caracteristicile de bază ale magistralei procesor:
lungimea de bandă – cu cât este mai lată cu atât se pot transfera mai multi biti simultan, deci mai
multă informaţie.
viteza de circulaţie a datelor pe magistrală – cu cât este mai mare cu atât procesorul poate prelucra o
cantitate mai mare de informaţii
Parametrii microporcesorului
Parametrii de bază ai microprocesorului sunt:
1. viteza de lucru
2. capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa
3. setul de instrucţiuni pe care-l poate executa
4. articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocessor

1. Viteza de lucru - depinde de :

a. frecvenţa ceasului intern – intervalul de transmitere al impulsurilor pentru sincronizarea diferitelor
operaţiuni elementare ce au loc în microprocesor la executarea unei instrucţiuni. Frecvenţa ceasului
intern se măsoară în MHz sau GHz. La un puls se pot executa una sau mai multe instrucţiuni;
b. frecvenţa ceasului extern sau sistem – influenţează viteza microprocesorului prin intermediul unui
factor multiplicator al frecvenţei plăcii de bază. Altfel spus, viteza microprocesorului este viteza
plăcii de bază multiplicată cu un anume factor – procedeu numit overclocking. Factorii de
multiplicare pot fi: 1.5X, 2X, 2.5X, 3X, ...;
c. dimensiunea registrilor microprocesorului – cu cât dimensiunea registrilor este mai mare, cu atât
capacitatea de stocare în procesor creşte. Altfel spus, la un puls al ceasului volumul datelor transferate
este mai mare. Dimensiunile standard pentru registrii interni ai microporcesorului sunt: 8, 15, 32, 54
biţi;
d. lărgimea de bandă a magistralelor de comunicaţie – cu cât este mai mare cu atât fluxul biţilor
vehiculaţi între procesor şi memorie este mai mare;
e. Timpul şi capacitatea de calcul a coprocesorului matematic – cat de repede se fac aceste calcule
matematice în aşa fel încât rezultatele să fie corecte, respectiv câte calcule se pot face simultan fără a
denatura rezultatul;
f. Existenţa memorie cache şi mărimea acesteia – are o importanţă deosebită, deoarece are o influenţă
pozitivă asupra vitezei de prelucrare a datelor în sensul micşorării timpilor de aşteptare ai
procesorului la preluarea din memoria internă a informaţiilor solicitate. Există cache-ul primar si
cache-ul secundar;
g. Tehnologia de miniaturizare a tranzistorilor – Microprocesorul este traversat de un curent electric cu
un voltaj redus, ce reflectă de fapt un schimb de sarcină electrică între mulţimea de tranzistori (de
ordinul milioanelor) existenţi într-un microprocesor. Conform legilor fizicii, se generează o căldură.
Atunci când temperatura creşte comportamentul procesorului se schimbă, iar materialul

11
 semiconductor din care este formată pastila de siliciu, nu mai conduce sistemul electric, blocând-se
activitatea microprocesorului;
h. Sistemul de operare şi aplicaţiile informatice utilizate – şi partea de soft are o influenţă asupra vitezei
microprocesorului. Este bine ca atunci când sistemul hardware este pe 32 biţi să se folosească şi un
sistem de operare creat tot pe 32 biţi. Pe piaţă există şi sisteme hardware pe 54 biţi.
2. Capacitatea de adresare a memoriei interne – un procesor nu poate accesa o cantitate infinită de
memorie, ci numai cantitatea maximă impusă de procesul său constructiv. Cantitatea maximă de
memorie ce poate fi accesată de un microprocesor este numită memorie maximă adresabilă.
3. Setul de instrucţiuni pe care microprocesorul îl poate executa – există 2 tipuri de arhitecturi, şi
anume:
 arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computing) – ce implementează într-un cip, şi
anume în decodorul de funcţiuni al unităţii de comandă control, un număr mare de instrucţiuni-
procesor de bază (aproximativ 400) capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de program aflat
în execuţie.
 arhitectura RISC (Reduced Instruction Set Computing) – ce implementează un set redus de
instrucţiuni capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de program aflat în execuţie. Pentru că
numărul de instrucţiuni este mai mic microprocesorul va rula mai repede, deoarece pentru a
rezolva o sarcină acesta se foloseşte de un număr mai mic de instrucţiuni pe care le combină mult
mai repede.
4. Articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor – presupune existenţa şi conlucrarea
mai multor procesoare în aceeaşi unitate centrală. Aceasta este îndeosebi întâlnită la servere WEB şi
pe staţiile de lucru pentru aplicaţii 3D sau CAD.

3. Memoria internă
3.1 Noţiuni generale
Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata prelucrării atât programele care se
execută cât şi datele de care acestea au nevoie. Microprocesorul care este componenta activă ce realizează
efectiv prelucrarea datelor iniţiază un permanent schimb de informaţii cu memoria internă. El preia succesiv
instrucţiunile de program, solicită şi datele aferente, iar rezultatele se depun tot în memoria internă de unde
sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice.
Atât datele, cât şi instrucţiunile ce compun programele sunt alcătuite din punctul de vedere extern al
utilizatorului din litere, cifre si caractere speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator ele
trebuie convertite în cod binar. Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru reprezentarea
informaţiilor şi anume cifrele 1 şi 0. O cifră binară care poate avea numai două valori 1 sau 0 se numeşte
BIT, prescurtarea de la binary digit.
Pentru a codifica oricare din cifrele de la 0 la 9 cu care operează sistemul de numeraţie zecimal ar fi
de ajuns 4 cifre binare. Dar pentru că trebuie codificate deopotrivă şi literele alfabetului şi caracterele
speciale, operatorii aritmetici, parantezele, virgula, punctul etc. s-a convenit să se folosească un şir de 8
poziţii binare.
Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ul cu „B”. Nevoia de standardizare a
impus pe plan mondial un sistem de codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţi
denumit ASCII - American Standard Code for Information Interchange.
S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelor electronice care puteau menţine
numai două stări stabile, stări care au fost asociate valorilor 1 şi respectiv 0. Matematica prin Charles Boole
şi cunoscuta sa algebră booleană a constituit suportul logic al calcululelor cu numere binare.
Tehnologia de realizare a memoriilor interne pentru stocarea informaţiilor binare a evoluat de la
primele circuite basculante bistabile CBB realizate cu tuburi electronice la memorii cu toruri de ferită şi
acum la circuite integrate sofisticate CMOS – Complementary Metal on Siliciu.
Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii de stocare şi a vitezei de lucru a circuitelor
de memorie. Capacitatea de memorare foloseşte următoarele unităţi de măsură:
12
 1 Kilobyte = 1024 bytes (210 bytes)
1 Megabyte = 1024 Kb (210 kilobytes) = 220 bytes
1 Gigabyte = 1024 Mb (210 megabytes) = 230 bytes
1 Terabyte = 1024 Gb (210 gigabytes) = 240 bytes
1 Pentabyte = 1024 Tb (210 terabytes) = 250 bytes
1 Exabyte = 1024 Pb (210 petabytes) = 250 bytes
1 Zettabyte = 1024 Eb (210 exabytes) = 270 bytes
1 Yottabyte = 1024 Zb (210 zettabytes) = 280 bytes
Pentru a manipula cu mai multă operativitate numerele mari şi codurile instrucţiunilor complexe de program,
s-a introdus termenul de cuvânt de memorie – word, cu variantele: semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt
– double word.
Primele PC-uri au fost proiectate pentru a lucra cu cuvinte de 8 biţi, apoi s-a trecut la cuvântul de 15 biţi, apoi
s-au generalizat tehnologiile pe 32 de biţi şi pe 54 de biţi.
Extinderile multimedia (MMX – Multimedia Extensions) utilizate de microprocesoarele Intel şi AMD au
introdus suplimentar patru tipuri de date ce se prelucrează pe 54 de biţi:
 byte împachetat prelucrat în grupuri de câte opt;
 cuvânt împachetat ce se prelucrează în grupuri de câte patru;
 dublu cuvânt împachetat a cărui prelucrare se realizează în grupuri de câte două;
 cuvânt quadruplu.
Principial memoria internă o putem privi ca o succesiune adiacentă de celule de memorie, fiecare celulă
având proprietatea de a memora un byte. Fiecare celulă are o adresă unică care este un număr natural
începând cu zero. Adresele de memorie servesc pentru identificarea directă şi rapidă a oricărei celule şi
implicit a oricărei instrucţiuni sau operand prezent în memorie. Unii autori mai folosesc şi termenul de
locaţie de memorie în loc de celulă de memorie.
Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următorii parametrii:
 capacitatea – reprezintă numărul maxim de bytes pe care îi poate stoca memoria la un moment dat;
capacitatea se exprimă în multiplii de bytes: KB, MB, GB, TB;
 timpul de acces – reprezintă intervalul de timp dintre solicitarea unei date/informaţii din memorie şi
obţinerea ei:
Δt = t2 - t1 unde
Δt – timpul de acces
t1 – momentul solicitării unei date/informaţii din memorie
t2 – momentul obţinerii datei/informaţiei solicitate
 rata de transfer reprezintă numărul de bytes ce se transferă în/din memorie într-o unitate de timp;
 modularitatea reprezintă posibilitatea divizării memoriei în module de memorie cu o anumită
capacitate, cu posibilitatea extinderii în funcţie de configuraţie.
Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragerea informaţiilor din memorie se numeşte citire,
ambele operaţii efectuându-se sub supravegherea UCP.
Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prin specificarea adresei într-un registru de adrese.
După localizarea adresei în memorie, dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrul de date
se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire datele conţinute la adresa specificată sunt aduse în
registrul de date. Intervalul de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclu de memorie (a nu se
confunda cu timpul de acces) pe parcursul căruia conţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat.
Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie să indeplinească anumite cerinţe ca :
13
 să aibă două stări stabile în vederea memorării datelor binare;
volum şi timp de acces cât mai redus;
preţul pe megabyte cât mai scăzut;
realizare modulară cu posibilităţi de extindere.
Aceste dispozitive se construiesc din circuite semiconductoare integrate numite circuite basculante
bistabile. Ele sunt plasate pe o pastilă de siliciu, care asigură o mare densitate pe unitatea de volum.
Din punct de vedere funcţional, deci al rolulului pe care-l îndeplineşe în funcţionarea sistemului, memoria
internă se divide în următoarele categorii:
memoria RAM:
memoria ROM;
memoria Cache;
memoria CMOS;
memoria video.
Memoria RAM
Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module (cipuri) de diverse capacităţi. Este o
memorie volatilă de mare capacitate în care utilizatorul, de fapt programele acestuia, au dreptul de a scrie şi
ulterior de a citi date. Ea este memoria de lucru curentă. Dacă dorim să păstrăm datele din această memorie
pentru a le utiliza şi după închiderea calculatorului, ele trebuie salvate, adică memorate pe un suport de
memorie externă, hard disc sau floppy disc, de exemplu.
Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:
DRAM (Dynamic Random Access Memory);
SRAM (Static Random Access Memory).
Memoria DRAM este o memorie al cărei conţinut se pierde dacă prin semnalele de comandă nu se specifică
reîncărcarea celulelor cu un anumit conţinut. Această operaţie se numeşte „reîmprospătarea memoriei”
(refreshing memory). Reîmprospătarea memoriei constă în recitirea la intervale prestabilite a datelor din
memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip de 8 MB necesită reîmprospătarea
conţinutului la fiecare 32 de milisecunde.
Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelor binare fără prezenţa impulsurilor de
reîmprospătare. Pentru a face dintr-o memorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutator
pentru a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor (circuite flip- flop).
Memoria CMOS
Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un circuit de alimentare separat de la un
acumulator cu litiu. Datorită acestuia informaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte
calculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă, nevolatilă. Avantajul
său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea
unui mic program al sistemului de operare numit SETUP. În memoria CMOS se introduc o serie de
parametrii şi informaţii de control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale
echipamentelor din configuraţie etc. Utilizatorii începători e bine să nu umble în Setup.
Memoria ROM
Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia diverselor aplicaţii în curs de execuţie,
calculatoarele personale dispun de circuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea
sistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste programe speciale sunt păstrate într-o
memorie nedistructibilă numită memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt
14
destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu
grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în partea de hardware
a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca
software, care ar avea doar avantajul flexibilităţii.
Iniţial cipurile ROM au fost realizate ca memorii capacitive (CROS - Capacitive Read Only Storage) şi
inductive, cu transformatoare (TROS). In prezent se folosesc circuite semiconductoare integrate ce au permis
o mai mare flexibilitate în fixarea conţinutului, chiar eventuale ştergeri şi modificări ale conţinutului prin
tehnici de laborator.
Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează :
PROM (Programmable ROM - memorii ROM programabile) sunt memorii al căror conţinut nu este fixat din
construcţie; conţinutul poate fi înscris după dorinţa utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu se mai poate
modifica sau şterge;
EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fi şterse, dar numai prin procedee speciale utilizând
un generator de radiaţii ultraviolete;
EEPROM (Electrically EPROM) sunt memorii EPROM care nu necesită surse de radiaţii ultraviolete, ci
doar un curent de voltaj înalt pentru ştergerea conţinutului; spre deosebire de EPROM, ele nu trebuie scoase
din soclurile în care sunt montate pe placa de bază. Dacă EPROM trebuia ştearsă integral pentru a se
reînscrie, EEPROM execută operaţia de ştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent.
Flash ROM sunt actualele EEPROM dar care folosesc voltajul normal pentru ştergerea şi reînscrierea
conţinutului (5V sau 3,3V). Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate realiza pentru unul sau mai multe
blocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru modificarea anumitor blocuri să fie solicitat un voltaj
mai mare- cum este cazul blocului de boot ce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor,
bloc ce poate fi modificat numai printr-un voltaj superior.
Exsută şi celule de memorie bazate pe joncţiuni tunel magnetice dispuse pe un substrat de siliciu (MTJ –
Magnetic Tunneling Join) pentru realizarea de memorii magnetice MRAM(Magnetic RAM), a căror viteză
de citire/scriere este de aproximativ 10 ns. Spre deosebire de DRAM şi SRAM care folosesc celule electrice,
MRAM utilizează celule magnetice ce nu-şi pierd conţinutul odată cu întreruperea alimentării. Ca
performanţe, MRAM este la fel de rapidă ca SRAM şi de şase ori mai rapidă decât DRAM.
O altă noutate aparţine corporaţiilor Toshiba şi Infineon Technology care au lansat module de memorie
FeRAM iniţial cu o capacitate de 32 MB/modul, tehnologia de elaborare bazându-se pe construirea celulelor
de memorie din materiale feroelectrice. Asemănător memoriilor MRAM, memoriile FeRAM au un conţinut
nevolatil care combina înalta densitate a memoriilor DRAM actuale, cu performanţele memoriilor SRAM.
ROM – BIOS
Cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-ului şi furnizează servicii
esenţiale pentru programele de aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria ROM, constituind
sistemul de intrare/ieşire de bază BIOS (Basic Input Output System).
ROM – BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementele hardware ale PC-ului. Scopul principal îl
constituie încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în
momentul pornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-disc-ul, CD-ROM-ul sau portul de
reţea).
De cele mai multe ori, programele conţinute în ROM-BIOS sunt transferate pentru execuţie în DRAM care
este mai rapidă prin tehnica ROM-shadowing.
Cele mai noi tipuri de BIOS încorporează facilităţi de determinare a configuraţiei interne şi de alocare a
resurselor prin intermediul standardului PnP (Plug and Play- conectare şi folosire).
Dacă cipurile ROM–BIOS sunt de tip Flash ROM, acestea pot fi inscripţionate prin înlocuirea vechiului
conţinut; în caz contrar, se schimbă cipurile de BIOS de pe placa de bază.
Memoria cache
Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de
DRAM. Un circuit special denumit controller de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau

15
instrucţiunilepe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un algoritm statistic de
anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-
ului, constituind un eşec cache.
Un factor major ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât
cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date tranferată este mai mare.
Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurile SRAM mai rapide majorând costul
întregului sistem.
Configuraţia logică a memoriei cache se referă la modul în care este aranjată memoria în cache şi la
modul în care este adresată, ceea ce reprezintă de fapt modalitatea prin care microprocesorul stabileşte dacă
informaţia solicitată la un moment dat este sau nu disponibilă în cache.
Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Un cache intern (cache L1), numit
cache primar, este construit în circuitul microprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache
secundar, foloseşte un controller extern şi cipuri de memorie externă.
Memoria video
Afişarea pe monitor a devenit o sarcină din ce în ce mai complexă odată cu trecerea de la monitoarele alb-
negru la monitoarele color, de la simpla afişare de text la afişarea imaginilor în mişcare.
Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată
incluzând acum următoarele elemente:
BIOS-ul video;
Procesorul video;
RAM-ul video;
Drivere.
Fără a intra în amănunte constructive reţinem faptul că zona de memorie RAM alocată special lucrului cu
monitorul, valabil la primele PC-uri, este acum plasată direct pe placa grafică sub denumirea de RAM-video.
Formate fizice ale memorie RAM
Un cip de memorie apare ca un strat de siliciu mai mic, de câţiva milimetri. Pentru a fi uşor de
manevrat, cipurile de memorie sunt închise ermetic într-o capsulă care asigură protecţia siliciului. Cipurile
sunt lipite unul lângă altul pe modulele de memorie, ocupând astfel o suprafaţă mai compactă de câţiva
centimetri. Modulele de memorie astfel constituite, apar sub forma unor circuite integrate cu conectori
externi, pentru a fi introduse în soclurile disponibile pe placa de bază.
Cipurile disponibile pe piaţă sunt construite în diverse formate fizice. Primele cipuri numite SIP, DIP, erau
sudate pe placă, deci fixe. Următoarea generaţie de cipuri RAM cunoscutele SIMM-uri şi DIMM-uri, au fost
realizate în aşa fel încât să poată fi scoase din soclu şi înlocuite.
Cipul de tip SIMM (Single In line Memory Module) leagă contactele de pe ambele părţi ale modulului şi
furnizează un singur semnal, în timp ce un cip DIMM (Dual In line Memory Module) preia semnale separat
de pe fiecare parte a modulului.
Primele SIMM-uri cu 30 de pini permiteau o stocare de nouă biţi pentru fiecare byte (un bit extern pentru
verificarea parităţii). Pentru magistrale mari de date a fost proiectat SIMM-ul cu 72 pini care încorporează
patru bancuri de memorie pe acelaşi modul; SIMM-urile cu 72 pini au conectorii plasaţi pe ambele părţi ale
modulului de memorie.
Odată cu apariţia microprocesoarelor PENTIUM şi AMD, SIMM-urile cu 72 pini şi-au pierdut din utilitate
deoarece pentru magistralele de date pe 54 biţi, erau necesare două SIMM-uri de 72 pini la un bank de
memorie.
Pentru a asigura extinderea la 54 biţi, s-au dezvoltat module cu mai multe conexiuni, DIMM-uri, pentru a
permite o adresare mai largă. Modelele rezultate au 158 de conexiuni, poziţionate pe cele două părţi ale
cipului de memorie, cele două linii de conectori fiind independente.

16
DIMM-urile sunt sub forma modulelor de 128 MB, 255 MB, 512 MB etc pe modul.
SIMM-urile de 72 pini sunt convenabile pentru desktop-uri, dar sunt prea mari pentru laptop-uri; producătorii
de PC-uri miniaturizate au transformat SIMM-urile de 72 pini astfel că în locul conectării pinilor de pe cele
două părţi ale modulului au introdus spaţii pe fiecare parte, pentru a avea două semnale separate. Astfel,
lungimea modulului s-a redus la jumătate, rezultatul fiind module SODIMM (Small Outline Dual In line
Memory Module) numit astfel datorită dimensiunilor reduse ale modulului şi celor două linii de conectori
independenţi de pe fiecare parte a modulului. Un SODIMM cu 72 pini este echivalent cu un SIMM de 72
pini cu conectori pe ambele părţi ale modulului, asemănător DIMM-urilor.
Formate logice ale memoriei RAM
Pentru a mări performanţele memoriei, proiectanţii au dezvoltat o serie de tehnologii care să depăşească
aceste limite, orientându-se asupra modului în care sunt procesate datele intern – moduri ce constitue
formatele logice ale memoriilor interne.
Cipurile SDRAM au un timp de acces de 10 ns, fiind utilizabile pentru magistrale de memorie de 100 Mhz.
Cipurile au anumite limite care reduc frecvenţa la aproape 55 Mhz; SDRAM-urile nu au operat la frecvenţe
mai mari de 100 Mhz deoarece sloturile SIMM-urilor erau nesigure la frecvenţe mai înalte.
Memoriile DDR (Double Data Rate) sunt realizate într-o tehnologie SDRAM cu posibilitatea dublării
frecvenţei de la 100 la 200 Mhz.
Memoriile EDRAM (Enhanced DRAM) fac DRAM-urile companiei Ramtron mai rapide prin adăugarea
unor blocuri mici de memorie cache statică pe fiecare cip. Cache-ul operează la viteză înaltă (în mod obişnuit
15 ns), astfel încât poate să acopere cererile de date ale microprocesorului fără a adăuga stări de aşteptare
generate de operaţia de reîmprospătare.
Memoria CDRAM (Cached DRAM) realizată de Mitsubishi adaugă o memorie cache pe fiecare cip utilizând
un model de tip asociativ pe set; cipul iniţial de 4 MB avea încorporată o memorie cache de 2 K şi folosea
două buffere de câte un cuvânt (15 biţi) pentru transferul dintre cache şi circuitele externe. Spre deosebire de
EDRAM, CDRAM permite atât cache-ului cât şi DRAM-ului principal să opereze independent una de
cealaltă. Cache-ul este suficient de rapid pentru a transfera date în mod burst la o frecvenţă de 100 Mhz.
Modelul RDRAM (Rambus DRAM) al firmei cu acelaşi nume foloseşte un cache RAM static de 2048 K
cuplat la DRAM printr-o magistrală foarte largă, ce permite transferul unei pagini de memorie în cache într-
un singur ciclu. Cache-ul este destul de rapid, furnizând datele la un timp de acces de 10 ns. Rata de transfer
poate ajunge la 800 Mb/sec dublu faţă de SDRAM. Modelul Rambus cere o modificare radicală a plăcii de
bază pe care se instalează, soclurile purtând denumirea de RIMM (Rambus In line Memory Module).
Deocamdată sunt utile pentru sisteme care includ integrare video.
Capacităţile sunt de 128 MB şi 255 MB, 512MB/modul, dar şi de 1 G, 2 G şi 3 G.
În locul unui bloc de memorie în care fiecare celulă este adresată de numărul liniei şi coloanei, memoria
MDRAM (Multibank DRAM) produsă de MoSys Incorporated desparte informaţia stocată într-un număr de
bank-uri de memorie separate.

4. ECHIPAMENTE PERIFERICE. SUPORTURI DE DATE

4.1. Funcţii, clasificare, rol
Echipamentele periferice mediază schimbul de date şi informaţii dintre unitatea centrală şi mediul extern.
Principalele funcţii ale acestora se referă la următoarele:
♦ introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria internă;
♦ redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului;
♦ oferirea de posibilităţi utilizatorului pentru a putea supraveghea şi interveni în timpul unei sesiuni de lucru
în scopul asigurării unei funcţionări corecte a sistemului.
Clasificarea echipamentelor periferice are în vedere funcţiile îndeplinite de acestea în sistemul de calcul şi
rolul lor în dialogul utilizator-calculator. Din punctul de vedere al primului criteriu deosebim:
♦ echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor (text, imagini, animaţie etc.),
programelor şi a comenzilor în sistem;
17
♦ echipamente periferice de ieşire ce asigură redarea rezultatelor sau înlesnesc dialogul om-calculator într-un
format direct accesibil factorului uman;
♦ echipamente periferice de intrare/ieşire care dispun de suporturi de mare capacitate în vederea stocării
datelor şi programelor. Aceste echipamente asigură introducerea datelor şi programelor stocate în memoria
internă şi redarea rezultatelor în vederea unor utilizări viitoare. Acesta este şi motivul pentru care ele se mai
numesc şi echipamente periferice de stocaj.
În ceea ce priveşte rolul echipamentelor periferice în dialogul om-calculator întâlnim următoarea clasificare a
acestora:
♦ echipamente periferice de comunicare utilizator-calculator care lucrează cu date şi informaţii direct
accesibile omului (texte, imagini, numere, sunete etc.): terminal, mouse, creion optic, imprimantă etc.;
♦ echipamente periferice de stocaj care lucrează cu date şi informaţii în formate de reprezentare care au la
bază cifrele binare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.;
♦ echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor.

4.2. Suporturi de date. Categorii, utilizare, reutilizare

Suporturile de date sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stocarea datelor şi programelor şi
pentru redarea rezultatelor. Acestea sunt foarte diverse, fiind specifice echipamentelor periferice care le
folosesc ca suport. Ele se clasifică în mai multe categorii din punct de vedere: • al materialului folosit pentru
fabricarea lor; • al posibilităţii de reutilizare; • al posibilităţii de adresare; • al utilizării în sistemele de calcul.
Dacă se are în vedere materialul folosit pentru fabricarea suporturilor tehnice deosebim următoarele
categorii de suporturi:
♦ suporturi din hârtie (hârtia de imprimantă, documente completate cu cerneală magnetică, documente cu
caractere stilizate etc.);
♦ suporturi magnetice (banda magnetică, discul magnetic, tamburul magnetic etc.);
♦ suporturi optice (CD-ROM, DVD);
♦ suporturi magneto-optice.
Din punct de vedere al posibilităţii de reutilizare se întâlnesc suporturi nereutilizabile care se pot înregistra o
singură dată (suporturi de hârtie, microfilme, CD-ROM) şi suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv
pentru mai multe înregistrări (suporturi magnetice).
Dacă ne referim la posibilităţile de adresare a înregistrărilor distingem suporturi adresabile (la care
accesarea informaţiei se face direct, pe baza unor adrese – discul magnetic) şi neadresabile (la care accesarea
informaţiei se face prin parcurgerea secvenţială a înregistrărilor şi verificarea conţinutului – banda
magnetică).
În ceea ce priveşte modul de utilizare a suporturilor tehnice în sistemele de calcul avem în vedere suporturi
de intrare (care sunt numai citite – documente completate cu cerneală magnetică, CD-ROM etc.), suporturi
de ieşire (care sunt numai scrise – hârtia de imprimantă etc.) şi suporturi de intrare/ieşire (banda magnetică,
discul magnetic, CD-ul inscriptibil, CD-ul reinscriptibil ş.a.).

4.3. Echipamente periferice de intrare

Echipamentele periferice de intrare sunt folosite pentru introducerea datelor şi programelor în calculator, cele
mai utilizate fiind tastatura şi mouse-ul.
Tastatura reprezintă dispozitivul care se foloseşte pentru introducerea datelor şi comenzilor în sistem.
Fiecare caracter, alfabetic, numeri, special, se generează prin apăsarea unei taste. Tastatura poate fi împărţită
în patru zone, după cum urmează: • taste alfanumerice şi taste de comandă şi control; • taste funcţionale; •
taste de poziţionare şi editare; • taste numerice reduse.
Mouse-ul este un echipament nelipsit în modul grafic, prin intermediul acestuia putându- se selecta rapid
opţiunile unor meniuri sau obiecte de pe ecran (texte, grafice, imagini) în vederea executării unor operaţii.
Din punct de vedere fizic, acesta este format din carcasă, bilă de cauciuc care semnalează sistemului
mişcările făcute, butoane pentru selecţii, cablu de conectare la calculator şi conector de interfaţă pentru

18
ataşarea mouse-ului la sistem. Există şi variante de mouse care nu folosesc bila de cauciuc sau în care cablul
de legătură lipseşte, transmiterea impulsurilor realizându-se prin intermediul razelor infraroşii.
Operaţiile realizate cu ajutorul mouse-ului sunt următoarele:
♦ indicarea prin care cursorul este poziţionat pe ecran pe un anumit obiect;
♦ punctarea (clic) care se utilizează pentru selectarea unui obiect, aceasta realizându- se în urma poziţionării
cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv prin apăsarea scurtă a butonului;
♦ dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori butonul mouse-ului, declanşându- se o anumită acţiune;
♦ trasarea care se realizează analog cu punctarea, diferenţa constând în faptul că după apăsarea butonului
mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat. Această operaţie se foloseşte în vederea mutării sau copierii
obiectelor.
Joystick-ul este format dintr-o manetă cu patru posibilităţi de mişcare (înainte, înapoi, stânga, dreapta). Este
folosit, de regulă, la jocuri, dar şi în diferite sisteme de instruire sau pentru aplicaţii de simulare.
Trackball-ul este un mouse în poziţie inversă, deplasarea cursorului realizându-se prin mişcarea bilei de
cauciuc cu degetul. Acest echipament este utilizat la calculatoarele portabile (laptop sau notebook).
Touchpad-ul are dimensiuni mici, fiind uşor de utilizat. Tableta activă posedă un dispozitiv care sesizează
atingerea şi interpretează mişcările degetului sau ale unui obiect ascuţit astfel că pe ecran cursorul se
deplasează în mod corespunzător.
Creionul optic permite desenarea pe ecran prin simpla apăsare a acestui dispozitiv.
Ecranul tactil permite introducerea comenzilor prin apăsarea cu degetul sau cu un creion special pe ecran,
având ca domeniu de aplicare echipamentele şi terminalele publice din aeroporturi, gări, bănci etc.

4.4. Echipamente periferice de ieşire

4.4.1. Monitorul
Monitorul reprezintă un echipament de ieşire pe care se afişează rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru
utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. În afara suprafeţei de afişare, acesta mai cuprinde şi
circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Este legat la placa video sau la placa grafică care prelucrează
semnalele primite de la procesor pentru a le transforma în imagini grafice.
Legătura dintre magistrală şi monitor se realizează prin intermediul plăcii adaptoare, care conţine controllerul
video (controlează şi reglează imaginea de pe ecran) şi memoria de regenerare a imaginii care conţine codul
imaginii afişate pe ecran.
Parametrii care definesc performanţele monitoarelor se referă la:
♦ diagonală;
♦ intensitatea radiaţiilor;
♦ rezoluţia (se exprimă prin numărul de puncte distincte – pixeli – afişabile pe suprafaţa ecranului. Cu
cât numărul acestora este mai mare cu atât imaginile au mai multe detalii, sunt mai clare iar rezoluţia
este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma produsului dintre numărul de puncte de pe o
linie şi numărul de linii. Rezoluţia este determinată atât de distanţa dintre două puncte de pe ecran –
definiţia ecranului –, cât şi de numărul de culori;
♦ numărul de culori;
♦ capacitatea de afişare;
♦ numărul dimensiunilor în care se afişează;
♦ tipul plăcii video;
♦ rata de împrospătare a imaginii (reprezintă numărul de imagini afişate pe secundă.
Frecvenţa afişării (baleiajul vertical este controlată de un dispozitiv care are rolul de a transforma
datele stocate în memoria video într-un semnal analogic afişat pe monitor).
4.4.2. Imprimanta
Acest echipament este opţional, permite tipărirea pe hârtie a rezultatelor prelucrării şi prezintă următoarele
componente: blocul de imprimare, sistemul de avans al hârtiei, sistemul logic de comandă şi interfaţa. O
imprimantă poate tipări diverse tipuri de caractere care poartă denumirea de fonturi.

19
După spaţiul rezervat fiecărui caracter deosebim fonturi cu lăţime fixă şi fonturi proporţionale.
Cele din prima categorie rezervă fiecărui caracter acelaşi spaţiu, în timp ce fonturile proporţionale alocă un
spaţiu diferit în funcţie de caracterul de realizat. Caracterele din diferitele fonturi pot fi afişate sau tipărite
având anumite atribute (îngroşat – bold, înclinat– italic, subliniat – underline etc.) care definesc stilul de
tipărire.
Parametrii care caracterizează performanţele imprimantelor se referă la:
♦ rezoluţie (determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de puncte afişate pe inch – dpi);
♦ viteza de tipărire care se măsoară în caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi în linii pe minut sau
în pagini pe minut (ppm) la cele rapide;
♦ dimensiunea maximă a hârtiei [descrie formatul maxim acceptat pentru suportul de tipărire – A4 (210 x
297 mm), A3 (420 x 297 mm) etc.];
♦ memoria proprie care desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată imprimantei. Pentru a nu se
bloca fluxul datelor de tipărit se utilizează RAM-ul imprimantei care va stoca datele până în momentul
tipăririi;
♦ limbajul de control care se referă la setul de comenzi folosit pentru controlul imprimantei;
♦ capacitatea de emulare care exprimă capacitatea unei imprimante de a folosi limbajul de control al altei
imprimante;
♦ numărul de fonturi ce are în vedere posibilitatea tipăririi unor caractere specifice diverselor limbi.
În funcţie de modul în care se efectuează tipărirea se disting imprimante orientate pe caracter (memorează
şi tipăresc câte un caracter la fiecare ciclu de funcţionare, caracterele ce urmează a fi tipărite fiind obţinute
prin selectare sau generare matriceală), pe linie (la fiecare ciclu de funcţionare se imprimă simultan o linie
întreagă, suportul caracterelor fiind sub formă de tambur, lanţ, tren sau bandă) sau pe pagină (se bazează pe
metode de imprimare fără impact – electrofotografice şi electrostatice).
O altă clasificare a imprimantelor se face în funcţie de tehnicile de tipărire utilizate, deosebindu-se
imprimante mecanice, matriceale, termice, cu jet de cerneală şi laser.
 Imprimantele mecanice utilizează un set de caractere dispus pe un suport metalic de unde se face
selectarea caracterului dorit, transferul pe hârtie al acestuia realizându-se prin intermediul unei benzi
tuşate dispuse între hârtie şi caracterul selectat. Deşi calitatea imprimării este bună, viteza de lucru
este redusă (15-50 cps), aceste imprimante încadrându-se în categoria celor orientate pe caracter.
 Imprimantele matriceale (cu ace) lucrează pe principiul generării caracterelor care se realizează cu
ajutorul celor 9, 18 sau 24 de ace ale capului mobil ce constituie o matrice, configuraţia de apăsare a
acestora, combinată cu mişcarea stânga-dreapta determinând banda tuşată să înscrie câte un caracter
pe hârtia din spate. Viteza de lucru este cuprinsă între 100-500 cps, calitatea imprimării depinzând
foarte mult de aceasta în sensul că o viteză de lucru mai scăzută asigură o mai bună calitate a tipăririi.
Sunt des utilizate în domeniul economic datorită raportului preţ/performanţe foarte bun, însă sunt
lente şi fac mult zgomot.
 Imprimantele termice asigură imprimarea fără impact prin impresionarea unei hârtii speciale cu
ajutorul unor elemente rezistive care provoacă încălzirea. Sunt silenţioase, pot lucra cu mai multe
fonturi şi în mediul grafic cu o rezoluţie bună, ating viteze de până la 250 cps, prezentând însă
dezavantajul folosirii hârtiei speciale întrucât aceasta este relativ scumpă.
 Imprimantele cu jet de cerneală pot fi cu jet continuu, intermitent sau cu picături comandate. În
vederea generării caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electrostatică pe verticală a
picăturilor de cerneală, caracterul fiind generat coloană de coloană. Tipărirea se poate face şi în
culori, au un preţ scăzut, nu fac zgomot şi asigură o bună calitate a imprimării (rezoluţia se apropie de
cea a imprimantelor laser). Dezavantajul acestor echipamente se referă la raportul cost
consumabile/număr de pagini tipărite.
 Imprimantele laser sunt cele mai răspândite datorită faptului că sunt fiabile şi asigură o foarte bună
calitate a imprimării, acestea încadrându-se în categoria imprimantelor orientate pe pagină. Imaginea
paginii de imprimat se obţine cu ajutorul unei raze laser, prin intermediul unei memorii de generare a
caracterelor, iar imprimare se face printr-un tambur de fotocopiere. Se mai numesc şi imprimante

20
 optice sau xerografice, au o rezoluţie ridicată ce determină o calitate foarte bună a tipăririi, viteza de
lucru este mare, iar raportul cost consumabile/număr de pagini tipărite este foarte bun.
4.4.3. Echipamente de citire a codurilor de tip bară
Acestea se folosesc, în general, pentru citirea etichetelor produselor comercializate, soluţia fiind utilizată în
mod curent în marile magazine, dar şi în domeniul industrial, bancar etc. Fiecare produs este identificat
printr-un cod de 13 caractere, astfel: • 1 caracter pentru ţara de origine; • 5 caractere pentru producător; • 5
caractere pentru produs; • 1 caracter pentru control. Citirea codului se realizează cu ajutorul unui scanner de
dimensiuni reduse. Lumina emisă de dispozitivul de citire este absorbită de benzile de culoare închisă şi este
reflectată de spaţiile dintre ele către modulul de citire care interpretează succesiunea de variaţii ale
luminozităţii şi o transformă în variaţii ale unui semnal electric. Acest tip de echipamente periferice se poate
prezenta sub diverse forme, şi anume:
♦ creioane optice care folosesc lumina obişnuită ori raze infraroşii, citirea făcânduse prin deplasarea
perpendiculară a acestora, cu o viteză constantă, de-a lungul codului;
♦ cititoare de legitimaţii sau carduri la care dispozitivul de citire este fix, iar legitimaţiile sunt deplasate
printr-o fantă prin faţa mecanismului de citire, ce conţine o sursă de lumină şi o celulă fotodetectoare;
♦ sisteme fixe de citire a codurilor de tip bară la care citirea presupune simpla deplasare a etichetei care
conţine codul prin faţa mecanismului de citire care este fix.
4.4.4. Scanner-ul
Acesta este opus imprimantei în sensul că preia textele şi imaginile şi le introduce sub formă digitală în
memoria calculatorului unde pot fi prelucrate, salvate, tipărite etc. Imaginea sau textul se preia sub forma
unui număr de puncte, procedeul purtând denumirea de digitizare. Memorată iniţial în format grafic,
imaginea scanată poate fi prelucrată ulterior cu un procesor de texte cu ajutorul unui software specializat
(OCR – Optical Character Recognition). Diferenţa între diversele tipuri de scannere este dată de modul în
care se deplasează senzorii în raport cu imaginea scanată, aproape toate tipurile impunând deplasarea
mecanică a acestora peste imagine. Potrivit acestui aspect deosebim următoarele tipuri de scannere:
♦ scannerele cu tambur la care hârtia cu imaginea originală este deplasată prin faţa unor senzori imobili, fiind
înfăşurată pe un tambur. Deşi au dimensiuni reduse şi preţuri accesibile, din cauza tamburului nu pot scana
imagini decât pe suport subţire şi flexibil;
♦ scannerele plane deplasează senzorii în locul imaginii folosind în acest scop un mecanism automat, numele
echipamentului provenind de la suprafaţa plană de sticlă pe care se aşează materialul de scanat. Sunt cele mai
comune tipuri de scannere, sunt precise, pot scana documente de mărimi diferite şi chiar mici obiecte
tridimensionale, dar sunt şi cele mai scumpe dintre tipurile uzuale;
♦ scannerele manuale utilizează forţa umană în scopul deplasării senzorilor peste imagine. Datorită acestui
fapt sunt cele mai ieftine întrucât nu conţin mecanisme precise de scanare, sunt compacte şi uşor de
transportat;
♦ scannerele video reprezintă echivalentul unui copiator, pentru captarea imaginii folosindu-se o cameră
video. Pot scana negative şi filme transparente, foi de hârtie şi obiecte tridimensionale, dar calitatea este
slabă;
♦ scannerele pentru diapozitive constituie o implementare specială a scannerelor plane sau a tehnologiei
video, fiind optimizate pentru scanări de rezoluţie ridicată.
Caracteristicile principale pentru scanare se referă la:
♦ gama de culori, scannerele putând lucra cu mai multe tonuri de gri (monocrom) sau color;
♦ viteza de scanare, care este influenţată de numărul de treceri peste imaginea de scanat (în prezent trecere
unică) şi de viteza de deplasare a elementelor de scanare deasupra imaginii;
♦ domeniul dinamic reprezentat de numărul de culori pe care le poate distinge un scanner, valori obişnuite
fiind 255, 1.024 şi 4.095 niveluri de strălucire din fiecare culoare primară;
♦ rezoluţia, care reprezintă pasul cel mai mic cu care pot fi deplasaţi senzorii. Valorile variază de la 300 dpi
la 500 dpi, 1.200 dpi, 2.400 dpi sau chiar 10.000 dpi la scannerele pentru diapozitive.

21
4.5. Echipamente periferice de intrare/ieşire
În scopul memorării unor volume mari de date care, ulterior, să poată fi regăsite rapid se folosesc
echipamente periferice care utilizează, de regulă, suporturi magnetice. Din punct de vedere al adresabilităţii
acestea sunt adresabile (discurile magnetice) sau neadresasabile (benzile magnetice).
4.5.1. Discuri magnetice
Acesta reprezintă principalul suport rezident al sistemelor de operare. Unităţile de discuri magnetice mediază
schimbul de date şi informaţii între discul magnetic şi sistemul de calcul, structura acestora fiind următoarea:
♦ dispozitiv de antrenare şi fixare a suportului;
♦ ansamblul capetelor de citire/scriere;
♦ sistemul de poziţionare a mecanismului de citire/scriere;
♦ blocul logic de comandă;
♦ interfaţa.
Fiecare faţă a discului are delimitate mai multe cercuri concentrice care poartă denumirea de piste, numărul
acestora variind în funcţie de tipul discului. Fiecare pistă este împărţită într-un număr de sectoare cu o
capacitatea limitată (128, 255, 512, 1.024 octeţi), toate operaţiile de citire sau de scriere executându-se la
nivelul acestora. Pentru identificare, sectoarele dintr-o pistă sunt numerotate începând de la 0, acest sector
fiind rezervat, de regulă, pentru identificarea începutului de pistă şi nu pentru stocarea datelor.
Caracteristica principală a discului magnetic este adresabilitatea. Aceasta înseamnă că fiecare unitate
înregistrată poate fi localizată fără echivoc, indiferent de conţinut, prin mecanismele de citire/scriere, fiind
permis în acest fel accesul selectiv la informaţii.
După tehnologiile de realizare a discurilor magnetice şi a unităţilor de discuri asociate se întâlnesc discuri
flexibile, discuri dure şi discuri amovibile.
4.5.1.1. Discuri flexibile
Aceste discuri reprezentau suportul clasic de stocare la microcalculatoare, fiind clasificate după diametrul
discului exprimat în inch, astfel: 2,5”, 3,5”, 5,25”, 8”. Structura discurilor flexibile cuprinde următoarele
elemente:
♦ capete de citire/scriere;
♦ dispozitiv de acţionare a capetelor de citire/scriere;
♦ motor de antrenare a dischetei (350 rotaţii/min.);
♦ bloc de comandă care asigură funcţionarea componentelor şi supervizarea operaţiilor de citire/scriere.
Capacitatea de memorare a acestor echipamente este determinată de numărul de piste şi de densitatea de
înregistrare [simplă densitate (Simple Density - SD), dublă densitate (Double Density - DD), înaltă densitate
(High Density - HD), densitate cvadruplă (Quad Density - QD), densitate extra înaltă (Extra High Density -
ED)].
Viteza de lucru a unităţilor de discuri flexibile depinde atât de viteza de rotaţie (aproximativ 350 rotaţii/min.),
cât şi de timpul de trecere de la o pistă la alta care se încadrează într-un interval cuprins între 5-40 ms
(milisecunde).
Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele prezintă avantajul de a avea
costuri reduse, sunt uşor de utilizat şi adresabile.
4.5.1.2. Discuri dure (hard-discuri)
Unităţile de discuri dure se bazează pe reunirea într-un singur ansamblu a capetelor de citire/scriere şi a
discurilor, asigurând condiţii pentru mărirea densităţii de înregistrare şi a vitezei de lucru. La aceste
echipamente suportul de înregistrare este format dintr-un pachet de discuri dispuse pe acelaşi ax, acestea
fiind realizate din aluminiu acoperit cu o peliculă feromagnetică. Printre principalii producători se numără
Seagate, IBM, Quantum, Western Digital, Fujitsu etc.
Accesul selectiv la informaţia de pe disc este caracterizat prin timpul de acces care, la rândul lui, depinde de:
timpul de poziţionare a mecanismului de antrenare a capetelor de citire/scriere (este proporţional cu numărul
pistelor traversate şi timpul unitar de trecere de la o pistă la alta – 3-10 ms la modelele actuale), de intervalul
22
mediu de rotaţie (aproximativ1/7.200 min.) şi de viteza de transfer a datelor care este cuprinsă între 1-30 ms.
Pentru a putea fi utilizat un hard-disc trebuie să aibă definită o structură recunoscută de sistemul de operare,
adică să fie formatat. Acest aspect are în vedere formatarea la nivel
inferior sau fizică, formatarea la nivel superior sau logică şi partiţionarea.
Formatarea fizică constă în crearea sectoarelor fizice pe disc, care sunt create şi completate cu marcajele de
adrese folosite pentru identificare (porţiuni de date). Formatarea logică vizează adaptarea discului la
cerinţele sistemului de operare. Partiţionarea presupune segmentarea discului în mai multe regiuni, numite
discuri logice, care pot conţine fişiere ale aceluiaşi sistem de operare sau ale unor sisteme de operare diferite.
Operaţiunea este necesară în cazul în care se gestionează hard-discuri de mare capacitate, pentru o
administrare mai uşoară, pentru a se repara o cădere accidentală a sistemului ori în situaţia în care se lucrează
cu mai multe sisteme de operare pe hard-disc.
Fiecare disc logic va cuprinde o tabelă de partiţie ce va descrie modul de structurare al hard-discului, în
aceasta reţinându-se dimensiunea discului, numărul de partiţii, precum şi dimensiunea şi poziţie fiecăreia
dintre acestea.
Principalii parametrii care caracterizează hard-discurile se referă la:
♦ capacitatea de memorare este determinată de diametrul discurilor, de numărul acestora, de numărul de
cilindrii şi de densitatea de înregistrare;
♦ timpul mediu de acces exprimă o medie a timpilor scurşi din momentul emiterii unei comenzi de
citire/scriere şi până la confirmarea încheierii operaţiei care, în mod obişnuit, este între 3-12 ms;
♦ rata de transfer semnifică cuantumul informaţiilor citite sau scrise timp de o secundă (1-100 MB);
♦ viteza de rotaţie diferă de la un hard-disc la altul, existând discuri la 5.400 rotaţii/min, 7.200 rotaţii/min.,
10.000 rotaţii/min sau chiar 15.000 rotaţii/min., creşterea acesteia determinând mărirea ratei de transfer.
4.5.1.3. Discuri amovibile
Acestea reprezintă discuri care pot fi separate de echipamentul de citire/scriere şi transportate de la un
calculator la altul. Se întrebuinţează sub forma unor pachete sau cartuşe de discuri magnetice.
Principalii producători sunt Iomega şi SyQuest. Capacitatea de stocare a acestor discuri este de ordinul
sutelor de megabiţi sau a gigabiţilor, viteza de rotaţie este apropiată de cea a discurilor moderne (5.400
rotaţii/min.), prezentând şi un timp mediu de acces foarte bun (12-18 ms).
4.5.2. Benzi magnetice
Aceste echipamente periferice se prezintă sub formă de role sau casete şi reprezintă unele dintre cele mai
ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Reprezentând suportul ideal pentru păstrarea
copiilor de siguranţă a fişierelor şi a bazelor de date, prezintă ca dezavantaje faptul că nu sunt adresabile şi au
o viteză scăzută de lucru.
Unităţile de bandă magnetică sunt caracterizate de următorii parametrii:
♦ capacitatea de stocare;
♦ viteza de transfer a datelor;
♦ standardul folosit la înregistrarea datelor;
♦ preţul unităţii şi al benzii.
Deşi pare un suport depăşit, tehnologiile care folosesc banda magnetică sunt într-o continuă dezvoltare
datorită următoarelor avantaje pe care acestea le oferă:
♦ cel mai ieftin suport de citire/scriere pe MB;
♦ dimensiuni mici şi capacităţi de memorare mari;
♦ metodologia şi software-ul de backup pe casete magnetice sunt evoluate şi robuste;
♦ gradul de standardizare a formatelor este ridicat.
4.5.3. Suporturi optice
Discul optic dispune de o mare capacitate de stocaj fiind adecvat arhivării sigure a informaţiei pe o mare
perioadă de timp.
Discurile CD-ROM (Compac Disk – Read Only Memory) reprezintă un mediu de stoare asemănător
dischetelor cu deosebirea că faţă de acestea, la care sectoarele sunt dispuse.

23
În piste concentrice, sectoarele pe CD-ROM sunt aranjate continuu sub formă de spirală. Parametrii care
caracterizează performanţele CD-ROM se referă la:
♦ capacitatea de stocare (aproximativ 700 MB, adică echivalentul a 500.000 de pagini de text sau 80 de
minute de muzică);
♦ timpul de acces, exprimat în milisecunde, reprezintă intervalul de timp scurs din momentul emiterii unei
cereri de citire şi până în clipa în care începe efectiv această operaţie (100-400 ms);
♦ rata de transfer exprimă viteza cu care unitatea CD-ROM preia datele de pe suport şi le transmite
sistemului de calcul (aproximativ 3.800 KB/s);
♦ memoria internă este folosită pentru stocarea datelor citite, asigurându-se în acest fel transferuri constante
de date către calculator;
♦ interfaţa reprezintă legătura fizică dintre unitatea CD şi magistrala calculatorului.
Sistemele DVD (Digital Versatile Disk) au apărut ca reacţie la faptul că, datorită creşterii complexităţii
documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea unui CD-ROM s-a dovedit în numeroase cazuri insuficientă. Aceste
echipamente pot stoca de 25 de ori mai multe in informaţii decât un CD-ROM, în varianta cu două feţe şi
patru straturi.
Modalitatea de înregistrare a datelor este similară cu cea folosită la CD-ROM, acestea fiind înregistrate pe o
traiectorie spiralată formată din mici cavităţi. Capacitatea DVDurilor s-a obţinut prin crearea unor cavităţi
mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru straturi, câte două pe fiecare faţă a
discului. Unităţile DVD au capacităţi de până la 17 GB şi pot fi citite cu viteze foarte mari.

24
 CAPITOLUL 3

SISTEME DE OPERARE ALE CALCULATOARELOR ELECTRONICE

3.1. Noţiuni generale

Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem, ce oferă utilizatorului
posibilitatea folosirii eficiente a resurselor sistemului de calcul, concurând la dezvoltarea programelor de
aplicaţie.
Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între componenta hardware a unui
sistem de calcul şi programele de aplicaţie ale utilizatorului.

Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori, un sistem de operare îndeplineşte
următoarele funcţii:
pregătirea şi lansarea în execuţie a programelor de aplicaţie, cunoscută şi ca dezvoltarea
interactivă a unui task; În acest sens sistemul de operare trebuie să dispună:
 de un editor de texte pentru a introduce şi modifica un program sursă (program scris într-
un anumit limbaj de programare);
 de un translator pentru limbajul de programare folosit - asamblor, compilator, interpretor -
care să traducă instrucţiunile programului sursă într-o formă recunoscută de sistemul de
calcul (program obiect)
 de un editor de legături care să realizeze legătura între diverse module obiect sau să
apeleze la module obiect existente în bibliotecile sistemului respectiv la module obiect din
biblioteca utilizatorului care au fost deja catalogate, pentru a construi structura pe
segmente impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor (program obiect
executabil). Odată constituită structura pe segmente, programul va fi gata de execuţie,
execuţie care va fi precedată de încărcarea în memoria internă a programului (componenta
sistemului de operare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător); dacă lansarea în
execuţie se realizează automat după încărcarea programului în memorie, încărcătorul este
de tip LOAD and GO;
alocarea resurselor necesare executării programelor prin identificarea programelor ce se execută, a
necesarului de memorie şi a dispozitivelor periferice, identificarea şi protecţia colecţiilor de date;
operaţii cu fişiere, cataloage de fişiere, sortare, interclasare, comprimare/decomprimare date,
depistare şi ştergere viruşi etc. prin programele utilitare disponibile;
planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie, priorităţi, tehnica FIFO,
LIFO, etc.) pentru utilizarea eficientă a UCP în cazul lansării mai multor programe în execuţie;

25
 coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărirea modului de execuţie a instrucţiunilor
programelor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire şi
depistarea eventualelor erori;
asistarea execuţiei programelor de către utilizator prin comunicarea sistem de calcul-utilizator atât
la nivel hardware, cât şi la nivel software;
posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem de operare pe măsura configuraţiei de care
dispune.
Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului de interfaţă hardware-utilizatori, sunt organizate
pe două niveluri:
nivelul fizic care este apropiat de partea de hardware a sistemului de calcul, interferând cu aceasta
prin intermediul unui sistem de întreruperi;
nivelul logic care este apropiat de utilizator interferând cu aceasta prin intermediul unor comenzi,
limbaje de programe, utilitare, etc.
Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în principal două categorii de programe:
a. programe de comandă-control cu rolul de coordonare şi control a tuturor funcţiilor sistemului de
operare, cum ar fi: procese de intrare/ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator;
b. programe de servicii (prelucrări) executate sub supravegherea programelor de comandă-control, fiind
utilizate de programatori pentru dezvoltarea programelor de aplicaţie.
Programele de comandă – control cu principala componentă supervizorul (denumit şi monitor sau executiv)
coordonează activităţile tuturor celorlalte componente ale sistemului de operare. Cele mai frecvent utilizate
componente ale supervizorului sunt încărcate în memoria internă; aceste componente sunt referite ca rutine
rezidente, deoarece sunt păstrate în memoria internă pe tot parcursul execuţiei de către sistemul de calcul a
oricăror programe; celelalte componente (rutine tranziente) rămân în memoria externă cu celelalte
componente ale sistemului de operare şi sunt încărcate în memoria internă de către rutinele rezidente atunci
când sunt solicitate.
Supervizorul execută operaţiile de intrare/ieşire şi alocă magistrala pentru diverse unităţi de intrare/ieşire în
scopul transferului.
Programele de comandă-control controlează şi coordonează UCP în timpul execuţiei programelor din
memoria internă în sensul recepţionării şi transmiterii de mesaje către periferice prin intermediul magistralei;
afectarea dispozitivelor periferice de intrare/ieşire etc.
Programele de servicii cuprind următoarele categorii de programe:
translatoare de limbaje care au rolul de a traduce programele sursă scrise în diverse limbaje de
programare, în formă binară recunoscută de sistemul de calcul. Programul în formă binară se
numeşte programul obiect. Translatoarele de limbaj pot fi:
- asambloare – componente specifice fiecărui sistem de calcul;
- compilatoare – componente specifice unui anumit limbaj de programare evoluat;
- interpretor – care după translatarea fiecărei instrucţiuni o şi execută.
editoarele de legături prelucrează modulele obiect, le asamblează într-un modul executabil, task,
preluând eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă adresele reale de memorie;
încărcătorul încarcă în memoria internă în vederea execuţiei, programele executabile;

26
 editoarele de text sunt componente destinate creării şi modificării programelor sursă, asimilate
unor texte;
utilitare care sunt destinate să execute anumite funcţii specifice: transfer de fişiere, sortare,
interclasare, comprimare/ decomprimare date, etc.;
bibliotecarul şi bibliotecile de sistem creează şi gestionează module obiect ale sistemului,
apelabile din programele de aplicaţii;
organizarea colecţiilor de date este tratată de către componente ce vizează gestiunea operaţiilor de
intrare/ieşire prin fişiere, baze de date.
Aşadar, sistemul de operare este un sistem de programe care intră în funcţiune la pornirea
calculatorului, asigurând în principal următoarele activităţi:
gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
gestiunea datelor pe suportul de memorie externă;
controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune şi încetării activităţii
programelor utilizatorului.

Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate, director, cale, prompter şi specificator de fişier.
Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete),
omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine
determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat de calculator în timpul
prelucrării. Fişierul se identifică după numele şi extensia atribuită la creare.
Orice fişier are un nume alcătuit din două părţi:
- numele propriu-zis - numele după care poate fi identificat fişierul şi care este obligatoriu;
- extensia sau tipul - opţional.
Tipul sau extensia fişierului este un şir de caractere alcătuit din unu până la patru caractere (de regulă trei).
Extensia trebuie să se separe de numele propriu-zis prin caracterul special punct (.). Dacă pentru anumite
fişiere extensia este obligatorie şi impusă prin folosirea numai a anumitor grupe de caractere (cum sunt .DLL,
.EXE, .AVI, .SYS, .DOC, etc), atunci acestea sunt considerate cuvinte rezervate şi au un rol determinant în
prelucrarea fişierelor respective. Unele din extensiile obligatorii (denumite şi extensii standard) sunt ataşate
la numele propriu-zis al fişierelor în mod implicit de către programul cu care sunt create fişierele respective.
Unitatea (device) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de dispozitiv.
Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special două
puncte (:); litera A: identifică unitatea de floppy disc, litera C: identifică hard discul, iar F: identifică unitatea
de CD-ROM.
Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii, care se identifică tot printr-un
nume simbolic asociat (de exemplu: D:, E: pentru trei partiţii logice).
Directorul (folder) este un concept fundamental pe care se bazează organizarea memoriei externe a PC-urilor
pe niveluri ierarhice arborescente pentru gestionarea fişierelor pe floppy discuri sau hard discuri. Un director
se constituie ca o tabelă, ca un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în bytes,
data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.
Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. O comandă este limitată implicit
numai la prelucrarea fişierelor şi programelor din directorul curent, dacă nu s-a specificat în mod explicit un
alt director.
Atunci când numărul de fişiere dintr-un director este destul de mare sau când există mai mulţi utilizatori,
fiecare utilizator având fişiere proprii, se pot folosi subdirectori incluşi într-unul din directori; în acest caz,
organizarea structurală poartă denumirea de sistem de directori multinivel sau sistem ierarhizat de directori;
27
primul nivel este constituit din directorul rădăcină
la care se conectează ceilalţi directori.
Directorul care conţine subdirectori se numeşte director de origine sau director părinte.
Calea este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special “\” (backslash), secvenţă ce trebuie parcursă
pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea:
[\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_director_n
Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având sintaxa următoare:
[\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_fişier
Numele unei căi poate conţine orice număr de directori; restricţia este să nu aibă o lungime mai mare de 53
de caractere. Dacă un nume de cale începe cu caracterul \ (backslash) sistemul de operare caută fişierul
începând cu directorul rădăcină, iar dacă începe cu numele directorului de lucru, căutarea se realizează
începând de la acest director.
Specificatorul de fişier este termenul folosit pentru a desemna fără ambiguităţi un fişier memorat pe un disc.
El se compune din:
numele unităţii;
cale;
numele şi extensia fişierului
Caractere speciale în nume de fişiere - când se folosesc directori multinivel, pentru prelucrarea mai uşoară a
fişierelor dintr-un director, în numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi
metacaractere (wildcards).
Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă, iar simbolul * semnifică faptul că
orice şir de caractere poate fi inclus în specificatorul de fişier începând cu poziţia respectivă, atât în numele
fişierului cât şi în extensie.
Exemple:
Seminar?.DOC – seminifică toate fişierele cu numele Seminar urmat de un caracter oarecare şi
extensia .DOC
*.DOC - semnifică toate fişierele cu extensia .DOC;
PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie;
*.* - semnifică toate fişierele şi toate extensiile.
3.2. Sistemul de operare WINDOWS
Caracterizare generală
Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecare program se execută într-o fereastră distinctă.
Fereastra este o zonă de formă dreptunghiulară ce apare pe ecran. Pe suprafaţa ecranului pot exista mai multe
ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui anumit program.
Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceput şi dezvoltat pe un mediu de interfaţă grafică
de utilizator (GUIGraphical User Interface) care se pot selecta, instala şi executa pe calculatoare personale,
în funcţie de configuraţiile hardware disponibile şi de cerinţele utilizatorilor.
Simbolurile grafice (denumite pictograme sau iconuri) sunt mici desene sugestive ale unor elemente cu care
operează sistemul Windows, însoţite de un text explicativ afişat sub desene. Alături de iconuri, Windows
include şi alte forme de prezentare grafică: butoane, casete de dialog, bare de navigare.

28
Modulele sistemului de operare WINDOWS
În funcţionarea sistemului de operare WINDOWS trebuie avute în vedere corelaţia a trei module:
Kernel - nucleul Windows (KRNL385.EXE sau KERNEL32. DLL) furnizează suport pentru funcţiile
de nivel jos de care are nevoie o aplicaţie pentru a rula; Kernel nu tratează nici cu mediul şi nici cu
echipamentele, el interacţionând numai cu Windows însuşi;
GDI(Graphical Device Interface) - mediul echipamentelor grafice (GDI. EXE sau GDI32.DLL).
Ori de câte ori o aplicaţie scrie pe ecran, ea utilizează serviciile GDI care are grijă de fonturi, de
serviciile de tipărire, de monitor, de administrarea culorilor şi orice alt aspect artistic al mediului
Windows pe care utilizatorii îl pot vedea în timp ce utilizează propria aplicaţie;
User - utilizator (USER.EXE sau USER32.DLL). Windows este bazat în întregime pe ferestre, având
nevoie de un administrator care să urmărească toate ferestrele create de aplicaţii pentru a afişa diverse
tipuri de informaţii. Ori de câte ori o aplicaţie afişează un icon sau un buton, foloseşte un anumit tip
de funcţie inclusă în USER.

Mecanisme de gestionare a memoriei în sistemul de operare Windows

Există patru principii de gestionare a memoriei interne, în sensul economisirii ei, şi anume:
Principiul DLL (Dynamic Link Library)
Principiul segmentelor de cod retrase
Principiul replicării instanţelor active
Principiul memoriei virtuale
Principiul DLL (Dynamic Link Library)
Reprezintă o facilitate prin care se pot introduce toate funcţiile de bază în module ce conţin seturi de
funcţii utilizate în comun de către aplicaţii.
Principiul DLL constă în faptul că un program aflat în execuţie “ştie” dinainte ce funcţie trebuie să
folosească pentru a executa o anumită prelucrare, cunoscându-se DLL ce trebuie folosit. Dacă Windows
găseşte DLL-ul, în încarcă şi-l execută, iar la terminare predându-se controlul programului apelant.
Un fişier DLL se introduce o singură dată în memorie indifferent câte programe îi accesează funcţiile.
Principiul segmentelor de cod retrase
Spaţiul pe care-l ocupă un program în memoria internă se împarte în două domenii:
Segmente de cod
Segmente de date
Segmentele de cod ale unui program sau DLL conţin codurile executabile ale aplicaţiei. Aceste
instrucţiuni nu se modifică în timpul execuţiei programului.
Segmentele de date conţin informaţii ce se modifică permanent în timpul execuţiei aplicaţiei curente.
Aceste informaţii sunt valori luate pentru scopuri intrene sau date introduse de utilizator.
Sistemul de operare Windows analizează memoria disponibilă şi dacă aceasta este insuficientă va elimina
din memoria RAM segmentele de cod cele mai puţin utilizate.
Principiul replicării instanţelor active
Sub Windows mai multe aplicaţii identice se pot executa de mai multe ori, aparent simultan. Copiile
aflate „simultan” în execuţie se numesc instanţe active. Mecanismul replicării instanţelor active constă în
următorul principiu: prima instanţă a programului ocupă spaţiu, atât pentru coduri, cât şi pentru date, iar
29
 oricare altă instanţă aferentă aceluiaşi program executat va utiliza segmentele de cod ale primei instanţe şi
va avea nevoie de memorie numai pentru segmentele de date.
Principiul memoriei virtuale (mecanismul SWAP)
Managerul de memorie din Windows poate pune la dispoziţia programelor mai multă memorie internă
decât există fizic pe calculator. Sistemul reuşeşte acest lucru transferând blocuri de informaţii din
memorie pe hard disc. Astfel, sistemul simulează memoria RAM cu memoria externă de pe hard disc,
procesul fiind cunoscut sub forma memoriei virtuale. În cazul mecanismului SWAP al memorie virtuale
nu se mai face diferenţă între segmentele de cod şi de date, prin transfer neexistând nici o pierdere de
informaţii.
Versiuni de Windows
Windows NT (New Tehnology) apărut iniţial în anul 1992, a evoluat până la versiunea 4.0, fiind
comercializat în două variante:
 Windows NT Workstation
 Windows NT Server.
Principalele caracteristici se pot sintetiza în:
lucrul în modul multitasking;
utilizarea ca un sistem client/server;
operarea în modul exclusiv protejat;
folosirea până la 4 G de memorie internă RAM;
facilităţi avansate de gestionare a fişierelor;
stabilitatea deosebită în exploatare;
gestiune hard discurilor de până la 15 E.
Windows 95 lansat în exploatare în 1995 ca sistem de operare de sine stătător (nu necesită prezenţa
platformei MS-DOS) are ca principale caracteristici:
mod de lucru multitasking preemptiv care deţine în permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a
aplicaţiilor;
modul de lucru multithreading ce permite executarea în paralel a mai multor procese ale aceleaşi
aplicaţii;
executarea de aplicaţii pe 32 de biţi;
exploatarea ca sistem de operare cu interfaţă grafică;
folosirea platformei de operare DOS numai pentru executarea aplicaţiilor elaborate pentru DOS;
folosirea unei interfeţe de programare a aplicaţiilor pe 32 de biţi;
includerea ca parte integrantă a sistemului de operare, a standardului Plug and Play.
Windows 98, succesorul lui Windows 95, a revoluţionat aspectul şi modul de utilizare al mediului Windows.
Clădit pe baza solidă a sistemului de operare Windows 95, Windows 98 a extins inovaţiile pe care le-a
moştenit. Cu Windows 98 se poate beneficia de performanţele noilor tehnologii şi platforme, dobândind
accesul la Internet şi la diferitele reţele interne prin intermediul programului Internet Explorer 4.0. Pe lângă
noile facilităţi Windows 98 este compatibil cu aplicaţiile şi tehnologiile Windows mai vechi, permiţând
firmelor să-şi valorifice investiţiile făcute. În ultimii ani, industria a susţinut evoluţiile importante din
domeniul hardware şi software. Windows 98 include suport pentru noile perfecţionări hardware şi software
cum ar fi: Universal Serial Bus, IEEE 1394, FAT 32 şi DVD.
Noile tehnologii şi funcţii din Windows 98, pot ajuta la găsirea şi formatarea informaţiilor dorite cât mai
repede posibil, la mărirea vitezei aplicaţiilor şi a conectării la reţea, la automatizarea conectării lor la o
unitate de reţea şi crearea comenzilor rapide. Windows 98 include funcţii şi facilităţi pentru configurarea
sistemelor, pentru depanare şi pentru permanenta modernizare a calculatoarelor. Windows 98 poate instala în

30
mod automat noi drivere, programe de tip batch şi alte componente de actualizare. Prin încorporarea versiunii
4.0 a browserului Web Internet Explorer, Windows 98 conţine tot ceea ce este necesar pentru a beneficia de
avantajele oferite de Internet şi de reţeaua internă. Prin facilităţile avansate de căutare, instrumentele de
comunicaţie pentru Internet şi tehnologiile de automatizare a circulaţiei informaţiilor din Internet şi din
reţeaua locală, Windows 98 oferă un nivel avansat de integrare în Internet.
Windows 2000 a reprezentat pentru universul Microsoft, un punct de răscruce. Cele două lumi reprezentate
prin Windows 95/98 şi Windows NT despărţite în ultimii ani, sunt combinate în acest produs. Ca rezultat,
este anunţat un fel de geniu universal: este dotat pentru jocuri şi toată gama de aplicaţii multimedia, la fel de
bine ca pentru aplicaţii profesionale care necesită o maximă securitate a datelor. Trăsăturile fundamentale se
pot rezuma astfel:
Windows 2000 reprezintă un sistem de operare stabil pentru desktop. În acest sprijin vine noul sistem
de fişiere NTFS 5 şi un control mai bun asupra fişierelor de sistem, ceea ce are un efect pozitiv asupra
stabilităţii sistemului;
interfaţa lui Windows 2000 corespunde în mare măsură celei din Windows 95/98 sau Windows NT cu
Activ Desktop;
noile facilităţi de securitate şi de reţea includ funcţii de control încă greu accesibile
Windows 2000 rulează şi pe procesoare cu o frecvenţă sub 300 MHz, însă destul de încet. În plus, este nevoie
de cel puţin 54 M memorie de lucru RAM şi până la 800 M spaţiu liber de stocare pe hard disc.
Windows XP reprezintă o combinaţie între caracteristicile cele mai performante ale versiunilor anterioare
(multimedia şi Plug_and_play de la versiunile 98 şi Me (Millenium), robusteţea şi securitatea lucrului de la
2000) şi alte posibilităţi noi. Windows XP a apărut în două versiuni:
-Windows XP Home Edition, destinat utilizatorilor individuali, de regulă pentrucalculatoarele de la domiciliu,
fără capabilităţi de lucru într-un mediu administrat (reţea),
-Windows XP Professional, destinat lucrului de birou, în re�ea, cu capabilităţi extinse (tehnologii de
gestionare IntelliMirror, tehnologii de securitate a datelor preluate din Windows 2000, lucrul pe grupuri de
utilizatori cu diferite privilegii, posibilitatea de încriptare a fişierelor, aplicaţii multiprocesor etc.).
Sistemul de operare Windows XP Professional se deschide cu un ecran specific, numit „desktop” (masa de
lucru virtuală care cuprinde uneltele cele mai uzuale, plasate la îndemâna utilizatorului. Windows XP
Profesional se recomandă a fi instalat pe calculatoare cu un procesor minim Pentium II la 300MHz, cu o
memorie RAM minimă de 128MB şi cu minim 1,5GB spaţiu liber pe hard disk.
Diferenţe faţă de versiunile anterioare:
aspectul nou, reproiectarea din punct de vedere a design-ului, capacitatea meniului Start de a păstra
aplicaţiile recent folosite, personalizarea rapidă a meniului Start prin Properties (buton dreapta mouse),
plasarea elementelor prin drag & drop în meniul Start,
conturi de utilizatori multiple, gruparea lor după permisiuni, securitatea accesului la fişiere, partajarea de
fişiere pe acelaşi calculator, configurarea conturilor de utilizatori,
gestiunea mai simplă a fişirelor, ferestrele de explorare My Computer�şi My Documents au în partea
stângă liste de comenzi şi de acces rapide, posibilitatea de a vedea imaginile ca Thumbnails, facilităţile
Search Companion,
facilităţi multimedia (aplicaţia complexă MediaPlayer, Movie Maker, Web Publishing, DVD şi video etc.),
uşurinţa obţinerii de ajutor (Help and Support Center), ajutorul de la distanţăţ (My
Computer/Properties/Remote/Allow_Remote_Assistance), posibilitatea transferului la distanţă a setărilor şi
configurărilor (.../Allow_Remote_Desktop),
aplicaţie încorporată de inscripţionare CD-uri, atunci când în sistem se află montată o unitate de CD care
permite inscripţionarea (varianta „Send_To”->„Writable_CD”, respectiv drag & drop icoana fişierului de
copiat pe cea a unităţii CD),
recunoaşterea fişierelor comprimate („.zip”), şi arhivarea lor într-un director special (Zip_Folder).
Dezarhivarea acestor fişiere se face cu aplicaţii din afara sistemului de operare Windows XP (WinZIP,
WinRAR etc.),
31
 recunoaşterea vorbirii şi a scrisului de mână, dacă în sistem se instalează componente capabile să preia
semnal de această natură,
Internet Connection Firewall (ICF), aplicaţie de protecţie încorporată, care detectează încercările
neautorizate de a se intra în sistem („hacking”) şi le jurnalizează („logging”, înscriere în fişiere tip jurnal,
„log files”), se activează prin selectare cu butonul din dreapta al mouse-ului a icoanei legăturii la reţea ,
(alegerea Properties/Advanced şi selectarea căsuţei de protecţie. Prin apăsarea butonului Settings se pot alege
modurile de transfer de date cu Internet-ul care să fie supuse protecţiei, caracteristicile fişierelor jurnal, date
cărora li se restricţionează accesul etc. Nu se utilizează ICF dacă în reţea sau pe calculator există un alt
sistem de protecţie.
conexiuni de reţea speciale (Virtual Private Network, VPN etc.) uşor de definit,
restaurarea sistemului în puncte de restaurare definite periodic de sistem sau de utilizator,
compatibilitate mai bună cu aplicaţii externe (pentru aplicaţiile specifice altor versiuni de Windows există
posibilitatea de a face XP să se comporte ca versiunile mai vechi: se selectează aplicaţia cu butonul din
dreapta al mouse-ului, Properties/Compatibility, se optează pentru variantele în care aplicaţia respectivă se
ştie că funcţionează).
Windows Vista a fost lansat în noiembrie 2005 pentru firme şi parteneri de afaceri iar în ianuarie 2007 a fost
lansat pentru utilizatorii obişnuiţi. Această lansare vine după mai mult de cinci ani de la apariţia pe piaţă a
sistemului de operare Windows XP, fiind cea mai mare distanţă între două lansări successive. Windows Vista
are facilităţi noi, cum ar fi o interfaţă grafică modernă şi un stil vizual nou, Windows Aero, tehnologia de
căutare îmbunătăţită, noi unelte multimedia, precum şi sub-sistemele complet remodelate de reţea, audio,
imprimare şi afişare (display). Produsul a fost lansat în România la 1 februarie 2007 de către co-fondatorul
Microsoft, Bill Gates. Iniţial disponibil doar în versiunea engleză, varianta în română a ieşit pe piaţă la 20
iunie 2007 şi este disponibilă spre vânzare în toate ediţiile şi pe toate canalele de vânzare, în România şi
Republica Moldova. Ca şi versiuni există Windows Vista Home Basic, Home Premium, Ultimate, Business,
şi Enterprise. Din data de 22 Octombrie 2009, Windows Vista a fost înlocuit de Windows 7.
Windows 7 este noua versiune de Microsoft Windows, un sistem de operare folosit pentru utilizarea pe
calculatoarele personale, inclusiv cele utilizate în domeniul afacerilor, pe desktop-uri, laptop-uri, Tablet PC-
uri, netbook-uri şi PC-uri Media Center. Windows 7 se doreşte a fi un upgrade al lui Vista, cu scopul de a fi
pe deplin compatibil cu driverele, aplicaţiile şi hardware-ul cu care Windows Vista este deja compatibil.
Prezentările oferite de companie în 2008 s-au axat pe suport multi-touch, un Windows Shell reconceput cu o
nouă bară de activităţi, o grupă de reţele de sistem numit „HomeGroup”, precum şi pe îmbunătăţiri de
performanţă. Unele aplicaţii care au fost împachetate împreună cu versiunile anterioare de Microsoft
Windows, mai ales Windows Movie Maker şi Windows Photo Gallery, nu vor mai fi puse acum în acelaşi
package (pachet software) cu Windows 7, ci vor fi oferite separat (dar gratuit), ca parte din Windows Live
Essentials Suite.
Cerințele minime de sistem pentru rularea lui Windows 7
Arhitectura 32-biți 54-biți
Procesor Procesor de 32-biți cu frecvența de 1 GHz Procesor de 54-biți cu frecvența de 1 GHz
Memorie RAM 1 GB de memorie RAM 2 GB de memorie RAM
Procesor grafic compatibil cu DirectX 9 cu driver WDDM ver. 1.0 (Pentru suport
Accelerator grafic
Aero)
Harddisk spațiu
15 GB 20 GB
liber
Unități optice Unitate optică DVD (se instalează doar de pe suport DVD/CD)

32
Sistemul de operare UNIX
Caracterizare generală
UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a mări disponibilităţile sistemlui: memorie virtuală,
multiutilizator şi multitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă mai largă de sisteme de calcul:
mainframes, microcalculatoare, de unde şi unul din marile sale avantaje. Sistemele de operare UNIX sunt
proiectate de mai multe firme specializate, ceea ce a condus la existenta mai multor versiuni: AIX, SCO-
ODT, HP-UX, SOLARIS, Digital, UNIX, IRIX, Linux, ş.a.
Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt:
sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce permite mai multor utilizatori să lucreze
cu acelaşi calculator în acelaşi timp (multiuser);
orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp (multitasking);
un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui program;
utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la altul;
existenţa unui interpretor de comenzi şi un limbaj adecvat, cunoscut sub denumirea de Shell;
foloseşte un limbaj structurat numit μC pentru programarea sistemelor;
includerea unor componente pentru editarea textelor şi formatarea lor pentru tipărire;
utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de calcul care operează sub UNIX sau alt
sistem de operare;
nu impune vreo limită la eventualele modificări determinate de specificul aplicaţiei.
Structura sistemului de operare UNIX
Sistemul de operare UNX cuprinde 3 componente:
1. Nucleul (Kernel);
2. Sistemul de fişiere
3. Shell-ul
Nucleul (Kernel) – este partea centrală a sistemului care asigură servicii către programele de aplicaţie pentru
realizarea gestiunii proceselor (program lansat în execuţie), a memoriei, a intrărilor, a
ieşirilor şi a timpului.
Funcţiile nucleului sunt:
gestionarea proceselor, efectuând controlul execuţiei acestora;
gestionarea fişierelor prin alocarea sau eliberarea memoriei externe pentru stocarea şi regăsirea
eficientă a informaţiei;
gestionarea dispozitivelor periferice permiţând programelor un acces controlat la acestea;
gestionarea memorie prin alocarea şi eliberarea memoriei principale pentru procesele aflate în
execuţie.
Schematic, nucleul S.O. UNIX se prezintă astfel:

Interpretorul de Interfaţa cu procesele utilizator

comenzi Shell
Subsistemul de control al
operaţiilor de intrare/ieşire
Sistemul de
operare Nucleul
UNIX (Kerne-ul)
Subsistemul de control al
proceselor
Sistemul de fişiere

33 Interfaţa cu hardware-ul
Nucleul S.O. Unix este alcătuit din următoarele elemente:
interfaţa cu procesele utilizator
subsistemul de control al operaţiilor de intrare/ieşire
subsistemul de control al proceselor active
interfaţa cu hardware-ul – realizează tratarea întreruperilor şi comunicarea directă cu componentele
fizice ale sistemului electronic de calcul.

Sistemul de fişiere

Cuprinde ansamblul fişierelor memorate sub forma de: comenzi, programe traducătoare, programe
utilitare, sisteme pentru lucru cu colecţii de date, programe aplicative, precum şi fişiere de date asociate.

SHELL-ul

Reprezintă interpretorul de comenzi al S. O. UNIX care are rolul de a interpreta comenzile utilizatorului,
realizând o interfaţă între acesta şi sistemul de operare.

34
 CAPITOLUL 4

PROCESOARE DE TEXT – MICROSOFT WORD

Obiective:

Studenţii trebuie să-şi demonstreze cunoştinţele şi competenţa în utilizarea unei aplicaţii de procesare de text
pe un computer personal. Studentul trebuie să înţeleagă operaţiile de bază asociate cu crearea, formatarea şi
finalizarea unui document gata pentru a fi distribuit. De asemenea, studentul trebuie să-şi demonstreze
abilitatea în utilizarea aplicaţiei prin: crearea tabelelor standard, scrierea documentelor în coloane, folosirea
notei de subsol, a antetului, listelor marcate, folosirea imaginilor într-un document, importarea obiectelor.

35
 PROCESOARE DE TEXT – MICROSOFT WORD
4.1. Folosirea aplicaţiei

4.1.1 Primii paşi în procesarea textelor

Pentru procesarea/editarea de texte se pot folosi mai multe programe de pe piaţa de soft, dar cea mai
cunoscută aplicaţie este Microsoft Word din cadrul pachetului de programe Microsoft Office. În continuare
va fi prezentată versiunea 2003.

4.1.1.1 Deschiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Pentru deschiderea aplicaţiei puteţi urma următorii paşi:

Start – All Programs – Microsoft Office – Microsoft Office Word 2003

Interfaţa grafică cu utilizatorul la pornirea aplicaţiei:

Bara de titlu Bara de meniuri Bara de instrumente

Zona de activităţi

Rigle Butoane de derulare

Bara cu casete de informatii Suprafaţa de lucru Bare de derulare Bara de aplicaţii

36
4.1.1.2 Deschiderea unuia sau a mai multor documente simultan.
Din zona de activităţi puteţi alege deschiderea unui document sau a mai multor documente din listă
(ultimele 4 documente utilizate). Dacă fişierele din listă nu sunt cele dorite, puteţi apela . Acesta vă
va deschide fereastra de Open de unde puteţi alege calea fişierului, numele acestuia, iar dacă nu ştiţi extensia
acestuia puteţi alege din Files of type, opţiunea All Files (*.*). După găsirea fişierului, selectaţi-l şi
deschideţi-l cu Open.

4.1.1.3 Crearea unui nou document (folosindu-se un format prestabilit, implicit – şablon).
La deschiderea aplicaţiei aţi putut observa o suprafaţă de lucru identică foi de scris. În bara de meniuri
se poate observa denumirea implicită: Document2.doc – Microsoft Word. Aceste elemente sunt date de un
şablon (template) cu numele de Normal.dot.
Există posibilitatea de deschide un document nou nu din acest şablon “blank” ci pe diferite tipuri de
destinaţii (scrisori de afaceri, faxuri, pagini web etc.) care se pot apela prin accesarea zonei Create a new
document...

Aici puteţi alege ce fel de Pentru Şabloane (Templates) dacă alegeţi opţiunea On my
document doriţi să utilizaţi. computer... puteţi opta pentru diverse categorii (ex. Letter &
Faxes)
Trecerea de la utilizarea unui şablon la documentul nostru propriu-zis se face prin salvare.

37
4.1.1.4 Salvarea unui document într-o locaţie pe hard disk.

Pentru a salva un document se foloseşte funcţia Save din meniul File. În fereastra care apare va trebui
să alegem trei elemente: locaţia (Save in), numele fişierului (File name) şi tipul fişierului (Save as type) după
care să validăm prin butonul Save.

4.1.1.5 Salvarea unui document sub un alt nume.

Dacă dorim schimbarea numelui de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As.... Veţi
observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să schimbaţi doar numele fişierului. Eventual
poate doriţi să schimbaţi şi/sau locaţia acestuia. Validaţi prin Save.

4.1.1.6 Salvarea unui document sub alt format, cum ar fi: fişier de tip text, RTF (Rich Text Format), html,
template (şablon), cu o anumită extensie specifică softului sau sub o altă versiune a softului.

Dacă dorim schimbarea tipului de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As.... Veţi
observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să Save as type.

continuare...

După cum se poate observa, fişierul poate fi salvat atât ca Word Document (*.doc) cât şi ca Web
Page, Document Template, Rich Text Format sau o versiune anterioară de Word. Veţi valida tot prin Save.

4.1.1.7 Alternarea între mai multe documente deschise.

Lista de documente deschise se pot urmări apelând meniul Window. Dacă aveţi un document deschis
puteţi să-i mai deschideţi acestuia o fereastră (New Window). De asemenea, puteţi realiza o comparaţie între

38
două fişiere prin Compare Side by Side with... Tot pentru lucrul prin comparaţie (de data aceasta pentru toate
fişierele în lucru) se poate folosi Arrange All. Opţiunea Split împarte ecranul în două pentru un singur fişier.

4.1.1.8 Folosirea funcţiilor “Help”

După cum se observă în imaginea următoare, prin apelarea meniului Help puteţi accesa o serie de
elemente.

Microsoft Office Word Help (F1) deschide o zonă de activităţi în partea dreaptă cu o posibilitate de
căutare după un anumit element (ex. paragraph). Ceea ce s-a obţinut este o listă de rezultate cu legătură către
zone de articole sau de ajutor (help) privind subiectul (zonele sunt scrise cu gri). Dacă alegeţi zona de articole
şi aveţi o conexiune la Internet vă va deschide o pagină web de pe un site, de obicei office.microsoft.com.
Zona de help vă va duce către o structură arborescentă de conţinut. Atenţie, helpul este în limba engleză, deci
şi cuvintele căutate va trebui să le scrieţi în aceeaşi limbă.

4.1.1.9 Închiderea unui document

Închiderea unui document se face apelând funcţia Close din meniul File sau din x-ul mic din dreapta-
sus a ferestrei (a nu se confunda cu ). Dacă documentul apelat nu a fost modificat, se închide automat.
Dacă da, atunci există două situaţii:
1. documentul este nou, fără salvare, şi atunci o să apară o fereastră de genul:

unde opţiunea Yes duce către fereastra de salvare, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.
2. documentul are deja un nume, dar trebuie să salvăm sau nu modificările:

unde opţiunea Yes face salvarea, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.
39
4.1.1.10 Închiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Aplicaţia se poate închide din clasicul buton . De această dată, aplicaţia va lua în considerare toate
documentele deschise, şi atunci mesajele prezentate anterior vor apărea pentru fiecare document în parte.

4.1.2 Modificarea setărilor de bază

4.1.2.1 Schimbarea modului de vizualizare a paginii.

Din meniul View se poate alege modul în care dorim să lucrăm cu documentul.

Astfel, Normal – face o vizualizare fără margini proprii, Web Layout – vizualizare tip pagină web, Print
Layout – cea mai indicată, deoarece prezintă formatul de pagină cu toate elementele incluse, Reading Layout
– vizualizare gen răsfoire de carte, Outline – structura documentului, tip continuu fără delimitări de pagină.

4.1.2.2 Folosirea funcţiei de modificare a dimensiunilor vizualizării (zoom).

Modificarea dimensiunii paginii se poate realiza din meniu View – Zoom...:

View – Zoom... şi zoom-ul din bara de instrumente

unde, după cum se observă, puteţi alege diferite opţiuni de vizualizare.

4.1.2.3 Modificarea afişajului barei de instrumente.

Bara de instrumente poate oferi mai multe elemente decât oferă iniţial. Se pot adăuga sau şterge
pictograme după cum doriţi. Dacă doriţi ca elementele existente să nu mai fie afişate doar pe un singur rând
apăsaţi pe butonul din capătul rândului şi alegeţi opţiunea Show Buttons on Two Rows:

40
 Dacă doriţi să mai adăugaţi butoane alegeţi fie opţiunea Add or Remove Buttons ori din meniu: View
– Toolbars. Nu se recomandă folosirea unui număr prea mare de bare de instrumente deoarece micşorează
spaţiul dedicat paginii.

4.1.2.4 Modificarea afişajului caracterelor netipăribile.

Text dumneavoastră poate lua două forme: tipăribil şi netipăribil. De exemplu, spaţiu, tab-ul, enter-ul,
fontul de tip ascuns (hidden), etc. nu se văd pe foaia de lucru şi nici la imprimantă. Pentru a putea şi aceste
elemente să fie vizibile (în vederea modificării) apăsaţi butonul din bara de instrumente Show – Hide.
Dacă doriţi să renunţaţi la acest mod de vizualizare trebuie să mai apăsaţi o dată pe buton pentru dezactivare.

4.1.2.5 Modificarea opţiunilor/preferinţelor de bază ale aplicaţiilor: numele utilizatorului,

directorul/folderul prestabilit, salvarea documentelor.

Documentele dumneavoastră pot fi adaptate modului dumneavoastră de lucru prin modificarea

setărilor de bază: Tools – Options...
General – alegerea unităţii de măsură în
centimetri sau mărirea numărului de fişiere
(ultimele folosite) afişate (aşa cum am mai spus
iniţial sunt 4)

User Information – alegerea numelui şi,

eventual, a unor date de identificare (e-mail)

File Locations – schimbarea locului predefinit

de salvare a documentelor

Spelling & Grammar – deselectarea opţiunilor

de corectare automată a elementelor de
dicţionar şi/sau
gramaticale

Save – alegerea perioadei de timp după care să

se facă Autorecovery (salvarea automată)

4.2 Operaţii de bază

4.2.1 Introducerea informaţiilor
4.2.1.1 Introducerea textului.
Introducerea textului se face prin intermediul tastaturii. Trebuie ţinut cont de faptul că în momentul în
care se ajunge la capătul rândului cursorul trece automat pe rândul următor. Validarea de paragraf se face cu
tasta Enter. Prin această validare se realizează un paragraf nou.

4.2.1.2 Introducerea unor caractere speciale, a simbolurilor.

O serie de caractere nu se găsesc pe tastatură, de aceea, există posibilitatea folosirii de simboluri
(caractere greceşti, semne matematice, săgeţi etc.) prin meniul Insert – Symbol.

41
4.2.2 Selectarea informaţiilor

Selectarea unui caracter, cuvânt, rând, propoziţie, paragraf sau a întregului text dintr-un document.

Selectarea puteţi să o realizaţi cu mouse-ul (se ţine butonul stânga apăsat şi se deplasează peste
elementul/elementele de selectat – textul selectat va apărea de culoare albă pe fond negru) sau în combinaţie
cu tastatura după cum urmează:

Caracter Selecţie cu mouse-ul

Cuvânt Dublu click de mouse pe
cuvânt
Propoziţie CTRL + click mouse
Paragraf CTRL + Shift + ↓
Tot textul CTRL + A

4.2.3 Editarea informaţiilor

4.2.3.1 Editarea conţinutului prin inserarea unor caractere sau cuvinte noi într-un text existent, scrierea
peste pentru a înlocui un text existent.
Pentru a introduce un text nou (ex. un cuvânt nou) trebuie să vă poziţionaţi cu mouse-ul sau cu
săgeţile de pe tastatură în locul respectiv şi să vă tastaţi cuvântul. De asemenea, se poate folosi opţiunea de a
selecta o anumită zonă şi de a scrie deasupra text. Atenţie la folosirea tastei Insert – va introduce cuvântul
respectiv peste textul existent. Tasta Insert se poate dezactiva prin apăsarea din nou pe aceasta (pentru a
vedea dacă tasta Insert este activă următiţi bara cu casete de informaţii în zona OVR – culoarea gri înseamnă
dezactivat, culoarea neagră activat).

4.2.3.2 Folosirea comenzilor “Undo” şi “Redo”.

Dacă aţi greşit introducerea de text (sau o altă acţiune) puteţi apela funcţia Undo – anulare (Edit –
Undo Typing sau butonul din bara de instrumente ). Opus funcţiei Undo este funcţia Redo, care realizează
refacerea ultimei operaţii anulate.

4.2.4. Copierea, mutarea sau ştergerea

Un text selectat poate fi copiat, mutat, şters sau înlocuit. Copierea/mutarea textului în diferite părţi ale
documentului sau chiar în documente diferite este posibilă datorită existenţei Clipboard-ului. Clipboardul
este o memorie temporară folosită la păstrarea pe termen scurt a cuvintelor şi/sau obiectelor.

4.2.4.1 Copierea textului într-un document sau în alte documente deschise.

42
 După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) copierea se face fie din meniu: Edit – Copy, fie din
tastatură: CTRL+C. Aici intră în acţiune Clipboard-ul care păstrează informaţia copiată. Ne deplasăm în
locul unde dorim copierea şi aducem textul fie din meniu: Edit – Paste, fie din tastatură: CTRL+V.
Importanţa Clipboard-ului este dată de faptul că putem să ne alegem câte destinaţii dorim şi să facem lipirea
(Paste) fără a mai face o copiere nouă a aceluiaşi text.

4.2.4.2 Mutarea textului într-un document sau în mai multe documente deschise.
După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) mutarea se face fie din meniu: Edit – Cut, fie din
tastatură: CTRL+X. Ne deplasăm în locul unde dorim mutarea şi aducem textul fie din meniu: Edit – Paste,
fie din tastatură: CTRL+V. De această dată lipirea (Paste) se face numai pentru o singură destinaţie.

4.2.4.3 Ştergerea textului.

Textul selectat se poate şterge folosind tasta Delete sau Backspace.

4.2.5 Caută şi înlocuieşte

4.2.5.1 Folosirea comenzii de căutare a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Într-un document mai mare avem nevoie de a căuta un cuvânt sau un grup de cuvinte. Pentru aceasta
se apelează funcţia Find din meniul Edit sau din tastatură: CTRL+F. Cuvântul pe care dorim să-l căutăm se
introduce în câmpul Find what:. Căutarea se face prin apăsarea butonului Find Next.

Căutare Înlocuire

4.2.5.2 Folosirea comenzii de înlocuire a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Dacă se doreşte şi înlocuirea acestuia se alege Replace (sau de la bun început CTRL+H), se tastează
în câmpul Replace what: cuvântul/grupul de cuvinte cu care se înlocuieşte şi se alege una din opţiunile:
Replace, Replace All sau Find Next în funcţie de situaţia de context.

4.3 Formatare
În continuare vom urmări aplicarea unor anumite proprietăţi (formatare) la nivel de caracter (font),
paragraf şi pagina.

4.3.1 Formatarea textului

Formatarea textului se face din meniul Format – Font:

43
4.3.1.1 Schimbarea fontului caracterelor: dimensiune şi tip.

Chiar dacă în lista de fonturi dispune de un număr foarte mare de fonturi, acestea se împart în trei
mari categorii: ascuţite (ex. Arial), rotunjite (ex. Times New Roman) şi simboluri (ex. Webdings).
Dimensiunea cea mai utilizată a fontului este 12. Dar se pot folosi, funcţie de context, toate
dimensiunile (dacă acestea nu apar, de exemplu 13, pot fi tastate în zona superioară).

4.3.1.2 Folosirea opţiunilor de formatare: bold (caractere aldine), italice (caractere cursive) şi subliniere

Scoaterea în evidenţă a unui cuvânt/text dintr-un document se poate face apelând la Font style: unde
Regular este caracterul obişnuit, Italic este cel înclinat (cursiv), Bold este îngroşat (aldine), iar Bold Italic
însumează cele două caracteristici.
Opţiunea Underline (subliniere) este puţin folosită, însă dispune de o listă destul de mare de variante.
Activarea acesteia atrage după sine şi activarea alegerii de culoare.

4.3.1.3 Folosirea funcţiilor indice inferior, indice superior într-un text.

Sunt situaţii în care trebuie să folosim indici în scriere (ex. cm3, ai). Pentru aceasta se va scrie textul
obişnuit după care se va secta elementul de indice căruia va trebui să-i aplicaţi un efect (Effects): superscript
pentru indice superior şi subscript pentru indice inferior. După cum se observă, textul rezultat este de
dimensiune mai mică şi poziţionat la o anumită distanţă.
Tot din categoria “efectelor”, putem transforma textul nostru în caracter umbrit (shadow) sau ascuns
(hidden).
Toate aceste modificări pot fi vizualizate în modul Preview, înainte de acceptare.

Validarea modificării se face prin OK. O parte din elementele prezentate anterior se regăsesc şi în
bara de instrumente.

44
4.3.1.4 Modificarea textului în majuscule, litere mici, tip titlu, etc.

Dacă se doreşte trecerea de la un mod de prezentare la altul (de ex. de la caractere normale la
caractere mari sau de totul scris cu litere mari la format titlu – varianta americană) se pot alege următoarele
opţiuni:
- Sentence case – gen propoziţie (prima litera mare)
- lowercase – toate literele sunt mici
- UPPERCASE – toate literele sunt mari
- Title Case – gen titlu în care fiecare cuvânt începe cu o literă mare
- tOGGLE cASE – mai deosebit, aşa cum apare scris

4.3.1.5 Folosirea diferitelor culori în text.

Folosirea imprimantelor cu jet de cerneală color, de exemplu, cere şi posibilitatea de a putea alege
culoarea dorită pentru fontul tău. Se poate face din Format – Font – Font Color: sau din bara de instrumente
:

4.3.1.6 Copierea formatului unui text selectat şi aplicarea acestuia altui text selectat.
De multe ori dorim să copiem formatul pe care l-am stabilit pentru un text şi la alte zone de text.
Pentru aceasta trebuie să vă poziţionaţi în zona sursă (e de ajuns un simplu click în acea zonă) şi apelarea
butonului din bara de instrumente. După cum observaţi cursorul se modifică şi el. Cu acesta selectaţi zona
de text dorită ca destinaţie pentru formatare. Această opţiune modifică atât formatarea la nivel de font cât şi
formatarea la nivel de paragraf.

4.3.1.7 Aplicarea unui stil existent unui cuvânt, unei linii, unui paragraf.
Fiecare text este caracterizat de un stil care cuprinde toate tipurile formatări (font, paragraph). De
exemplu, stilul predefinit este stilul Normal (vezi caseta din partea dreaptă a barei de
instrumente). Din această casetă se pot alege stilurile dorite care pot fi ori predefinite (ex. Heading 1) sau
create de utilizator (ex. 1).

45
 Anularea stilurilor aplicate textului se face alegând opţiunea Clear Formatting (bineînţeles după
selectarea textului).

4.3.1.8 Folosirea despărţirii automate în silabe (automatic hyphenation).

Despărţirea în silabe face parte din opţiunea de verificare a limbii alături de dicţionar, gramatică etc.
şi se poate apela din meniu Tools – Language – Hyphenation. Rămâne să optaţi pentru varianta automată sau
manuală.

4.3.2 Formatarea paragrafelor

4.3.2.1 Introducerea, ştergerea marcatorilor de paragraf.

Mai înainte a fost prezentată opţiunea de afişare a caracterelor netipăribile prin apelarea butonului .
Cu această opţiune se pot identifica toate paragrafele din document. Descrierea semnelor care pot apărea:
- final de paragraf
- aliniat
∙ - spaţiu
Aceste coduri pot fi selectate şi şterse, în cazul în care se doreşte acest lucru.

4.3.2.2 Introducerea, ştergerea întreruperilor de linie.

Tot din aceeaşi categorie de coduri este şi întreruperea de linie care se foloseşte atunci când dorim
să scriem pe mai multe rânduri dar nu dorim să ieşim din paragraf (ex. poezii).

4.3.2.3 Alinierea textului: stânga, dreapta, centrat, stânga-dreapta (justified).

Următoarele elemente ţin tot de formatarea la nivel de paragraf dar prin interfaţa apelabilă din bara de
meniuri: Format – Paragraph.
Pentru moment aici vom discuta despre Aliniere (Alignment), Indentare (Indentation), Spaţiere
(Spacing) între rânduri (Line spacing) şi între paragrafe (Befor/After).

46
 Vom începe cu formatarea privind alinierea textului. Alinierea se poate face centrat (Centered), la
stânga (Left), dreapta (Right) sau stânga-dreapta (Justified) funcţie de o linie imaginară trasată pe mijlocul
textului. Această aliniere se mai poate face din bara de instrumente apelând (stânga, centrat,
dreapta, total).

4.3.2.4 Indentarea paragrafelor: stânga, dreapta, prima linie, hanging.

Rigla
Se apelează din meniu View – Ruler.
Elemente de
poziţionare a paragrafului:
alegerea tipurilor de tabulatori
indicator pentru început de paragraf
indicator pentru începutul celui de-al doilea rând din paragraf
indicator pentru margine dreapta paragraf

Ideea de identare se referă la poziţionarea elementelor paragrafului funcţie de situaţie:

- Identare la prima linie

- Identare agăţată (hanging)

47
- Identare stânga-dreapta

4.3.2.5 Spaţierea rândurilor unui paragraf: simplu, dublu.

Un text poate fi scris cu o distanţă între rânduri stabilită fie din meniu Format – Paragraph, fie din
bara de instrumente . Implicit distanţa dintre rânduri este de single (un rând), dar poate fi modificată la
1,5 rânduri sau double (două rânduri). Sunt însă situaţii în care putem să modificăm aceste elemente şi să
punem valori de genul 1,45 (multiple):

4.3.2.6 Aplicarea spaţierii imediat deasupra şi sub paragraf.

În cazul textelor americane (unde nu există aliniat pentru paragraf) sau pentru formatarea unui titlu
trebuie să aplicăm o distanţare faţă de paragraful anterior şi/sau următor.
Pentru aceasta se foloseşte opţiunea de spaţiere înainte (before) şi după (after). Această spaţiere se
referă strict la primul rând din paragraf, respectiv ultimul rând din paragraf. Atenţie! Însumarea celor două
spaţieri poate crea o spaţiere prea mare între paragrafe.

4.3.2.7 Folosirea şi setarea tabulatorilor: stânga, dreapta, centru, zecimal.

Tabulatorii sunt folosiţi pentru o poziţionare rapidă şi corectă a unui text pe o linie.
De exemplu, aveţi următorul text:

Aşa cum prezentam anterior de la intersecţia celor două rigle vă puteţi alege tipul de tabulator dorit
pentru aliniere:
Tabulator de aliniere la stânga
48
 – textul este introdus de la stânga la dreapta începând de la tabulator
Tabulator de aliniere centrat
– textul este centrat ţinând cont de poziţia tabulatorului
Tabulator de aliniere la dreapta
– textul se aliniează la dreapta până la tabulator
Tabulator separator zecimal
– textul se aliniează înainte de punctul zecimal la stânga, iar după punctul zecimal se aliniază la
dreapta.

Ştergerea tabulatorilor se face trăgând de aceştia oriunde în afara riglei.

O altă posibilitate de lucru cu tabulatori este prin intermediul meniului Format – Tabs...

4.3.2.8 Folosirea listelor (numerotare, marcatori). Introducerea şi ştergerea marcatorilor, numerotărilor

dintr-o listă.

Formatarea listelor se poate realiza prin utilizarea marcatorilor de tip Bullets sau Numbering. Se va
selecta lista (poate să fie în text sau celule dintr-un tabel) şi se va alege una din cele două opţiuni: .
Ştergerea lor se face prin selecţie şi apoi dezactivarea butonului respectiv din bara de instrumente.

49
4.3.2.9 Schimbarea stilului marcatorilor şi numerotărilor dintr-o listă simplă prin opţiunile standard.

Tipuri de marcatori:
bulleted – simboluri folosite pentru evidenţierea paragrafelor
numbered – ordonarea paragrafelor folosind cifre sau litere
outline numbered – organizarea paragrafelor pe structuri de numere
După cum se poate observa din imaginea de mai sus se pot alege diferite opţiuni pentru aceeaşi
categorie.

4.3.2.10 Adăugarea bordurilor şi efectul de umbră aplicat paragrafului.

Utilizarea unui editor de text presupune şi folosirea de chenare/borduri pentru zone de text (text
selectat sau întregului paragraf). Aplicarea acestora se face din meniu Format – Borders and Shading...
Atenţie! Trebuie mai întâi selectat textul ce urmează să fie încadrat.
De la Setting: vă alegeţi tipul de chenar (atenţie la previzualizarea din partea dreaptă). Se pot stabili
stiluri de linii, culori, dimensiuni.
Shading (Umbrire) se aplică pentru o accentuare a unei zone de text (umbrire pentru text).

Când aveţi de aplicat o linie de departajare (vedeţi exemplele de mai jos) puteţi folosi şi butonul
din bara de instrumente. Dacă observaţi, butonul din bara de instrumente are o săgeată care va deschide o
listă de opţiuni:

Exemple:

Nume Prenume

(bordura a fost aplicată atât sus cât şi jos)

50
 Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi – Facultatea de Economie
Iaşi, 2009
(bordura a fost după selecţia textului folosind varianta linie pe mijloc)

sau pentru definirea header-ului:

4.3.3 Formatarea documentelor

4.3.3.1 Schimbarea orientării unui document, tip portret şi tip vedere (landscape). Schimbarea mărimii
hârtiei.

Se realizează apelând din bara de meniuri: File - Page Setup:

Noi vom porni de la stabilirea tipului de pagină, adică din opţiunea Paper Size.
- A4 este dimensiunea unei pagini standard în România (faţă de Letter în SUA).
- Dimensiunea în cm este următoarea: 21 x 29.7
- Pentru un referat vom folosi orientarea foii de hârtie de tip vertical (Portrait/Portret), însă pentru un
tabel cu multe coloane vom folosi varianta orizontală (Landscape/Peisaj)
- Atenţie de modul de previzualizare (Preview) – acesta vă va arăta situaţia curentă.

4.3.3.2 Schimbarea marginilor întregului document, sus, jos, stânga, dreapta.

Pentru margini vom apela opţiunea Margins. Marginile pot fi:

Sus (Top), Jos (Bottom), Stânga (Left) şi Dreapta (Right).
51
Exerciţiu: Pentru aceste opţiuni alegeţi dimensiunile în cm: 2 – 2 – 3 – 2.
Sfaturi pentru următoarele opţiuni:
Gutter dacă vreţi să vă îndosariaţi materialul listat (nu este cazul la români care-şi aplică din start o
margine mai mare în partea stângă pentru acest scop).
În legătură cu listarea alegeţi din meniul Multiple pages:
Mirror margins – această opţiune o veţi folosi pentru a lista pe ambele părţi fără să vă mai deranjeze
faptul că o margine este de 3 cm şi una de 2 cm.
2 pages per sheet – în cazul în care doriţi să listaţi două pagini pe o singură foaie.

4.3.3.3 Inserarea, ştergerea unei funcţii “page break” dintr-un document.

Uneori se doreşte trecerea la o nouă pagină fără ca pagina curentă să se fi terminat. Acest lucru se
realizează cu ajutorul comenzii Break... din meniul Insert. Această comandă duce la apariţia casetei de
dialog Break din care se selectează opţiunea Page Break.

4.3.3.4 Adăugarea, modificarea textului din antet şi subsol.

Fără o traducere rapidă am putea folosi titulatura de antet, dar să nu o confundăm cu elementele de
identificare de pe adresele oficiale care conţin text şi imagini. Oricum ele reprezintă elementele de
identificare de pe o pagină fie că sunt poziţionate sus (header) şi jos (footer) şi care se repetă automat pe toate
paginile sau pe paginile pare sau impare.
Cum se realizează:
View – Header and Footer... veţi observa deschiderea unei zone de editare separate cu o bară de
editare proprie.

Această zonă respectă regulile de formatare învăţate până acum. Validaţi prin butonul Close din bara
de instrumente nou apărută.

52
4.3.3.5 Adăugarea unor câmpuri în antet şi subsol: data, informaţii despre numărul paginii, locaţia
fişierului.

După cum se poate vedea de pe această bară mai putem utiliza introducerea numărului de pagină, a
numărului de pagină raportat la total pagini, data, ora. De asemenea se poate face o trecere de la header la
footer unde se respectă aceleaşi reguli sau putem face o trecere la următorul header varianta par/impar.

4.3.3.5 Aplicarea numerotării automate a paginilor dintr-un document.

Pentru a introduce un număr de pagină vom folosi: Insert – Page Numbers...

Elemente care trebuie avute în vedere:

- poziţionarea numărului (Position) sus sau jos pe pagină;
- alinierea (Alignment) la stânga, centrat, dreapta sau Inside/Outside dacă folosim opţiunea Mirror Margins
(vezi formatarea la nivel de pagină);
- dacă nu aveţi copertă puteţi activa “Show number on first page” pentru a pune număr şi pe prima pagină;
- butonul Format ne duce într-o altă fereastră care ne ajută să:

- alegem tipul de număr (arab, roman)

- să numerotăm continuu sau de la un anumit număr (Start at)

- sau pentru profesionişti - pe capitole

4.4 Obiecte

4.4.1 Tabele
4.4.1.1 Creaţi un tabel standard.
Un tabel poate arăta aşa:
Nr. crt. Denumire modul Ore alocate
1. ABC-ul Calculatoarelor 4
2. Sisteme de operare Windows 4
3. Microsoft Word 12
4. Microsoft Excel 12
5. Microsoft Access 15
6. Microsoft Power Point 4
7. Internet – navigare şi comunicare 4

53
 Pentru a realiza un tabel trebuie să apelăm meniul Table – Insert – Table, unde va trebui să
introducem numărul de coloane, respectiv de linii ce caracterizează tabelul (în cazul nostru (3 coloane şi 8
linii):

4.4.1.2 Introducerea, editarea informaţiilor într-un tabel.

Datele se introduc celulă cu celulă, avându-se în vedere faptul că în tabel se respectă regulile de
formatare învăţate până acum. Deplasarea de la o celulă la alta se face fie folosind săgeţile de poziţionare de
pe tastatură, fie tasta TAB.

4.4.1.3 Selectarea rândurilor, coloanelor, celulelor, a întregului tabel.

Selectarea rândurilor: click cu mouse-ul în exteriorul stânga al rândului, atunci când cursorul devine o
săgeată albă.
Selectarea coloanelor: click cu mouse-ul deasupra coloanei respective, atunci când cursorul devine o
săgeată mică neagră.
Selectarea întregului tabel: click pe steluţa apărută în partea din stânga a tabelului.
Toate aceste elemente se pot selecta şi apelând Table – Select - ...

4.4.1.4 Inserarea, ştergerea rândurilor şi coloanelor.

Pentru a introduce un rând sau o coloană nouă trebuie să apelaţi din nou Table – Insert

4.4.1.5 Modificarea lăţimii coloanei şi înălţimii rândului.

Modificarea lăţimii coloanei şi înălţimii rândului se poate face manual sau automat.
Manual se face prin poziţionarea mouse-ului şi tragerea de coloana sau rândul pe care doriţi să-l
modificaţi.
Automat se selectează din meniul Table – Table Properties...
54
4.4.1.6 Modificarea lăţimii, stilului, culorii bordurii celulei.

Modificările la nivel de celulă se pot face prin click dreapta mouse pe celula respectivă selectată,
Borders and Shading...

4.4.1.7 Adăugarea efectului de umbră pentru celule.

Adăugarea efectului de umbră (shading) se realiză la fel ca şi pentru modificarea culorii de bordură.

55
4.4.2 Poze, imagini, diagrame

4.4.2.1 Introducerea unei poze, imagini, diagrame într-un document.

Un text creat cu editorul Microsoft Word îşi poate îmbunătăţii aspectul prin introducerea de imagini.
Acest lucru se poate realiza prin: Insert – Picture.

După cum se observă, ideea de imagine poate fi dată de:

- colecţie de imagini (Clip Art),
- imagine existentă într-o locaţie (From File)
- imagine obţinută de la un scanner sau cameră digitală
- desenare – vezi bara de desenare
- structură organizaţională – organigramă
- grafice
Pentru inserarea unei imagini de tip clip art trebuiesc urmaţi următorii paşi:
Insert – Picture – Clip Art (observaţi deschiderea unei ferestere de activităţi în partea dreaptă).
Alegeţi . Se va deschide o fereastră în care imaginile sunt organizate într-o structură
arborescentă. Dar, dacă faceţi acest lucru pentru prima dată, va apărea un mesaj care vă solicită acceptul
pentru a căuta şi organiza arborescent imaginile din întregul calculator (mai mult ca sigur vor fi foarte multe
imagini de organizat). Dacă nu doriţi acest serviciu puteţi să anulaţi prin selectarea
şi apoi Later.

56
 Deschideţi structura Office Collections, vă
alegeţi unul din domeniile prezentate (ex.
Business), apoi imaginea dorită. Când faceţi
click pe imagine observaţi apariţia unui buton
cu săgeată, ceea ce denotă prezenţa unui
meniu. Alegeţi din meniu opţiunea Copy
(Copiere).
Faceţi click în text în zona unde doriţi să
puneţi imaginea, click dreapta mouse, Paste
(Lipire).

4.4.2.2 Selectarea unei poze, imagini, diagrame într-un document.

La selectarea imaginii vom observa un cadran negru, delimitat la colţuri şi laterale de pătrate mici
negre. Acest lucru arată că imaginea este în rând cu textul, adică se comportă ca un caracter dintr-un
paragraf, adică i se pot impune reguli de formatare, ex. aliniere.

4.4.2.3 Copierea unei poze, imagini, diagrame într-un document, în alte documente deschise.

Copierea unei poze/imagini/diagrame se face ca şi pentru un text cu CTRL+C (Edit Copy). Vă alegeţi
destinaţia şi lipţi (Paste – CTRL+V).

4.4.2.4 Mutarea unei poze, imagini, diagrame într-un document sau între documente.

Mutarea unei poze/imagini/diagrame se face ca şi pentru un text cu CTRL+X (Edit Cut). Vă alegeţi
destinaţia şi lipţi (Paste – CTRL+V).

4.4.2.5 Redimensionarea unei poze, imagini, diagrame.

În primul rând va trebui să selectaţi imaginea dorită. Selectarea imaginii se face printr-un click stânga
pe aceasta. Imaginea va apărea încadrată într-un pătrat cu 8 puncte. Acum puteţi modifica dimensiunea
obiectului plasând cursorul mouse-ului deasupra unui din cele 8 puncte. Cursorul poate avea diferite forme în
funcţie de punctul de deasupra căruia îl plasaţi. După apariţia cursorului apăsaţi şi trageţi spre interior sau
exterior (micşorare sau mărire). Din colţuri modificare se face proporţionat (fără a se distorsiona imaginea
iniţială).

57
4.4.2.6 Ştergerea unei poze, imagini, diagrame.

Ştergerea obiectului se face după selecţie folosind Backspace sau Delete.

4.5 Pregătirea fişierului rezultant

4.5.1 Pregătirea
4.5.1.1 Înţelegerea importanţei verificării documentului (proofing) cum ar fi: verificarea aşezării în
pagină, a prezentării (margini, fonturi şi formate adecvate) şi verificarea ortografică.

Documentul pe care l-aţi lucrat înainte de a hotărî finalizarea lui (salvare, arhivare, listare) va trebui
să-i verificaţi integritatea. Acest lucru se poate face prin previzualizare, verificarea ortografică.

4.5.1.2 Corectura ortografică a unui document şi efectuarea unor schimbări cum ar fi: corectarea
greşelilor ortografice, de gramatică, ştergerea cuvintelor repetate.

În ceea ce priveşte corectura conţinutului textului

trebuie să ne raportăm la limba în care este scris textul
(română, engleză, etc.). Setarea limbii în care se face
corectura se face din meniu Tools – Language – Set
Language...

Corectura se face de obicei automat activând opţiunile de Check spelling as you type (subliniere
culoare roşie) şi Check grammar as you type (subliniere culoare verde).

Manual corectura se face apelând meniul Tools - Spelling and Grammar...

După cum se observă textul greşit este
trecut cu roşu. Aveţi dedesubt o listă de
sugestii (poate să nu existe această listă).
Aveţi o serie de situaţii de răspuns:
- Ignor Once – ignoraţi de această dată
- Ignore All – ignoraţi toate de acest fel
(de ex. nume proprii)
- Add to Dictionary – nu se găseşte în
dicţionar (ex. neologisme)
- Change – schimbi pe baza sugestiei
- Change All – le schimbă pe toate de
acest gen (dacă sunteţi siguri)
- AutoCorrect (lăsaţi calculatorul să
hotărască)

58
4.5.1.3 Vizualizarea unui document înainte de a-l tipări (preview).
Previzualizare (vizualizarea documentului aşa cum va ieşi la imprimantă) se poate face apelând
meniul File – Print Preview... sau din bara de instrumente . Aici va trebui să vizualizaţi toate paginile
privind marginile, fonturile, aranjarea în pagină.

4.5.2 Tipărirea

4.5.2.1 Alegerea opţiunilor de tipărire cum ar fi: tipărirea întregului document, sau a unor pagini anume,
numărul de copii dorit.

După previzualizarea documentului trecem la listarea lui (pe hârtie sau în fişier).
Apelaţi meniul File – Print... sau mai simplu CTRL+P.

3
4

1. Se va selecta imprimanta (pot exista în listă mai multe imprimante la care puteţi avea acces, ex. o
imprimantă cu jet de cerneală a colegului din reţea);
2. Dacă doriţi imprimarea în fişier selectaţi opţiunea: Print to file
3. Ce anume vreţi să listaţi (tot documentul (all), pagina curentă (current page), o selecţie (selection) sau
diferite pagini – ex. dintr-un material de 70 de pagini, paginile 12, 14, de la 18-25, si de la 29 la final
– scrieţi în spaţiul respectiv 12,14,18-25,29-)
4. Numărul de copii, ex. 3
5. Dacă dorim să listăm faţă-verso vom selecta numai cele pare/impare, apoi cele impare/pare.
După selectarea opţiunii de listarea în fişier, alegerea tuturor elementelor de listare prezentate
anterior, validaţi prin OK. Se va deschide următoarea fereastră unde va trebui să alegeţi calea şi numele
fişierului.

59
4.5.2.2 Tipărirea unui document de la o imprimantă instalată folosind opţiuni definite sau setări implicite.

Dacă ştim că avem setată imprimanta corect şi nu dorim decât să folosim opţiunile predefinite (număr
exemplare 1, tot documentul, etc.) putem trimite fişierul pentru listare folosind icoana de pe bara de
instrumente.

60
 CAPITOLUL 5

PREZENTĂRI GRAFICE – MICROSOFT POWERPOINT

Aplicaţia Microsoft PowerPoint face parte din pachetul de programe Microsoft Office şi permite
realizarea de prezentări grafice. Pentru aceasta este necesar să fie cunoscute două concepte de bază cu care
lucrează această aplicaţie:
1. diapozitivul sau foaia de prezentare (slide) este unitatea de prezentare. Există 24 de modele
predefinite pe baza cărora sunt organizate obiectele într-un diapozitiv. Ele pot fi grupate în trei
categorii: model titlu (title only), modele conţinut (content layouts), model vid (blank).
2. prezentarea (presentation) este un ansamblu de diapozitive. Fiecare diapozitiv conţine informaţii
sub formă de text, sub formă grafică sau în ambele forme. Prezentarea se salvează într-un fişier cu
extensia .ppt şi poate fi utilizată în mai multe moduri:
a. afişare pe ecranul calculatorului;
b. proiectare pe un ecran cu ajutorul unui videoproiector;
c. tipărire pe diferite suporturi (hârtie obişnuită sau folie transparentă);
d. transformare în fotodiapozitive;
e. publicare pe un site Web pe Internet.
5.1. Realizarea unei prezentări
5.1.1 Vizualizarea prezentării
5.1.1.1 Înţelegerea rolului diferitelor moduri de vizualizarea
Microsoft PowerPoint permite utilizarea mai multor moduri de vizualizarea a unei prezentări în
funcţie de nevoile sale. Fiecare dintre acestea este utilizat preponderent într-o anumită etapă de realizare a
prezentării: la realizarea ei, la adăugarea comentariilor, la prelucrare, respectiv mutarea, copierea, ştergerea
unor diapozitive şi la vizualizarea finală a prezentării.
5.1.1.2 Folosirea diferitelor moduri de vizualizare şi trecerea de la unul la altul
O prezentare PowerPoint poate fi vizualizată în mai multe moduri care se regăsesc în partea stângă
jos a ferestrei şi în meniul View.

Aceste opţiuni sunt:

1. Modul Normal prezintă două opţiuni: Slides şi Outline. Prima opţiune permite afişarea unui
singur diapozitiv. În acest mod se poate vizualiza şi modifica diapozitivul. Pentru trecerea la următorul
diapozitiv se foloseşte butonul de derulare verticală sau tastele PageDown sau PageUp.

61
 Figura nr. 5.1. Modul de vizualizare Normal, opţiunea Slides

Cea de-a doua opţiune afişează planul prezentării şi diapozitivul activ alături, unde se pot face
corecturi de text, se poate schimba ordinea paragrafelor, ordinea diapozitivelor în cadrul prezentări.

Opţiunea Outline

Figura nr. 5.2. Modul de vizualizare Normal, opţiunea Outline

2. Slide Sorter – prezintă fiecare diapozitiv ca o imagine grafică, mică. Ea permite adăugarea de
diapozitive noi, se pot şterge diapozitive, se poate schimba ordinea diapozitivelor, se pot adăuga efecte de
tranziţie şi temporizări pentru trecerea de la un diapozitiv la altul în cadrul prezentării.

62
 Modul de
vizualizare Slide
Sorter View

Figura nr. 5.3. Modul de vizualizare Prezentare (Slide Sorter View)

3. Modul Derularea prezentării (Slide Show) permite derularea pe ecran a diapozitivelor prezentării.
Derularea se realizează prin click stânga sau apăsarea uneia dintre tastele Enter, Space sau Page Down.
Prin meniul contextual ce se activează prin click dreapta ne putem deplasa între diapozitivele din prezentare.

Figura nr. 5.4. Modul de vizualizare Derularea prezentării

Modul de prezentare Pagina cu note (Notes Page) afişează diapozitivul curent împreună cu zona
pentru notele vorbitorului. Se activează prin alegerea opţiunii Notes Page din meniul View. Acest mod este
util atunci când se doreşte modificarea notelor pentru vorbitor. Spaţiul ferestrei este împărţit în două zone:
zona diapozitivului în care se poate vizualiza şi modifica diapozitivul şi zona notelor unde se pot adăuga
notele sau informaţiile pentru prezentator.

63
 Zona
diapozitivului

Zona notelor

Figura nr. 5.5. Modul de vizualizare Pagina cu note

5.1.2 Diapozitive
5.1.2.1. Adăugarea unui diapozitiv cu un format specific
Adăugarea unui diapozitiv nou într-o prezentare se realizează din meniul Insert, opţiunea New Slide
sau combinaţia de taste Ctrl+M.
5.1.2.2. Utilizarea diferitelor formate predefinite pentru diapozitivele unei prezentări
După acţionarea opţiunii de inserare a unui diapozitiv în partea dreaptă va apărea panoul de lucru din
care se poate alege formatul dorit.

Panoul de lucru din care

trebuie selectat formatul
dorit prin click stânga

Figura nr. 5.5. Selectarea unui format de diapozitiv

Din această opţiune se poate aplica un format diapozitivului / diapozitivelor selectate (Apply to
Selected Slide), se poate insera un nou diapozitiv cu formatul respectiv (Insert New Slide) sau, în cazul în
care a fost modificat un format predefinit se poate reveni la acesta (Reapply Layout).

64
 5.1.2.3 Schimbarea culorii fundalului unui sau mai multor diapozitive sau a tuturor diapozitivelor

Pentru a schimba fundalul unui diapozitiv sau a mai multor diapozitive se apelează opţiunea Format
– Background. Ca urmare, se va deschide fereastra Background în care poate fi selectată o culoare
predefinită sau se poate crea o nouă culoare din opţiunea More Colors sau combinaţii de culori şi texturi din
Fill Effects. Fundalul creat se poate aplica numai diapozitivului selectat sau întregii prezentări.

Aplicarea fundalului
selectat întregii prezentări
Crearea unei culori
proprii

Aplicarea fundalului numai

diapozitivului selectat

Utilizarea unei combinaţii de

color texturi, sau inserarea unei
alte imagini

Figura nr. 5.7. Schimbarea fundalului diapozitivelor

Opţiunea Background poate fi activată şi din meniul contextul când dăm click dreapta pe un
diapozitiv.
5.1.3 Utilizarea şabloanelor
5.1.3.1 Utilizarea şabloanelor
Microsoft PowerPoint oferă formate implicite pentru realizarea prezentărilor. Acestea se activează
prin alegerea opţiunii New din meniul File. Din panoul de lucru (Task Pane), care se deschide, se alege

65
opţiunea From Design Template. Se va deschide o fereastră din care se alege şablonul de prezentare dorit,
schema de culori adecvată şi efectele de animaţie pentru prezentare.

Posibilitatea de a
schimba schema de
culori a prezentării

Posibilitatea definirii
unei scheme de animaţie
pentru toate diapozitivele

Alegerea unui
şablon de
prezentare

Figura nr. 5.8. Fereastra de stabilire a şablonului de prezentare, a schemei de culori şi a celei de animaţie

După alegerea unui şablon de prezentare se poate trece la introducerea informaţiilor de pe primul
diapozitiv.
Această opţiune se poate selecta şi din meniul Format – Slide Desing sau aceeaşi opţiune din meniul
contextual ce apare când dăm click dreapta pe un diapozitiv. Pentru a schimba schema de culori a şablonului
se poate selecta din panoul de lucru opţiunea Color Schemes, iar pentru a defini o schemă de animaţie
pentru toată prezentarea se selectează opţiunea Animation Schemes.

5.1.3.2 Schimbarea între şabloanele disponibile

Pentru a schimba un şablon aplicat se activează din nou opţiunea Slide Design şi se selectează
şablonul dorit.
Un şablon poate fi aplicat numai diapozitivului selectat, întregii prezentări sau poate fi declarat ca
şablon implicit. Aceste opţiuni se utilizează dând click stânga pe săgeata ce apare lângă un şablon atunci
când trecem cu mouse-ul peste el.

66
 Opţiunea Show Large Previews din meniul de mai sus permite vizualizarea şabloanelor ca imagini
mai mari.
5.1.4 Master Slide
Pentru fiecare prezentare se poate defini un diapozitiv Master care conţine informaţii despre şablonul
de prezentare, fonturile folosite, fundalul şi schema de culori a unei prezentări. Scopul acestui diapozitiv este
de a efectua schimbări la nivel global asupra elementelor menţionate mai sus, în sensul reflectării acestora
asupra tuturor diapozitivelor dintr-o prezentare. Pentru a vizualiza acest diapozitiv se activează optiunea
Master din meniul View.

Figura nr. 5. 9. Activarea opţiunii Master din meniul View

Un diapozitiv Master este structurat pe mai multe zona:

zona pentru titlul diapozitivului;
zona obiectelor de plasat în diapozitiv; în această zonă informaţiile pot fi prezentate pe cinci
niveluri;
zona subsolului care la rândul ei este formată din:
o zona pentru dată / timp;
o zona pentru subsolul propriu-zis;
o zona pentru numărul diapozitivului.
5.1.4.1 Inserarea şi ştergerea unei poze, imagini, obiecte desenate în/din Master Slide
Dacă aveţi o imagine sau obiect pe care doriţi să-l inseraţi în toate diapozitivele ea poate fi inserată în
Master Slide şi va apărea în locul respectiv pe toate diapozitivele. Pentru aceasta se selectează din meniul
Insert, opţiunea Picture – From File. Din ferestra care apare se selectează imaginea şi se apasă butonul
Insert.
Imaginea va apărea în Master slide şi poate fi poziţionată oriunde în diapozitiv.
Ştergerea unei imagini din Master Slide se realizează cu click pe imagine şi apăsarea tastei Delete sau
Backspace de la tastatură.
5.1.4.2 Adăugarea unui text în subsolul anumitor diapozitive sau în toate diapozitivele
Dacă doriţi să inseraţi un text în subsolul unui diapozitiv sau la toate diapozitivele din meniul View se
selectează opţiunea Header and Footer în care se pot realiza următoarele operaţiuni:

67
 Afişarea datei
actualizată Aplicarea
automat şi formatărilor
selectarea tuturor
formatului diapozitivelor
pentru acesta
Aplicarea
formatărilor
numai
Stabileşte diapozitivul
dacă va fi ui curent
afişat sau
nu
numărul Afişarea
paginii unei date
fixe

Stabileşte dacă informaţiile din subsolul paginii

Introducerea unui text în vor fi sau nu afişate pe primul diapozitiv
subsolul paginii

Figura nr. 5.10. Inserarea unor informaţii în subsolul diapozitivelor

5.2 Imagini şi text

5.2.1 Introducerea şi prelucrarea formatului textului
5.2.1.1 Introducerea textului într-o prezentare

Textul este introdus într-un diapozitiv prin intermediul tastaturii. Pentru aceasta trebuie dat click
stânga în zona unde scrie Click to add text şi apoi se poate introduce textul de la tastatură.

5.2.1.2 Editarea conţinutului diapozitivului, notelor, prin inserarea unor caractere şi cuvinte noi
Pentru a edita conţinutul unui diapozitiv se recomandă să se lucreze în modul de vizualizare Outline.
Se selectează diapozitivul care trebuie editat şi:
 click stângă, în diapozitiv, dacă se doreşte editarea conţinutului acestuia şi se introduce textul de la
tastatură;
 click stângă în partea jos a ferestrei unde apare textul Click to add notes şi se introduce comentariul
sau observaţia

68
 Zona unde se
introduc note

Figura nr. 5. 2 Editarea notelor

Observaţie: În zona dedicată notelor, ca şi în diapozitiv pot fi introduse caractere speciale din
meniul: Insert - Symbol.

5.2.1.3 Schimbarea fontului caracterelor

După introducerea textului se poate opta pentru formatarea acestuia. Pentru acesta textul trebuie mai
întâi selectat şi apoi se alege opţiunea Font din meniul Format care deschide următoarea fereastra Font. În
figura următoare sunt prezentate toate opţiunile de formatare a textului care pot fi realizate din această
fereastră.

Tipul fontului Mărimea fontului

Stilul fontului

Sublinierea textului

Umbrirea textului

Scrierea textului în
relief

Scrierea textului ca Scrierea textului Culoarea fontului

exponent ca indice

Figura nr. 5. 12 Formatarea tipului şi mărimii textului

69
 Pentru realizarea unei culori proprii, din fereastra precedentă se selectează Color – More Color. Se
va deschide fereastra Color, în care se va putea crea orice culoare prin combinarea unor culori

Figura nr. 5.13 Formatarea culorii textului

După selectarea opţiunilor de formatare dorite acestea se confirmă şi se aplică prin apăsarea butonului
OK. Dacă se doreşte renunţarea la ele se apasă Cancel.
Opţiunile de formatare prezentate anterior sunt disponibile şi în bara de instrumente Formatting sau
din diferite combinaţii de taste:
 tipul de font şi dimensiunea: ;
 scris îngroşat: sau combinaţia Ctrl+B;
 scris cursiv: sau Ctrl+I;
 sublinierea textului sau Ctrl+U;
 umbrirea textului ;
 schimbarea culorii: .
Dacă se doreşte scrierea tuturor caracterelor unui text cu litere mari se poate selecta opţiunea Change
Case din meniul Format care va deschide următoarea fereastră din care se selectează opţiunea dorită:

Figura nr. 5. 3 Schimbarea scrisului din litere mari în mici şi invers

5.2.1.4 Alinierea textului

Pentru a alinia textul se poate selecta din meniul Format opţiunea Alignment şi din fereastra care
apare se alege modul de aliniere:

70
 Aliniere textului la stânga

Centrarea textului

Aliniere textului la dreapta

Încadrarea textului sţânga-dreapta

Figura nr. 5. 4 Alinierea textului
Aceste opţiuni, mai puţin ultima, sunt diponibile şi în bara de instrumente Standard .
De asemenea, mai pot fi utilizate următoarele combinaţii de taste pentru alinierea textului:
 Ctrl+L – aliniere stânga;
 Ctrl+E – centrare;
 Ctrl+R – aliniere dreapta;
 Ctrl+J – încadrarea textului între marginile diapozitivului.

5.2.1.5 Ajustarea spaţierii deasupra şi sub paragraf

Pentru a ajusta spaţierea între paragrafe se selectează acestea şi din meniul Format se alege opţiunea
Line spacing. În fereastra care apare selectaţi spaţierea dorită:
Distanţa dintre rânduri

Distanţa faţă de
paragraful precedent

Distanţa faţă de
paragraful următor

Confirmarea modificărilor Anularea modificărilor Previzualizarea modificărilor

Figura nr. 5. 5 Spaţierea paragrafelor

5.2.1.6 Schimbarea stilului marcatorilor şi numerotării

Modificarea stilului marcatorilor sau numerotării se realizează prin selectarea, din meniul Format, a
opţiunii Bullets and Numbering. Apare următoarea fereastră din care se poate alege simbolul pentru diferite
liste:

Figura nr. 5.17. Utilizarea marcatorilor

71
 Tipurile de marcatori disponibile sunt:
 Bulleted - utilizarea simbolurilor predefinite, pentru liste sau alegerea altora din ClipArt
(Picture) sau din Symbols (Customize):

 Numbered – numerotarea cu cifre sau litere a unei liste:

În ambele cazuri, se poate selecta o altă culoare decât cea implicită , precum şi
dimensiunea marcatorului în raport cu textul, exprimată procentual . În cazul utilizării
opţiunii Numbered se poate preciza ca numerotarea să înceapă de la o altă cifră /literă decât prima
.
Marcatorii pot fi utilizaţi şi din iconiţele asociate acestora din bara de instrumente Formatting fără a-i
putea însă particulariza .

5.2.1.7 Folosirea comenzilor Undo şi Redo

Anularea unei comenzii / comenzilor precedente se poate realiza din meniul Edit – Undo, din bara de
instrumente Standard, sau combinaţia de taste Ctrl+Z, iar refacerea unei operaţiuni anulate din Edit –
Redo, din bara de instrumente Standard, sau prin utilizarea combinaţiei de taste Ctrl+Y.

5.2.2 Poze, imagini

5.2.2.1 Inserarea unei poze într-un diapozitiv

Uneori se doreşte inserarea unei imagini într-un diapozitiv. Pentru acesta se selectează din meniul
Insert opţiunea Picture:

Inserarea unui ClipArt

Inserarea unei imagini dintr-un fişier

Inserarea unei scanate sau de pe o
camera digitală
Inserarea unui album foto
Figura nr. 5. 19 Inserarea unei imagini în slide
72
 În cazul în care se doreşte inserarea unei imagini dintr-un fişier se selectează opţiunea Insert –
Picture – From File care va deschide următoarea fereastră din care se va căuta pe harddisk imaginea dorită
şi după selectarea ei se apăsă butonul Insert:

Se alege calea unde se află

imaginea

Denumirea imaginii

Inserarea imaginii

Figura nr. 5. 20 Inserarea unei imagini dintr-un fişier

5.2.2.2 Inserarea unei imagini într-un diapozitiv

Pentru inserarea unei imagini din ClipArt se selectează din meniul Insert opţiunea Picture –
ClipArt. În partea dreaptă apare fereastra ClipArt unde se dă click pe opţiunea şi vor apărea toate
imaginile disponibile în ClipArt.

Figura nr. 5. 21. Inserarea unei imagini din ClipArt

În continuare se alege imaginea dorită şi prin click stânga pe ea va fi inserată în diapozitivul activ.

5.2.3 Copiere, mutare, ştergere

5.2.3.1 Copierea textului, pozelor, imaginilor în cadrul prezentării sau în alte prezentări deschise

Copierea textului sau imaginilor se realizează datorită Clipoard-ului care este o memorie temporară ce
reţine pe termen scurt cuvintele sau imaginile. Operaţiunea se realizează prin selectarea obiectului, din
meniul Edit se alege opţiunea Copy, se poziţionează cursorul în locul unde va fi plasat obiectul şi din acelaşi
meniu Edit se alege opţiunea Paste.
Observaţie: Pentru opţiunea Copy se mai poate folosi combinaţia de taste Ctrl+C sau pictograma
din bara de instrumente Standard, iar pentru Paste combinaţia Ctrl+V sau pictograma din bara de
instrumente Standard.
O altă modalitate de copiere este selectarea obiectului şi alegerea opţiunii Duplicate din meniul Edit
sau combinaţia de taste Ctrl+D.

73
 5.2.3.2 Mutarea textului, pozelor, imaginilor în cadrul prezentării sau în alte prezentări deschise

Pentru a muta un text sau imagine aceasta trebuie mai întâi selectată, apoi din meniul Edit se alege
opţiunea Cut, se poziţionează cursorul în locul unde va fi plasat obiectul şi din acelaşi meniu Edit se alege
opţiunea Paste.

Observaţie: Pentru opţiunea Cut se mai poate folosi combinaţia de taste Ctrl+X sau pictograma
din bara de instrumente Standard, iar pentru Paste combinaţia Ctrl+V sau pictograma din bara de
instrumente Standard.

Opţiunea Paste Special din meniul Edit oferă posibilitatea de a selecta cum va fi inserat conţinutul
Clipboardu-ului în diapozitiv.

5.2.3.3 Redimensionarea pozelor, imaginilor într-o prezentare

Pentru a redimensiona o imagine aceasta trebuie mai întâi selectată prin click stânga pe aceasta. Apoi
se poate stabili dimensiune obiectului prin plasarea mouse-ul pe unul dintre cele opt puncte şi tragere în
direcţia în care se doreşte modificarea:

- mărirea sau micşorarea lăţimii imaginii

- mărirea sau micşorarea înălţimii şi lăţimii imaginii

- mărirea sau micşorarea înăţimii imaginii

- mutarea imaginii

O altă modalitate de redimensionare a imaginii este cu click dreapta pe aceasta şi din meniul contextul se
selectează opţiunea Format Picture. Va apărea următoarea fereastră din care se stabileşte dimensiunea
imaginii din meniul Size, opţiunile Height şi Width. În cazul în care se doreşte la renunţarea
proporţionalităţii imaginii lăţime-înălţime se debifează opţiunea Lock aspect ratio.

Lăţimea imaginii
Înălţimea imaginii

Figura nr. 5. 22. Modificarea dimensiunii imaginii

5.2.3.4 Ştergerea textului, pozelor, imaginilor dintr-un diapozitiv

Pentru ştergerea unui obiect dintr-un diapozitiv, acesta trebuie selectat şi apoi se apasă Delete sau
Backspace de la tastatură sau se selectează din meniul Edit opţiunea Clear.

Observaţie: În cazul în care se doreşte ştergerea caracterelor unul câte unul trebuie avut în vedere că
Delete şterge ce este în partea dreaptă a cursorului, iar Backspace ceea ce este în stânga.

74
 5.3.1. Utilizarea graficelor şi a diagramelor
5.3.1.1 Introducerea datelor pentru crearea şi modificarea diferitor tipuri de grafice şi diagrame

Pentru introducerea unui grafic într-o prezentare PowerPoint se poate selecta un format care permite
aceasta din meniul Format – Slide Layout, direct din Insert – Chart sau din bara de instrumente .
În cazul în care s-a ales un format predefinit se selectează pictograma aferentă graficului cu click
stânga. Pe ecran va apărea o fereastra Excel, ca în figura următoare:

Figura nr. 5. 6 Inserarea unui grafic

În tabel vor fi introduse datele care trebuie să fie reprezentate grafic, ca în orice foaie de calcul, iar
după editare se dă click oriunde în afara graficului sau a ferestrei apărute şi acesta va fi inserat în dispozitiv.
Dacă se doreşte modificare unui grafic existent se selectează, din meniul contextul ce apare când dăm
dreapta pe suprafaţa graficului, opţiunea Chart Type pentru modificarea tipului de grafic sau Chart Options
pentru modificarea altor proprietăţi: legendă, titlul graficului şi axelor, afişarea valorilor, afişarea tabelului în
diapozitiv etc. Pentru modificarea datelor reprezentate grafic din acelaşi meniu contextul se selectează
opţiunea Datasheet şi va fi afişat tabelul Excel cu datele reprezentate.
5.3.1.2 Modificarea culorii fundalului unui grafic sau diagrame
Pentru a modifica culoare de umplere a graficului se poate utiliza una dintre următoarele opţiuni:
 click dreapta pe grafic şi se alege opţiunea Format Chart Area din meniul contextual.
Aceasta deschide fereastra cu acelaşi nume din care se aplică culoarea dorită:

Alegerea unui
chenar pentru grafic

Stilul chenarului
Selectarea
culorii pentru
Culoarea chenarului fundalul
graficului

Umbrirea fundalului
graficului

Figura nr. 5.24 Schimbarea fundalului graficului

75
  de pe pictograma din bara de instrumente Standard;
 din meniul Format –Selected Chart Area…

Observaţie: În toate cele trei cazuri graficul trebuie să fie selectat mai întâi.

5.3.1.3 Modificarea culorii fundalului unei serii din grafic sau diagramă

Pentru a modifica culoare unei serii din grafic se dă click dreapta pe acea serie şi din meniul care
apare se selectează opţiunea Format Data Series de unde se alege culoarea dorită.

5.3.1.4 Modificarea tipului graficului/diagramei

După realizarea unui grafic, tipul său poate modificat prin click dreapta pe el şi selectarea opţiunii
Chart Type. Din fereastra Chart Type, afişată, se selectează noul tip de grafic.

Figura nr. 5. 25 Modificarea tipului de grafic

Aceeaşi opţiune se poate realiza din pictograma de pe bara de instrumente sau din meniul
Format- Chart Type. Şi în aceste situaţii graficul trebuie selectat în prealabil.
5.3.2 Scheme organizatorice
5.3.2.1 Crearea unei scheme organizatorice

Pentru introducerea unei organigrame într-o prezentare PowerPoint se poate selecta un format care
permite aceasta din meniul Format – Slide Layout sau direct din Insert – Diagram şi din fereastra care
apare, Diagram Gallery, se selectează diagrama dorită şi se confirmă alegerea prin apăsarea butonului OK:

Figura nr. 5. 26. Selectarea modelului de organigramă

În cazul în care s-a ales un format predefinit se selectează pictograma aferentă organigramei prin click
stânga. Pe ecran va apărea aceeaşi fereastră Diagram Gallery din care se selectează tipul de diagramă dorit.
După selectarea tipului în cadrul diapozitivului va apărea schema în care se pot introduce date.

76
 Figura nr. 5. 27. Editarea textului într-o organigramă

5.3.2.2 Modificarea structurii ierarhice a unei scheme organizatorice

O dată cu inserarea organigramei pe ecran va apărea şi o bară de instrumente specifică cu care se pot
realiza modificări ale acesteia.

Se pot realiza următoarele operaţiuni:

 introducerea unor noi nivele cu Insert Shape: colegi (Coworker), subordonaţi (Subordinate),
asistenţi (Assistant):

 schimbarea aşezării componentelor organigramei din Layout:

 selectarea mai multor componente o dată: diferite nivele de subordonare, linii de legătură etc. din
Select

 ajustarea dimensiunii textului la cea ca căsuţelor: ;

 selectarea unui alt tip de diagramă: ;
 modificarea dimensiunii vizualizării: .

5.3.2.3 Adăugarea, ştergerea elementelor componente ale schemei organizatorice

Adăugarea unei noi componente în organigramă se realizează, aşa cum precizat deja, din bare de
instrumente specifică, opţiunea Insert Shape. În continuare este prezentată o astfel de organigramă şi
explicată pe scurt modul de introducere a componentelor:
77
 Figura nr. 5. 7 Inserarea unor elemente în organigramă

 asistent, de exemplu secretara faţă de Directorul general – se introduce prin click pe Director general
şi din Insert Shape se selectează opţiunea Assistant;
 subordonat, Economist 1 faţă de Directorul economic – click pe Director economic şi din Insert Shape
se selectează opţiunea Subordinate;
 coleg Economist 2 faţă de Economist 1 - click pe Economist 1 şi din Insert Shape se selectează
opţiunea Coworker. Deoarece acesta este subordonat directorului economic se poate adăuga şi ca
Economist 1.
5.3.3 Obiecte desenate
5.3.3.1 Adăugarea diferitelor tipuri de obiecte desenate într-un diapozitiv

Pentru realizarea propriilor desene într-un diapozitiv se utilizează bara de instrumente Drawing. Ea se
poate activa din meniul View – Toolbars – Drawing şi va apărea în partea de jos a ferestrei:

Desenarea unei forme se realizează prin selectarea acesteia şi apoi click în diapozitiv unde se trage cu
butonul stâng al mouse-ul apăsat cât de mult se doreşte pentru a obţine dimensiune adecvată.
În bara Drawing sunt disponibile următoarele obiecte:
 diferite forme AutoShapes:

 linii şi săgeţi ;
 dreptunghiuri ;
 sfere ;
 căsuţe text .

Exemplu:

Steluţă din
Autoshapes

78
 5.3.3.2 Modificarea culorilor de fundal şi a liniilor

Modificarea culorilor de fundal se realizează din bara de instrumente Drawing, pictograma sau
click dreapta pe obiect şi din meniul contextul se alege opţiunea FormatAutoshape… Va apărea următoarea
fereastră din care se alege din meniu opţiunea Color and Fill, iar în câmpul Fill - Color se selectează
culoarea dorită:

Pentru a schimba linia obiectului desenat se selectează din bara de instrumente Drawing una din
următoarele opţiuni:
 culoarea liniei (Line Color);
 grosimea liniei (Style Line);
 tipul liniei (Dash Line).
Aceleaşi opţiuni le regăsim şi în fereastra Format Autoshape:

5.3.3.3 Modificarea stilului de vârf sau de capăt al unei săgeţi

În cazul în care avem desenată o săgeată vârful acesteia poate fi modificat din bara Drawing :

sau din fereastra Format Autoshape

5.3.3.4 Aplicarea efectului de umbră asupra unui obiect desenat

Un efect de umbra se aplică unui obiect din bara de instrumente Drawing: .

79
 5.3.3.5 Rotirea sau reflectarea unui obiect într-un diapozitiv

Se poate realiza rotirea unui obiect selectând opţiune Draw – Rotate or Flip din bara Drawing.

Figura nr. 5. 29. Rotirea desenelor

Mai întâi trebuie selectat obiectul, iar pentru al roti se plasează cursorul mouse-ul deasupra punctului
în jurul căruia se doreşte a rotit şi cu click stânga apăsat se trage în direcţia de rotire. Când se termină
operaţiunea se eliberează tasta mouse-ul.

5.3.3.6 Alinierea unui obiect desenat

Un obiect creat poate fi mutat, prin tragere, cu mouse-ul când apare simbolul sau din meniul
Format Autoshape, meniul Position:

5.3.3.7 Redimensionarea unui obiect desenat

Pentru a redimensiona un obiect desenat acesta trebuie mai întâi selecta, apoi prin plasarea mouse-ul
pe unul dintre cele opt puncte se trage în direcţia în care se doreşte modificarea lui:
- mărirea sau micşorarea lăţimii imaginii
- mărirea sau micşorarea înălţimii şi lăţimii imaginii

- mărirea sau micşorarea înăţimii imaginii

- mutarea imaginii

O altă modalitate de redimensionare a imaginii este cu click dreapta e aceasta şi din meniul contextul se
selectează opţiunea Format Autoshape. Va apărea următoarea fereastră din care se stabileşte dimensiunea
imaginii din meniul Size, opţiunile Height şi Width.

Înălţimea obiectului Lăţimea obiectlui

80
 5.3.3.8 Aducerea unui obiect în prim plan
Atunci când obiectele se suprapun ordinea în care vor fi vizibile acestea sunt cea inversă a creării lor.
Pentru a schimba aceasta ordine se dă click dreapta pe obiect şi din meniul contextual se selectează opţiunea
Order:

Aceasta permite stabilirea ordinii în care se vor vedea obiectele, ca în figura următoare:

5.3.4 Copierea, mutarea, ştergere

5.3.4.1 Copierea graficelor /diagramelor şi a obiectelor desenate în cadrul prezentării sau în alte
prezentări deschise

Copierea se se realizează prin: selectarea obiectului, din meniul Edit se alege opţiunea Copy, se
poziţionează cursorul în locul unde va fi plasat obiectul şi din acelaşi meniu Edit se alege opţiunea Paste.

Observaţie: Pentru opţiunea Copy se mai poate folosi combinaţia de taste Ctrl+C sau iconiţa din
bara de instrumente Standard, iar pentru Paste combinaţia Ctrl+V sau din bara de instrumente
Standard.

O altă modalitate de copiere este selectarea obiectului şi alegerea opţiunii Duplicate din meniul Edit
sau combinaţia de taste Ctrl+D.

5.3.4.2 Mutarea graficelor /diagramelor şi a obiectelor desenate în cadrul prezentării sau în alte
prezentări deschise

Pentru a muta un grafic, diagramă sau obiect desenat acesta trebuie mai întâi selectată, apoi din
meniul Edit se alege opţiunea Cut, se poziţionează cursorul în locul unde va fi plasat obiectul şi din acelaşi
meniu Edit se alege opţiunea Paste.

Observaţie: Pentru opţiunea Cut se mai poate folosi combinaţia de taste Ctrl+X sau iconiţa din
bara de instrumente Standard, iar pentru Paste combinaţia Ctrl+V sau din bara de instrumente
Standard.

Opţiunea Paste Special din meniul Edit oferă posibilitatea de a selecta cum va fi inserat conţinutul
Clipboardu-ului în diapozitiv.

81
 5.3.4.3. Ştergerea graficelor /diagramelor şi a obiectelor desenate dintr-un diapozitiv

Pentru ştergerea unei grafic, diagrame sau obiect desenat dintr-un diapozitiv, acesta trebuie selectat şi
apoi apasă Delete sau Backspace de la tastatură sau se selectează din meniul Edit opţiunea Clear.

5.4 Efecte asupra diapozitivelor

5.4.1. Alegerea animaţiei
Animaţia reprezintă adăugarea de efecte speciale (vizuale sau sonore) la nivelul unui text, obiect sau
diagramă dintr-un diapozitiv. Scopul animaţiei este de a sublinia anumite idei din prezentare şi nu de a
distrage atenţia auditoriului prin folosirea excesivă a acestor efecte.
Etape pentru animarea textului:
1. Selecţia textului asupra căruia se doreşte a se aplica un efect de animaţie;
2. Activarea opţiunii Custom Animation din meniul Slide Show, după care se deschide o fereastră
cu efecte de animaţie.

Figura nr. 5. 30. Introducerea efectului de animaţie

3. Alegerea unui efect de animaţie din fereastra Custom Animation prin activarea opţiunii Add
Effect.

Figura nr. 5. 8 Alegerea unui efect de animaţie

82
 4. Se stabilesc parametrii pentru efectul de animaţie ales şi anume: direcţia (de sus, de la dreapta, de
la stânga, de jos etc.), viteza de derulare (foarte încet, încet, medie, repede, foarte repede) şi modalitatea de
derulare (de la click mouse sau automat).

Stabilirea vitezei
de derulare a
Stabilirea efectului
direcţiei efectului

Stabilirea
modalităţii de
derulare a
efectului

Figura nr. 5. 9 Modalităţi de stabilire a parametrilor efectului de animaţie

5. Previzualizarea efectului introdus prin activarea opţiunii Play din fereastra Custom Animation.
Câteva dintre efectele ce pot fi folosite ca tehnici de animaţie pentru text sunt:
afişarea literă cu literă a textului (TypeWriter);
crearea efectului de text zburător (Fly In);
crearea efectului de dizolvare a textului (Disolve);
efectul de spirală care afişează textul şi obiectele printr-o deplasarea într-o mişcare de spirală
(Spiral);
efectul de mărire a textului dintr-o anumită zonă a diapozitivului (Zoom);
efectul de afişare a textului prin rotire în jurul unui ax vertical central (Swivel).
Microsoft PowerPoint oferă posibilitatea aplicării unor scheme de animaţie întregii prezentări, prin
opţiunea Animation Schemes din meniul Slide show. Se va alege o schemă de animaţie din fereastra care se
deschide, şi care se aplică unui singur diapozitiv sau tuturor diapozitivelor din prezentare.

83
 Figura nr. 5. 33. Aplicarea unei scheme de animaţie întregii prezentări

5.4.2. Tranziţii
Tranziţia reprezintă adăugarea de efecte speciale unui diapozitiv, în momentul în care este afişat în
prezentare.
Etape în realizarea tranziţiei:
1. Se activează opţiunea Slide Transition din meniul Slide Show. În urma acestei acţiuni se deschide
o fereastră din care se vor stabili ulterior parametrii tranziţiei în funcţie de cerinţe.

Figura nr. 5. 34. Introducerea de efecte de tranziţie în prezentare

2. Alegerea efectului de tranziţie din fereastra Slide Transition, a vitezei de derulare şi a modalităţii
de afişare automată la un număr prestabilite de secunde.

Alegerea
efectului de
tranziţie

Alegerea vitezei de
derulare a efectului
de tranziţie
Alegerea modalităţii
automate de tranziţie a
diapozitivelor
Figura nr. 5.35. Stabilirea parametrilor efectului de tranziţie

84
5.5.Pregătirea prezentărilor
5.5.1 Pregătirea
5.5.1.1 Selectarea formatului adecvat prezentării
Înainte de a tipări fişierul PowerPoint trebuie stabilit formatul paginii. Pentru acesta se alege din
meniul File opţiune Page Setup:

Alegerea formatului
diapozitivului
Modul de vizualizare a
diapozitivului sau a
comentariilor

Figura nr. 5. 36. Stabilirea formatului prezentării

În aceeaşi fereastră se mai pot stabili înălţimea (Heigth) şi lăţimea (Width) diapozitivului.

5.5.1.2 Verificarea ortografică a prezentării şi efectuarea schimbărilor necesare

În ce priveşte corectarea ortografică şi gramaticală a textului din prezentarea trebuie să ne raportăm la
limba care este selectată. În cazul în care se doreşte schimbarea acesteia trebuie selectata mai întâi textul şi
apoi, din meniul Tools, se selectează opţiunea Language... Apelarea acestei funcţii va duce la deschiderea
unei ferestre ca cea prezentată mai jos, din care trebuie selectată limba dorită.

Figura nr. 5. 37. Stabilirea limbii în care este scris textul

Observaţie: Pentru a utiliza corectarea într-o anumită limbă aceasta trebuie să fie instalată.

Corectarea gramaticală presupune alegerea opţiunii Spelling and Grammar din meniul Tools sau
apăsarea tastei F7. Această opţiune este, de regulă, implicit activă, aspect demonstrat prin faptul că pe
măsură ce scriem cuvintele greşite sunt subliniate cu roşu.
Această opţiunea deschide fereastra Spelling, în care în partea de sus apar cuvintele greşite, iar în
partea de jos sugestiile de corectare. Greşeala se poate corecta (Change) sau ignora (Ignore). Pentru a
închide fereastra click pe butonul Close.

85
 Figura nr. 5. 10 Corectarea textului

5.5.1.3 Adăugarea notelor pentru prezentator

Pentru a adăuga o informaţie suplimentară, care să-l ajute pe prezentator, dar care sa nu apară pe
diapozitiv, Microsoft PowerPoint oferă în partea de jos a ferestre o zonă pentru note.

Click stânga în această

zonă pentru a adăuga
informaţii despre
diapozitivul curent

Figura nr. 5. 11 Introducerea notelor

5.5.1.4 Schimbarea paginaţiei şi orientării diapozitivelor

Pentru a stabili formatul paginii se selectează din meniul File opţiunea Page Setup... din care se pot
stabili orientarea diapozitivelor şi a notelor (Landscape – tip vedere, Portrait – tip portret), zonelor de
informaţii şi modului Outline, precum şi dimensiunea diapozitivelor (Letter, A4, A5, A3 etc.). Tot aici pot fi
particularizate dimensiunile hârtiei (Width – lăţimea, Height – înălţimea).

Alegerea
formatului
Modul de vizualizare a
diapozitivului
diapozitivului sau a
comentariilor

Figura nr. 5. 40. Modalităţi de vizualizare a diapozitivelor

86
 5.5.1.5 Copierea, mutarea diapozitivelor în cadrul prezentării sau în alte prezentări deschise

Copierea unui diapozitiv în cadrul aceleiaşi prezentări presupune selectarea acestuia după care se
poate realiza una din următoarele opţiuni:
 click dreapta pe diapozitiv, Copy, se poziţionează mouse-ul în zona unde se doreşte a se muta
diapozitivul şi Paste;
 din meniul Edit, opţiunea Copy, se poziţionează mouse-ul în locul unde se doreşte să fie
poziţionat diapozitivul şi Edit – Paste.
Mutarea unui diapozitiv în cadrul aceleiaşi prezentări presupune selectarea acestuia după care se
poate realiza una din următoarele opţiuni:
 din meniul Edit, opţiunea Cut, se poziţionează apoi mouse-ul în locul unde se doreşte să fie
poziţionat diapozitivul şi Edit – Paste.
 prin tragere: click stânga pe diapozitiv şi se trage cu mouse-ul apăsat până în zonă în care
acesta trebuie plasat;

5.5.2 Tipărirea
5.5.2.1 Imprimarea prezentării

După realizarea tuturor operaţiilor necesare pregătirii prezentării pentru imprimare se poate trece la
imprimarea efectivă. Pentru aceasta se selectează opţiunea Print din meniul File, de pe pictograma pe
bara de instrumente sau combinaţia de taste Ctrl+P.
Dacă acţionăm prima variantă va apărea fereastra Print cu următoarele opţiuni:

Selectarea Imprimarea într-

imprimantei un fişier

Selectarea
diapozitivelor ce
se doresc a fi
imprimate: toate, Numărul de copii
numai cel curent ale prezentării
sau numai anumite
diapozitive

Numărul de
Selectarea a ceea ce se diapozitive pe
doreşte a imprima: pagină
diapozitive, note, etc.

Figura nr. 5. 12 Tipărirea diapozitivelor

5.5.3 Prezentarea unei audienţe

5.5.3.1 Ascunderea, afişarea diapozitivelor

O prezentarea poate fi prezentată pe ecran. Dacă în prezentare există diapozitive pe care nu doriţi să le
afişaţi puteţi alege din opţiune Hide Slide din meniul Slide Show după ce aţi selectat diapozitivul care nu
trebuie vizualizat. Reintroducerea diapozitivului în rularea prezentării se realizează prin reapelarea acestei
opţiuni.

87
 5.5.3.2 Pornirea unei prezentări

Rularea unei prezentări se realizează

 întreaga prezentare începând cu primul slide: din meniul Slide Show – View Show, din meniul
View – Slide Show sau prin apăsarea tastei F5
 de la slide-ul curent: apăsarea butonului de pe bara de jos a aplicaţie.

88
 CAPITOLUL 6

REŢELE DE CALCULATOARE ŞI INTERNET

6.1. Concepte şi categorii

O reţea de calculatoare este formată dintr-un ansamblu de calculatoare interconectate în vederea
efectuării schimburilor de date şi partajării de resurse. După apariţia calculatoarelor personale, prelucrarea
centralizată pe calculatoarele mari a fost înlocuită cu prelucrarea descentralizată pe microcalculatoare. Astfel,
dezavantajul lipsei comunicării unui sistem personal a fost compensat prin includerea acestuia într-o reţea.
Calculatoarele dintr-o reţea pot fi de acelaşi tip, în cazul reţelelor omogene, sau de tipuri diferite, în cazul
celor eterogene.
Astfel, o reţea de calculatoare reprezinta un ansamblu de calculatoare (sisteme de calcul)
interconectate prin intermediul unor medii de comunicatie (cablu coaxial, fibra optica, linie telefonica, ghid
de unde) in scopul utilizarii in comun de catre un numar foarte mare de utilizatori -chiar la nivel mondial- a
tuturor resurselor fizice (hardware), logice(software de baza si aplicatii) si informationale (baze de date)
asociate calculatoarelor din retea. Prin astfel de retele de calculatoare se poate asigura o integrare
informatica a unui numar foarte mare de utilizatori la nivel local, regional si mondial.
Principalele avantaje ale reţelelor de calculatoare constau în următoarele:
♦ fiabilitate ridicată prin posibilitatea accesării mai multor echipamente de stocare;
♦ partajarea resurselor, atât a celor fizice scumpe (imprimante şi harddisk-uri scumpe, plotere etc.), cât şi a
celor software întrucât toate echipamentele, datele şi aplicaţiile sunt disponibile oricărui utilizator din reţea,
indiferent de localizarea fizică a utilizatorului ori a resursei folosite;
♦ amplificarea procesului de comunicare între angajaţii aflaţi la depărtare unii de ceilalţi;
♦ o mai mare flexibilitate care este dată de posibilităţile de extindere a reţelelor prin adăugarea de noi staţii de
lucru sau servere ori de împărţirea mai eficientă a resurselor între utilizatori;
♦ reducerea costurilor echipamentelor datorită faptului că microcalculatoarele prezintă un raport preţ/calitate
mai bun decât sistemele mari de calcul.
În funcţie de aria geografică în care activează există următoarele tipuri de reţele, şi anume:
♦ reţele locale – LAN (Local Area Networks) care conectează utilizatorii dintr-o clădire sau dintr-un grup de
clădiri. Sunt reţele private, fiind cel mai adesea utilizate în scopul conectării calculatoarelor personale din
birourile companiilor sau ale instituţiilor în vederea partajării de resurse şi a schimbului de informaţii. Aceste
reţele prezintă trei caracteristici principale, şi anume: a) mărimea (au dimensiuni restrânse, se pot planifica
timpii de transmisie, se pot utiliza diferite tehnici de proiectare, iar administrarea reţelei este relativ simplă);
b) tehnologia de transmisie (legătura constă dintr-un cablu la care sunt conectate toate calculatoarele; au
întârzieri mici, dau erori puţine şi pot opera cu viteze de până la sute de megabiţi/sec); c) diverse topologii
(bus, inel, stea, arbore, plasă);
♦ reţele metropolitane – MAN (Metropolitan Area Networks) care conectează utilizatorii unui oraş ori a
unei regiuni. Reprezintă, în linii mari, o extensie a reţelelor LAN, utilizând în general tehnologii similare cu
acestea. Pot fi private sau publice şi pot avea legături cu reţeaua de televiziune prin cablu sau cu sistemele de
telefonie mobilă;
♦ reţele cu largă răspândire geografică – WAN (Wide Area Networks) care conectează utilizatorii unui stat
sau a unui continent. În vederea executării programelor utilizatorilor, acest tip de reţea cuplează mai multe
maşini care poartă denumirea de maşini gazdă sau sisteme finale. Acestea sunt conectate printr-o subreţea de
comunicaţie formată din linii de transmisie şi din elemente de comutare şi are rolul de a transporta mesajele
de la gazdă la gazdă. Elementele de comutare sunt reprezentate de calculatoare specializate cu rol de
conectare a două sau mai multe linii de transmisie. Atunci când pe o anumită linie de transmisie sosesc date,
elementul de comutare alege o nouă linie pentru a retransmite datele mai departe. Reţelele de tip WAN
conectează mai multe reţele locale, în timp ce Internetul conectează mai multe reţele de tip WAN. Cele mai
mari reţele WAN sunt cele de servicii internaţionale (CompuServe şi Internet).
89
 6.2. Componente hardware şi software
Reţelele pot fi conectate între ele, permiţând schimbul de informaţii. Conectarea unor calculatoare
diferite se face conform unor standarde de reţea. Realizarea unor reţele de calculatoare necesită următoarele
două componente majore: componente hardware şi software.
6.2.1. Componente hardware
Componentele hardware se referă la următoarele:
■ server-ul; calculatorul care are rol de server trebuie să fie cel mai puternic din reţea întrucât acesta asigură
gestiunea reţelei. El trebuie să conţină: un harddisk de mare capacitate (sau mai multe); memoria internă cu
cea mai mare capacitate; microprocesorul cel mai rapid; suportul fizic pentru controlul imprimantelor; plăcile
de interfaţă pentru reţea. Pe server rulează sistemul de operare de reţea. El supervizează comunicaţiile în
cadrul reţelei şi conţine programe ce îi permit să se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru
celelalte calculatoare conectate le reţea. Performanţele unui server trebuie să aibă în vedere două
caracteristici importante, şi anume: scalabilitatea şi toleranţa la erori. Scalabilitatea unui server ia în
considerare posibilitatea creşterii capacităţii acestuia, întrucât pe măsură ce noi utilizatori se adaugă la sistem
creşte şi volumul tranzacţiilor efectuate, se acumulează tot mai multe date şi, în consecinţă, cererile adresate
server-ului se înmulţesc. Această caracteristică are în vedere: adăugarea de noi module de memorie internă în
scopul gestionării utilizatorilor suplimentari, adăugarea de procesoare suplimentare pentru a se putea controla
creşterea încărcăturii sistemului, instalarea de noi discuri, precum şi respectarea limitelor sistemului de
operare referitoare la numărul de utilizatori, spaţiul total pe disc etc. Toleranţa la erori are în vedere
posibilitatea de a recupera contextul curent de lucru în urma producerii unor disfuncţionalităţi hardware. O
toleranţă completă la erori ar presupune dublarea fiecărei componente a sistemului de calcul;
■ staţiile de lucru; sunt reprezentate de microcalculatoarele folosite de utilizatori (mai poartă denumirea şi
de clienţi). Acestea sunt conectate la server şi dispun de o placă de reţea. În funcţie de capacitatea pe care o
au staţiile de lucru sunt de două tipuri, şi anume: staţii de lucru inteligente care încorporează, pe lângă
unitatea centrală de prelucrare (UCP), şi o memorie internă, un harddisk, ori două sau mai multe procesoare
şi staţii de lucru fără disc, care nu au harddisk-uri, sunt dependente de server dar din punct de vedere
economic sunt mai ieftine decât microcalculatoarele obişnuite;
■ mediul fizic de transmisie reprezentat de suportul fizic pe care se transmit datele sub formă de curenţi
electrici sau unde electromagnetice. El variază foarte mult pornind de la cabluri şi până la transmisii satelit
sau legături wireless. Acest tip de mediu se poate clasifica în mediu prin cablu (cablu torsadat, cablu coaxial,
cablu cu fibră optică) sau mediu fără cablu (telefonie celulară, unde radio terestre, unde radio prin satelit,
unde laser, microunde etc). Mediul de transmisie prin cablu se conectează la plăcile de interfaţă cu reţeaua
prin intermediul conectoarelor (de tip T, BNC, DB etc.);
■ echipamente de interconectare specifice reţelei:
a) adaptoare de reţea: sunt plăci de interfaţă prin care este posibilă conectarea calculatorului la reţea
(Network Interface Card). Totodată, placa de reţea dispune de circuite de codificare/decodificare şi de un
conector pentru cablul de reţea;
b) modem-uri: sunt dispozitive pentru conectarea unui calculator la reţea prin intermediul liniilor telefonice;
c) dispozitiv de ataşare la mediu: este un echipament care transmite şi receptează semnalul între placa de
reţea şi un mediu fizic de transmisie, altul decât cel suportat de placa de reţea, cum ar fi transmisia prin unde
radio;
d) hub-uri (hubs): sunt necesare pentru conectarea calculatoarelor într-o reţea de tip stea, prin cabluri
individuale;
e) repetoare (repeaters): acestea amplifică semnalul pentru a mări aria de răspândire într-o reţea locală. Ele
sunt utilizate în situaţia în care lungimea totală a cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru
respectivul tip de cablu;
f) punţi (bridges): ele realizează conectarea a doua reţele de calculatoare, prelucrând informaţia în funcţie de
adresa destinatarilor şi a expeditorilor;
g) porţile (gateways): acestea permit conectarea unor reţele de calculatoare care folosesc protocoale diferite;

90
h) routere (routers): ele controlează fluxul de informaţii şi optimizează căile de transfer a datelor, fiind
capabile să traducă protocoale de comunicare diferite.
6.2.2. Componente software
Sistemul de operare al reţelei NOS (Network Operating System) asigură integrarea echipamentelor şi a
software-ului de aplicaţie în reţeaua de calculatoare. Legătura fizică dintre componentele reţelei se realizează
prin cablurile şi echipamentele specifice, iar legătura logică este stabilită prin sistemul de operare. Sistemul
de operare al reţelei este o colecţie de programe prin care sunt gestionate resursele reţelei (echipamente,
programe, aplicaţii etc.). Nodurile reţelei pot fi servere sau staţii de lucru.
Caracteristicile unei reţele de calculatoare sunt date de topologie, mediul fizic de transmisie şi de
standardul de transport. Aceste elemente determină viteza reţelei, fiind definite două viteze, şi anume: viteza
de transmisie a semnalelor, care depinde de tehnologia de transport şi se măsoară în BAND (1 band este
echivalent cu 1 byte/sec.) şi viteza datelor care se măsoară în bps (bits per second – bit/s).
Transportul în reţea reprezintă un set de tehnici folosite pentru transmisia şi recepţia datelor prin mediul de
transmisie. Sunt definite mai multe standarde de transport: ARCnet, Ethernet, Token Ring, FDD1 (standardul
ANSI pentru fibră optică). Fiecare standard cuprinde detaliile mediului de transmisie (tipul mediului,
lungimea totală acceptată a cablului etc.), numărul maxim de staţii care pot fi conectate, topologia fizică şi
logică a reţelei, metoda de detectare şi corecţie a erorilor, protocolul folosit pentru transmiterea datelor.
Legătura de date (Data Link) este o legătură fizică ce se stabileşte între două calculatoare pentru a face
schimb de date. Pentru a realiza legătura de date este necesar să se stabilească un limbaj comun de dialog şi o
disciplină a conversaţiei, adică un protocol de comunicaţie. Acest protocol reprezintă un set de reguli prin
care se asigură schimbul de date şi mesaje între două calculatoare între care există o legătură fizică.
Protocolul de comunicaţie trebuie să asigure:
♦ controlul transferului de date;
♦ detectarea şi înlăturarea erorilor;
♦ optimizarea utilizării liniei de comunicaţie;
♦ independenţa faţă de modul de transmisie.
Din punct de vedere al modului de lucru al serverului, există reţele cu server dedicat şi reţele cu
server nededicat. Serverul dedicat este degrevat de orice altă sarcină, fiind folosit numai pentru gestionarea
reţelei, în timp ce în reţelele cu server nededicat calculatorul desemnat drept server poate rula şi alte aplicaţii
în timp ce oferă şi servicii de reţea pentru celelalte calculatoare.
Reţelele se pot clasifica în reţele cu server de fişiere (file server), în care un calculator din reţea este
server şi îşi partajează resursele cu staţiile de lucru şi reţele de la egal la egal (peer to peer), în care orice
calculator din reţea poate deveni server la un moment dat sau staţie de lucru.
Reţelele cu server de fişiere (file server, reţele client-server) au următoarea componenţă:
♦ un calculator pe care rulează sistemul de operare al reţelei, numit server de fişiere;
♦ mai multe calculatoare care pot avea acces la resursele reţelei, numite staţii de lucru (workstations, client).
La staţia de lucru se află utilizatorul, care este o persoană ce are acces la resursele reţelei. Organizarea
clienţilor reţelei este făcută de o persoană numită administrator de reţea. Utilizatorii pot fi organizaţi în
cadrul reţelei în grupuri de utilizatori, definite de către administrator. Utilizatorii din cadrul unui grup au
aceleaşi drepturi de lucru în reţea. Fiecare grup de utilizatori se identifică printr-un nume unic. La resursele
reţelei pot avea acces numai utilizatorii definiţi şi recunoscuţi de reţea. Fiecare utilizator primeşte un cont
protejat printr-o parolă. Prin stabilirea parametrilor de conectare se limitează drepturile de acces în reţea ale
unui utilizator. Operaţiile de conectare şi deconectare sunt denumite logon şi logoff.
Problema principală a gestionării reţelei este organizarea securităţii datelor, care se realizează printr-un
mecanism de control organizat pe mai multe niveluri. Avantajele unei reţele cu server de fişiere constau în
faptul că oferă o mare securitate a datelor, iar partajarea fişierelor se face mai uşor, fiind controlată de server.
Cel mai răspândit sistem de operare pentru reţelele cu server de fişiere este NetWare (Novell), care ocupă
70% din piaţa de software pentru reţea. Acesta acceptă o gamă variată de sisteme de operare pentru clienţi,
cum sunt: MS-DOS, Windows, OS/2, UNIX, Machintosh. Printre alte sisteme de operare pentru reţea mai
putem enumera pe următoarele:
91
 ♦VINE’S (Virtual Networking System) al firmei Banyan pentru UNIX;
♦LAN Manager al firmei Microsoft pentru OS/2;
♦LAN Server al firmei Microsoft şi IBM pentru OS/2;
♦Windows NT Advanced Server al firmei Microsoft.
Reţele de la egal la egal (peer to peer). Acest tip de reţea se recomandă numai atunci când nu se cer
performanţe mari şi se preferă costuri mici. O astfel de reţe suportă viteze mici de lucru, nu oferă o securitate
totală a datelor şi se aplică în cazul unui număr mic de calculatoare. Cele mai cunoscute sisteme de operare
pentru reţele peer to peer sunt:
♦ NetWare Life şi Personal NetWare al firmei Novell (Personal NetWare se poate integra în mediul
Windows);
♦ Windows for Workgroups al firmei Microsoft;
♦ LANtastic al firmei Aotisoft.
6.3. Reţele locale. Topologii de reţele
O reţea locală (LAN) asigură interconectarea staţiilor de lucru la nivelul unei clădiri ori a unui grup de
clădiri, având o distanţă maximă de transport a informaţiei cuprinsă între 5-10 km. O astfel de reţea aparţine
entităţii care o foloseşte fiind, prin urmare, o reţea privată şi nu una publică ori comercială.
În mod uzual numărul calculatoarelor conectate este mai mic de 500, iar lungimea suportului fizic este
dependentă de tipul reţelei. De obicei, pentru o singură reţea lungimea este mai mică de 2.500 m ceea ce face
ca timpii de propagare şi procentul de erori să fie mici.
Fiecare staţie de lucru poate funcţiona individual, poate comunica cu celelalte staţii în vederea
partajării echipamentelor, datelor, programelor şi aplicaţiilor, putând fi totodată conectată la reţelele publice
sau private. În afara posibilităţii de partajare a unor echipamente periferice scumpe (imprimante laser,
scannere etc.), reţelele locale mai prezintă şi avantajul asigurării unei comunicaţii eficiente între staţiile de
lucru. Un alt avantaj al acestor reţele îl reprezintă şi posibilitatea întreţinerii şi protecţiei software-ului şi a
datelor, protecţia realizându-se prin drepturile de acces care sunt acordate grupurilor de utilizatori.
Arhitectura sau topologia unei reţele vizează modul în care sunt conectate componentele dintr-o
reţea. Se definesc două tipuri de topologii ale reţelei, şi anume: topologia fizică (reprezintă modul în care
sunt legate fizic componentele hardware) şi topologia logică (are în vedere modul în care sunt transferate
datele între componentele reţelei).
Pentru reţelele locale cele mai des întâlnite topologii fizice se referă la topologia bus (liniară sau
magistrală comună), inel (ring), stea (star), arbore (tree) sau plasă.
♦ În topologia liniară sau magistrală comună (bus topology) există un singur canal de comunicaţie la
care sunt conectate toate staţiile de lucru. Cablul de legătură conectează atât server-ul, cât şi staţiile de lucru.
Fiecare calculator este conectat la canalul de comunicaţie şi transmite mesaje în reţea. Toate sistemele
conectate au drepturi egale şi pot comunica între ele în voie fără ca o staţie principală să reglementeze fluxul
de comunicaţie. Fiecare mesaj are un antet care conţine adresa calculatorului destinaţie astfel încât el este
interpretat doar de staţia căreia i-a fost transmisă. Circulaţia datelor pe cablu se face în două direcţii, fiecare
calculator putând să transmită şi să recepţioneze. Cablul este închis la capete cu două rezistenţe numite
terminatori care fac ca informaţia să poată fi păstrată în reţea. Avantajul acestei topologii constă în faptul că
dacă oricare din posturile de lucru iese din funcţiune indiferent care ar fi motivul, reţeaua rămâne funcţională
în situaţia în care placa de reţea nu este defectă într-un mod care să afecteze modul de transmisie.
Dezavantajul acestui tip de reţea locală vizează ruperea cablului principal care duce la căderea întregii reţele,
defecţiunea fiind mai greu de localizat. Totodată, la o încărcătură mare a reţelei se pot diminua performanţele
acesteia datorită faptului că se pot produce coliziuni de date întrucât mai multe staţii pot emite simultan.

92
 ♦ Topologia inel (ring topology) presupune conectarea calculatoarelor în mod circular pe un singur
cablu de comunicaţie, transmisia se desfăşoară într-un singur sens şi este controlată de server. Astfel, fiecare
calculator este conectat prin intermediul canalului de comunicaţie la alte două calculatoare (un predecesor şi
un urmaş unic), astfel încât mesajele circulă de la un calculator la altul până când un calculator recunoaşte
mesajul transmis. Fiecare calculator recepţionează datele predecesorului său, le verifică şi le transmite către
următorul calculator. Avantajele acestei topologii constau în faptul că deoarece pachetele de date circulă într-
o singură direcţie nu pot exista coliziuni de date. În plus, datorită fluxului în sens unic, topologia este
adaptată foarte bine fibrelor optice. Un prim dezavantaj constă în faptul că defectarea unui calculator
înseamnă întreruperea canalului de comunicaţie ceea ce determină imposibilitatea funcţionării reţelei. Al
doilea dezavantaj este legat de ruptura de cablu care determină şi ea blocarea reţelei, dar defecţiunea poate fi
uşor localizată.

♦ Topologia stea (star topology) are în vedere conectarea fiecărei staţii de lucru la server, fără însă ca
acestea să fie conectate între ele. Toate mesajele sunt schimbate prin intermediul calculatorului central, care
are rol de dispecer şi distribuie mesajele în funcţie de adresa utilizatorului. Un avantaj al acestei topologii
este dat de faptul că fiecare conexiune nu acceptă mai multe calculatoare care să se concureze pentru acces,
putându-se realiza în acest fel viteze mari de transfer. Ca dezavantaj menţionăm faptul că această topologie
necesită mult cablu pentru conectarea fiecărei staţii de lucru la server. Totodată, dacă se defectează
calculatorul central atunci întreaga reţea cade.

93
 ♦ Topologia stea-inel reprezintă o combinare a topologiilor stea şi inel şi presupune legarea circulară
a mai multor calculatoare cu rol de dispecer care gestionează fiecare câte o reţea. Mesajele circulă pe inel
până când unul dintre calculatoare recunoaşte adresa unui calculator din reţeaua sa. Calculatorul dispecer va
prelua mesajul de pe canal şi îl va transmite calculatorului destinatar.
♦ Topologia arbore (tree topology) se realizează pe mai multe niveluri pornind de la cel al serverului
central şi mergând către sistemele periferice. Această topologie presupune existenţa unei singure căi de
legătură între fiecare pereche de noduri, în timp ce între nodurile nepereche pot exista mai multe căi. Toate
informaţiile necesare pentru funcţionarea algoritmului de dirijare pot fi conţinute în adresa nodului destinaţie.
♦ Topologia plasă asigură un sistem de legături multiple şi directe între nodurile reţelei. O asemenea
topologie are în vedere faptul că fiecare sistem este conectat cu toate sistemele adiacente ceea ce presupune
însă costuri ridicate. Problema diminuării costurilor poate fi uşor rezolvată prin reducerea numărului de
legături cu sistemele adiacente, care scade însă gradul de fiabilitate al reţelei.
6.4. Mediile Internet, Intranet şi Extranet
6.4.1. Mediul Internet
Mediul Internet este un ansamblu de retele de calculatoare interconectate care impreuna cu miile de
calculatoare individuale (terminale, statii de lucu) si milioane de utilizatori , constituie comunitatea Internet
care are la dispozitie un mediu informational si de calcul cu foarte multe servicii informatice si resurse (baze
de date diverse, biblioteci de programe, documentatii, etc.). Mediul Internet constituie un ansamblu complex
de arhitecturi, componente fizice si sisteme de operare, care trateaza in mod egal atat minicalculatoarele
sau retelele de calculatoare, cat si PC-urile sau maiframe-urile. Facilitatile mediului au o importanta egala,
iar componentele sale se comporta una fata de alta fara nici o discriminare.
Astfel, mediul Internet este un ansamblu de retele de calculatoare la nivel mondial ce realizeaza
conectarea a milioane de calculatoare si care reprezinta:
calculatoare guvernamentale si ale institutiilor natiunilor din intreaga lume;
calculatoare ale miilor de universitati si scoli din intreaga lume;
sisteme de calcul ale marilor corporatii (Microsoft, IBM, Digital, etc.);
sisteme de calcul ale unor organizatii si fundatii stiintifice, culturale, sociale;
calculatoare ale marilor agentii de presa si de televiziune din intrega lume;
calculatoare ale marilor edituri din lume;
calculatoare ale milioanelor de utilizatori din intreaga lume.
Din punct de vedere arhitectural, mediul Internet este de fapt o retea gigantica de retele de
calculatoare raspandita la nivel mondial si care inglobeaza diverse produse harware si software ce
gestioneaza o mare colectie de baze de date ce contin informatii si servicii de toate tipurile, acestea fiind
accesibile de la orice calculator (terminal) conectat la retea in orice loc si la orice moment.

94
 6.4.1.1. Concepte şi termeni
Înţelegerea distincţiei dintre termenii: Internet si World Wide Web (WWW)
Internet - calculatoare conectate în reţea; o reuniune de reţele. Internetul a pornit ca o reţea de 4
calculatoare a 2 universităţi americane: Reţeaua ARPANET, ce avea rolul de a menţine legătura Intre cele
doua centre stiinţifice. Treptat, aceasta s-a extins la nivel militar. Reţeaua oferea posibilitatea transmiterii
informaţiilor către un alt calculator din reţea in cazul In care unul era scos din uz.
Există diferite tipuri de reţele, dintre care cele mai importante sunt:
Wide Area Network (WAN) un calculator dintr-o anumita reţea comunica cu
un alt calculator aflat la o distanta foarte mare (chiar în alta ţară).
Local Area Network (LAN) calculatoarele sunt localizate foarte aproape unele
de altele, In aceeaşi clădire, sau birou.
World Wide Web (WWW) - o multitudine de pagini de informaţie scrise în format html.
Hypertext Markup Language (HTML) este un limbaj cu ajutorul căruia se scriu pagini pentru World
Wide Web. Limbajul HTML îi permite textului să includă diferite fonturi, diferite imagini grafice si legături.
Hypertext oferă o metoda de prezentare a textului, imaginilor, sunetelor si filmelor ce sunt legate într-un mod
nesecvenţial.

Definirea şi înţelegerea termenilor: HTTP, URL. hyperlink, ISP, FTP

Hypertext Transport Protocol (HTTP) este o metodă prin care paginile WWW sunt transferate prin
reţea.
Uniform Resource Locator (URL) este o adresa a unei resurse existenta pe Internet ce oferă legături
între două documente din WWW. Fiecare resursă existenta pe Internet are propria ei adresa de identificare,
sau un URL, care specifică serverului unde să o găsească. URL poate folosi diferite protocoale cum ar fi:
FTP si HTTP.
Hyperlink este o adresă cu ajutorul căreia se pot face legături cu alte pagini de web, adresa prin
intermediul caruia se trece de la un document web la altul.
ISP (Internet Service Provider): este cel care oferă servicii de acces la Internet
FTP este un protocol (sistem de reguli şi proceduri ce guvernează comunicaţia dintre doua
dispozitive). Mai precis un protocol de aplicaţii, adică oferă schimbul de date dintre aplicaţiile existente
într-o reţea. Altfel spus FTP este un proces ce permite schimbul de fişiere intre două calculatoare. FTP
suporta diferite comenzi ce permit transferul bidirecţional de fişiere binare şi ASCII între diferite
calculatoare. Acest protocol este instalat împreună cu utilităţile oferite de TCP/IP ca protocol standard folosit
pentru a comunica de-a lungul Internetului.

Înţelegerea alcătuirii şi structurii unei adrese web

Orice calculator aflat în reţea are o anumita adresa (adresa IP) ce îi permite să fie identificat în mod
unic în cadrul reţelei.
Adresa IP este formată din adresa de reţea si adresa calculatorului care primeşte mesajul. Ea
reprezintă un număr pozitiv reprezentat pe 32 de biţi.
Ca structura generală, o astfel de adresă este de forma clasa.reţea.gazdă, adică:
 o parte care indica tipul adresei;
 o parte care identifică reţeaua la care este conectat sistemul
 o alta care identifică conexiunea prin care sistemul se leagă la reţea.
Clasa adresei - în funcţie de clasa căreia îi aparţine adresa, numărul de biţi rezervaţi pentru celelalte
câmpuri va fi diferit. Exista patru clase de adrese: clasa A, clasa B, clasa C si clasa D.
Adresele din A utilizează primii 8 biţi pentru identificarea reţetei, iar următorii 24 de biţi pentru
identificarea gazdelor. Adresele din această clasă au în prima poziţie bitul 0; următorii 7 biţi ai primului octet
identifică reţeaua fizică, deci pot exista pana la 128 (=27) adrese disponibile, iar următorii 24 de biţi identifică
calculatorul (host-ul) conectat la reţea. O reţea din aceasta clasa poate avea un număr de 15.777.214 (=224)
calculatoare.
95
 Adresele din clasa B utilizează primii 15 biţi pentru identificarea reţelei, iar următorii 15 de biţi
pentru identificarea gazdelor, Aceste adrese au în primele doua poziţii biţii 1 si 0; următorii 14 biţi identifică
reţeaua fizică, iar ultimii 15 biţi identifica calculatorul conectat la reţea (55.534=215 valori).
Adresele din clasa C prezintă în primele trei poziţii biţii 1, 1, si 0; următorii 21 de biţi identifică
reţeaua - pot exista pana la 2.097.151 (=221) reţele cu aceasta adresă - iar următorii 8 biţi identifica
calculatorul conectat la reţea - deci într-o reţea din această clasa pot exista pana la 254 calculatoare.
Adresele din clasa D sunt deocamdată neutilizate şi încep cu grupul 1110 în primele patru poziţii, iar
restul de 28 de biţi sunt rezervaţi. În prezent sunt utilizate aceste adrese pentru difuzarea mesajelor de la un
sistem către un grup de sisteme din reţeaua globala.
În concluzie, va trebui în primul rând cunoscută adresa de reţea si apoi adresa calculatorului care
primeşte mesajul. De pildă: în adresa 192.158.0.3, numerele 192.158 corespund adresei de reţea iar numerele
0.3 corespund adresei calculatorului care primeşte mesajul.

Cunoaşterea termenului browser web – aplicaţie de navigare pe internet – şi utilitatea acesteia

Web Browser-ul este o aplicaţie cu ajutorul căreia se pot face schimburi de date cu diferite
calculatoare din reţea prin intermediul paginilor web. La o anumita cerere aplicaţia va verifica daca ea ajunge
unde trebuie si abia apoi va deschide pagina respectivă. Cele mai cunoscute browsere web sunt Internet
Explorer (Microsoft), Opera, Netscape Navigator.

Cunoaşterea noţiunii de motor de căutare şi utilitatea acestuia

Motorul de căutare este un program disponibil pe Internet cu ajutorul căruia se pot căuta diferite
informaţii referitoare la un subiect anume. Această căutare se realizează după o cheie de căutare (un anumit
cuvânt sau o anumită combinaţie de cuvinte) şi are ca rezultate afişarea adreselor paginilor ce conţin cuvântul
respectiv. Cele mai cunoscute motoare de căutare sunt: Google, Yahoo, Altavista.

Înţelegerea termenilor cookie, cache

Cookie este informaţia accesată pe un site de web, păstrată pe harddisk-ul vizitatorului de site, astfel
încât acesta să-şi poată aminti identitatea utilizatorului cât şi preferinţele acestuia din considerente de
minimizare a timpului necesar unei eventuale reaccesări a aceluiaşi site.
Cache este locul unde se păstrează temporar informaţii (pagina de start din Internet Explorer, ultimile
pagini vizitate) astfel încât, în momentul executării unei astfel de comenzi, calculatorul nu mai accesează
legătura la Internet ci ia informaţii din cache-ul situat pe harddisk.

6.4.1.2. Aspecte de securitate

Cunoaşterea termenului de site web protejat - utilizarea de nume de utilizator şi parolă
Există site-uri care oferă posibilitatea păstrării confidenţialităţii datelor dumneavoastră.
De aceea pentru a avea acces la date va trebui sa aveţi creat un cont si anume va trebui să aveţi un
nume de utilizator (username) si o parola. Cu acest nume de utilizator si cu parola puteţi avea acces la datele
din contul dumneavoastră. Exemplu de site web protejat este orice site de mail.

Înţelegerea termenului de certificat digital

0 data cu dezvoltarea reţelei Internet, a apărut necesitatea autentificării unor documente în format
electronic transmise în reţea. Dezvoltarea sistemelor de plata non-cash, a comerţului electronic, a telefoniei
mobile şi, în general a tuturor mijloacelor de transmisie de date care necesita criptare sau autentificare a
condus la crearea unei noi situaţii juridice.
Certificatele oferă un mecanism cu ajutorul căruia se câştigă o încredere mai mare in legătură dintre o
cheie publică şi entitatea care deţine cheie privată corespunzătoare. Un certificat este o declaraţie semnată
digital cu referire la o anumita cheie publică, certificatul fiind semnat de emitentul său (cel ce deţine o altă
pereche de chei publice si private). De obicei, certificatul mai conţine şi alte informaţii referitoare la cheia
96
privată, ca de exemplu informaţii despre cei care au acces la cheia privată corespunzătoare. De aceea, atunci
când eliberează un certificat digital emitentul atesta validitatea legăturii dintre cheia publică şi informaţiile
referitoare la identitatea celor care o accesează.
Cele mai folosite certificate se bazează pe standardul ITU-T X. 509. Aceasta este o tehnologie
fundamentală folosită în Windows 2000 PKI (Public Key Infrastructure). Trebuie însă reţinut că acesta nu
este singurul mod de certificare.

Înţelegerea termenului de criptare a datelor şi utilitatea acesteia

Criptarea sau codificarea datelor este procesul cu ajutorul căruia informaţia este greu de descifrat sau
de citit. Scopul criptării este acela de a nu permite persoanelor neautorizate accesul la anumite date în timpul
transmiterii lor sau atunci când sunt păstrate pe diferite suporturi magnetice. Pentru a decodifica datele este
necesara o cheie de decodificare. Au apărut diferite tipuri de codificări imposibil de spart ce au condus la
discuţii foarte mari deoarece aceste coduri pot fi folosite de organizaţiile teroriste pentru comunicare.

Conştientizarea pericolului infectării unui computer cu viruşi printr-un fişier descărcat de pe

Internet
Virusul este un program care se ascunde în aplicaţiile existente pe calculator sau în orice altă
aplicaţie. Principalul scop al acestor programe este acela de a se autoreproduce cât mai des posibil pentru a
ocupa cât mai mult spaţiu pe disc. Un alt scop al acestuia este acela de a bloca aplicaţia respectivă.
Astfel că atunci când copiaţi anumite fişiere pe calculator de pe Internet exista pericolul ca aceste
fişiere să conţină diferiţi viruşi care să ducă la funcţionarea necorespunzătoare a sistemului de operare. De
aceea trebuie ca atunci când copiaţi ceva de pe Internet să verificaţi fişierele respective cu ajutorul unui
program antivirus.

Conştientizarea riscului de a fi subiectul unei fraude atunci când este folosit un card de credit
pe Internet
Nu este tocmai recomandat să utilizaţi cărţile de credit pentru a cumpăra diferite produse de pe
Internet, deoarece exista pericolul de a fi făcut public contul dumneavoastră de card şi atunci altcineva ar
putea folosi banii din contul dumneavoastră.

Înţelegerea termenului de Firewall

Firewall-ul este un sistem de securitate, de obicei este o combinaţie de hardware si software, cu
scopul de a proteja o reţea împotriva ameninţărilor ce vin din partea altor reţele, ca de exemplu Internetul.
Firewall-urile împiedică comunicarea directă cu calculatoarele externe ei şi viceversa. În locul comunicării
directe toate informaţiile sunt conduse de un proxy server în afara reţelei. Firewall-ul înregistrează atât
volumul de informaţii schimbat cu celelalte calculatoare cât şi încercările persoanelor neautorizate de a
obţine acces la date.

Un firewall poate să:

monitorizeze căile de pătrundere în reţeaua privată, permiţând în felul acesta o monitorizare mai bună
a traficului şi deci o detectare mai uşoară a încercărilor de infiltrare;
blocheze la un moment dat traficul spre şi dinspre Internet;
selecteze accesul în spaţiul privat pe baza informaţiilor conţinute în pachetele de date;
permită sau interzică accesul la reţeaua publică, de pe anumite staţii de lucru specificate;
şi, la fel de important, poate izola spaţiul privat de cel public, realizând interfaţa între cele două.

Pe de altă parte, o aplicaţie firewall nu poate:

97
 interzice importul/exportul de informaţii dăunătoare vehiculate ca urmare a acţiunii răutăcioase a unor
utilizatori aparţinând spaţiului privat (ex: căsuţa poştală şi ataşamentele);
interzice scurgerea de informaţii pe alte căi care ocolesc firewall-ul (acces prin dial-up ce nu trece
prin router);
apăra reţeaua privată de utilizatorii ce folosesc sisteme fizice mobile de introducere a datelor în reţea
(USB Stick, dischetă, CD, etc.)
preveni manifestarea erorilor de proiectare ale aplicaţiilor ce realizează diverse servicii, precum şi
punctele slabe ce decurg din exploatarea acestor greşeli.

De aceea, pentru o protecţie maximă împotriva pericolelor din Internet, pe lângă un firewall mai este nevoie
şi de alte componente de pază.

Proxy server este o componentă a unui firewall care organizează traficul pe Internet de la o reţea
LAN, cât şi către o reţea LAN. El decide dacă lasă diferite mesaje să treacă prin reţea, oferă acces la reţea şi
filtrează diferitele cereri venite din partea utilizatorilor deoarece unele dintre ele pot veni de la persoane
neautorizate.
Un server proxy este un computer care funcționează ca intermediar între un browser Web (cum ar fi
Internet Explorer) şi Internet. Serverele proxy ajută la îmbunătăţirea performanţei Web, stocând câte o copie
a paginilor Web utilizate frecvent. Atunci când un browser solicită o pagină Web stocată în colecţia (cache)
serverului proxy, pagina este furnizată de serverul proxy, mai rapid decât deplasarea pe Web. De asemenea,
serverele proxy ajută la îmbunătăţirea securităţii, filtrând unele tipuri de conţinut Web şi software-urile rău
intenţionate.
Serverele proxy sunt utilizate cel mai mult de către reţele din organizaţii şi firme. De obicei,
persoanele care se conectează la Internet de acasă nu utilizează un server proxy.
6.4.2. Mediul Intranet
Tehnologia Intranet reprezintă la momentul actual soluţia optimă pentru interconectarea
calculatoarelor din reţeaua unei firme sau organizaţii. Obiectivul urmărit de Intranet ţine de transformarea
sistemului informaţional al întreprinderii într-un mediu simplu, atractiv şi interactiv. Intranetul mai poate fi
considerat ca o implementare a tehnologiilor Internet în cadrul unei organizaţii, deşi el nu implică neapărat şi
conectarea la reţeaua publică globală reprezentată de Internet. Printre avantajele acestei tehnologii enumerăm
pe următoarele:
♦ aplicaţii distribuite numeroase (publicaţii, forumuri de discuţii, poştă electronică etc.);
♦ integrarea bazelor de date din întreprindere;
♦ costuri şi complexitate reduse;
♦ regândeşte sistemul informaţional existent;
♦ asigură independenţă de orice departament sau specialist informatic.
Intranetul asigură o serie de resurse tehnice, financiare şi strategice. Dintre resursele tehnice
menţionăm utilizarea tehnologiilor standardizate şi evolutivitate tehnologică. Gratuitatea produselor program
existente, arhivarea standard fără costuri, utilizarea reţelelor existente şi eliminarea costurilor poştale
reprezintă doar câteva din resursele financiare oferite de Intranet. Partajul cunoştinţelor, organizarea timpilor
de lucru şi formarea profesională continuă vizează resursele strategice oferite de Intranet.
Arhitectura unui Intranet este foarte asemănătoare cu cea de tip client-server cu deosebirea că rolul
staţiilor de lucru este mult diminuat. Datele se stochează centralizat pe acelaşi tip de echipamente, o parte din
datele procesate fiind preluate de pe staţiile de lucru pe servere, iar controlul aplicaţiilor şi al mediilor de
operare se face mai mult prin servere decât prin staţiile de lucru. Aplicarea acestei tehnologii vizează
următoarele domenii:
♦ informaţie/documentare (rapoarte juridice, memorie colectivă, noutăţi/ştiri, cunoaşterea colectivităţi);
♦ lucru colaborativ (pregătirea reuniunilor, telereuniuni, forumuri de discuţii);
♦ comunicare electronică (poşta electronică, transferuri de documente, grupuri de lucru on-line);
98
♦ formare profesională interactivă (autoformare, sesiuni individualizate la distanţă, reorganizarea timpilor de
formare profesională etc.);
♦ accesul publicului (spaţii informaţionale interactive, calculatoare sau posturi de primire, teleproceduri).

6.4.3. Mediul Extranet

În ultima vreme reţeaua Extranet a fost dezvoltată în cadrul telecomunicaţiilor. Firme diferite ca
dimensiune au adoptat acest model întrucât s-a demonstrat practic că reprezintă cea mai ieftină şi logică
soluţie prin care poate fi condusă o afacere şi poate fi pusă în legătură cu partenerii ei. Extranetul este o
aplicaţie bazată pe protocolul reţelei Internet (IP) ce rulează între o companie şi partenerii săi. Reprezintă un
Intranet extins care permite comunicarea între diverse organisme exterioare, cum ar fi cele ale clienţilor,
furnizorilor etc. Acest tip de reţea îi vizează numai pe partenerii aflaţi în exteriorul companiei, fiind destinată
în principal celor mai importanţi parteneri. Aplicaţiile Extranet aparţin următoarelor categorii: documentaţie
on-line, spaţii de lucru cu sau fără interactivitate, spaţii de exprimare a cerinţelor etc.
Diferenţele dintre Internet, Intranet şi Extranet pot fi realizate prin intermediul următoarelor criterii:
♦ tip de acces: Internet – deschis, Intranet – privat, Extranet – controlat;
♦ utilizare: Internet – public, Intranet – membrii organizaţiei, Extranet – partenerii de afaceri;
♦ tipul informaţiei: Internet – general, Intranet – proprietar, Extranet – partajare selectivă.
Literatura de specialitate menţionează patru modele de reţele Extranet, un model fiind definit printr-o
combinaţie logică de opţiuni pentru asigurarea securităţii în dezvoltarea afacerilor pe reţea în exteriorul
companiei, în funcţie de partenerii şi obiectivele firmei. Aceste modele sunt următoarele:
♦ modelul de acces protejat în intranet. Potrivit acestui model utilizatorilor li se permite accesul direct în
Intranet-ul organizaţiei, fără a utiliza reţeaua Internet. Restricţiile de acces sunt asigurate sub diverse forme
permiţând, spre exemplu, servicii diferite în cazul clienţilor, furnizorilor etc.;
♦ modelul comerţului electronic care este dezvoltat special pentru tranzacţii de tip bussiness to bussiness.
Protecţia şi securitatea este asigurată prin protocoale speciale în criptarea şi decriptarea mesajelor;
♦ modelul aplicaţiilor specializate este folosit în situaţia firmelor care au relaţii de afaceri cu parteneri
numeroşi. Reţeaua Extranet restricţionează accesul prin protocoale şi metode de autentificare speciale. În
acest caz costul asigurării securităţii este mare, dar beneficiile sunt importante întrucât clienţii află preţurile
în intervale de timp mai mici (mai puţin de un minut), lansează comenzi şi verifică stadiul acestora fără ca
firma să plătească un angajat care să preia toate aceste mesaje;
♦ modelul site-ului protejat cu o simplă parolă, care este cel mai simplu, uşor de creat şi cu o investiţie
minimă în ceea ce priveşte securitatea, ceea ce-l face însă să fie şi cel mai nesigur.
Acest tip de reţea, dacă constituie un spaţiu privat, oferă o serie de avantaje în raport cu reţeaua
Internet, cum sunt: performanţă, calitatea serviciilor, securitate. Global, Extranet-urile prezintă şi alte
avantaje printre care menţionăm pe următoarele:
♦ facilitează legături interservicii;
♦ implementează canale informaţionale mai eficiente;
♦ securizează informaţia.
În ceea ce priveşte sistemele informaţionale, reţeaua Extranet prezintă anumite avantaje, şi anume;
♦ implementare mai puţin costisitoare pentru firmele care dispun deja de site-uri web sau de reţea Intranet;
♦ interfaţă conversaţională pentru utilizatorii săi, avantajul utilizării tehnologiilor Internet;
♦ capacitate de a integra evoluţiile viitoare din punct de vedere al conţinutului, a numărului de utilizatori etc

99
 BIBLIOGRAFIE
1. AIRINEI D., ş.a., Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2005
2. AIRINEI D., ş.a., Introducere în informatica economică, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
3. BAN M.-T., Dicţionar explicativ de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
4. BĂDUŢ M., Calculatorul în trei timpi, Editura Polirom, Iaşi, 2001
5. BEEKMAN G., Computer confluence. Exploring Tomorrow’s Technology, Prentice Hall, New
Jersey, 2001
6. BROOKSHEAR G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
7. COURTER G., AMEQUIS A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
8. CURTEANU S., BUJOR A., Introducere în utilizarea bazelor de date, Ed. MatrixRom, Bucureşti,
2004
9. CURTEANU S., Tehnologia informaţiei, curs şi aplicaţii, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi,
2002
10. DICKSON G. W., DeSANCTIS G., Information Technology and Future Entreprise, Prentice Hall,
New Jersey, 2000
11. FĂTU T., ş.a., Sisteme de operare, Editura PROJUVENTUTE, Focşani, 1999
12. FILIP MARIA, GRAMA ANA, Medii de programare. Abordări teoretice, Editura Fides, Iaşi, 1998
13. FOTACHE M., Baze de date relaţionale. Organizare, normalizare şi interogare, Editura Junimea,
Iaşi, 1997.
14. GEORGESCU, M., ş.a., Birotica. Instrumente şi metode de lucru, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005
15. GIBBS M., Reţele de calculatoare pentru începători, Editura Teora, Bucureşti, 1995
16. GRAMA, A., ş.a., Sub Windows să învăţăm Word, PowerPoint, FrontPage şi Internet, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2004
17. HUTCHINSON S. E., SAWYER S. C., Computers, Communications, Information.A User’s
Introduction, Irwin McGraw-Hill, 2000
18. LUNGU I. Ş.A., Baze de date – organizare, proiectare şi implementare, Editura All, Bucureşti, 1995
19. MICROSOFT, Bazele reţelelor de calculatoare. Manual pentru administrarea reţelelor LAN şi
WAN, Editura Teora, Bucureşti, 1997
20. MUELLER S., PC depanare şi modernizare, Editura Teora, Bucureşti, 1998
21. NIŢCHI S., RACOVIŢAN D., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura
Intelcredo, Deva, 1995
22. NORTON P., Secrete PC, Editura Teora, Bucureşti, 1995
23. O’BRIEN J., Introduction to Information Systems, Irwin McGraw-Hill, 2001
24. PARKER D., STARETT B., CD-ROM, Editura Teora, Bucureşti, 1995
25. PATRICIU V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti,
26. PERSON R., Utilizare Windows. Manual de utilizare complet, Editura Teora, Bucureşti, 1995
27. ROSCH W. L., Totul despre hardware, Editura Teora, Bucureşti, 1998
28. SĂNDOIU M., SĂNDOIU D. I., Descoperiţi PC-ul!, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2000
29. SCORŢESCU FL., Informatică economică, suport de curs, Iaşi, 2007
30. SURCEL T. Ş.A., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004
31. TAMAŞ ILIE, ş.a., Bazele tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, Editura InfoMega, 2004
32. TANENBAUM A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000
33. WATTERS C., Dictionary of Information and Technology, Academic Press, 1995

100