UNIVERSITATEA ”NICOLAE TITULESCU” – BUCUREȘTI

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ADMINISTRAȚIE

SPECIALIZARE – ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT
la
ETICĂ, TRANSPARENȚĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

ARISTOTEL – OMUL – ANIMAL SOCIAL

Student
Stanca Dorina
Anul 1 ID, Grupa III

București
2018
 ARISTOTEL – „OMUL – ANIMAL SOCIAL”
Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a
fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon,
Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o,
putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine
stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală,
Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică
mai mult de un mileniu în Europa.
Într-un timp relativ scurt, Aristotel a realizat o operă filozofică destul de vastă. În ceea
ce privește lucrările aristotelice nu mai este de mare importanță ordinea acestora, ca la Platon,
ci mai ales problema autenticității acestora. Dupa caracteristica lor literară acestea se împart
în trei grupe.
Lucrările editate de Aristotel însusi. Acestea au o forma dialogica și iși au originea în
epoca în care Aristotel aparținea Academiei platonice. Din nefericire acestea s-au pierdut,
nemairămânând decât câteva fragmente rpzlețe.
Colecții făcute cu ajutorul elevilor săi pentru trebuințele cursurilor în "Lykeion".
Acestea cuprindeau materia cea mai diferită. Este instructivă în această privință lucrarea
"Constituția ateniana" găsită și editată în 1892 de Kaibel și de Wilamowitz care n-ar fi decât o
parte dintr-o operă monumentală ce purta titlul Politeia.
Lucrări pur științifice. Acestea s-au păstrat în întregime și au forma expozitivă, în
forma unor prelegeri, ele conținând neglijențe stilistice supărătoare și locuri extrem de
obscure, explicabile prin moartea neașteptată a autorului, care l-a împiedicat de a le mai
revedea.
Aceste scrieri se impart in :

- Scrieri cu caracter logic ce au fost adunate în epoca bizantină sub titlul Organon
(unealta spirituală).
- Scrieri din domeniul științelor naturii: Fizica (în opt cărți), Despre cer (4 cărți),
Despre naștere și dispariție (2 cărți), Meteorologie (4 cărți), Despre suflet (3 cărți),
Istoria mare a animalelor (10 cărți) și așa-zisa Parva naturalia.
- Scrieri etice. Opera principală este Etica Nichomachiană (în 10 cărți), numită așa
dupa Nicoimachos, fiul lui Aristotel din a doua căsătorie
- Scrieri din domeniul esteticii : Retorica (în 3 cărți) și Poetica.
- Scrieri cu caracter filozofic general : Metafizica (în 14 cărți).

Din scrierile lui Aristotel se desprinde ideea că fiecare aspect al vieţii şi societăţii umane
poate constitui un obiect adecvat pentru gândire şi analiză; convingerea că universul nu este
controlat de hazard, de magie sau de toanele unei zeităţi capricioase, comportamentul lui
depinzând de nişte legi perfect raţionale; credinţa că este îndreptăţit ca fiinţele omeneşti să
desfăşoare o investigare sistematică a fiecărui aspect al lumii naturale; şi certitudinea că,
pentru a ne forma convingerile, ar trebui să folosim atât observaţiile empirice, cât şi
raţionamentele logice. Acest sistem de atitudini - care se opune tradiţionalismului, superstiţiei
şi misticismului - a influenţat profund civilizaţia occidentală.
 „Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este din
natură o fiinţă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale,
este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială
decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă
grai are numai omul dintre toate vietăţile.”
Teoriile despre natura umană încearcă să identifice setul de trăsături prin care noi
oamenii ne deosebim atât de obiecte, cât și de celelalte viețuitoare, pentru a arăta în ce constă
deosebirea dintre oameni și lucruri, pe de o parte, și dintre oameni și celelalte viețuitoare,
gândirea filosofică nu putea să ignore raporturile menționate mai sus, dar și raporturile
omului cu ceilalți semeni, cu societatea în general.
Concepțiile filosofice asupra naturii umane susțin că omul din natura este o ființă
socială sau susțin că, originar, omul a trait într-o stare de natură și a dobandit sociabilitatea la
un anumit moment dat al existenței sale prin încheierea unui contract social cu semenii. Încă
din cele mai vechi timpuri, s-a considerat că omul, prin natura sa, este o ființă socială dotată
cu grai articulat și stări morale « prin simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului ».
Teoria lui Aristotel despre natura umană, este influențată de concepția sa teleologică,
conform căreia natura nu creeaza nimic fără scop. În lucrarea « Politica », Aristotel identifică
statul ca instituție naturală și omul ca ființă socială. Statul este autoritatea familiei și a
individului. El joacă rolul corpului, în timp ce individul joacă rolul organului, astfel, statul e
autoritatea familiei și a fiecaruia dintre noi, căci așa cum corpul poate exista fără un organ, la
fel, statul poate subzista fără un individ. Reciproca nu e valabilă, întrucât individul nu e
suficient, iar daca iși e suficient, atunci, este fiară sau zeu. Astfel, concepția de la care pleacă
este ca oamenii nu sunt indivizi izolati, ci dimpotriva omul este din natură un animal social,
iar omul « antisocial » ar fi, prin urmare, un « supraom ». Aristotel evidențiaza superioritatea
ființei sociale generată de stările morale prin « simțirea binelui și a răului, a dreptului și a
nedreptului ». Așa cum spunem despre o stea că are proprietatea de a fi corp ceresc, tot așa
spunem despre om că e sociabil. Prin urmare, statul e anterior individului care iși manifesta
adevărata natură învățând virtuțile individuale (cumpătarea) și sociale (dreptatea). Din punct
de vedere al genezei, statul este o consecință a trăirii laolaltă a indivizilor, , mai întai în familii
și grup. Natura umană este una socială, întrucât în fiecare din noi există instincte pentru
formarea comunităților și pentru că abia în stat existența își află împlinirea, desăvârșindu-și
astfel posibilitățile proprii. Omul are în zestrea sa genetică instinctul pentru comunitate.
Numai în comunitate poate fi practicată dreptatea, căci e o virtute socială. Statul poate asigura
fericirea cetățenilor săi, dar cu o condiție, ca statul să aibă legi drepte. Lipsit de legi și de
dreptate, omul devine ființa cea mai rea. Plecând de aici, spunem că statul are o finalitate
morală: realizarea dreptății în vederea binelui, rezultând anterioritatea statului.
Aristotel este punctul de plecare în această abordare a omului ca ”animal social”: “Man
is by nature a social animal; an individual who is unsocial naturally and not accidentally is
either beneath our notice or more than human. Society is something that precedes the
individual. Anyone who either cannot lead the common life or is so self-sufficient as not to
need to, and therefore does not partake of society, is either a beast or a god.”. Interpretarea
convenabilă multora ar fi aceea că în acțiunea noastră avem și ceva animalic și că acțiunea
umană nu poate fi desprinsă de acest spirit instinctual care ne domină și ne face să ne
răzgândim, să ne comportăm agresiv, să luptăm cu îndârjire pentru supraviețuire, să avem un
instinct de conservare sau un spirit de turmă.
Zóon politikon (în lb. greacă ζῷον : animal și πoλίτικoν: social sau politic), este o
sintagmă folosită de Aristotel în lucrarea sa „Politica”. Omul este văzut de către filosoful grec
ca „zoon politikon” – animal politic, traducere ambiguă care trebuie înţeleasă eliminând
conotaţiile „biologice” ale expresiei şi care vrea să spună că omul este o „fiinţă socială”,
neputând trăi în afara comunităţii.
 Între „cea mai mare minune” (Sofocle) și „pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer),
calificativul dat omului de către Aristotel pare a fi cel mai adecvat. Omul mai este definit
drept: „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului
relaţiilor sociale”, „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg), o
„deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), „singurul animal
care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), unica „fiinţă
mincinoasă” „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă
degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „fiinţa bolnavă de putere”
(Seidel) etc.
În fragmentul din Politica, Aristotel realizează o comparaţie între stat şi organism (corp)
şi între individ şi organ, analogii care stau la baza modelului organicist care va fi reluat şi mai
târziu şi, desigur, perfecţionat, de către filozofii-sociologi din secolul al XIX-lea (A. Comte,
H. Spencer). În fragmentul citat, Aristotel subliniază ideea anteriorităţii (desigur axiologice şi
nu neapărat cronologice) a statului în raport cu familia şi indivizii: „căci corpul trebuie să
existe mai înainte de organe; şi suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât
numai cu numele”. Acest „mai înainte de organe” nu poate fi interpretat în sens cronologic, ci
doar axiologic. Corpul este mai important decât organele, deoarece el este scop şi organele
mijloc. Rezultă de aici că în relaţia individ-stat, statul este scopul iar individul – mijlocul. În
afara statului, omul nu mai este om decât „numai cu numele”. Această concepţie care
legitimează subordonarea individului intereselor statului poartă numele de etatism, şi ea a fost
în general susţinută de adepţii filozofiilor comunitariste (Platon, Aristotel, Hegel etc). Opus
etatismului, în filozofia modernă, adepţii teoriei contractului social pun bazele filozofiei
individualiste.
Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială, astfel că, în
lucrarea „Politica”, Aristotel definește omul prin sintagma „zoon politikon”, animal social,
ceea ce înseamnă că natura umană are definitorie sociabilitatea, capacitatea de a trăi și simți în
cadrul grupului. Mai mult decât atât, omul este singura ființă înzestrată cu limbaj articulat, iar
statul reprezintă manifestarea stării naturale a omului, nicidecum a uneia artificiale. În
această lucrare, Aristotel mai precizează faptul că statul este anterior individului, însă
explicând că acest lucru este posibil doar din punct de vedere valoric, devenind astfel, o
necesitate. Filosoful mai punctează că omul fără stat sau lege, și-ar folosi inteligența și toate
procesele cognitive, doar pentru a-și satisface nevoile primare. Pe de altă parte, dacă nu se
întovărășește în societate din cauza insuficienței sale, atunci omul nu este membru al statului,
ci este ori „fiară”, ori „zeu”. În concluzie, statul îi dă omului esența și calitatea de ființă
superioară, de „zeu”, iar în absența statului, omul devine „fiară”.
În De animalibus historia, Aristotel denumeşte prin termenul "animal social" acele
animale care au activităţi în comun. În Politica, foloseşte sintagma "zoon politikon" dar cu
sensul de politic, bineînţeles, nu alegeri, partide etc. Este vorba de o însuşire caracteristică
omului, spre deosebire de celelalte animale (animale sociale, care trăiesc în turme) şi care are
legătură cu binele şi răul, cu dreptul şi nedreptul.
În lucrarea "Filosofie - teme de studiu pentru licee" scrisă de Mihaela Miroiu, Adrian
Miroiu şi Adrian-Paul Iliescu (profesori universitari de ştiinţe politice, respectiv filosofie
politică) apărută la Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, apare, la pagina 18,
următoarea notă de subsol:
"În greceşte, zoon politikon, animal social (şi nu animal politic! - care deci ar face politică;
expresia "politikon" vine de la cuvântul "polis" care înseamnă cetate.)"
Omul este un animal social (trăieşte în turmă), dar în Politica, Aristotel pune accentul
pe caracterul moral al omului, spre deosebire de alte animalele sociale.
Oamenii se disting de alte animale prin faptul că posedă rațiune și putere de gândire.
Oamenii "conțin ceva divin - ceea ce numim intelect este divin", iar intelectul nostru este
"divinul înăuntrul nostru". Într-adevar fiecare dintre noi este un adevărat intelect, "căci el
[intelectul] reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil și mai elevat".
Comunitatea unor ființe cu asemenea insușiri creează familia și Statul".
Primul lucru demn de pus în evidentă în legatură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea
acestuia. "Căci, daca din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai
constitui o cetate." El nu și-a schimbat niciodată părerea că micile orașe-state erau cea mai
propice - și cea mai naturală - formă de societate civilă. Un Stat, oricum ar fi el constituit,
trebuie să-și fie suficient sieși și să atingă țelul pentru care el exista. "Bunăstarea", care este
țelul Statului, este identificată cu "eudaimonia" (fericirea), care este scopul individului.
Statele sunt entități naturale și, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un tel.
Noțiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. "Principiul fundamental al
constituțiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertății este de a conduce și
de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi dupa
cum îi place". Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ
al cetățenilor, însăo mare parte a populației nu avea cetățenie. Femeile nu erau libere, existau
sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, și deci este permis de fapt să
fie subjugați. Cetățenii puteau deține sclavi, așa cum puteau poseda și alte forme de
proprietate. "Evident", scrie el, "e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie
să o puna în comun la folosință." Dar el adaugă imediat: "Este sarcina legiuitorului de a
veghea ca cetațenii să facă astfel.". Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de
producție; el nu controleaza direct nici economia. Dar legiuitorul vegheaza ca regimul
economic al cetățenilor să fie guvernat potrivit.
Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viața
cetățenilor. Fiecare restricție, oricât de bine intenționată ar fi în scopurile ei, este o îngrădire a
libertății. În afirmația lui Aristotel că "toți cetățenii aparțin Statului" se poate întrevedea
germenii totalitarismului. Statul său este extrem de autoritar.
Omul , ca să supraviețuiască trebuie să-și satisfacă anumite nevoi de bază: hrană, apă,
adăpost, să doarmă, să-și păstreze sănatatea îin condiții optime, să procreeze. Din afirmația lui
Aristotel omul este născut nu numai pentru o existență biologică ci și pentru bine și fericire, că
suntem diferiți de toate celalte creaturi pentru că Dumnezeu ne-a dat putere spirituală și o conștiință;
societatea este ceva ce precede individul. Omul nu poate să traiască singur, trebuie să
relaționeze cu semenii lui, pentru a evolua, a-și păstra sănătatea fizică și mentală, oamenii
sunt dependenți unii de alții, începând de la relațiile care fac parte din procesul vieții, relațiile
părinți - copii, biologic omul poate trăi numai prin cooperarea dinte social și economic și este
forțat să adere la aceste procese ca să poată supraviețui.
Omul este o fiinţă socială şi în sensul că "are nevoie de celălalt om". Dinamica acestor
necesităţi orientează şi reglează relaţiile dintre persoane.
Multe necesităţile individuale sunt satisfăcute în relaţiile dintre persoane: suport
psihologic, dragoste, stimă, reducere a incertitudinii şi anxietăţii, afiliere, securitate, statut, sunt
relaţii constituite în primul rînd pentru satisfacerea necesităţilor de sociabilitate: relaţiile de
prietenie, "distracţia în comun, relaţiile de dragoste.
Şi în relaţiile sociale (relaţiile de muncă, politice) componenta interpersonală este
puternică.
Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparţine unuia
sau mai multor grupuri sociale, în funcție de interacțiunea și dependența cu membrii grupului, valorile,
scopurile și activitățile comune. Orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de
comunitatea națională și statusul social ceea ce reprezintă o constantă universală a oricarei
culturi. Motivele asocierii în grup sunt diverse: atingerea unui obiectiv este mai ușor de realizat în grup
decât singur, simpatia pentru membrii grupului pe baza atracției interpersonale, satisfacerea nevoilor
emoționale. Omul în starea izolată nu are posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-și compara
abilitățile, calitățile în raport cu ceilalți.

Modul în care teoria lui Aristotel despre natura umană este influenţată de
concepţia sa teleologică „ OM” se poate rezuma în următoarele:
1) definirea teleologismului în general:
A) teorie conform căreia existenţa unui lucru se explică raportându-l la un altul, care îi
serveşte drept scop;
B) studiul scopurilor, intenţiilor, funcţiilor unor acţiuni;
2) concepţia teleologică a lui Aristotel:
A) natura umană nu crează nimic fără un scop;
B) existenţa omului are un scop: acela de a trăi alături de semenii săi în vederea unei
vieţi mai bune;
3) influenţa concepţiei teleologice a lui Aristotel asupra concepţiei sale despre natura umană:
A) enunţarea ei: caracterul teleologic al acţiunilor şi naturii umane determină caracterul
social al acestora (natura teleologică acţiunilor umane determină natura socială a omului);
B) explicitarea ei:
a) scopul existenţei omului în vederea unei vieţi mai bune poate fi atins doar
împreună cu semenii săi;
b) o viaţă mai bună este aceea în care actele morale şi intelectuale sunt posibile;
c) actele morale şi intelectuale sunt posibile doar într-o comunitate de fiinţe cu
simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului;
d) această comunitate de fiinţe este statul, el conferind caracter social omului şi
acţiunilor sale;

Problema naturii sociale a omului:

1) concepţiile sofiste despre natura umană şi teoria lor contrară teoriei aristotelice despre om:
A) exemple de sofişti: Glaucon, Kalikles;
B) statul în teoriile sofiste: este privit, împreună cu ordinea socială, drept convenţie;
C) legile societăţii ca legi ale statului: impun o ordine convenţională aflată în conflict cu
natura umană;
D) natura umană: este aceea de a săvârşi nedreptăţi;
2) concepţia lui Aristotel despre natura socială a omului (Aristotel, Politica):
A) natura umană este una socială întrucât:
a) în fiecare dintre noi există instinctul de formare al comunităţilor (instinctul de
autoconservare şi de reproducere al indivizilor);
b) în stat abia existenţa îşi află împlinirea desăvârşindu-şi astfel posibilităţile
proprii;
B) raportul om-stat este privit din două puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al genezei: statul e o consecinţă a trăirii laolaltă a
indivizilor, mai întâi în familie, grup etc. şi de-abia apoi în comunitate statală;
b) din punctul de vedere al funcţiei sale: statul e anterior oamenilor care îl
compun, precum corpul precede membrele sale, el funcţionând ca o instituţie naturală
rezultată în mod indirect din instinctele de autoconservare şi de reproducere ale indivizilor
care, împreună, alcătuiesc instinctul pentru formarea comunităţilor;
C) raportul social-antisocial;
a) socialul cuprinde:
a1) omul, care – prin natura sa – este o fiinţă socială;
 a2) statul, care – prin geneza sa – este o consecinţă directă a caracterului
social al omului (trăirea laolaltă a indivizilor) şi indirectă a instinctului pentru formerea
comunităţilor (de autoreproducere şi conservare a indivizilor);
b) antisocialul, care – prin natura sa, nu datorită unor împrejurări ocazionale – este
,,ca acela batjocorit de Homer”:
b1) ori un supraom;
b2) ori o fiară;
D) natura contradictorie a omului se manifestă în raport cu legile statului şi cu instinctul
pentru formarea comunităţilor:
a) omul care îşi urmează instinctul de a trăi în comunitate, împlinindu-l, ajunge să
fie ,,autorul celor mai mari bunuri” şi, atingând perfecţiunea, devine ,,cea mai nobilă dintre
fiinţe”;
b) omul care nu urmează legile statului, lipsit fiind de lege şi de dreptate, ,,este
cea mai rea dintre toate” fiinţele.