Particularităţile comunicării în

Japonia

Introducere
 Japonia e mai mult decât un teritoriu geografic, graniţele ei fiind cele ale unei
culturi care nu încetează să fascineze prin contrastele şi culorile sale neaşteptate. Japonia e o
naţiune puternică şi neînvinsă, o istorie, o artă, o ştiinţă despre frumuseţea simplă şi elegantă,
o arhitectură aparte, un mod de viaţă în armonie cu natura, o reţea de relaţii şi forme de
comunicare speciale, un cod etic solid, un fond sincretic de religii, mituri şi superstiţii.
Cu un trecut apropiat tulburat de evenimente care au declanşat schimbări la toate
nivelurile societăţii, Japonia a reuşit să recupereze decalajul impus de Statele Unite ale
Americii, fiind astăzi una dintre cele mai mari puteri mondiale. Tot mai multă atenţie este prin
urmare acordată unei naţiuni care furnizează modele organizaţionale de succes, tehnologie de
ultimă oră, oameni de ştiinţă respectaţi, iar numeroase studii se centrează asupra
particularităţilor comunicării între japonezi, astfel încât eventualele interacţiuni cu aceştia să
fie eficiente şi plăcute.
Trebuie menţionat încă de la început faptul că limba japoneză este vorbită de
aproximativ 124 milioane de persoane1, majoritatea fiind locuitori ai Japoniei. In ciuda
dezbaterilor şi cercetărilor de mai bine de un secol, încă nu s-a ajuns la un consens în ceea ce
priveşte originea limbii, tot mai mulţi fiind de părere că japoneza este o limbă izolată, la fel ca
basca, de exemplu. Limb japoneză este caracterizată de un sistem fonetic simplu, de ordinea
cuvintelor de tipul subiect-obiect-verb şi de un grad ridicat de semnificaţii simbolice. De
pildă, limbajul este folosit în mod diferit în funcţie de poziţia în ierarhia socială sau în funcţie
de gen. In plus, există în cultura niponă o serie de termeni care exprimă specificitatea
formelor de comunicare japoneză (haragei, aime, chinmoku).
Comunicarea japoneză se defineşte prin ambiguitate, vag, tăceri dese, nuanţe,
importanţa mai mare a nivelului relaţional decât a celui raţional, acest fapt afectând inevitabil
gradul de întelegere dintre japonezi şi persoanele aparţinând unor societăţi diferite.
Particularităţile comunicării japoneze sunt strâns legate de dimensiunile predominante ale
acestei culturi (colectivismul, dependenţa mare faţă de context, distanţa faţă de putere ridicată,
propensiunea spre evitarea riscurilor, caracterul masculin), de principiile de gandire specifice,
de geografie şi climă, de estetică şi artă.
Lucrarea de faţă porneşte de la premisa că buna înţelegere a felului în care
japonezii comunică este esenţială pentru crearea unui tablou complet şi complex al relaţiilor
dintre oameni, în general, şi dintre reprezentanţi ai unor culturi diferite, în mod particular.
Demersul prezent urmăreşte aşezarea în context a caracteristicilor comunicării între japonezi,
multiplele faţete ale procesului comunicaţional, consecinţele diferenţelor în comunicare
1
Senko K. Maynard, Japanese communication: language and thought in context, pag. 1

2
pentru dialogul intercultural şi pentru discuţiile de afaceri şi, în fine, căutarea unor soluţii
pentru integrarea glasului japonez în discursul universal.

Elemente care au influenţat stilul japonez

de comunicare

Determinismul geografic
Caracterul insular al teritoriului japonez pare să fi determinat evoluţia istorică,
socială şi culturală a ţării, datorită protecţiei împotriva invaziilor străine şi a izolării de alte
popoare. De asemenea, relieful predominant montan a redus considerabil spaţiul propice
locuirii, aşa că oamenii au fost nevoiţi să trăiască în comunităţi foarte populate, de tipul
Gemeinschaft.

Clima
Căldura mare din timpul verii şi anotimpul ploios susţin forme de agricultură
intensivă, în special creşterea orezului, la care ia parte întreaga comunitate, pentru
maximizarea producţiei pe un teritoriu relativ mic. Cooperarea a devenit astfel inevitabilă şi a
luat naştere chiar o „regulă a unanimităţii”, care previne protestele şi nemulţumirile.

Dimensiunile culturii japoneze

Nu putem să vorbim despre comunicarea în societatea japoneză dacă nu aducem
în discuţie problema dimensiunilor culturii, după clasificările lui E. T. Hall, Geert Hofstede şi
Peter A. Andersen, aflate în strânsă legătură cu stilul conversaţional de aici.
Pentru început, în ceea ce priveşte focalizarea pe grup sau pe individ, Japonia este
o ţară cu un nivel de colectivism peste medie2, lucru care presupune că obiectivele
comunităţii sunt mai importante decât cele ale individului şi că accentul cade pe relaţii. De
asemenea, exprimarea emoţiilor este reprimată şi comunicarea nonverbală este predominantă.
Relaţiile de prietenie sunt prestabilite de grup sau de familie, iar conceptul de „amae”, care va
fi pus în discuţie mai târziu, este cel care defineşte cel mai bine esenţa colectivismului
japonez.
E. T. Hall şi Mildred Reed Hall aşează Japonia în rândul ţărilor cu dependenţă faţă
de context mare3, cultura japoneză fiind o cultură implicită în care sensul mesajului este
2
Geert Hofstede, The Cultural Relativity of Organizational Practices and Theories, 1983, pag. 80
3
E. T. Hall, M. R. Hall, Hidden Differences: Doing Business with the Japanese

3
conţinut de contextul situaţional, de relaţiile dintre interlocutori sau de norme, valori, credinţe.
Comunicarea în această cultură va fi deci ambiguă, politicoasă, indirectă, dublată de
comunicare nonverbală şi de momente de tăcere.
Despre orientarea directă, se poate spune că Japonia e caracterizată de o cultură
noncontact, unde comunicarea senzorială şi atingerile în sfera publică sunt limitate4.
Distanţa faţă de putere este peste medie în Japonia, potrivit studiilor lui
Hofstede5, ceea ce explică puternica ierarhizare pe toate planurile (familial, social,
profesional, economic) şi supunerea faţă de superiorul ierarhic, exprimată prin postură,
limbaj, evitarea dezacordului prin tăcere, conformism, reprimarea emoţiilor, intensitatea
vocală scăzută6. Societatea japoneză a dezvoltat o structură ierarhică verticală unde fiecare îşi
cunoaşte poziţia, definită adesea de vârstă. Corelată cu distanţa faţă de putere mare este
tendinţa ridicată de evitare a incertitudinii, reflectată în numeroasele legi, coduri sau
ritualuri şi în prevenirea dezacorurilor.
Tot Hoftede arată gradul ridicat de masculinitate din cultura niponă, reflectat de
supunerea femeii în faţa bărbatului, respectul pentru muncă şi performanţă, diferenţierea clară
de roluri.

Principii referitoare la relaţiile dintre oameni

„Amae”, tradus literal ca „dependenţa de bunăvoinţa celuilalt”7, este fundamentul
şi totodată liantul relaţiilor din societatea niponă. „Amae” reprezintă sentimentul de apropiere
şi dependenţă pe care copilul îl simte pentru mama lui, păstrat pe toată durata vieţii. Acest
principiu nu se rezumă doar la relaţiile filiale, ci la orice fel de relaţie, idiferent de vârstă sau
gen (soţ-soţie, profesor-student, doctor-pacient)8. Chiar şi la locul de muncă, angajaţii depind
de companie în aceeaşi măsură în care compania depinde de ei. Astfel, între membrii
societăţii se stabilesc relaţii emoţionale bazate pe favoruri reciproce. Conceptul de „amae”
afectează toate aspectele vieţii japoneze, întrucât se află în strânsă legrătură cu alte principii,
ca „giri” (obligaţii), „tsumi” (păcat) sau „haji” (ruşine)9. Mai mult, „amae” influenţează
comunicarea dintre oameni în diverse moduri. De pildă, japonezii se tem să spună „nu” pentru

4
Peter A. Andersen, Nonverbal Communication. Forms and Functions, pag. 84
5
Geert Hofstede, The Cultural Relativity of Organizational Practices and Theories, pag. 83
6
Peter A. Andersen, Nonverbal Communication. Forms and Functions, pag. 96
7
Roger Davies, Osamu Ikeno, The Japanese Mind: understanding contemporary Japanese culture, pag. 17
8
Takeo Doi, The Anatomy of Dependence, pag. 70-95
9
Ibid., pag. 33-48

4
a nu pune în pericol relaţiile cu ceilalţi. Totodată, în vederea iniţierii relaţiei de „amae”, ei
obişnuiesc să ofere cadouri sau să invite persoana respectivă la masă.
„Wa”, armonia, este unul din cele mai importante principii din societatea
japoneză. Această dorinţă de armonie datează de la prima constituţie şi derivă din nevoia de a
coopera la lucrul în fermele colective de la acea vreme. În termeni actuali, „wa” poate fi
tradusă prin evitarea afirmării personale, a individualismului şi prin păstrarea bunelor relaţii,
chiar dacă există o divergenţă de opinii.
Comunicarea în grup are ca premisă expresia „Deru kui wa uatateru”, tradusă
literal prin „Cuiul care iese în afară va fi lovit de ciocan”10. Conştiinţa de grup deci este foarte
puternică, iar legăturile dintre membri sunt mai ales de natură emoţională. Aici poate intra în
discuţie conceptul de „face” („kao”) din cultura japoneză, marca mândriei şi a reputaţiei
personale, precum şi a statusului social. De remarcat este faptul că în societatea japoneză,
oamenii se definesc în primul rând ca membri ai unui grup şi apoi ca personalităţi singulare;
drept urmare, comunicarea este caracterizată de momente de tăcere şi de ambiguitate, care au
rolul de a asigura armonia şi evitarea conflictului direct. Cel care susţine propriile opinii este
considerat egoist, imatur şi nepoliticos.
„Omoiyari”, în strânsă legătură cu „wa” şi „kao”, se referă la empatia şi
loialitatea promovate de societatea japoneză în relaţiile dintre oameni.
Gândirea „uchi-soto”, însemnând dualitatea interior-exterior, exprimă credinţa că
adevărul se află în latura spirituală interioară, localizată în inimă sau în pântec. Dimensiunea
exterioară a sinelui, reprezentată de gură, chip sau cuvinte, este asociată cu gândirea şi
comportamentul lipsite de autenticitate, false. Astfel, omul care vorbeşte puţin este considerat
de încredere, nu cel care rosteşte multe cuvinte.

Budismul Zen este o practică ce poate fi înţeleasă doar prin latura intuitivă a
individului, amplificată de meditaţie, linişte şi purificarea mentală. Mai mult, învăţătura Zen
arată că adevărul nu poate fi descris prin cuvinte, căci există doar în tăcere.

Arta
Şi arta este în strânsă legătură cu felul în care japonezii comunică. De exemplu, în
muzică, se spune că există un interval între sunete, „ma”, important deoarece determină

10
Roger Davies, Osamu Ikeno, The Japanese Mind: understanding contemporary Japanese culture, pag. 53

5
ritmul. De aemenea, în piesele de teatru „Noh”, tăcerea dintre replici marchează tensiunea,
punctul culminant. Practicile „shodō” (caligrafia) şi „kadō” (aranjamentul floral) perpetuează
credinţa că liniştea şi autocontrolul sunt fundamentul perfecţionării şi al succesului.

Stiluri de comunicare

„Haragei”: „comunicarea cu pântecul”

In tradiţia niponă, „haragei” se referă la înţelegerea reciprocă prin comunicarea
nonverbală, renunţând la cuvinte, care nu exprimă adevărul. Însăşi etimologia cuvântului
trimite la dimensiunea spirituală a acestei forme de comunicare: „hara” înseamnă „pântec”, iar
„gei” înseamnă „sensibilitate”. Cu alte cuvinte, „haragei” presupune că o persoană va putea să
înţeleagă gândurile interlocutorului său fără ca acesta să le transpună în cuvinte şi va putea să
ascundă propriile intenţii. Această comunicare depinde foarte mult de „amae”, de
sensibilitatea şi de bunăvoinţa celorlalţi, fiind des utilizată în comunicarea cotidiană, mai ales
în momentele de tăcere. Interesant este faptul că japonezii au o serie de expresii care trimit la
comunicarea cu pântecul, cum ar fi „Hara wo watte hanasu” („A spinteca pântecul şi a
vorbi”)11, echivalentul japonez al lui „a da cărţile pe faţă”.

„Ishin denshin”: „comunicarea de la minte la minte”

„Ishin denshin” exprimă ideea că oamenii pot comunica prin telepatie, de la o
minte la cealaltă. Derivând de la principiul budist potrivit căruia există o recunoaştere zen de
la maestru la discipol, „ishin denshin” poate fi interpretat azi ca o formă de anticipare a
nevoilor şi dorinţelor celuilalt, apropiată de ceea ce noi numim „a fi pe aceeaşi lungime de
undă”.
„Aimai”: ambiguitatea japoneză
Ambiguitatea (aimai) este o stare care poate fi definită prin mai mult de două
înţelesuri, având drept rezultat obscuritate şi nesiguranţă. Limba japoneză pune mare accent
pe ambiguitate, dat fiind faptul că este de dorit o exprimare vagă şi indirectă. Conversaţiile
japoneze nu evoluează, fiind de cele mai multe ori constante de la început până la sfârşit şi
depinzând de natura relaţiilor dintre interlocutori12. Ele sunt fie liniare, fie dezvoltate pe
direcţii paralele sau un cercuri, iar la final nu aduc nicio concluzie elocventă.

11
www.e-budo.com
12
Roger Davies, Osamu Ikeno, The Japanese Mind: understanding contemporary Japanese culture,
pag . 10

6
 La originea conceptului „aimai” stă în primul rând determinismului geografic, la
care se adaugă clima caracteristică, distincţia dintre „uchi” şi „soto” şi diferenţele de statut
social. Mai mult decât atât, japonezii sunt foarte preocupaţi de imaginea lor şi de ce gândesc
ceilalţi membri ai grupului despre ei, aşa că un răspuns ambiguu nu poate decât să îi ferească
de o posibilă situaţie care să îi defavorizeze. La toate acestea, se adaugă concepţia potrivit
căreia opinia unui om nu poate fi despărţită de personalitatea sa, aşa că, respingând punctul de
vedere al celuilalt, îl respingi de fapt pe el ca individ.
Ambiguitatea este indispensabilă pentru menţinerea armoniei, a atmosferei
pozitive şi a bunei desfăşurări a actelor conversaţionale, deoarece ţine locul compromisului, îi
protejează pe indivizi şi îi determină să intuiască gândurile şi reacţiile interlocutorului. Mai
precis, japonezii apreciază „aimai” pentru că sunt de părere că nu este necesar să vorbeşti
deschis câtă vreme partenerul de discuţie este în cunoştinţă de cauză. A te exprima clar
înseamnă a presupune că interlocutorul nu ştie nimic, iar gestul poate fi interpretat ca o lipsă
de respect şi de politeţe13.
În acelaşi timp, conceptul de „aimai” este fundamental pentru estetica literară,
fiind cel mai bine reflectat în haiku, unde nimic nu este clar explicat şi totuşi semnificaţiile
sunt profunde.
Exemple de situaţii ambigue sunt numeroase. Pentru început, în societatea
japoneză, nimeni nu se aşteaptă să i se spună „nu”, chiar dacă dezacordul este evident.
Expresii ambigue în acest sens sunt „chotto”, „demo”, „kangaete”, „okune” şi altele14, care
sunt echivalentul lui „mă mai gandesc”.
Un alt exemplu cunoscut al „aimaina kotoba” (limbaj ambiguu) îl reprezintă
expresia „maa-maa”, folosită frecvent ca răspuns la întrebarea „Ce faci?”. Cuvântul „maa-
maa” poate fi tradus prin „nu foarte rău” şi lui i se asociază un grad semnificativ de
ambiguitate, care este apreciată ca dovadă a bunelor maniere. Spre exemplu, atunci când o
persoană este întrebată cum s-a descurcat la examen, tendinţa firească va fi să se răspundă
prin „maa-maa” chiar dacă performanţa a fost bună, exprimarea directă fiind considerată
arogantă. În decodarea semnificaţiei reale a lui „maa-maa” se ţine cont de limbajul nonverbal
şi de context, pentru că nu există totuşi o definiţie exactă a termenului.
De asemenea, „ichiō” este un termen ambiguu, tradus din limba japoneză prin
„pentru moment, „cel puţin”, „în primul rând”. Semnificaţiile lui merg însă mai departe de
atât. El reprezintă un „da” indirect pentru întrebări ca „Ai maşină?”, „Vei merge acasă în

13
Morimoto, pag. 22
14
Roger Davies, Osamu Ikeno, The Japanese Mind: understanding contemporary Japanese culture, pag. 11

7
vacanţa de vară?” sau „Ţi-ai terminat lucrarea de licenţă?”15. Acest limbaj dovedeşte faptul că
japonezii se tem că răspunsurile clare ar putea fi interpretate ca o manifestare explicită a
superiorităţii.
„Maa-maa” şi „ichiō” sunt doar două exemple de exprimări ambigue, numărul lor
fiind însă infint mai mare.
„Aimai” are numeroase consecinţe asupra comunicării interculturale. Străinii
spun adesea că japonezii sunt timizi sau că este greu să înţeleagă ce gândesc. Mai mult,
popoarele occidentale preferă comunicarea deschisă şi sinceră, aşa că îşi exprimă ideile clar,
în timp ce japonezii evită să exprime un dezacord vădit, aşa că aşteaptă până când
interlocutorul termină de vorbit pentru a îl contrazice vag şi ambiguu. Rezultatul unei
asemenea conversaţii interculturale este adesea conflictual, însă nu afectează definitiv relaţiile
dintre oameni. „Aimai” este de asemenea o sursă de neînţelegeri din cauza faptului că
japonezii nu obişnuiesc să răspundă prin „da” sau „nu”, preferând o reacţie mai rezervată şi,
astfel, mai politicoasă. Oamenii din alte culturi sunt însă deranjaţi şi intrigaţi de un asemenea
limbaj, care i-a făcut chiar să afirmare că japonezii nu sunt capabili să gândească logic

„Chinmoku” (tăcerea) : o formă de a nu spune nimic, comunicând însă ceva

În Japonia, tăcerea nu e doar o pauză în vorbire, ci şi o componentă fundamentală
a relaţiilor dintre oameni, care cuprinde o gamă largă de semnificaţii. „Chinmoku” este în
strânsă legătură cu istoria, religia şi spiritualitatea, formele de manifestare artistică, gandirea
de grup şi puternica ierarhizare a societăţii japoneze, fiind mai prezentă aici decât în oricare
altă parte a lumii.
Corelată cu ambiguitatea în exprimare, tăcerea serveşte ca liant în comunicare,
indicând o atitudine ezitantă sau meditativă înainte de a spune ceva. Acest gen de tăcere,
cunoscut sub numele de „enryo-sasshi”16, oferă interlocutorilor prilejul de a cântări bine ceea
ce urmează să spună şi de a păstra pentru ei gândurile care ar putea să ducă la mânie, refuz,
neînţelegeri sau conflict.
„Chinmoku” este o valoare dobândită la vârste fragede, fiind parte din procesul de
creştere şi educare a copiilor japonezi. Aceştia sunt învăţaţi încă de mici să fie respectuoşi şi
reţinunţi în relaţiile cu adulţii, spre deosebire de copiii occidentali, care sunt deschişi, direcţi
şi extrovertiţi. La şcoală, comportamentul este similar: elevii trebuie să-şi asculte profesorii
fără să-i întrerupă şi fără să pună întrebări, iar opiniile lor nu sunt luate în considerare. Nu e

15
Ibid., pag. 12
16
Ibid., pag. 53

8
de mirare că, deveniţi adulţi, ei vor avea acelaşi comportament la locul de muncă, unde îşi vor
îndeplini sarcina atribuită fără a face propuneri de îmbunătăţire sau alte comentarii
suplimentare.
Şi viaţa conjugală stă sub semnul ... tăcerii, fapt straniu pentru membrii
societăţilor occidentale, nu şi pentru japonezi, care se simt ruşinaţi atunci când îşi exprimă
verbal sentimentele sau când se află într-o ipostază intimă cu partenerul lor. Drept urmare,
dragostea are aici alt limbaj, cel al gesturilor tandre, al privirilor care apropie, al comuniunii
spirituale. În plus, tăcerea armonizează relaţiile în familie şi permite rezolvarea problemelor
fără grabă şi fără tensiune.
Tăcerea poate fi folosită şi ca formă de a răni, de a ţine pe cineva la distanţă sau
pur şi simplu de a arăta indiferenţă. De exemplu, atunci când japonezii sunt martorii unei
agresiuni, este foarte probabil să nu spună nimic, de teamă să nu fie implicaţi sau doar pentru
că nu le pasă.
Mai mult decât atât, în anumite situaţii, tăcerea reflectă încercarea de a
muşamaliza un fapt neplăcut sau de a evita asumarea răspunderii. Tăcerea „kusai niwa futa”
este deopotrivă apanajul oamenilor de afaceri, al politicienilor sau al oamenilor obişnuiţi17.
Pe ansamblu, „chinmoku” poate fi integrată în categoria factorilor care asigură
buna desfăşurare a relaţiilor dintre japonezi, însă când vine vorba de comunicarea cu persoane
din culturi diferite, lucrurile stau altfel. Pentru străini, tăcerea japonezilor are nenumărate
semnificaţii, de la modestie, respect, empatie, acord, răbdare, la ură, apatie sau resentimente,
fapt care generează confuzie şi neînţelegeri. La aceasta, se adaugă şi tendinţa evidentă a
popoarelor occidentale de a elimina din comunicare exprimarea ambiguă, tăcerea, latura non-
verbală. Diferenţele de opinie în ceea ce priveşte tăcerea ţin şi de viziunea asupra timpului.
Stilul japonez de comunicare, idirect şi cu pauze de tăcere, este considerat de străini drept
„pierdere de timp”18. O diferenţă pregnantă este şi accea dintre colectivism şi individualism,
respectiv dintre accentul pe relaţii şi accentul pe eficienţă.

„Keigo”: limbajul respectuos19

Societate puternic ierarhizată, Japonia a păstrat până în prezent un adevărat limbaj
onorific, numit „keigo”. În ciuda faptului că tinerele generaţii îl consideră o reminiscenţă a
perioadei feudale, depăşit pentru secolul 21, sistemul a supravieţuit prin asumarea de noi
17
Ibid., pag. 54
18
R. Naotsuka, Ohbeijin ga chinmoku suru toki, 1996, pag. 220-223
19
Yoshio Sugimoto (ed.), The Cambridge Companion to Japanese Modern Culture, pag. 60

9
funcţii şi prin uşurarea şi armonizarea interacţiunilor dintre pesoane cu acelaşi statut, dar care
nu se cunosc. Actualmente, se încearcă folosirea reciprocă a limbajului politicos şi oferirea de
onoruri celor care îndeplinesc funcţii importante, cum ar fi avocaţii sau doctorii. Se face aici
distincţia între „politeţe” şi „respect”.
De menţionat este faptul că, pe fondul mutaţiilor sociale din Japonia (renunţarea la
familiile extinse, mediul şcolar mai puţin formal), tinerii sunt tot mai reticenţi la însuşirea
limbajului respectuos , cu care se confruntă abia în mediul profesional.

Limbajul feminin
Dintotdeauna, bărbaţii şi femeile din Japonia au vorbit diferit, deşi în prezent
există mai multe similitudini între cele două discursuri decât altădată. De exemplu, limbajul
feminin se caracterizează printr-o exprimare elevată, presărată cu termeni onorifici, iar o
particularitate o reprezintă folosirea exagerată a prefixului elegant „o-” în construcţii ca „o-
kane” (bani), „o-kome” (orez) sau „o-sake” (sake)20. Există şi o topică specifică vorbirii
femeilor: folosirea la finalul propoziţiilor a particulelor „wa”, „kashira” şi „no yo” pentru a
exprima uşoara emfază, speculaţie, respectiv aserţiune21. De asemenea, tendinţa actuală este
de a renunţa la termenii sexişti „shujin”(însemnând „stăpân”, folosit pentru a-l desemna pe
soţ) şi „kanai”(„în interiorul casei”, folosit pentru „soţie”), care subliniau statutul inferior al
femeii, în favoarea termenilor neutri „otto” şi „tsuma”.

Comunicarea în afaceri

Aşa cum am mai spus, Japonia este una din cele mai mari puteri economice, iar
industria stabilă, în plină expansiune, atrage numeroşi investitori străini. Pentru a creşte
şansele de reuşită ale colaborării cu firmele japoneze, una din premise o reprezintă
cunoaşterea şi înţelegerea particularităţilor comunicării în afaceri din ţara-gazdă. Astfel, ca şi
în viaţa privată japoneză, la locul de muncă predomină comunicarea ambiguă, vagă, indirectă,
ţinând cont de faptul că relaţiile dintre angajaţi nu se rezumă la schimburile informaţionale, ci
dezvoltă şi o pronunţată componentă afectivă, bazată pe „amae”. Odată stabilit un parteneriat,
relaţiile de lungă durată şi grija pentru colaboratori sunt încurajate. Importanţa grupului este
subliniată de luarea deciziilor în comun, prin negocieri la toate nivelurile ierarhice. Pe de altă

20
Ibid., pag . 61
21
Ibid. , pag. 61

10
parte, este important să se acorde cel mai mare respect persoanei mai în vârstă, deşi
capacitatea de expertiză şi educaţia devin tot mai importante.
Pentru colaborări fructuoase, sunt de evitat confruntările deschise, exprimarea
opiniilor negative, refuzurile, felicitarea unui singur membru al grupului, mimica, gestica sau
contactele fizice exagerate şi adresarea prea personală.

Concluzie

Trăsătura dominantă a culturii şi în special a comunicării japoneze desprinsă în

urma trecerii în revistă a principiilor sale fundamentale este refuzul de a renunţa la trecutul
susţinut de edificiul a multe braţe împreunate, a multe voci ierarhizate şi ritualizate, a multe
coduri de comportament care au dat unitate şi rigurozitate personalităţii japoneze, spre
deosebire de societăţile moderne occidentale, care abandonează istoria şi oamenii în favoarea
efortului, a eficienţei şi a informaţiei. Altfel spus, dacă în societatea japoneză, măsura
progresului este dată de croirea noutăţii pe talia corpului naţional solid şi închegat, în restul
ţărilor dezvoltate, haina identitară este sfâşiată de nenumărate individualităţi care, însumate,
nu reuşesc să egaleze întregul. Secretul succesului japonez îl reprezintă faptul că, ferit de
influenţa celorlalte civilizaţii, omul a trăit aici în armonie cu sine,cu ceilalţi şi cu Universul şi
nu a simţit nevoia să se diferenţieze, ci să se integreze. Acest fapt este valabil şi astăzi, când
presiunile pentru împrumuturi externe s-au intensificat, însă identitatea naţională rezistă, dând
naştere la neînţelegeri de ambele părţi, neînţelegeri care nu pot fi soluţionate prin tăcere,
compromis şi ambiguitate, dar nici prin protest şi confruntare deschisă. Depăşirea obstacolelor
în comunicarea interculturală nu se poate face decât prin interiorizarea şi actualizarea
constantă a conştiinţei faptului că oamenii sunt diferiţi şi că diferenţa nu poate fi surmontată
decât prin acceptare şi învăţare eliberate de prejudecată.

BIBLIOGRAFIE

1. Peter A. Andersen, Nonverbal Communication. Forms and Functions, Waveland

Press, 2007

11
2. Roger Davies, Osamu Ikeno, The Japanese Mind: understanding contemporary
Japanese culture, Tuttle Publishing, Vermont, 2002

3. Takeo Doi, The Anatomy of Dependence, Kodansha International, 2002

4. Subhash Durlabhji, Norton Marks, Japanese Business: Cultural Perspectives, State

University of New York, 1993

5. E. T. Hall, M. R. Hall, Hidden Differences: Doing Business with the Japanese,

Doubldeday Dell Publishing Group, 1987

6. Geert Hofstede, Motivation, Leadership and Organization: Do American Theories

Apply Abroad?, 1980

7. Geert Hofstede, The Cultural Relativity of Organizational Practices and Theories,

Journal of International Business Studies, 1983

8. Senko Manyard, Japanese Communication: Language and Thought in Context,

University of Hawai’i Press, 1997

9. Yoshio Sugimoto (ed.), The Cambridge Companion to Japanese Modern Culture,

Cambridge University Press, 2009

12