MARILENA MIRONIUC

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ
Sinteză de curs
CIG - Anul III

2012
 2

OBIECTIVELE CURSULUI

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Cursul de Analiză economico-financiară se adresează studenţilor din anul I Master

complementar, cărora această disciplină de logică economică le permite:
1. buna cunoaştere şi înţelegere a fundamentelor teoretico-metodologie ale analizei
economico-financiare și a semnificaţiei sistemului de indicatori cu care operează analiza
economico-financiară;
2. dobândirea abilităţilor de analiză, sinteză, interpretare a fenomenelor care se succed
în viaţa întreprinderii pe, baza conexiunilor logice între cunoştinţe din domeniul
contabilităţii, finanţelor, managementului, statisticii;
3. aplicarea demersului metodologic şi interptetativ propriu analizei economico-
financiare pe cazuri reale studiate.
Ca disciplină de studiu, analiza economico-financiară are meritul de a contribui la
formarea economiştilor creativi şi a viitorilor utilizatori exigenţi de informaţii financiar-
contabile (manageri, auditori, experţi evaluatori, investitori, analişti bursieri etc.).

UNITATEA DE STUDIU 1.
BAZELE TEORETICO - METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO -
FINANCIARE

În urma parcurgerii acestei unități de curs:

 veţi înţelege semnificaţia analizei economico-financiare ca metodă de cercetare, ştiinţă a
interpretării şi element al practicii economice;
 veţi cunoaşte obiectul de studiu şi treptele metodei analizei economico-financiare;
 veţi stăpâni ansamblul tehnicilor şi procedeelor cu care operează analiza economico-
financiară;
 veţi parcurge etapele pe care le presupune realizarea practică a analizei economico-
financiare;
 veţi descoperii tipologia analizei economico-financiare;
 veţi înţelege rolul analizei economico-fiancaiare în procesul de comunicare internă şi
externă a întreprinderii.

1.1. Analiza economico-financiară ca metodă de cercetare, ştiinţă a interpretării şi element

al practicii economice
A analiza, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, înseamnă a cerceta un
întreg, un fenomen etc., examinând fiecare element în parte. Analiza, potrivit aceleiaşi surse, este
o metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte.
Transpunsă în domeniul economic, analiza este o metodă de cercetare a
fenomenelor/proceselor economico-financiare, bazată pe descompunerea acestora în părţile lor
constitutive, până la cele mai simple elemente, cu scopul identificării şi eliminării complexului de
cauze care imprimă tendinţe nefavorabile fenomenelor/proceselor studiate. Pentru că reprezintă
un mijloc de cunoaştere a realităţii prin intermediul cauzelor, analiza are un rol gnoseologic
concretizat în:
 stabilirea structurii fenomenelor/proceselor studiate;
 cercetarea fiecărui element structural (componentă) în parte;
 stabilirea relaţiilor cauzale dintre componente;
 descoperirea legităţilor care au stat la baza formării şi evoluţiei fenomenului/procesului
supus analizei;
 identificarea cauzelor care au determinat apariţia fenomenului/procesului;
 3

 formularea concluziilor şi trasarea cadrului evoluţiei viitoare a fenomenului/procesului

analizat.
Numeroşi autori percep analiza economico-financiară ca pe o ştiinţă a interpretării, care
combină în mod inteligent şi realizează corelaţii logice între cunoştinţe şi informaţii fundamentate
de ştiinţele economice. Ansamblul informaţiilor culese, tratate, prelucrate după un demers
metodologic şi interpretativ propriu, permite elaborarea judecăţilor şi aprecierilor asupra
fenomenelor/proceselor economico-financiare studiate. Este adevărat că analiza economico-
financiară solicită deschiderea spre discipline cum ar fi: contabilitatea, finanţele, economia
întreprinderii, statistica, managementul etc. Acest fapt permite înţelegerea derulării logice a
anumitor fenomene economico-financiare, dar face dificilă delimitarea clară a obiectului de studiu
al analizei economico-financiare şi reperarea „frontierelor” sale cu disciplinele menţionate.
Analiza economico-financiară reprezintă un element fundamental al practicii economice,
iar aserţiuna este susţinută de faptul că analiza intervine curent în procesul de elaborare, evaluare
şi control al deciziilor adoptate de echipa managerială din întreprindere. Cu ajutorul analizei
economico-financiare se supraveghează activitatea întreprinderii, se evaluează starea sa de
funcţionalitate ca sistem, se iniţiază măsurile de reglare a disfuncţionalităţilor întreprinderii şi se
fundamentează strategia ei. În acest fel, analiza economico-financiară reprezintă un instrument al
managementului întreprinderii, susceptibil să faciliteze înţelegerea trecutului şi a prezentului şi să
orienteze acţiunea managerilor în prezent şi viitor. Peter Drucker, consultant american celebru şi
autor de succes al unor cărţi de management, susţine că un manager eficace trebuie să afecteze
circa 50% din timpul său analizei economico-financiare. Ignorarea acestui fapt conduce la un
management neperformant.
Standardele Internaţionale de Contabilitate încurajează întreprinderile să însoţească
situaţiile financiare de analize, realizate de managementul întreprinderii, care să studieze:
principalii factori care determină şi influenţează performanţa; modificările mediului în care
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea (creşterea preţului materiilor prime, reducerea cererii unor
segmente de consumatori, modificarea cursului de schimb); reacţiile întreprinderii la modificările
respective şi efectul acestora; politicile de investiţii şi de dividend; sursele de finanţare a
întreprinderii; politicile de îndatorare şi de gestionare a riscului; resursele întreprinderii care nu
sunt reflectate în bilanţ (loialitatea şi experienţa personalului şi managementului, experienţa în
managementul mediului etc.). Utilitatea analizei economico-financiare este continuu şi pe deplin
validată de teoria şi de practica economică.

1.2. Conţinutul analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară se constituie ca o disciplină de studiu care are un obiect şi o
metodă proprie şi se fundamentează pe un ansamblu de principii şi cunoştinţe proprii.

1.2.1. Obiectul de studiu al analizei economico-financiare

Obiectul de studiu al analizei îl reprezintă cercetarea sistemică, într-o viziune statică sau
dinamică, istorică sau prospectivă, a fenomenelor/proceselor economico-financiare care se produc
la nivel microeconomic, macroeconomic, regional, internaţional etc.
La originea producerii şi variaţiei unui fenomen/proces economico-financiar stau anumite
cauze. Analiza economico-financiară parcurge drumul invers evoluţiei reale a
fenomenului/procesului cercetat. Ea pleacă de la efectele (rezultatele) generate de cauzele
respective, către elementele structurale, factorii care au contribuit la apariţia
fenomenului/procesului, ajungând până la identificarea cauzelor, considerate finale din punctul de
vedere al analizei, dar iniţiale din punctul de vedere al apariţiei fenomenului/procesului studiat. Nu
este obligatoriu ca în urma aplicării procedeului descompunerii în trepte a fenomenului/procesului
analizat să fie identificate toate componentele menţionate anterior, deoarece, în cazul fenomenelor
simple, factorii se pot identifica chiar cu cauzele.
Între componentele amintite se stabilesc o serie de legături, numite relaţii cauzale, care se
prezintă sub formă de conexiuni complexe, ale căror puncte nodale sunt reprezentate de factori.
Fiecare dintre aceştia are simultan valoare de cauză şi de efect, determină şi sunt determinaţi.
Analiza relaţiilor cauzale permite selectarea şi ordonarea factorilor în funcţie de intensitatea şi
 4

sensul acţiunii lor asupra fenomenului/procesului analizat. Sistematizarea acţiunii factorilor prin
reprezentarea lor sub forma schemei de analiză contribuie la creşterea operativităţii în munca de
analiză şi de interpretare a rezultatelor. Natura diferită a relaţiilor cauzale (de tip determinist sau
funcţional şi de tip statistic sau stohastic) impune utilizarea unor procedee de analiză specifice
(substituţia în lanţ şi procedeul balanţier, în cazul primului tip de relaţii, şi metodele statistico-
matematice, în cazul celui de-al doilea). Cercetarea fenomenelor/proceselor economico-financiare
şi a structurii lor este facilitată de reprezentarea lor sub formă de modele simbolice care, deşi
simplifică realitatea obiectivă, oferă un plus de cunoaştere.

1.2.2. Metodologia analizei economico-financiare

Metodologia analizei economico-financiare se constituie dintr-un ansamblu de metode,
tehnici şi procedee de cercetare care arată calea pe care trebuie să o urmeze gândirea analistului
pentru a emite judecăţi, explicite sau implicite, asupra obiectului analizei.
Metoda analizei economico-fianciare presupune un demers în patru trepte:
descompunerea sau divizarea rezultatelor; compararea; cuantificarea influenţei factorilor;
generalizarea rezultatelor analizei.
Descompunerea sau divizarea rezultatului se realizează printr-un studiu calitativ-deductiv
asupra fenomenului/procesului analizat, cu scopul stabilirii elementelor lui structurale şi a relaţiilor
cauzale dintre componente. Descompunerea este frecvent utilizată atunci când se doreşte
aprofundarea cercetării unui fenomen/proces economico-financiar, precum şi localizarea în timp şi
spaţiu a provenienţei modificării acestuia. Prin descompunere se crează posibilitatea lărgirii sferei
comparaţiei, de la nivelul global al rezultatelor la cel al elementelor structurale, existând
posibilitatea identificării unor caracteristici care, prin analiza rezultatului global, nu ar fi putut fi
descoperite. De asemenea, descompunerea este o premisă pentru aplicarea tehnicilor analizei
factoriale.
Compararea s-a impus în analiza economico-financiară pentru că orice rezultat se
analizează nu ca o mărime în sine, ci în raport cu o bază de referinţă, obţinându-se astfel informaţii
mai relevante cu privire la aspectul analizat. Abaterile rezultate din comparaţii se separă pe factorii
de influenţă şi pe cauzele care le-au determinat.
Cuantificarea influenţei factorilor se realizează prin aplicarea efectivă a unor tehnici şi
procedee cantitative de analiză pentru a măsura acţiunea fiecărui factor asupra rezultatelor.
Recurgerea diferenţiată la procedeele şi tehnicile de analiză este determinată, în general, de:
obiectul analizei; profunzimea acesteia; sursele de informaţii disponibile; tipurile de relaţii cauzale
dintre factori; orientarea analizei numai spre acţiunea de informare şi/sau spre procesele de
elaborare, evaluare şi control al deciziilor. Bogăţia metodelor şi amploarea câmpului lor de
aplicare fac din analiză un element fundamental al raţionamentului economico-financiar şi al
practicii.
Generalizarea rezultatelor analizei implică reunirea, printr-un demers intuitiv, a tuturor
aspectelor rezultate în urma parcurgerii treptelor anterioare de analiză. Se doreşte, astfel,
formarea unei imagini de ansamblu asupra fenomenului/procesului studiat şi reţinerea concluziilor
semnificative care să conducă la formularea măsurilor de îmbunătăţire a situaţiei analizate.
1.2.3. Tehnici şi procedee utilizate în analiza economico-financiară
Din „arsenalul” de tehnici şi procedee de analiză se selectează cele care corespund cel
mai bine particularităţilor fenomenului/procesului studiat, aşa cum relevă Tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1. Tehnici de analiză economico-financiară

Posibilitatea
Tehnici de analiză Destinaţia
utilizării
Tehnici factoriale de analiză: Analiză curentă, post
Analiza economico-financiară: potenţial intern,
- procedeul substituţiei în lanţ; factum şi
costuri; performanţele activităţii de exploatare;
- procedeul balanţier; previzională;
- procedeul calculului matricial;
Tehnici specifice analizei situaţiilor Analiză de structură Analiza financiară: structura activului şi pasivului
financiare: curentă şi post bilanţier; structura contului de profit şi pierdere; SIG;
- tehnica rapoartelor; factum; structura modificărilor capitalului propriu; structura
- tehnica fluxurilor; fluxurilor de trezorerie; ratele de rentabilitate; ratele
 5

Posibilitatea
Tehnici de analiză Destinaţia
utilizării
Analiză cronologică şi
de rotaţie; ratele de lichiditate şi solvabilitate; fluxuri
- tehnica cost-volum-profit; de trend;
financiare; fluxuri de trezorerie; previzionarea
- calculul marginal;
riscului;
Analiză de grup;
Tehnici specifice analizei
Analiza de predicţie a riscului de faliment: modelul E.
discriminante: Analiză previzională
Altman; modelul Conan &Holder etc.;
- tehnica scorurilor;
Alte tehnici statistice de analiză:
Analiză curentă, post
- tehnici de grupare (algoritmul ierarhic
factum şi Analiza: de grup; probabilistică a riscului; de
al lui Ward, algoritmul k-medii etc.);
previzională; optimizare a unor funcţii;
- corelaţia statistică şi regresia;
- cercetarea operaţională;
Studiul metodologiei analizei economico-financiare relevă o evoluţie a acesteia de la o
analiză statică şi deterministă, bazată pe studierea unei singure variabile sau a unui număr foarte
redus de variabile, spre o analiză dinamică şi probabilistică, care cercetează un număr mare de
variabile, ţinând seama de gradul de risc asociat dinamicii lor.

1.3. Etapele procesului de analiză economico-financiară

Pentru desfăşurarea practică a demersului analizei economico-financiare este necesară
parcurgerea unor etape, a căror respectare condiţionează calitatea analizei:
a) Precizarea tematicii analizei;
b) Organizarea muncii de analiză;
c) Culegerea materialului informaţional;
d) Verificarea informaţiilor utilizate în analiză;
e) Prelucrarea informaţiilor;
f) Analiza propriu-zisă;
g) Interpretarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor.

1.4. Tipologia analizei economico-financiare

Complexitatea fenomenelor/proceselor economice, varietatea situaţiilor care fac necesară
realizarea analizelor economico-financiare, precum şi diversitatea participanţilor la viaţa
economică, interesaţi de rezultatele analizei, determină îmbinarea mai multor tipuri de analiză,
care se completează reciproc.
a) După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi cel al desfăşurării
fenomenului/procesului analizat, distingem:
- analiza post factum (retrospectivă sau analiza realizării obiectivelor);
- analiza previzională (prospectivă).
b) Din punctul de vedere al însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, deosebim:
- analiza calitativă;
- analiza cantitativă.
c) După nivelul la care se desfăşoară analiza, distingem:
- analiză microeconomică;
- analiză macroeconomică.
d) După modul de urmărire în timp al fenomenelor/proceselor, evidenţiem:
- analiza statică;
- analiza dinamică.
e) După obiectivele analizei, reliefăm:
- analiza tehnico-economică;
- analiza economică;
- analiza economico-financiară;
- analiza financiară;
- analiza diagnostic.
Clasificarea analizei, după criteriile anterior prezentat, nu este exhaustivă. Noi criterii de
clasificare pot apărea concomitent cu evoluţia teoriei şi practicii în domeniu.
 6

1.5. Utilizatorii informaţiilor analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară joacă un rol important în procesul de comunicare internă şi
externă a întreprinderii. Ea oferă informaţii de calitate şi judecăţi cu valenţe superioare
necesare partenerilor interni şi externi (manageri, investitori, creditori, sindicate, fisc, organe de
anchetă etc.) pentru dezvoltarea unor relaţii contractuale echilibrate. Partenerii întreprinderii
(stakeholder) au obiective şi aspiraţii proprii, în raport cu care doresc să deţină informaţii derivate
din analiză (Tabelul nr. 2.).

Tabelul nr. 2. Utilizatorii informaţiilor derivate din analiza economico-finaniară

Stakeholder Obiective/aspitaţi Informaţii utile
i
-Performanţele economico-financiare şi riscurile asociate obţinerii lor;
Profit, dezvoltarea
- Relaţiile întreprinderii cu clienţii şi furnizorii;
durabilă a
- Poziţia întreprinderii în raport cu concurenţii;
întreprinderii,
Manageri - Perspectivele de creştere a întreprinderii;
excelenţă
- Eficienţa utilizării resurselor;
profesională,
-Alte informaţii necesare controlului intern de gestiune, adoptării deciziilor de
prestigiu, carieră
finanţare şi investiţii, fundamentării strategiei întreprinderii.
- Rentabilitatea şi riscurile aferente proiectelor de investiţii;
Creşterea valorii de
- Fluxurile de trezorerie;
piaţă a acţiunilor,
Investitori/ - Rezultatul net pe acţiune, dividendul pe acţiune, coeficientul de capitalizare
dividende, creşterea
Acţionari bursieră, rata de capitalizare a profitului, randamentul global al plasamentului;
puterii decizionale a
- Poziţia financiară a întreprinderii în care se investeşte;
acţionarilor
- Valoarea de piaţă a întreprinderii.
- Bonitatea clienţilor: lichiditatea, solvabilitatea, capacitatea clienţilor de a
Performanţă prin
rambursa la scadenţă datoriile şi dobânzile aferente;
politici de creditare
Creditori - Autonomia financiară, riscul de insolvabilitate a clienţilor;
şi plasamente
- Capacitatea întreprinderii de a realiza profit şi politica sa de dividende,
eficiente
perspectivele de creştere durabilă a întreprinderii.
- Performanţele întreprinderii;
Siguranţa locului de
- Productivitatea muncii;
Salariaţi muncă, salarii
- Corectitudinea politicii de salarizare şi a drepturilor salariale;
ridicate
- Participarea salariaţiilor la profit.
Creşteri bugetare - Profitul întreprinderii;
Fiscul
prin prelevări fiscale - Profitul reinvestit.
Produse/servicii de
-Valoarea creditelor comerciale primite şi a datoriilor comerciale acordate;
calitate la preţuri
Clienţi/Furnizor -Lichiditatea întreprinderii, termenele de recuperare a creanţelor comerciale,
avantajoase,
i termenele de plată a datoriilor către furnizori;
perenitatea relaţiillor
- Perspectivele de creştere a întreprinderii.
comerciale
Analişti - Performanţele economico-financiare;
financiari/ - Poziţia financiară a întreprinderii;
Excelenţă
evaluatori/ -Riscurile economice, financiare, de insolvabilitate ale întreprinderii;
profesională
auditori/ - Valoarea întreprinderii;
organe judiciare - Perspectivele de creştere a întreprinderii.
Protecţia - Performanţele reale ale întreprinderii;
consumatorilor, - Externalităţile întreprinderii;
Alţi „actori
protecţia mediului, - Costurile sociale provocate de întreprindere;
sociali”
asigurarea calităţii - Procentul din cifra de afaceri alocat de întreprindere pentru acţiuni de
vieţii responsabilizare socială.

UNITATEA DE STUDIU 2.
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII: SITUAȚIA NETĂ ȘI
RATELE DE STRUCTURĂ ALE BILANȚULUI

În urma parcurgerii acestei unități de curs veți fi în măsură să:

 înţelegeți semnificaţia conceptului de poziție financiară a întreprinderii;

 definiți situația netă și să explicați utilitatea informațională a acestui indicator pentru
acționarii și creditorii întreprinderii;
 7

 explicați cauzele care determina modificarea avtivului net contabil, reflectate în Situația
modificărilor capitalului propriu;
 rețineți semnificația teoretică a indicatorilor care reflectă structura activului și pasivului
bilanțier, precum și a rolului lor pentru analiza poziției financire a întreprinderii;
 dobândiți abilități de interpretare a ratelor de structură ale bilanțului.

IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” menţionează că informaţiile privind poziţia

financiară a întreprinderii se referă la:
- resursele economice pe care aceasta le controlează, în baza cărora se anticipează
capacitatea ei de a genera fluxuri monetare viitoare;
- structura de finanţare, care permite anticiparea nevoilor viitoare de credite şi posibilitatea
obţinerii lor;
- modul de repartizare a profitului şi a fluxurilor viitoare de trezorerie, lichiditatea şi
solvabilitatea întreprinderii, precum şi capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului în
care îşi desfăşoară activitatea.
Având în vedere aspectele anterior precizate, se poate afirma că analiza poziţiei
financiare a întreprinderii implică un studiu amplu, static şi dinamic, asupra activelor, datoriilor,
capitalului propriu şi, în mod special, asupra corelaţiilor ce se stabilesc între aceste elemente, de
gestionarea cărora depinde existenţa durabilă a întreprinderii.
Informaţiile necesare analizei poziţiei financiare a întreprinderii sunt oferite de Bilanţ
(Anexa nr. 1) şi Notele explicative la situaţiile financiare anuale. Reglementările contabile din ţara
noastră prevăd pentru bilanţ forma de prezentare verticală (în listă), care se bazează pe ecuaţia
fundamentală Active – Datorii = Capitaluri proprii. Posturile de activ sunt grupate după natură şi
lichiditate (în ordinea crescătoare a lichidităţii lor) în active imobilizate şi active circulante.
Clasificarea datoriilor în bilanţ se face după natură şi exigibilitate (în ordinea descrescătoare a
exigibilităţii lor) în datorii care devin exigibile într-o perioadă mai mică de un an şi datorii cu
scadenţă mai mare de un an.

2.1. Analiza situaţiei nete şi a situaţiei modificărilor capitalului propriu

Potrivit teoriei financiare moderne, maximizarea valorii întreprinderii şi creşterea averii
acţionarilor constituie, în prezent, noul „credo” al managerilor marilor întreprinderi şi modalitatea
cea mai eficace de măsurare a succesului lor în materie de gestiune financiarǎ.
În viziune contabilă tradiţională, o primă apreciere cu privire la valoarea întreprinderii şi,
respectiv la averea acţionarilor o oferă situaţia netă ( SN ) sau activul net contabil. Ea se
determină ca diferenţă între activul total ( At ) şi datoriile totale ( Dt ), aceasta fiind de fapt
ecuaţia fundamentală pe care se bazează bilanţul contabil:
SN  At  Dt
Situaţia netă reprezintă „activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al
întreprinderii. Indicatorul interesează deopotrivă acţionarii şi creditorii. Acţionarii sunt cei care
îşi asumă cel mai mare risc prin investirea capitalului lor în întreprindere, în speranţa obţinerii unei
rentabilităţi viitoare care să le remunereze pentru aceasta. Situaţia netă pozitivă este, aşadar,
expresia unui management eficace, care a avut ca rezultat creşterea averii acţionarilor, în principal,
prin reinvestirea unei părţi din profitul net. De mărimea situaţiei nete, respectiv a activului
realizabil la un moment dat, depinde posibilitatea creditorilor de a recupera, în caz de faliment,
capitalul împrumutat. Când valoarea activului total este inferioară valorii datoriilor totale, partea
neacoperită a datoriilor rămâne în sarcina creditorilor, ca urmare a riscului de insolvabilitate pe
care şi l-au asumat în relaţia cu întreprinderea creditată. Situaţia netă negativă reflectă o stare de
dificultate a întreprinderii, chiar falimentul, fiind consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor
anterioare care au erodat capitalul propriu al întreprinderii.
Situaţia modificărilor capitalului propriu al întreprinderii între două date ale bilanţului,
menţionează IAS 1, reflectă toate variaţiile activului net sau ale averii întreprinderii în cursul
perioadei, inclusiv tranzacţiile cu proprietarii (aporturi de capital, dividende). În literatura de
specialitate se precizează că modificările capitalurilor proprii se explică prin:
 8

- relaţiile întreprinderii cu proprietarii, concretizate în: investiţiile de capital ale acestora,

prin aporturile în bani şi în natură la capitalul întreprinderii; remunerarea acţionarilor prin
dividende; restituiri de capital, în cazul retragerii acţionarilor din afacere etc;
- performanţele activităţii întreprinderii, reflectate în Contul de profit şi pierdere,
deoarece: veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor,
care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu; cheltuielile constituie diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi
ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului
propriu, altele decât cele cauzate de tranzacţiile cu acţionarii;
- „activităţile accesorii” cu influenţă directă asupra capitalului propriu, ca de exemplu:
câştigul obţinut din reevaluarea activelor, diferenţele de curs valutar ca urmare a conversiei
situaţiilor financiare ale entităţilor autonome aflate în străinătate etc. (care nu se reflectă în
veniturile şi cheltuielile Contului de profit şi pierdere, ci se recunosc direct în capitalul propriu);
- politicile contabile utilizate care grupează ansamblul principiilor, convenţiilor, regulilor
şi practicilor aplicate de o entitate la întocmirea situaţiilor financiare.

2.2. Analiza structurii bilanţului

Analiza structurii bilanţului este cunoscută ca analiza verticală a activului şi pasivului
bilanţului contabil. Ea constă în determinarea proporţiilor diferitelor posturi de activ în totalul
activului, evidenţiindu-se astfel care este compoziţia relativă a patrimoniului întreprinderi şi a
ponderii elementelor de pasiv (datorii şi capital) în totalul capitalului întreprinderii, explicându-se
contribuţia acestora la finanţarea întreprinderii.
Analiza pe verticală a bilanţului se poate repeta pentru mai multe exerciţii succesive,
îmbinându-se astfel cu analiza cleiologică (orizontală) a bilanţului, pentru a oferi informaţii privind
evoluţia structurii bilanţului, sub impactul schimbărilor interne şi a interacţiunilor întreprinderii cu
mediul de afaceri. Analiza se realizează cu ajutorul ratelor de structură sau de compoziţie, care
facilitează aprecieri privind elasticitatea sau rigiditatea întreprinderii de a-şi adapta politica de
finanţare şi investiţii modificărilor impuse de mediul extern.
Printre ratele de structură ale activului bilanţului, cu valenţe informaţionale recunoscute
de literatura de specialitate, menţionăm:
 rata activelor imobilizate;
 rata imobilizărilor necorporale;
 rata imobilizărilor corporale;
 rata imobilizărilor financiare;
 rata activelor circulante;
 rata stocurilor;
 rata creanţelor;
 rata disponibilităţilor.
Cele mai semnificative rapoarte de structură ale pasivului, care indică compoziţia
resurselor de finanţare în funcţie de termenele de exigibilitate, sunt reprezentate de:
 rata resurselor curente;
 rata îndatorării globale;
 rata autonomiei financiare globale;
 rata stabilităţii financiare.

Tabelul nr. 1. Interpretarea sintetică a principalelor rate de structură ale bilanţului

Indicator Valori de Interpretare
referinţă
- Aceasta valoare a ratei imobilizărilor corporale este specifică
Rata
întreprinderilor industriale şi reflectă receptivitatea lor la schimbările
imobilizărilor  60% tehnologice, la promovarea politicilor de investiţii de înlocuire, creştere,
corporale
modernizare.
Rata activelor - Valoarea indicată a ratei activelor circulante este proprie întreprinderilor
circulante  40% industriale flexibile (elastice) la cerinţele pieţei.
 9

Indicator Valori de Interpretare

referinţă
- Când raportul are valori mai mici de 5% indică lipsa de lichiditate a
Rata
întreprinderii şi necesitatea procurării creditelor bancare pe termen scurt, o
disponibilităţilo 5% - 25% valoare mai mare de 25% este expresia unui excedent de disponibilităţi pentru
r
care nu s-au gasit plasamente rentabile şi puţin riscante.
- Încadrarea raportului în acest interval de valoare reflectă faptul că nu este
compromisă stabilitatea financiară a întreprinderii şi nici gradul său de
Rata resurselor
curente 33% - 50% îndatorare; situaţa este favorabilă când raportul creşte prin sporirea
obligaţiilor de plată către furnizori şi a avansurilor încasate în contul
comenzilor.
- Raportul sub această limită evidenţiază o întreprindere care nu se confruntă
Rata îndatorării
globale  66% cu riscul de insolvabilitate; când creşte mai rapid pasivul total decât datoriile
totale, creşte gradul de autonomie financiară a întreprinderii.
- Întreprinderea care are un astfel de grad de autonomie (independenţă)
Rata autonomiei
financiare  30% financiară are acces mai uşor la credite, are forţă de negociere în raport cu
băncile, este considerată puţin riscantă pentru bănci.
- Indicatorul încadrat în acest interval de valoare reflectă caracterul
Rata stabilităţii permanent al finanţării, care conferă un grad de siguranţă întreprinderii, în
financiare 50% - 66% special când raportul creşte pe seama capitalului propriu şi mai puţin pe sema
datoriilor mai mari de un an.

UNITATEA DE STUDIU 3.
ANALIZA ECHILIBRULUI PE BAZA BILANŢULUI FINANCIAR: INDICATORII ÎN
MĂRIME ABSOLUTĂ

În urma parcurgerii acestei unități de curs veți fi în măsură să:

 înţelegeți utilitatea transformării bilanțului contabil în bilanț financiar, pentru practica

analizei economico-financiare;
 parcurgeți etapele elaborării bilanțului financiar, fundamentat în optica lichidativă;
 rețineți semnificația teoretică a indicatorilor în mărime absolută care reflectă echilibrul
financiar al întreprinderii;
 dobândiți abilități de interpretare a indicatorilor fond de rulment, necesar de fond de
rulment și trezorerie netă, identificând cauzele, cuantificând factorii care influențează
evoluția acestora și propunând măsuri de creștere a nivelului indicatorilor.

3.1. Analiza echilibrului pe baza bilanţului financiar

Pentru majoritatea întreprinderilor, resursele financiare reprezintă o constrângere în
realizarea obiectivelor strategice. Având în vedere acest fapt, un obiectiv esenţial al analizei
bilanţului îl constituie evaluarea măsurii în care structura financiară aleasă de întreprindere,
respectiv resursele financiare, acoperă necesarul de finanţat reflectat în activul bilanţului. Acesta
se realizează printr-o analiză pe orizontală a bilanţului, cunoscută sub denumirea de analiza
echilibrului financiar.

Realizarea analizei echilibrului financiar trebuie să fie precedată de operaţiunea de

transformare a bilanţului contabil, sub formă de listă, în bilanţ financiar, cu posturile de activ şi
pasiv poziţionate faţă în faţă, sub formă de cont. Aşezarea posturilor de activ se face în ordinea
crescătoare a lichidităţii lor, iar posturile de pasiv figurează în bilanţ în ordinea crescătoare a
exigibilităţii lor (Fig. nr. 1.).
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Resurse permanente
(Active imobilizate nete) (Capitaluri permanente)

1. Active imobilizate nete mai mari de un an 1. Capital propriu

2. Active circulante mai mari de un an 2. Patrimoniul public
3. Cheltuieli în avans cu lichiditate mai mare de 3. Provizioane cu scadenţă mai mare de un
un an an
 10

4. Datorii care trebuie plătite într-o perioadă

mai mare de un an
5. Venituri în avans cu exigibilitate mai mare
Necesarul temporar de un an
(Active circulante nete) Resurse temporare
(Datorii curente)
1. Imobilizări financiare mai mici de un an
2. Active circulante mai mici de un an 1. Datorii pe termen lung cu scadenţă mai
2.1. Active de trezorerie mică de un an
3. Cheltuieli în avans cu lichiditate mai mică de 2. Datorii care trebuie plătite într-o perioadă
un an mai mică de un an
2.1. Pasive de trezorerie
3. Venituri în avans cu exigibilitate mai mică
de un an
Total activ Total pasiv
Fig. nr. 1. Elaborarea bilanţului financiar

3.2. Analiza echilibrului financiar prin indicatori în mărime absolută

Analiza echilibrului financiar, aşa cum menţionam anterior, presupune compararea
succesivă a grupelor din activul bilanţului financiar cu cele din pasivul bilanţului, comparaţie din
care se nasc câţiva indicatori clasici pentru studiul echilibrului, cum ar fi: fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
Fondul de rulment reprezintă excedentul rezultat atunci când resursele permanente
depăşesc necesarul permanent de finanţat al întreprinderii. Indicatorul are caracterul unei marje de
siguranţă care permite întreprinderii să-şi conserve o anumită independenţă financiară faţă de
creditori, în cazul în care intervin dificultăţile financiare la nivelul activităţii curente. Surplusul de
resurse permanente astfel rezultat poate fi „rulat” pentru reluarea ciclului de exploatare, respectiv
pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor. Dată fiind destinaţia acestui surplus de resurse
permanente, el a fost definit ca reprezentând un „fond de rulment”.
Bilanţ financiar
Necesar Resurse

Necesar permanent

Fond de Resurse
rulment net permanente
FR N  RP  N P

Resurse
Necesar temporar temporare

Total activ Total pasiv

Bilanţ financiar
Necesar Resurse

Necesar permanent

Fond de
rulment net Resurse
permanente
Necesar temporar FR N  N T  RT

Resurse
temporare

Total activ Total pasiv

 11

Fig. nr. 9. Fondul de rulment net

În practică, situaţia lichidităţii întreprinderii depinde foarte mult de compozitia activelor şi

pasivelor curente. Unii analişti consideră că necesarul de fond de rulment ( NFR ) este
indicatorul cel mai relevant pentru studiul echilibrului financiar, pentru că ţine seama de structura
activelor şi pasivelor curente şi de raportul lichiditate/exigibilitate dintre ele.
În definirea necesarului de fond de rulment se are în vedere faptul că, de-a lungul derulării
ciclului de exploatare, o parte a activelor circulante este finanţată din capitaluri nefinanciare
provenite de la terţi (furnizori, clienţi creditori, salariaţi, asigurările sociale, bugetul statului,
acţionari/asociaţi). Numai partea din activele circulante rămasă nefinanţată din sursele menţionate
este acoperit din excedentul de capital permanent (fondul de rulment net) sau din datorii
financiare pe termen scurt, fapt pentru care această parte a fost numită necesar de fond de
rulment net.
Într-o primă accepţiune, trezoreria netă ( TN ) este definită ca excedent de disponibilităţi
derivat din activitatea desfăşurată de întreprindere într-un exerciţiu financiar. Acest excedent este
expresia echilibrului financiar de ansamblu al întreprinderii şi se determină ca diferenţă între
fondul de rulment net şi necesarul de fond de rulment. Într-o altǎ accepţiune, trezoreria netă este
definitǎ prin prisma activelor şi pasivelor de trezorerie, ca excedent de disponibilităţi rezultat din
evoluţia curentă a operaţiunilor de încasări şi plăţi ce se derulează în întreprindere într-un exerciţiu
financiar.

Tabelul nr. 2. Interpretarea sintetică a indicatorilor de echilibru

Indicator Valori de referinţă Interpretare
- Excedentul de resurse permanente, rămas după finanţarea
Fondul de CP necesarului permanent, finanţează o parte din necesarul temporar
FRN  0 ; R f  1
rulment net Ain (activele circulante) al întreprinderii; acest fapt corespunde unei
rate a finanţării stabile a imobilizărilor supraunitare.
Fondului de - Lichiditatea va fi suficientă dacă activele circulante realizabile şi
rulment net Ac disponibile vor depăşi exigibilitatea angajamentelor întreprinderii
(working FRN  0 ; Rl g  1 pe termen scurt; este astfel pus în evidenţă echilibrul financiar
capital Dc potenţial pe termen scurt al întreprinderii, fapt reflectat de
statement) valoarea supraunitară a ratei lichidităţii generale.
Fondul de C pr - Întreprinderea nu-şi poate finanţa investiţiile în active imobilizate
rulment FRPr  0 ; Raf  1 din resurse proprii; acesta corespunde unei rate de autofinanţare a
propriu Ain imobilizărilor subunitare.
Fondul de - Capitalul propriu insuficient pentru finanţarea investiţiilor în
rulment FRN  FRPr ; CP  C pr active imobilizate a determinat întreprinderea să recurga la
străin îndatorare pe termen mai mare de un an.
Necesarul - Buna gestionare a activităţii curente a întreprinderii face ca
de fond de NFR  0 necesarul de resurse temporare să fie mai mic decât resursele
rulment temporare pe care le poate atrage întreprinderea.
- Întreprinderea dispune, pe lângă un excedent de resurse
financiare permanente, şi de un excedent de resurse temporare, ca
Trezoreria FRN efect al gestiunii performante a ciclului de exploatare, ceea ce
netă TN  0 ; R fg  1 determină încheierea exerciţiului financiar cu un surplus de
NFR disponibilităţi băneşti; situaţia este reflectată şi în valoarea
supraunitară ratei finanţării globale a întreprinderii.
SN  0 ; - Managementul eficace al întreprinderii a avut ca rezultat
Situaţia netă A creşterea averii acţionarilor; întreprinderea nu este expusă riscului
Rs g  t  1,66 de faliment şi nu este considerată riscantă pentru creditori.
Dt

UNITATEA DE STUDIU 4.
ANALIZA ECHILIBRULUI PE BAZA BILANŢULUI FINANCIAR: INDICATORII ÎN
MĂRIME RELATIVĂ

În urma parcurgerii acestei unități de curs veți fi în măsură să:

 12

 cunoașteți semnificația teoretică a ratelor de acoperire financiară, ratelor de lichiditate,

ratelor de rotație, ratelor de solvabilitate utilizate în analiza economico-financiară
pentru studiul echilibrului financiar al întreprinderii;
 înțelegeți sistemul de rate în legătură logică cu indicatorii în mărime absolută din care
derivă indicatorii exprimați sub formă de rate;
 dobândiți abilități de interpretare corelată a indicatorilor exprimați prin rate cu
indicatorii de echilibru în mărime absolută;
 explicați prin prisma relațiilor cauză-efect evoluția acestor indicatori care caracterizează
echilibrul/dezechilibrul financiar.

4.1. Analiza echilibrului financiar prin sistemul de rate

Sistemul de rate care permit analiza echilibrului financiar exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi susţine şi consolida propria structură patrimonială, în strânsă legătură cu
alegerile sale în materie de finanţare.
Aceasta implică studierea: corelaţiilor care se stabilesc între resursele permanente şi
necesarul permanent de finanţat (ratele de acoperire financiară), pe de o parte, şi resursele
temporare şi necesarul temporar de finanţat (ratele de lichiditate), pe de altă parte; rapidităţii
transformării capitalului investit în forma bani (ratele de rotaţie); gradului de îndatorare şi de
independenţă faţă de terţi (ratele de solvabilitate).
Analiza corelaţiei dintre structura investiţiilor şi finanţarea acestora se realizează pe seama
construirii ratelor sau indicilor de acoperire a imobilizărilor cu capitaluri permanente sau cu
capitaluri proprii:
 rata finanţării stabile a imobilizărilor;
 rata autofinanţării imobilizărilor;
 rata finanţării străine a imobilizărilor;
 rata finanţării globale.
Finanţatorii externi ai întreprinderii sunt subiecţii riscului financiar derivat din
insolvabilitatea întreprinderilor pe care le finanţează. Pentru a aprecia acest risc, ei evaluează
bonitatea clienţilor lor prin analiza a două aspecte ale solvabilităţii, respectiv:
- solvabilitatea pe termen scurt sau lichiditatea (aptitudinea întreprinderii de a face faţă, în
mod aproape intempestiv, obligaţiilor financiare care ajung la scadenţă pe termen scurt, ca urmare
a transformării activelor circulante în disponibilităţi, în acelaşi arc temporar);
- solvabilitatea pe termen mediu şi lung sau soliditatea patrimonială (capacitatea
întreprinderii de a face faţă scadenţelor pe termen mediu şi lung, respectiv rambursării datoriilor şi
plăţii regulate a dobânzilor).
Prin punerea în relaţie a activului circulant şi a unor elemente constitutive ale acestuia cu datoriile
care trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an, se obţin ratele de lichiditate. Unii autori
occidentali grupează ratele de lichiditate în: rate de lichiditate derivate din fondul de rulment
net, rate de lichiditate derivate din necesarul de fond de rulment şi rate de lichiditate
derivate din trezoreria netă.
a) Din fondul de rulment net derivă:
 rata lichidităţii generale (Current Ratio) ;
 rata lichidităţii reduse (Acid Test Ratio).
b) Din necesarul de fond de rulment derivă o serie de indicatori care caracterizează
lichiditatea întreprinderii, cunoscuţi sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune:
 rata (viteza) globală de rotaţie a stocurilor;
 durata de rotaţie a stocului mediu;
 rata (viteza) de rotaţie a elementelor de stoc achiziţionate;
 durata de rotaţie a elementelor de stoc achiziţionate;
 rata (viteza) de rotaţie a elementelor de stoc de fabricaţie;
 durata de rotaţie a elementelor de stoc de fabricaţie;
 rata (viteza) de rotaţie a creanţelor clienţi;
 termenul mediu de recuperare a creanţelor clienţi;
 13

 rata (viteza) de rotaţie a datoriilor către furnizori;

 termenul mediu de plată a datoriilor către furnizori;
 rata (viteza) de rotaţie a activelor circulante;
 durata de rotaţie a activelor circulante;
 durata netă în zile a ciclului monetar.
c) Din trezoreria netă derivă:
 rata lichidităţii imediate.

Tabelul nr. 3. Interpretarea sintetică a principalelor rate de lichiditate

Indicator Valori de referinţă Interpretare
- Dacă toate activele circulante ar putea fi transformate în
Rata lichidităţii lichidităţi, ar fi mai mult decât necesare pentru finanţarea
generale Rl g  1 obligaţiilor curente; situaţia reflectă echilibrul financiar potenţial
(Current Ratio) pe termen scurt, ceea ce corespunde unui fond de rulment net
(working capital statement) pozitiv.
- Valorile raportului cuprinse între 0,8 şi 1 indică o situa ţie
Rata lichidităţii
0,8  Rl r  1 normală de lichiditate a întreprinderii, datoriile pe termen scurt
reduse
pot fi acoperite numai din activele realizabile şi disponibile, mai
(Acid Test Ratio)
uşor de mobilizat (crenţele comerciale, activele de trezorerie).
- Valorile raportului încadrate în acest interval de valoare reflectă
Rata lichidităţii 0,2  Rl i  0,3 existenţa în întreprindere a unei capacităţi imediate de plată,
imediate destinată finanţării activităţii curente sau realizării unor
plasamente rentabile şi cu risc minim.
- Creanţele comerciale se recuperează mai rapid decât se plătesc
Trc < T p f datoriile comerciale către furnizori, ceea ce are impact favorabil
Ratele de rotaţie
Vrc > Vr fz asupra lichidităţii întreprinderii, reducând necesarul de finanţare a
ciclului de exploatare.

4.2. Analiza solvabilităţi întreprinderii

Conceptul de solvabilitate sau de soliditate patrimonială desemnează capacitatea
întreprinderii de a face faţă scadenţelor pe termen mediu şi lung, respectiv rambursării datoriilor şi
plăţii regulate a dobânzilor. Solvabilitatea este dependentă, pe de o parte, de măsura în care
activul total al întreprinderii este suficient pentru plata datorilor totale şi, pe de altă parte, de
gradul de îndatorare şi/sau de independenţă faţă de terţi. Analiza suficienţei activului total
pentru acoperirea datoriilor totale se realizează cu ajutorul indicatorului:
 rata solvabilităţii generale;
 rata îndatorării globale;
 rata îndatorării la termen;
 rata capacităţii globale de ramburare;
 rata capacităţii de rambursare la termen;
 rata prelevării datoriilor financiare;
 raportul autonomiei (independenţei) financiare globale;
 raportul autonomiei (independenţei) financiare la termen.

Tabelul nr. 4. Legătura dintre indicatorii echilibrului financiar exprimaţi în

mărime absolută şi relativă
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
Prin indicatori în mărime absolută Prin indicatori în mărime relativă (rate)
Fondul de rulment FR  R  N  CP Rata Ain finanţării stabile a CP
N P P
net imobilizărilor Rf 
Ain
Fondul de rulment FR N  C pr  N P  C pr 
Rata
Ainde autofinanţare a C pr
propriu imobilizărilor Raf 
Ain
Fondul de rulment FR N  Ac  Dc Rata lichidităţii generale Ac
net (working (Current Ratio) Rlg 
capital statement) Dc
Trezoreria netă TN  FR N  NFR Rata finanţării globale FR N
R fg 
NFR
 14

Situaţia netă SN  At  Dt Rata solvabilităţii At

generale Rsg 
Dt

Tabelul nr. 5. Interpretarea sintetică a principalelor rate de solvabilitate

Indicator Valori de referinţă Interpretare
- Întreprinderea se caracterizează prin insolvabilitate şi este riscantă pentru
Rata solvabilităţii
generale
Rs g  1,66 „furnizorii” de capital, care pot refuza acordarea de noi împrumuturi; aceasta
echivalează cu o situaţie netă negativă.
RIG1  0,66
- Întreprinderea nu este ameninţată de riscul de insolvabilitate şi dispune încă de
capacitate de îndatorare.
- Valoarea unitară pentru acest raport se înregistrează numai când capitalul propriu
Rata (coeficientul) RIG1  1 devine negativ, situaţie specifică întreprinderilor aflate în stare de faliment, la care
îndatorării globale pierderile reportate din exerciţiile anterioare au erodat capitalul întreprinderii.
- Când raportul are valoarea egală cu doi, capacitatea de îndatorare a întreprinderii
este considerată saturată. Îndatorarea peste acestă limită conduce la apariţia
riscului de insolvabilitate, atât pentru împrumutat cât şi pentru finanţator.
RIG2  2
Rata (coeficientul) RIT1  0,50 - Întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare pe o perioadă mai mare de un
îndatorării la
an şi nu este susceptibilă riscului de insolvabilitate.
termen RIT2  1
Rata capacităţii
- Întreprinderea dispune de capacitate de autofinanţare care îi va permite
globale de RRG  4 rambursarea datoriilor totale în maximum patru ani.
ramburare
R PD1  0,6 - Întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării din excedentul brut de
exploatare, iar dacă această situaţie persistă pe termen lung întreprinderea devine
Rata prelevării
insolvabilă.
datoriilor financiare
- Atunci când cheltuielile financiare nu reprezintă mai mult de 3% din cifra de
RPD2  0,03 afaceri, întreprinderea nu se expune riscului de insolvabilitate.
Raportul RAF1  0,33 - Primul raport indică o autonomie financiară normală a întreprinderii;
autonomiei - Al doilea raport indică o autonomie financiară ridicată, situaţie de dorit sǎ se
(independenţei) realizeze pe seama creşterii, într-un ritm mai rapid, a profitului net al exerciţiului
financiare globale RAF2  0,70 decât pe seama celorlalte componente ale capitalului propriu al întreprinderii.

UNITATEA DE STUDIU 5.
ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE
ÎNTREPRINDERII: SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

În urma parcurgerii acestei unități de curs:

 veți cunoaște semnificația indicatorilor de performanță care compun sistemul soldurilor
intermediare de gestiune care caracterizează activitatea de exploatare și rentabilitatea
întreprinderii;
 veţi înţelege semnificaţia indicatorului de eficiență a cheltuielilor totale în raport cu
veniturile totale;
 veți verifica, analiza și interpreta condițiile care atestă eficiența activității întreprinderii;
 veţi cuantifica efectul creșterii/reducerii eficienței cheltuielilor totale asupra rezultatului
brut al întreprinderii.

Termenul de performanţă are semnificaţia unui „rezultat prestigios” a unei „realizări

deosebite”. Transpus în mediul de afaceri, conceptul de performanţă este interpretat ca o „bună
reuşită” sau ca un „succes”, în plan general sau pe domenii specifice de activitate ale întreprinderii
(tehnic, comercial, fianciar, social etc.). Acest „succes” poate fi cuantificat cu ajutorul unui
ansamblu de indicatori sau criterii de natură cantitativă şi calitativă (profit, rentabilitate, cifră
de afaceri, cash-flow, cotă de piaţă, cost de externalitate, imagine de marcă, climat social,
reputaţia echipei manageriale etc.) şi este expresia gestiunii activităţii întreprinderii.
Sursa informaţională pentru analiza performanţelor întreprinderii o reprezintă Contul de
profit şi pierdere. IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” precizează necesitatea întocmirii a
două situaţii financiare pentru a reflecta performanţele economico-financiare, respectiv Contul de
profit şi pierdere şi Situaţia modificărilor capitalului propriu. Aceasta din urmă oferă informaţii
 15

despre poziţia financiară şi sintetizează unele câştiguri şi pierderi neprezentate în mod curent în
Contul de profit şi pierdere, dar care afectează direct capitalul propriu al întreprinderii.
În România, prin OMF nr. 2869/2010 a fost adoptat Contul de profit şi pierdere sub
formă de listă (de tip vertical), care clasifică veniturile şi cheltuielile după natura lor, clasificare
utilă pentru estimarea viitoarelor fluxuri de numerar.

5.1. Analiza fluxurilor de rezultate prin contul de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere explică modalitatea de formare a rezultatului exerciţiului
(profit sau pierdere), ca expresie a ajustărilor parţiale sau globale între diferite tipuri de venituri
şi cheltuieli, generate de complexitatea activităţilor care au loc în întreprindere pe durata unui
exerciţiu financiar. Fluxurile de venituri şi cheltuieli specifice celor trei activităţi (de exploatare,
financiară şi extraordinară) dau conţinut unor rezultate intermediare ce condiţionează mărimea
rezultatului exerciţiului (Fig. nr. 1.).

Venituri Cheltuieli
Venituri din exploatare Cheltuieli de exploatare
+ Rezultat din exploatare (1) -
Venituri financiare Cheltuieli financiare
+ Rezultat financiar (2) -

Rezultat curent (3)=(1)+(2)

Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare
+ Rezultat extraordinar (4) -

Rezultat brut (5)=(3)+(4) - Impozit pe profit

Total venituri + Rezultatul exerciţiului - Total cheltuieli

Fig. nr. 1. Determinarea rezultatului exerciţiului prin ajustări succesive între veniturile şi cheltuielile întreprinderii

Venituri din exploatare Cheltuieli de exploatare

 venituri din producţia vândută;  cheltuieli cu materiile prime şi
 venituri din vânzarea mărfurilor; materialele consumabile;
 venituri din dobânzi înregistrate de  alte cheltuieli materiale;
entităţile al căror obiect principal de  alte cheltuieli externe;
activitate este leasingul;  cheltuieli privind mărfurile;
 venituri din subvenţii de exploatare  cheltuieli cu personalul;
aferente cifrei de afaceri;  cheltuieli de exploatare privind
 variaţia stocurilor de produse finite şi a amortizarea imobilizărilor;
producţiei în curs de execuţie;  pierderi din creanţe şi debitori diverşi;
 venituri din producţia de imobilizări;  cheltuieli de exploatare privind
 alte venituri din exploatare. ajustările pentru deprecierea activelor
circulante;
 alte cheltuieli de exploatare;
 cheltuieli privind dobânzile de
refinanţare înregistrate de entităţile al căror
obiect de activitate este leasingul;
 cheltuieli de exploatare privind
provizioanele.
Total venituri din exploatare Total cheltuieli de exploatare
+ → Rezultat din exploatare ← -
Fig. nr. 2. Determinarea rezultatului din exploatare

Venituri financiare Cheltuieli financiare

 venituri din interese de participare;  cheltuieli financiare privind
 venituri din alte investiţii şi împrumuturi amortizările şi ajustările pentru pierdere de
care fac parte din activele imobilizate; valoare;
 16

 venituri din dobânzi;  cheltuieli privind dobânzile;

 alte venituri financiare.  alte cheltuieli financiare.

Total venituri financiare Total cheltuieli financiare

+ → Rezultatul financiar ← -
Fig. nr. 3. Determinarea rezultatului financiar

Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare

 venituri din subvenţii pentru evenimente  cheltuieli privind calamităţile şi alte
extraordinare şi altele similare. evenimente extraordinare.
Total venituri extraordinare Total cheltuieli extraordinare
+ → Rezultat extraordinar ← -
Fig. nr. 4. Determinarea rezultatului extraordinar

Rezultatul net este şi un mijloc de a evalua capacitatea echipei manageriale în legătură

cu activitatea întreprinderii şi, în acelaşi timp, o modalitate de a remunera suplimentar salariaţii,
prin participarea la profit. Prin modul de calcul, rezultatul net este orientat spre trecut, dar
evaluarea şi analiza lui se realizează în vederea previzionării performanţei întreprinderii.
În urma parcurgerii acestei unități de curs:
 veţi înţelege semnificaţia indicatorului de eficiență a cheltuielilor totale în raport cu
veniturile totale;
 veți verifica, analiza și interpreta condițiile care atestă eficiența activității întreprinderii;
 veţi cuantifica efectul creșterii/reducerii eficienței cheltuielilor totale asupra rezultatului
brut al întreprinderii;

5.2. Analiza structurii și eficienţei cheltuielilor

Analiza cheltuielilor reprezintă o etapă premergătoare diagnosticării performanţelor
întreprinderii, deoarece facilitează înţelegerea rezultatelor sale în corelaţie directă cu dinamica,
structura şi eficienţa cheltuielilor efectuate de întreprindere pentru desfăşurarea activităţii
economice.
În sens larg, cheltuielile reprezintă o ”sărăcire” a întreprinderii realizată prin diminuarea
unor active patrimoniale şi creşterea unor pasive patrimoniale. Potrivit Standardelor Internaţionale
de Contabilitate, cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor înregistrate pe parcursul perioadei
contabile, prin scăderea valorii activelor sau majorarea datoriilor, care se reflectă în reducerea
capitalurilor proprii. Cheltuielile, conform reglementările contabile în vigoare, reprezintă valori
plătite sau de plătit pentru: consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care
beneficiază întreprinderea; cheltuieli cu personalul; executarea unor obligaţii legale sau
contractuale, amortizări şi provizioane constituite.
Asigurarea permanentă a eficienţei cheltuielilor este o condiţie pentru creşterea pe termen lung a
performanţelor întreprinderii. În acest sens, pentru practica economică prezintă importanţă:
analiza eficienţei cheltuielilor toatale, analiza eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri şi
analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor.
Analiza structurii cheltuielilor se realizează pe seama informaţiilor oferite de Contul de
profit şi pierdere, care explică formarea rezultatului exerciţiului în urma comparării veniturilor
derivate din activitatea întreprinderii cu cheltuielile care sunt expresia consumurilor materiale,
financiare şi umane efectuate. În Contul de profit şi pierdere cheltuielile sunt grupate după
natura lor, conform tipurilor de activităţi: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare şi
cheltuieli extraordinare.
Indiferent de criteriul în baza căruia se realizează, prin analiza structurii cheltuielilor sunt
evidenţiate: tendinţele tuturor elementelor de cheltuieli, rezervele de diminuare a cheltuielilor şi de
creştere a eficienţei activităţii întreprinderii, orientările strategice ale acesteia în direcţia realizării
unor avantaje competitive durabile prin reducerea costurilor.
 17

Analiza eficienţei cheltuielilor totale se realizează cu ajutorul indicatorului cheltuieli totale

la 1000 lei venituri totale determinat, pe baza informaţiilor din Contul de profit şi pierdere, după
modelul:
Cht
Ef Cht   1000
Vt
Indicatorul reflectă cheltuielile totale necesare pentru a obţine 1000 lei venituri totale.
Condițiile de eficiență:
1) Pentu a reflecta eficienţa, valoarea indicatorului trebuie să fie mai mică decât 1000
lei, respectiv pentru a realiza 1000 lei venituri totale, cheltuielile totale necesare trebuie să fie mai
mici decât 1000 lei.
2) Analizat în dinamică, indicatorul reflectă creşterea eficienţei atunci când valoarea sa are
tendinţă descrescătoare ( EfCht  0 ), ceea ce se poate explica prin creşterea mai rapidă a
veniturilor totale comparativ cu cheltuielile totale ( IVt  I Cht ), în perioada analizată. Situaţia
inversă reflectă diminuarea eficienţei cheltuielilor, respectiv tendinţa crescătoare a indicatorului (
EfCht  0 ) datorată creşterii în ritm mai rapid a cheltuielilor totale comparativ cu veniturile
totale ale întreprinderii ( I Cht  IVt ). Atunci când indicatorul de eficienţă a cheltuielilor totale nu se
modifică în perioada analizată ( EfCht  0 ), înseamnă că nu s-au înregistrat modificări la nivelul
cheltuielilor şi veniturilor totale ( I Cht  IVt ).
3) Eficienţa cheltuielilor totale se apreciază şi prin intermediul coeficientului de
elasticitate a cheltuielilor totale în raport cu veniturile totale ( ECht / Vt ), determinat după
relaţia:
I Ch  100
ECht / Vt  t
IVt  100
Potrivit acestui coeficient, atunci când la o creştere cu 1% a veniturilor totale
corespunde o scădere sau o creştere cu mai puţin de 1% a cheltuielilor totale, înseamnă că
activitatea întreprinderii se caracterizeză prin creşterea eficienţei cheltuielilor totale.
Pentru a obţine mai multe informaţii utile managementului intern al întreprinderii, analiza
eficienţei cheltuielilor totale se aprofundează luând în studiu influenţele exercitate de modificarea
eficienţei fiecărei categorii de cheltuieli (de exploatare, financiare şi extraordinare) ( Ef Chi ) şi de
modificarea structurii veniturilor pe activităţi (de exploatare, financiare şi extraordinare) ( sVi ). În
aceste condiţii, relaţia de calcul a indicatorului de eficienţă a cheltuielilor totale capătă următoarea
formă de prezentare:
sV  EfChi
EfCht   i
100
Potrivit acestui model de analiză, sporirea eficienţei cheltuielilor totale ( EfCht  0 ) se
realizează, pe de o parte, atunci când creşte ponderea activităţilor eficiente ( sVi  0 ), pentru
care indicatorul de eficienţă pe categorii de cheltuieli şi venituri are valori mai mici decât cele ale
indicatorului de eficienţă a cheltuielilor totale ( Ef Chi  Ef Cht ), şi, pe de altă parte, atunci când se
diminuează valoarea indicatorilor de eficienţă pe categorii de activităţi ( EfChi  0 ).
În consecinţă, pentru creşterea eficienţei cheltuielilor totale managerul întreprinderii
trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat creşterea mai rapidă a veniturilor totale
comparativ cu cheltuielile totale.

Tabelul nr. 6. Interpretarea sintetică a indicatorului de eficienţă a cheltuielilor totale

Indicator Valori de referinţă Interpretare
Eficienţa cheltuielilor EfCht  1000 Creşte eficienţa activităţii întreprinderii deoarece:
totale - pentru a realiza 1000 lei venituri totale, cheltuielile totale
Ef Cht  0 necesare au fost mai mici decât 1000 lei şi în descreştere de la o
 18

perioadă la alta;
I Cht  IVt - ritmul de creştere/descreştere a cheltuielilor totale a fost inferior
Cht ritmului de creştere/descreştere a veniturilor totale;
Ef Cht   1000 E
Cht / Vt  1
- la o variaţie cu 1% a veniturilor totale, corespunde o variaţie mai
Vt mică decât 1% a cheltuielilor totale.
B  0 Efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale este majorarea
beneficiului (profitului) întreprinderii.

5.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor

Indicatorul cheltuieli la 1000 lei venituri trebuie să înregistreze valori mai mici decât 1000
lei. Numai astfel este posibil ca din cele 1000 lei venituri realizate să fie acoperite cheltuielile
ocazionate de obţinerea lor şi să se realizeze o economie (reducere) de cheltuieli (
R  1000  EfCh ), care reprezintă de fapt beneficiul (profitul brut) obţinut la 1000 lei venituri.
Cu cât economia (reducerea) de cheltuieli este mai mare, cu atât beneficiul va fi mai mare.
Astfel, în funcţie de valorile indicatorului cheltuieli la 1000 lei venituri se identifică următoarele
situaţii:
a) EfCh  1000  1000  EfCh  R ; întreprinderea înregistrează beneficii la 1000 lei venituri;
b) EfCh  1000  1000  Ef Ch  0 ; întreprinderea se află în punctul de echilibru, din veniturile
realizate îşi acoperă integral cheltuielile şi nu înregistrează beneficii sau pierderi;
c) EfCh  1000  1000  EfCh   R ; întreprindrea nu poate acoperi din veniturile realizate
cheltuielile ocazionate de obţinerea lor şi înregistrează pierderi la 1000 lei venituri.
Efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale la 1000 lei venituri se concretizează în
beneficiul aferent veniturilor totale obţinute din activitatea întreprinderii şi poate fi determinat
aplicând regula de trei simplă, potrivit modelul următor:
1000 leiV .............................. R  1000  EfCht
Vt ............................. B  ?
În consecinţă, efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale (
B ) este:
V

B  t  1000  EfCht   Vexp  V f  Vex 
 1000 
 sVi  EfChi 
1000 1000  100 
 
Corespunzător acestui model de analiză, majorarea beneficiului ( B  0 ) este consecinţa
creşterii economiei (reducerii) de cheltuieli, respectiv a sporirii eficienţei cheltuielilor totale la
1000 lei venituri totale ( EfCht  0 ) şi efectul sporirii veniturilor totale ( Vt  0 ). Având în
vedere factorii de influenţă de pe treapta a II-a a modelului de analiză, sporirea beneficiului este
influenţată de creşterea ponderii activităţilor eficiente ( sVi  0 ), pentru care indicatorul de
eficienţă pe categorii de cheltuieli şi venituri are valori mai mici decât cele ale indicatorului de
eficienţă a cheltuielilor totale ( EfChi  Ef Cht ).

5.4. Analiza rezultatului din exploatare, conform Notei explicative 4

Deoarece structura Contului de profit şi pierdere în vigoare în ţara noastră prezintă
elementele de venituri şi cheltuieli grupate după natura lor, Nota 4 „Analiza rezultatului din
exploatare” evidenţiază calculul rezultatului având în vedere gruparea cheltuielilor de
exploatare după funcţiile întreprinderii (sau după destinaţie): de producţie, de desfacere şi
administrativă. În consecinţă, rezultatul din exploatare ( Rexp ) se determină după modelul:
Rexp  Rb  Chd  Chga  Av exp  CA
  C  Chd  Chga  Av exp
Rb

în care: - Rb - rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete;

- Chd - cheltuielile de desfacere;
- Chga - cheltuielile generale de administraţie;
- Av exp - alte venituri din exploatare;
 19

- C - costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate;

Această prezentare a rezultatului din exploatare oferă informaţii mai relevante pentru
anumite categorii de utilizatori, dar clasificarea costurilor pe destinaţii poate fi arbitrară. În IAS 1
„Prezentarea situaţiilor financiare” se menţionează că modelul de clasificare a cheltuielilor de
exploatare pe destinaţii se adaptează mai bine unui sistem contabil monist, în care contabilitatea
financiară este conectată la contabilitatea de gestiune.

5.5. Analiza rezultatului net prin soldurile intermediare de gestiune

Pe baza Contului profit şi pierdere se pot determina o serie de indicatori care poartă
numele de solduri intermediare de gestiune sau marje de acumulare, care completează gama
indicatorilor de apreciere a performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.
Soldurile intermediare de gestiune se determină prin diferenţe succesive între două sau mai
multe valori, unele de natura veniturilor, altele de natura cheltuielilor. De cele mai multe ori un
sold determinat anterior intră în calculul soldului intermediar următor, ceea ce a condus la
denumirea de „cascadă a soldurilor intermediare de gestiune”. Indicatorii rezultaţi în urma
acestui procedeu de calcul, supuşi analizei, oferă detalii asupra provenienţei rezultatului net al
exerciţiului şi asupra cauzelor care au generat rezultatul respectiv. O parte dintre soldurile
intermediare de gestiune caracterizează performanţa activităţii de producţie şi comercializare,
şi anume: cifra de afaceri, marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată. O altă
parte dintre solduri caracterizează rentabilitatea întreprinderii, respectiv: excedentul (deficitul)
brut de exploatare, rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul
extraordinar, rezultatul brut şi rezultatul net al exerciţiului.
Cifra de afaceri netă, înscrisă în Contul de profit şi pierdere, este suma provenită din
vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a întreprinderii,
după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor taxe legate direct de
cifra de afaceri. Activităţile curente reprezintă orice activităţi desfăşurate de întreprindere, ca parte
integrantă a afacerilor sale, precum şi activităţile conexe în care acesta se angajează şi care sunt o
continuare a primelor activităţi menţionate. În cazul întreprinderilor al căror obiect principal de
activitate este activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se cuprinde şi dobânda cuvenită
acestor contracte, aferentă perioadei de raportare. Cifra de afaceri include valorile încasate sau
de încasat din vânzarea bunurilor, furnizarea serviciilor sau desfăşurarea activităţilor de leasing de
către întreprindere.
Elementele structurale ale cifrei de afaceri sunt: producţia vândută ( Pv ), venituri din
vânzarea mărfurilor ( Vmf ), venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror obiect
principal de activitate îl constituie leasingul ( Vd ) şi venituri din subvenţii de exploatare
aferente cifrei de afacei nete ( Vs ), respectiv:
CA  Pv  Vmf  Vd  Vs
La rândul său, componenta producţie vândută este alcătuită din:
 venituri din vânzarea produselor finite;
 venituri din vânzarea semifabricatelor;
 venituri din vânzarea produselor reziduale;
 venituri din lucrări executate şi servicii prestate;
 venituri din studii şi cercetări;
 venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii;
 venituri din activităţi diverse (comisioane, servicii prestate în interesul personalului,
punerea la dispoziţia terţilor a personalului întreprinderii, venituri din valorificarea
ambalajelor, alte venituri realizate din relaţiile cu terţii).

Tabelul nr. 7. Interpretarea sintetică a cifrei de afaceri

Indicator Valori de referinţă Interpretare

CA  85% din veniturile de exploatare

Cifra de - Întreprinderea se cracterizează prin
afaceri creştere economică, existând premisa unei
activităţi profitabile când, în dinamică, cifra
 20

ale întreprinderii
CA  75% din veniturile totale ale de afaceri are tendinţă de creştere reală;
- Poziţia strategică a întreprinderii este
întreprinderii
consolidată în raport cu concurenţii.
CA  0

Marja comercială ( M c ) este un indicator de performanţă care reflectă surplusul de

valoare derivat din comerţul cu mărfuri (bunuri revândute în starea în care au fost cumpărate, fără
a fi suspuse unor transformări esenţiale). Indicatorul are semnificaţie deosebită pentru
întreprinderile cu profil comercial, pentru că de valoarea sa depind puterea financiară şi
perspectivele de creştere şi dezvoltare ale întreprinderii.
Marja comercială poate fi exprimată în mărimi absolute şi relative. În mărimi absolute,
este dată de diferenţa dintre veniturile din vânzarea mărfurilor ( Vmf ) şi cheltuielile privind
mărfurile ( Chmf ), după modelul următor:
M c  Vmf  Chmf
Tabelul nr. 8. Interpretarea sintetică a marjei comerciale
Indicator Valori de referinţă Interpretare
M c  0 şi IVmf  I Chmf - Creşterea în ritm superior a veniturilor din vânzarea mărfurilor,
comparativ cu ritmul de creştere a cheltuielilor privind mărfurile,
diminuarea cheltuielilor de stocare, creşterea vitezei de rotaţie a
stocurilor de mărfuri au determinat sporirea performanţei activităţii
de comerţ cu mărfuri;
RM c  0 şi IVmf  100 - Creşterea ratei marjei comerciale paralel cu reducerea veniturilor
din vânzarea mărfurilor este rezultatul unei politici de preţuri înalte
Marja
şi a unui volum scăzut al vânzărilor, care vizează menţinerea sau
comercială
creşterea marjei comerciale;
- Diminuarea ratei marjei comerciale concomitent cu creşterea
RM c  0 şi IVmf  100 veniturilor din vânzarea mărfurilor se realizează printr-o politică de
preţuri scăzute şi un volum mare al vânzărilor, care conservă sau
măresc cota de piaţă deţinută de întreprindere;
- Sporirea ratei marjei comerciale paralel cu creşterea veniturilor din
vânzarea mărfurilor este expresia îmbunătăţirii poziţiei concurenţiale
RM c  0 şi IVmf  100 şi a competitivităţii întreprinderii.

Producţia exerciţiului ( Pex ) este un indicator specific întreprinderilor care au ca obiect

de activitate producţia. Ea dimensionează întreaga activitate realizată de întreprindere într-un
exerciţiu, fiind expresia valorică a tot ceea ce se produce în întreprindere, respectiv valoarea
producţiei vândute ( Pv ), variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de
execuţie (  Ps ) şi valoarea producţiei imobilizate ( Pi ):
Pex  Pv  Ps  Pi
Tabelul nr. 9. Interpretarea sintetică a producţiei exerciţiului
Indicator Valori de referinţă Interpretare
Pex  0 - A crescut valoarea producţiei realizate de întreprindere într-un
exerciţiu, indiferent dacă producţia a fost vândută, stocată sau
utilizată în scopurile proprii ale întreprinderii;
Pex  0
- Creşterea producţiei exerciţiului s-a realizat pe seama creşterii
I Ps  100 stocului de produse finite şi semifabricate la sfârşitul perioadei şi
Producţia
exerciţiului I Pv  100 a diminuării producţiei vândute, fapt care reflectă existenţa
producţiei greu vandabile, a ofertei neadaptate cererii, a lipsei de
avantaje competitive în raport cu concurenţa;
Pex  0
- Creşterea producţiei exerciţiului este consecinţa majorării
I Ps  100 producţiei vândute şi a diminuării stocului de produse finite şi
semifabricate la sfârşitul perioadei, ca efect al îmbunătăţirii
I Pv  100 politicii de produs, al pătrunderii pe noi pieţe etc.

Valoarea adăugată este un indicator care se formează între momentul achiziţionării de

factori şi momentul vânzării produselor şi serviciilor.
Într-o primă accepţiune, valoarea adăugată exprimă plusul de bogăţie sau valoarea nou
creată de întreprindere prin activitatea tehnico-productivă, peste valoarea bunurilor şi serviciilor
 21

achiziţionate de la terţi şi consumate în procesul productiv, fiind unul dintre cei mai pertinenţi
indicatori ai creşterii întreprinderii ( Vad  Pex  Ci ).
Într-o altă accepţiune, valoarea adăugată este suma acumulărilor monetare care serveşte
la remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea întreprinderii , astfel:
 personalul, remunerat prin: salarii, ajutoare materiale, participare la profit,
indemnizaţii, contribuţia angajatorului pentru asigurărie sociale de sănătate, contribuţia unităţii la
fondul de şomaj, alte datorii sociale;
 statul (infrastructura publică) remunerat prin impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate, impozitul pe profit;
 creditorii (capitalul împrumutat) remuneraţi prin dobânzi şi comisioane, inclusiv
societăţile de leasing în legătură cu care se efectuează cheltuieli privind dobânzile de refinanţare
înregistrate de entităţile al căror obiect principal de activitate îl constituie leasingul;
 acţionarii (capitalul propriu) remuneraţi prin dividende;
 alţi parteneri în legătură cu care se efectuează cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi
active cedate, cheltuieli extraordinare;
 întreprinderea remunerată prin autofinanţare: profitul în rezervă, cheltuielile cu
amortizările şi provizioanele (ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale,
ajustări de valoare privind activele circulante, ajustări privind provizioanele).
Vad  Ch p  It  Chd  Chl  Ch f  Chex  Div   Pr  Am 
   
Af
Tabelul nr. 10. Interpretarea sintetică a valorii adăugate
Indicator Valori de Interpretare
referinţă
- Valoarea nou creată de întreprindere prin activitatea tehnico-productivă
are o dinamică crescătoare, explicată prin creşterea mai rapidă a producţiei
Vad  0 exerciţiului comparativ cu ritmul de creştere a consumurilor intermediare;
Valoarea - Aceasta evoluţie reflectă performanţa activităţii de exploatare şi constituie
adăugată
I Pex  I Ci
o premisă pentru satisfacerea de către întreprindere a aşteptărilor
I Pex  100% participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa (salariaţi, creditori,
acţionari, stat etc.), pentru creşterea autofinanţării şi pentru un rezultat net
I Ci  100% favorabil al întreprinderii;

- Partea din valoarea adăugată care remunerează salariaţii reprezentă în

RCh p  66% întreprinderile industriale, în medie, circa 66%, în sectorul serviciilor până
la 75%, iar când raportul reprezintă mai mult de 80% este un simptom al
Rata de RCh p  75% riscului de faliment al întreprinderii;
remunerare a
personalului RCh p  80%
- Raportul care exprimă capacitatea întreprinderii de a suporta costul
îndatorării în cursul exerciţiului are, în medie, valoarea de 10% în cazul
Rata de RCh f  10% întreprinderilor industriale şi a celor prestatoare de servicii şi circa 20% în
remunerare a cazul firmelor de distribuţie;
creditorilor RCh f  20%

- Partea din valoarea adăugată destinată investiţiilor de înlocuire a

Rata de RAm  10% mijloacelor fixe depreciate, care participă la obţinerea valorii adăugate, este
remunerare a
capitalului RAm  25% de circa 10% - 15%, iar în întreprinderile cu un grad ridicat de
tehnologizare aceasta reprezintă aproximativ 25%.
productiv

Analiza rezultatului net

Tabelul nr. 11. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune (SIG)
Exerciţiul financiar: Indici
Denumire Modalitate de calcul
precedent Încheiat (%)
124422 182213 146,45
Producţia vândută + 123383 180786 146,52
Cifra de Venituri din vânzarea mărfurilor + 1039 1427 137,34
afaceri Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror obiect de - - -
activitate este leasingul + - - -
Venituri din subvenţii de exploatare aferente CA nete - - -
 22

Exerciţiul financiar: Indici

Denumire Modalitate de calcul
precedent Încheiat (%)
Marja 73 183 250,68
Venituri din vânzarea mărfurilor – 1039 1427 137,34
comercială Cheltuieli privind mărfurile 966 1244 128,78
122376 160392 131,06
Producţia Producţia vândută + 123383 180786 146,52
exerciţiulu Variaţia stocului de produse finite şi a producţiei în curs + - 1146 - 20918 1825,31
i Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi 139 524 376,98
capitalizată
54416 72190 132,66
Valoarea Producţia exerciţiului + 122376 160392 131,06
adăugată Marja comercială – 73 183 250,68
Consumurile intermediare (rd. 11+12+13+25) 68033 88385 129,91
27017 34853 129,00
Excedentu Valoarea adăugată + 54416 72190 132,66
l Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri + - - -
(deficitul) Venituri din dobânzi la entităţile al căror obiect de activitate - - -
brut de leasingul –
Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – 1292 1964 152,01
exploatare Cheltuieli cu personalul 26107 35373 135,49
23958 22005 91,85
EBE + 27017 34853 129,00
Alte venituri din exploatare – 1027 1070 104,19
Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active cedate - 1610 1984 123,23
Rezultatul
Cheltuieli privind dobânzile de refinanţare înregistrate de - - -
din entităţile care au ca obiect de activitate leasingul ±
exploatare Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi
necorporale ± - 2325 - 11731 504,56
Ajustări de valoare privind activele circulante ± - 151 - 203 134,44
Ajustări privind provizioanele - - -
Rezultatul - 12143 - 5888 48,48
Venituri financiare total – 719 1311 182,34
financiar Cheltuieli financiare total 12862 7199 55,97
Rezultatul 11815 16117 136,41
Rezultatul de exploatare + 23958 22005 91,85
curent Rezultatul financiar - 12143 - 5888 48,48
- - -
Rezultatul
Venituri extraordinare – - - -
extraord. Cheltuieli extraordinare - - -
Rezultatul 11815 16117 136,41
Rezultatul curent + 11815 16117 136,41
brut Rezultatul extraordinar - - -
Rezultatul 9460 11953 126,35
net al Rezultatul brut – 11815 16117 136,41
Impozitul pe profit – 2355 4164 176,82
exerciţiulu
Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus - - -
i

 Interpretarea rezultatelor analizei:

- Cifra de afaceri arată că valoarea afacerilor realizate de întreprindere cu terţii, ca urmare
a exercitării activităţii curente de producţie şi comercializare, a crescut cu 46,45%, ca rezultat a
sporirii producţiei vândute cu 46,52% şi a veniturilor din vânzarea mărfurilor cu 37,34%; tendinţa
crescătoare a cifrei de afaceri arată ca întreprinderea se află în expansiune, consolidându-şi în
primul rând activitatea productivă de bază.
- Marja comercială a înregistrat o evoluţie ascendentă pe durata perioadei analizate,
creşterea sa fiind de 150,68%, ca urmare a sporirii veniturilor din vânzarea mărfurilor cu 37,34%
şi a cheltuielilor privind mărfurile doar cu 28,78% ( IVmf  I Chmf ). Activitatea de comerţ cu mărfuri
generează un flux de rezultat pozitiv, ce contribuie în mod favorabil la formarea rezultatului net al
întreprinderii analizate.
- Producţia exerciţiului, indicator care dimensionează întreaga activitate realizată de
întreprindere într-un exerciţiu, a înregistrat o majorare cu 31,06%, motivată prin: creşterea
producţiei vândute cu 46,52%, ceea ce indică faptul că oferta de produse a întreprinderii este bine
absorbită de piaţă; sporirea soldului debitor al contului „Variaţia stocurilor”, cu 1725,31%, denotă
comercializarea unei părţi semnificative a stocurilor de produse finite şi produse în curs existente
la începutul exerciţiului, reducându-se astfel riscul de nevandabilitate a producţiei; creşterea
producţiei imobilizate (realizată pentru scopurile proprii ale întreprinderii şi capitalizată) cu
276,98%.
 23

- Valoarea adăugată, ca indicator de performanţă care exprimă plusul de bogăţie creat de

întreprindere prin activitatea de exploatare, a înregistrat o creştere egală cu 32,66%, datorită
sporirii tuturor elementelor sale structurale; este de remarcat sporirea mai rapidă a producţiei
exerciţiului (31,06%) în raport cu creşterea (29,91%) mai lentă a consumurilor intermediare (
I Pex  I Ci ).
- Exerciţiul brut de exploatare al întreprinderii analizate dovedeşte faptul că aceasta poate
să îşi menţină potenţialul productiv, are capacitatea să remunereze capitalurile avansate şi,
totodată, poate să onoreze obligaţiile fiscale, deoarece capacitatea de autofinanţare derivată din
activitatea de exploatare este în creştere, cu 29%. După cum se observă din analiza structurii
excedentului brut de exploatare, valoarea adăugată este una din cauzele evoluţiei ascendente a
indicatorului. Ea are pondere majoritară în structura excedentului brut de exploatare şi s-a majorat
cu 32,66% în perioada analizată. Efectul pozitiv exercitat de creşterea valorii adăugate asupra
soldului intermediar de gestiune analizat a fost însă diminuat de creşterea cheltuielilor cu
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate cu 52, 01% şi a cheltuielilor cu personalul, în aceeaşi
perioadă, cu 35,49%.
- Evoluţia anterior descrisă a excedentului brut de exploatare a avut influenţă favorabilă
asupra rezultatului din exploatare. Chiar dacă excedentul brut deţine ponderea predominantă în
structura rezultatului din exploatare, creşterea tuturor elementelor de cheltuieli, în special,
cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor şi cheltuielile privind ajustările pentru deprecierea
imobilizărilor cu 404,56%, au determinat reducerea rezultatului de exploatare cu 8,15%.
- Rezultatul financiar este o pierdere în ambele exerciţii. Reducerea pierderii cu 48,48% a
fost consecinţa creşterii veniturilor financiare cu 82,34% şi a diminuării cheltuielilor financiare cu
44,03%, fapt care a exercitat influenţă nefavorabilă, mai redusă, asupra rezultatului net.
- Rezultatul curent s-a majorat cu 36,41%, în special datorită diminuării pierderii
financiare şi rezultatului din exploatare care, chiar dacă a scăzut, deţine totuşi o pondere
majoritară în rezultatul curent, absorbind pierderea financiară.
- Absenţa evenimentelor cu caracter extraordinar a lăsat neschimbat rezultatul net al
exerciţiului, şi a determinat egalitatea între rezultatul curent şi rezultatul brut.
- În mod succesiv, fiecare din aceste solduri intermediare de gestiune şi-a pus amprenta
asupra creşterii rezultatului net al exerciţiului cu 26,35%, de la un exerciţiu la altul al perioadei
supuse analizei. Creşterea rezultatului brut realizat de întreprindere cu 36,41% a determinat o
obligaţie fiscală mai mare a acesteia cu 76,82%.

5.6. Analiza capacităţii de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare, cunoscută şi sub numele de marjă brută de autofinanţare.
Ea reflectă potenţialul brut de autofinanţare a întreprinderii, respectiv resursele financiare
generate de activitatea curentă şi rentabilă a acesteia, după deducerea tuturor cheltuielilor
plătibile la o anumită scadenţă (fără a lua în calcul fluxurile financiare degajate sau absorbite de
operaţiuni precum: investiţiile/dezinvestiţiile în/din active imobilizate, finanţările externe sub
formă de majorări/reduceri de capital, contractarea/rambursarea împrumuturilor externe,
repartizarea profitului). Indicatorul rezultă, de fapt, din compararea ansamblului veniturilor
susceptibile să genereze încasări cu totalul cheltuielilor susceptibile să determine plăţi, incluzându-
se în cadrul acestora din urmă şi fluxul impozitului pe profit. Destinaţia capacităţii de
autofinanţare este să remunereze capitalurile proprii angajate în activitatea întreprinderii (prin
dividende), să finanţeze investiţiile de creştere (prin partea din rezultatul net lăsată în rezervă),
investiţiile de menţinere sau de înlocuire (prin amortizarea ce are caracterul unei resurse care
permite înlocuirea imobilizărilor depreciate) din exerciţiile viitoare.Calculul indicatorului
capacitate de autofinanţare se poate realiza în două moduri, fie plecând de la excedentul brut de
exploatare, pe baza procedeului deductiv, fie plecând de la rezultatul net al exerciţiului, pe baza
procedeului aditiv. Conform procedeului deductiv (substractiv), capacitatea de autofinaţare se
determină după modelul următor:
Excedentul brut de exploatare
+ Alte venituri din exploatare (a)
 24

- Alte cheltuieli de exploatare (b)

+ Venituri financiare (c)
- Cheltuieli financiare (d)
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozitul pe profit
= Capacitatea de autofinanţare
(a) cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital; veniturilor
din subvenţii pentru investiţii; veniturilor din provizioane;
(b) cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe; cheltuielilor cu alte impozite, taxe şi
varsăminte asimilate; cheltuielilor privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital; cheltuielilor
de exploatare privind provizioanele;
(c) cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate; veniturilor financiare din ajustări pentru
pierderea de valoare;
(d) cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate; cheltuielilor financiare privind
ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare; cheltuielilor financiare privind
ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante.
Metoda aditivă (analitică) calculează capacitatea de autofinanţare plecând de la rezultatul
net al exerciţiului, corectat cu soldul obţinut prin compensarea veniturilor încasabile cu cheltuielile
plătibile, conform modelului de mai jos:

Rezultatul net
+ Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru
depreciere
- Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare
+ Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare
- Venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare
+ Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital
- Venituri din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital
+ Cheltuieli privind investiţiile financiare cedate
- Venituri din investiţii financiare cedate
- Venituri din subvenţii pentru investiţii
= Capacitatea de autofinanţare

Acest model de calcul face mai evidentă destinaţia capacităţii de autofinanţare, şi anume:
fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat creşterii întreprinderii (prin investiţii)
şi remunerării acţionarilor (prin dividende); fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu
amortizarea destinat reînnoirii imobilizărilor.

UNITATEA DE STUDIU 6.
ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE
ÎNTREPRINDERII: RATELE DE RENTABILITATE


Cheltuielile privind prestaţiile externe, inserate în consumurile intermediare, au fost deja deduse din valoarea adăugată, iar
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate au fost luate în calculul excedentului brut de exploatare.
 25

În urma parcurgerii acestei unități de curs:

 înțelegeți semnificaţia indicatorilor de rentabilitate, potrivit punctului de vedere al
diferiţilor subiecţi implicaţi în activitatea întreprinderii (manageri, acţionari, bănci etc.)
 diferențiați între ele ratele rentabilității comerciale, economice și financiare, în funcție
de valoarea lor informațională pentru utilizatorii informațiilor analizei;
 analizați rata rentabilității economice în corelație cu rata inflației și rata dobânzii,
pentru a face aprecieri realiste asupra performanțelor economico-financiare ale
întreprinderii;
 aplicați modelele formate din lanțuri de rapoarte pentru a analiza detaliată a factorilor
care influențează ratele de rentabilitate economică;
 dobândiți abilități de interpretare riguoasă a indicatorilor de rentabilitate.

6.1. Analiza ratelor de rentabilitate

Analiza rezultatelor poate oferi informaţii utile cu privire la rentabilitatea întreprinderii, dar
nu suficient de reprezentative pentru investitorii de capital. Relativizarea rezultatelor
(excedentului brut de exploatare, rezultatului din exploatare, rezultatului brut, rezultatului net,
dividendelor etc.), prin compararea lor cu alte mărimi ce reflectă efortul depus pentru obţinerea
rezultatelor (activul economic, capitalul investit, capitalul propriu etc.), conduce la degajarea
ratelor de rentabilitate. Ele exprimă capacitatea întreprinderii de a asigura, cu ajutorul resurselor
de care dispune, cea mai bună remunerare a capitalurilor investite.
Din punctul de vedere al analizei, ratele de rentabilitate au putere informaţională sporită
pentru că de mărimea lor depinde fundamentarea viitoarei politici economico-financiare a
întreprinderii şi comportamentul investitorilor existenţi şi potenţiali. În analiza performanţelor
economico-financiare, ratele de rentabilitate se pretează comparaţiilor inter-întreprinderi.
În funcţie de elementele luate în calcul pentru determinarea lor, teoria şi practica
economică operează cu mai multe tipuri de rate ale rentabilităţii: rate ale rentabilităţii
comerciale sau rapoarte de marjă, rate ale rentabilităţii economice, numite şi rapoarte de
randament, rate ale rentabilităţii financiare, cunoscute şi sub numele de indici ai rentabilităţii
globale.
Ratele rentabilităţii comerciale, cunoscute în literatura anglo-saxonă sub denumirea de
“Return On Sales”( ROS ), exprimă rentabilitatea comercială sau rentabilitatea vânzărilor
întreprinderii. În general, ele se determină ca raport între marjele de acumulare (soldurilor
intermediare de gestiune) calculate pe baza Contului de profit şi pierdere şi cifra de afaceri, fapt
ce a atras denumirea de rate ale marjelor de acumulare sau rate de profitabilitate a cifrei de
afaceri.
Ratele de rentabilitate economică, în literatura de specialitate anglo-saxonă cunoscute
sub numele de “Return On Investment” ( ROI ), permit aprecierea performanţelor realizate în
cadrul activitătii curente (de producţie şi comercializare) a întreprinderii. Ele sunt considerate
expresia capacităţii managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare. Pentru
calculul ratelor de rentabilitate economică se face abstracţie de provenienţa capitalului (propriu
sau împrumutat) investit în întreprindere şi de politica fiscală promovată de aceasta.
În exprimarea acestor rate la numărătorul raportului pot interveni rezultatul economic (
Rec ), excedentul brut de exploatare ( EBE ) sau rezultatul din exploatare ( Rexp ), iar la
numitorul raportului se poate utiliza activul total ( At ) sau capitalul economic ( Cec ). În funcţie
de elementele luate în calcul, ratele rentabilităţii economice pot căpăta configuraţia ratelor
rentabilităţii activului total (a capitalului angajat) sau a ratelor rentabilităţii activului de
exploatare (a capitalului economic).
Indiferent de modul de exprimare, ratele rentabilităţii economice trebuie apreciate în
raport cu rata inflaţiei şi cu rata dobânzii capitalului împrumutat (rata minimă de randament din
economia naţională), astfel:
 26

 rată a rentabilităţii economice superioară ratei inflaţiei va putea asigura conservarea

“substanţei economice” a întreprinderii şi chiar reînnoirea şi creşterea activelor sale, într-o
perioadă cât mai scurtă;
 rată a rentabilităţii economice care remunerează capitalurile investite la un nivel
superior ratei medii a dobânzii, plus o primă pentru riscul economic şi financiar pe care şi
l-au asumat investitorii ce au plasat capitalul în întreprindere, garantează un efect de levier
financiar pozitiv, respectiv îndatorarea este generatoare de rentabilitate financiară pentru
întreprindere.
Rentabilitatea financiară sau rentabilitatea capitalurilor proprii interesează în mod deosebit
investitorii şi analiştii bursieri, pentru că reprezintă măsura finală a rentabilizării resurselor pe
care acţionarii le-au încredinţat întreprinderii sub forma capitalului de risc.
Rentabilitatea financiară exprimată prin intermediul ratei rentabilităţii financiare sau, în
limbaj anglo-saxon, “Return On Equity” ( ROE ) poate fi evaluată pe baza valorilor contabile,
înscrise în situaţiile financiare, sau pe baza valorilor de piaţă, în ipoteza în care acţiunile
întreprinderii sunt cotate la bursă.

Tabelul nr. 2. Interpretarea sintetică a ratelor de rentabilitate

Indicator Valori de referinţă Interpretare
- Superioritatea ratei rentabilităţii economice asupra ratei inflaţiei
asigură conservarea averii întreprinderii, reînnoirea şi creşterea
activelor sale;
Re  Rinf - Rata rentabilităţii economice care remunerează capitalurile
Rata investite în întreprindere la un nivel superior ratei medii a dobânzii
rentabilităţii Re  Rd are un efect pozitiv (amplificativ) asupra ratei rentabilităţii
economice financiare a întreprinderii şi, astfel, vor fi remuneraţi nu numai
Re  25% creditorii pentru capitalul împrumutat întreprinderii, ci şi acţionarii
pentru capitalul lor propriu investit;
- Activitatea de exploatare a întreprinderii este considerată
performantă când rata rentabilităţii economice este de circa 25%.

Tabelul nr. 3. Interpretarea sintetică a ratei rentabilităţii financiare

Indicator Valori de referinţă Interpretare
- Tendinţa crescătoare a indicatorului reflectă capacitatea
managerului de a rentabiliza resursele pe care acţionarii le-au
încredinţat spre gestionare întreprinderii, sub forma capitalului de
risc;
- O rată a rentabilităţii financiare ridicată va permite asigurarea
Ratele de R f  0 echilibrului între rata de distribuire a dividendelor şi rata de
rentabilitate ELF  0 autofinanţare, cu consecinţe favorabile asupra autonomiei financiare
şi asupra structurii financiare a întreprinderii;
- Rata rentabilităţii financiare poate creşte sub impactul îndatorării
(efectul de levier financiar pozitiv), ca urmare a diminuării
cheltuielilor financiare care grevează mai puţin rezultatul net al
întreprinderii.

UNITATEA DE STUDIU 7.
ANALIZA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII

În urma parcurgerii acestei unități de curs:

 veți cunoașteți accepțiunile riscului și factorii care se află la originea riscului economic
și a celui financiar;
 descoperiți modelele algebrice și grafice recomandate de literatura de specialitate
pentru analiza previzională a riscului, cu atuurile și limitele acestora;
 27

 rețineți semnificația indicatorilor proprii metodologiei de analiză a riscului, orientată

spre limitarea acțiunii factorilor de risc;
 dobândiți abilități de aplicare a modelelor de predicție a riscului, pe cazuri concrete, și
abilități de interpretare a indicatorilor specifici analizei celor doua categorii de risc.

Riscul este o componentă firească a vieţii economico-sociale, care are la origine cauze
multiple şi îmbracă forme foarte variate, cum ar fi: riscul comercial, competitiv şi sectorial; riscul
datorat schimbărilor tehnologice; riscul de exploatare; riscul financiar; riscul valutar; riscul
inflaţiei; riscul de faliment; riscul comportamentelor oportune şi de fraudă; riscul normativ; riscul
politic; riscul conjunctural; riscul natural; riscul de ţară etc. O mare parte din riscurile anterior
enumerate îşi au originea în caracteristicile mediului de afaceri în care operează întreprinderea.
În ultimele decenii şi, în special, odată cu avansarea procesului globalizării şi cu
expansiunea afacerilor peste graniţele naţionale, s-a asistat la o diversificare fără precedent a
situaţiilor de risc şi incertitudine în lumea afacerilor. În paralel, s-a constatat preocuparea a
numeroşi specialişti în domeniul finanţelor, analizei financiare, managementului, statisticii aplicate
etc. pentru elaborarea modelelor de analiză, monitorizare şi contracarare a riscului.
În acest context, analiza riscului reprezintă o dimensiune importantă a managementului
strategic al întreprinderii, a cărei necesitate derivă din faptul că întreprinderea nu are control
deplin şi certitudine asupra fluxurilor viitoare de rezultat. Controlul dinamicii riscului, prevenirea
şi limitarea factorilor de risc fac obiectul managementului riscului, care se realizează într-o
succesiune de paşi, precum: identificarea riscului; analiza şi evaluarea riscului; determinarea
intervenţiilor prioritare pentru limitarea riscului; tratamentul riscului.

6.1. Riscul în teoria economică

Conceptul de risc are accepţiuni diverse şi nu întotdeauna negative. În limbajul comun nu
se face distincţie între risc şi incertitudine.
În teoria financiară, incertitudinea derivă din faptul că nu se poate anticipa cu precizie
ceea ce se va întâmpla în viitor. În opinia unor autori, riscul se referă la incertitudinea „care
contează”, adică aceea care este în măsură să influenţeze rezultatele aşteptate de posesorii unor
capitaluri, active financiare etc. Orice situaţie riscantă este incertă, dar poate exista incertitudine şi
fără risc.
Teoria financiară percepe şi apreciază riscul prin prisma variabilităţii indicatorilor de
rezultat sau a randamentelor. Variabilitatea rezultatelor, adică neconcordanţa dintre ipotezele
realizate ex-ante, în legătură cu viitorul, şi ceea ce s-a realizat efectiv, ex-post, se poate manifesta
fie negativ, fie pozitiv. Aceasta face ca riscul să fie înţeles în dublu sens: ca o oportunitate de a
obţine mai mult decât s-a sperat şi ca o daună sau pierdere posibilă. Riscul este cu atât mai mare,
cu cât mai mare va fi amplitudinea variaţiei rezultatului în jurul valorii rezultatului aşteptat.
Variabilitatea rezultatelor întreprinderii poate fi consecinţa influenţei unor factori aleatori,
care imprimă traiectorii imprevizibile activităţii sale şi care fac imposibilă adaptarea întreprinderii,
în cel mai scurt timp şi cu cel mai mic cost, modificărilor mediului. Prin urmare, riscul este mai
mult legat de posibilitatea apariţiei unor evenimente nefavorabile în activitatea întreprinderii.
Noţiunea de risc dobândeşte semnificaţie dacă se apreciază în legătură cu viitorul întreprinderii
sau afacerii, respectiv, dacă există posibilitatea prevederii fluctuaţiilor rezultatelor sau
randamentelor în urma acestor evenimente. Specialiştii occidentali în materie de analiză a riscului
susţin că, în esenţă, sunt două categorii de variabile care provoacă cea mai mare sensibilitate
(variabilitate) a indicatorilor de rezultat, respectiv: structura costurilor şi structura financiară a
întreprinderii.

6.2. Riscul de exploatare. Analiza structurii costurilor

asupra variabilităţii rezultatelor
Riscul de exploatare (economic) îşi are originea în imposibilitatea întreprinderii de a
corela, fără a fi afectat rezultatul întreprinderii, volumul de activitate, care se modifică având în
vedere dinamismul mediului economic în care operează întreprinderea, cu structura costurilor.
Orice modificare a volumului de activitate (prin diversificarea produselor/serviciilor; prin
 28

extinderea capacităţilor de producţie deţinute, prin introducerea unor schimbări tehnologice în

procesul de producţie etc.) exercită influenţe asupra rezultatului întreprinderii, în principal, prin
faptul că determină modificări la nivelul componentei costuri, şi, prin urmare, se dovedeşte
riscantă pentru întreprindere, riscul manifestându-se prin diminuarea rezultatului din
exploatare.Mărimea riscului de exploatare depinde de capacitatea întreprinderii de a controla
structura costurilor întreprinderii şi de a ţine seama de inegala lor sensibilitate la fluctuaţiile
nivelului de activitate. Astfel, unele elemente de cheltuieli variază proporţional sau non
proporţional cu volumul producţiei, fiind desemnate ca fiind cheltuieli variabile. Alte elemente de
cheltuieli prezintă o elasticitate redusă şi sunt denumite cheltuieli fixe sau de structură.
Cheltuielile fixe diminuează flexibilitatea întreprinderii, prin faptul că nu se adaptează automat
la modificarea volumului de activitate şi a vânzărilor. Producţia vândută devine baza asupra căreia
se repartizează cheltuielile fixe. Cu cât este mai mare cantitatea de produse destinată vânzării, cu
atât va fi mai mică cota de cheltuieli fixe care se va regăsi în preţul de vânzare al produsului, iar
efectul pe care variaţia volumului de activitate îl va exercita asupra rezultatului din exploatare va
fi mai redus.
6.2.1. Analiza cost-volum-profit
Tehnica analizei cost-volum-profit este orientată spre determinarea punctului de
echilibru (break-even point), adică a punctului în care cifra de afaceri (veniturile totale) şi
costurile totale aferente unui anumit volum de activitate al întreprinderii sunt egale, iar rezultatul
determinat ca diferenţă între aceste valori este nul. Punctul de echilibru, numit şi prag de
rentabilitate, reflectă nivelul minim de activitate pe care trebuie să-l realizeze întreprinderea pentru
a nu lucra în pierdere. Cu cât pragul de rentabilitate este mai redus, cu atât riscul de exploatare
este mai nesemnificativ.
Configurarea algebrică a punctului de echilibru
Conform metodei algebrice, pentru determinarea punctului de echilibru se pleacă de la
considerentul că cifra de afaceri ( CA ), aferentă valorificării unui anumit volum al producţiei (
Q  p ), trebuie să permită întreprinderii acoperirea tuturor cheltuielilor ( CT ) ocazionate de
obţinerea şi valorificarea producţiei şi înregistrarea unui profit ( P ). În consecinţă, mărimea
profitului (rezultat din exploatare) este dependentă de volumul producţiei vândute şi de preţul
său de valorificare, iar acesta din urmă este dependent de structura costurilor şi de factorii
pieţei. Este important pentru întreprindere să cunoască acel volum al producţiei valorificate
(producţia de echilibru) începând de la care obţine profit, volum care corespunde punctului de
echilibru ( Qe ). Pentru că în punctul de echilibru trebuie să se stabilească relaţia de egalitate între
cifra de afaceri şi costurile totale, profitul va fi nul ( P  0 ), iar ecuaţia anterioară va deveni:
CF
Qe 
p  cv
Metoda marjei de contribuţie, variantă a metodei algebrice, consideră că punctul de
echilibru reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care costurile fixe ale perioadei sunt egale
cu marja de contribuţie asupra costurilor variabile ( M ). Riscul de exploatare al întreprinderii
depinde de măsura în care marja asupra costurilor variabile acoperă cheltuielile fixe, el va creşte
pe măsură ce cheltuielile fixe se apropie valoric de mărimea marjei asupra costurilor variabile.
Întreprinderea va înregistra profit atunci când marja de contribuţie asupra costurilor variabile este
superioară costurilor fixe ( M  CF ) şi se va afla în stare de echilibru când marja va egaliza
costurile fixe totale, iar profitul va fi nul:
M  CF  P  0
Un alt indicator util în evaluarea riscului de exploatare, care cuantifică efectele modificării
volumului vânzărilor asupra rezultatului exploatării, este marja de siguranţă ( M s ). Ea se poate
exprima în mărimi absolute şi relative, în variantele care urmează:
M s  Q  Qe M s  CA  CAe
Q  Qe CA  CAe
Ms   100 Ms   100
Q CA
Marja de siguranţă exprimă care este nivelul maxim cu care se poate diminua producţia
sau cifra de afaceri programate, astfel încât întreprinderea să nu se situeze sub pragul de
 29

rentabilitate, respectiv să nu înregistreze pierderi. Cu cât este mai mare marja de siguranţă, cu
atât mai mare este profitul şi mai redus riscul de exploatare. Paralel cu identificarea volumului
vânzărilor sau a cifrei de afaceri care corespunde punctului de echilibru se poate determina
orizontul temporal ( OT ) în care întreprinderea va atinge punctul de echilibru (Break-Even
Time):
CF CF
OT  
mz M
360
În alţi termeni, calculele anterior descrise exprimă numărului de zile, considerate de la
începutul anului, începând de la care întreprinderea examinată va putea obţine profit, admiţând că
ea va realiza zilnic o anumită marjă asupra costurilor variabile. Prelungirea orizontului temporal
reduce marja de siguranţă a întreprinderii şi profitul său dar, în acelaşi timp, majorează riscul
economic.
Configurarea grafică a punctului de echilibru
Prin metoda grafică, toate elementele necesare determinării punctului de echilibru se
reprezintă într-un sistem de axe de coordonate, în care pe abscisă este redat volumul producţiei şi
pe ordonată costurile totale şi cifra de afaceri (veniturile totale) aferentă diferitelor niveluri ale
producţiei vândute, ţinând seama de ipoteza variaţiei liniare sau nonliniare a costurilor variabile şi
a volumului producţiei.
CT,
VT VT

CT

CV

CF

O Qe Q
Fig.nr. 1. Modelul liniar de analiză a punctului critic
CT,
VT

CT re
de
er VT
Pi
Profit max
e

CF
r
de
er
Pi

O Qe1 Qe2 Q
Fig. nr. 2. Modelul neliniar de analiză a punctului critic

6.2.2. Efectul de levier operaţional

Pragul de rentabilitate reprezintă punctul de plecare în analiza sensibilităţii rezultatului
activităţii de exploatare a întreprinderii la variaţia nivelului de activitate (volumul producţiei, cifra
de afaceri). Analiza atentă a corelaţiei cost-volum-profit evidenţiază că, în vecinătatea punctului
de echilibrul, rezultatul derivat din activitatea de exploatare variază mai mult decât proporţional
în raport cu volumul de activitate, deci prezintă un mare grad de sensibilitate la modificarea
nivelului de activitate. Cuantificarea variabilităţii rezultatului se realizează cu ajutorul levierului
 30

de exploatare (operaţional), care exprimă variaţia relativă a rezultatului activităţii de exploatare (

rRexp ) în raport cu variaţia relativă a volumului producţiei ( rQ ) sau a cifrei de afaceri (
rCA ) respectiv:
rRexp I Re xp  100
Le  
rQ I Q  100
în care: - I Re xp - indicele rezultatului din exploatare;
- I Q - indicele volumului producţiei.
Relaţia anterioară este cunoscută şi sub denumirea coeficient al elasticităţii rezultatului
în raport cu volumul de activitate. El reflectă cu cât se modifică rezultatul activităţii de
exploatare la o modificare cu 1% a volumului producţiei sau a cifrei de afaceri. Riscul de
exploatare se manifestă atunci când unei creştei cu 1% a volumului producţiei sau a cifrei de
afaceri îi corespunde o creştere cu mai puţin de 1% sau chiar o scădere a rezultatului activităţii de
exploatare.
6.3. Riscul financiar. Analiza structurii financiare asupra
variabilităţii indicatorilor de rezultat
Apariţia riscului financiar este legată de imposibilitatea stabilirii unei structuri optime a
capitalurilor întreprinderii, astfel încât capitalul împrumutat, prin mărimea sa şi prin cheltuielile
financiare determinate de procurarea lui, să nu contribuie la diminuarea ratei rentabilităţii
financiare. Cheltuielile financiare absorb o parte din rezultatul exploatării şi contribuie la
diminuarea rezultatului net, sporind riscul financiar.

6.3.1. Modelul efectului de levier financiar

Influenţa structurii financiare asupra indicatorilor de rezultat se studiază cu ajutorul unui model
simplu, cunoscut sub numele de modelul efectului de levier financiar, care facilitează analiza
corelaţiei dintre gradul de îndatorare al unei întreprinderi şi capacitatea sa de a remunera
capitalul propriu prin intermediul ratei rentabilităţii financiare.
R D
R f  net  Re  ( Re  Rd ) 
C pr C pr
În urma analizei modelului levierului financiar, se constată că rata rentabilităţii financiare
este influenţată de rata rentabilităţii economice, de diferenţa dintre rata rentabilităţii economice
şi costul îndatorării ( Re  Rd ) şi de gradul de îndatorare al întreprinderii. Gradul de îndatorare
este cunoscut sub numele de raport al levierului financiar ( D / C pr ), el caracterizează structura
financiară a întreprinderii şi este un valid indicator de risc.
Rf
Re
Rd

Rf = Re= Rd

O D/Cpr
Fig. nr. 3. Efectul de levier financiar nul
 31

Anularea efectului de levier financiar exercitat asupra ratei rentabilităţii financiare, în

punctul de echilibru, poate avea drept cauze o rată medie a dobânzii cu tendinţă mereu
crescătoare (riscul de dobândă), dar şi o rentabilitate economică departe de un nivel considerat
optim. Din punct de vedere al riscului financiar, punctul critic de remunerare a capitalului
propriu reprezintă o poziţie de fragilitate a întreprinderii faţă de creditori. Oricând o variaţie
nesemnificativă a nivelului de activitate a întreprinderii, care reduce rezultatul din exploatare până
la a-l face insuficient pentru acoperirea cheltuielilor financiare, sau o creştere a ratei dobânzii la
împrumuturi, poate determina variaţii negative foarte ample ale rezultatului net.

Rf
Re
Rd

Rd
Re

A -punct hipercritic
D/Cpr
O
Rf

Fig. 4. Efectul de levier financiar negativ

Conform reprezentării grafice, rata rentabilităţii financiare, deşi pozitivă, este inferioară ratei
rentabilităţii economice şi ratei medii a dobânzii, ceea ce înseamnă că partea de capital împrumutat
este remunerată mai bine decât capitalul propriu. Paralel cu creşterea gradului de îndatorare, din
cauza ratei medii a dobânzii înalte, rata rentabilităţii financiare descreşte, ca efect al absorbirii
rezultatului din exploatare de un nivel tot mai mare al chetuielilor financiare şi care, implicit,
diminuează rezutatul net. În punctul A rezultatul din exploatare este în totalitate erodat de
cheltuielile financiare, iar rata rentabilităţii financiare devine nulă.
Rf
Rd
Re

Rf

Re
Rd

O D/Cpr
Fig. nr. 5. Efectul de levier financiar pozitiv

6.3.2. Levierul financiar şi levierul total

Reacţia rezultatului net la variaţia rezultatului din exploatare, reacţie strâns legată de
mărimea cheltuielilor financiare, poate fi apreciată în dinamică cu ajutorul coeficientului
levierului fianciar ( L f ). Coeficientul reflectă cu cât la sută se modifică rezultatul net la
modificarea cu un procent a rezultatului din exploatare, după relaţia:
 32

 r Rnet I R net  100

Lf  
 r Rexp I R exp  100
în care: -  r Rn - variaţia relativă a rezultatului net;
-  r Rexp - variaţia relativă a rezultatului din exploatare;
- I R n - indicele rezultatului net;
- I R exp - indicele rezultatului din exploatare.
Riscul financiar este prezent când la o diminuare cu 1% a rezultatului din exploatare
corespunde o diminuare cu mai mult de 1% a rezultatului net.
 BIBLIOGRAFIE

1. Aftalion, F., Poncet, P., Les techniques de mesure de performance, Economica, Paris, 2003
2. Atamer, T., Calori, R., Diagnostic et décisions stratégiques, DUNOD, Paris, 1993
3. Badea, L., Mocanu, F., Pieţe de capital. Analiza şi gestiunea plasamentelor financiare,
Editura Economică, Bucureşti, 2007
4. Băloiu, L. M., Frăsineanu, I., Gestiunea inovaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002
5. Bellandi, G., Economia e gestione dell’impresa, UTET Libreria, Torino, 1994
6. Bărbulescu, C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici
de redresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002
7. Bătrâncea, M., Bătrâncea, L. M., Analiza financiară a întreprinderii, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2005
8. Bătrâncea, I., Analiza trezoreriei entităţii economice. Modelare. Echilibru. Eficienţă.
Previziune, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
9. Bodie, Z., Merton, R., Finance, Upper Saddle River, NJ, Prentice Hall, 2000
10. Bouquin, H., Contabilitate de gestiune, Traducerea şi studiul introductiv, Neculai Tabără,
Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2004
11. Brealey, R., A., Myers, S., C., Allen, F., Sandri, S., Capital budgeting, Terza edizione, The
McGraw-Hill Companies, S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2007
12. Brezeanu, P., Boştinaru, A., Prăjişteanu, B., Diagnostic financiar. Instrumente de analiză
financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
13. Budugan, D., Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002
14. Cârstea, Ghe. ş.a., Analiza strategică a mediului concurenţial, Editura Economică, Bucureşti,
2002
15. Cohen, E., Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004
16. Crecană, C., Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002
17. Dallocchio, M., Salvi A., Finanza d’azienda, EGEA, Milano, 2004
18. Donna, G., L’impresa multibusiness - La diversificazione crea o distrugge valore?, EGEA,
Milano, 2003
19. Dragotă, V., Dragotă, M., ş.a., Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson,
Bucureşti, 2005
20. Eros-Stark, L., Pântea, I.M., Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
21. Facchinetti, I., Analisi di bilancio per indici e per flussi, Terza edizione, Ipsoa Informatica,
Milano, 1989
22. Facchinetti, I., Rediconto finanziario e analisi dei flussi, Il Sole 24 ore, Milano, 2002
23. Floreani, A., Introduzione al risk management, Etas Libri, Milano, 2005
24. Gheorghiu, Al., Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
25. Horomnea, E., Fundamentele ştiinţifice ale contabilităţii. Doctrină. Concepte. Lexicon.,
Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2008
26. Lamandini, M., Struttura finanziaria e governo nelle societá di capitali, Bologna, Il Mulino,
2001
27. Léger, J-Y., La communication financière, Bâtir et mettre en oeuvre une stratégie de
communication financière, Dunod, Paris, 2003
28. Manchon, E., Analyse bancaire de l’entreprise, 6e édition, Economica, Paris, 2005
29. Marion, A., Analyse financière. Concepts et Méthodes, 4e édition, Dunod, Paris, 2007
30. Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Editura
Junimea, Iaşi, 1999
31. Mironiuc, M., Analiză financiară. Studii de caz, probleme propuse, teste grilă, Editura
Junimea, Iaşi, 2000
 34

32. Mironiuc, M., Analiză economoco-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii,

Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006
33. Mironiuc, M., Bedrule-Grigoruţă, M., V., La performance dans la communication economico-
financiere de l’entite. Potentiel cognitif et limites, Conference Internationale „À la recherche de
la performance: Un concept de gestionnaire essentiel à l’entreprise, l’ESC Bretagne Brest, France,
1er et 2 février 2007
34. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997
35. Niculescu, M., Diagnostic economic, Vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003
36. Niculescu, M., Diagnostic financiar, Vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2003
37. Nicolescu, O., Strategii manageriale de firmă, Editura Economică, Bucureşti, 1996
38. Ooghe, H., Van Wymeersch, C., Traité d’analyse financière. Comptes annuels statutaires.
Bilan social. Comptes consolidés, Vol. I şi II, Editions Kluwer et Presses Universitaires de
Namur, Bruxelles, 2000
39. Pamploni, Scarpa, G., Conca, M. G., Miglioramento, Inovazione e Benchmarking – Come
aumentare la competitività dell’impresa, Il Sole 24 ore, Milano, 2003
40. Pavarani, E., ş.a., Analisi finanziaria. Valore, solvibilità, rapporti con i finanziatori, The
McGraw-Hill Companies, S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2002
41. Pavarani, E., Tagliavini, G., Pianificazione finanziaria. La gestione della solvibilità e del
valore, The McGraw-Hill Companies, S.R.L., Publishing Group Italia, Milano, 2006
42. Pântea, I.P., Deaconu, A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale
de Contabilitate - Situaţiile fluxurilor de numerar, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004
43. Petrescu, S., Mironiuc, M., Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii, Editura
Tiparul, Iaşi, 2002
44. Petrescu, S., Analiză şi diagnostic-financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008
45. Picon, O., Comprendre la Bourse pour gagner à la hausse comme à la baisse, Maxima, Paris,
2008
46. Pivato, S., Misani, N., ş.a., Economia e gestione delle imprese, EGEA S.p.A, Milano, 2004
47. Pop, A., Contabilitate financiară românească, Editura Intelcredo, Deva, 2002
48. Porter, M., Il vantaggio competitivo, Giulio Einaudi Editore, Torino, 2004
49. Prunea, P., Riscul în activitatea economică, Ipoteze. Factori, Modalităţi de reducere, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
50. Ramage, P., Analyse et diagnostic financier, Éditions d’Organisation, Paris, 2001
51. Ranson, G. Ph., Chesneau, D., Trésorerie, risque de marchés et gouvernement d’entreprise,
Economica, Paris, 2003
52. Ristea, M., Lungu, C. I., Jianu, I., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate - Prezentarea situaţiilor financiare, Editura CECCAR, Bucureşti,
2004
53. Slleri, L., Contabilità dei costi e contabilità analitica, ETASLIBRI, Milano, 1992
54. Spătaru, L., Analiza economico-financiară. Instrument al managementului întreprinderilor,
Editura Economică, Bucureşti, 2004
55. Stancu, I., Finanţe, Ediţia a treia, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2002
56. Sueur, A., Les outils de la stratégie boursière, Éditions d’Organisation, Paris, 2007
57. Thibaut, J.P., Le diagnostic d’entreprise. Guide pratique, SEDIPOR, Paris, 1989
58. Toma, M., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate
- Imobilizări Corporale, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003
59. Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Ediţia a doua
revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti, 2005
60. Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2005
61. * * * Revista de Analiză Economico-Financiară, Supliment la Analele Universităţii din
Craiova, Seria Ştiinţe Economice, nr. 31/2003, Editura Universitaria, Craiova, 2003
62. * * * Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRSs), Editura CECCAR,
Bucureşti, 2010
 35

63. * * * Ordinul MFP nr. 1826/2003 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri
referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune.