Cuprins

Introducerea…………………………………………………………………………2

I Explicarea terminologiei în baza diacronică în lingvistica actuala

1.1 Definiția conceptului termin determinate de mai mulți intepretări științifice…...6

1.2 Corelația Sicronie - Diacronie…………………………………………………..10

1.3 Relația dintre terminologie și diacronie -principile adoptate și rezultatele acestora.14

II Terminologii Româneștii: perspectiva Diacronică

2.1 Ierahizarea subdomenilor în asamblul domenilor………………………………….19

2.2 Originea și evoluția cuvintelor în baza cercetărilor diacronice…………………….22

2.3 Studiu de caz Angela Bidu- Vrănceanu a teoriei sale………………………………24

Concluzie………………………………………………………………………………..27

Biografie…………………………………………………………………………………29

1
 Introducere
Tezade an în lingvistică, Chișinău 2018. Teza cuprinde: introducere, două capitole, concluzii
generale, bibiografie.
Cuvinte-cheie: termen, terminologie, diacronie, determinologizare, terminologizare,
sicronie, cuvânt.
Domeniul de studiu: Terminologie în diacronie, terminologie și limbaje specializate,
lingvistica generală, lingvistică și terminologie.
Scopul lucrări: definiția terminologiei /diacronie, stabilirea corelații diacronice-sicronice,
descrierea relației terminologice în baza diacroniei, ierahizarea domenilor în asamblul
subnomenilor, stabilirea origini și evoluții cuvintelor în baza cercetări diacronice.
Gradul de investigație a temei: Aspectele ale acestei teme au constituit obiectul
deinvestigație al mai multor exegeți: A. Bidu-Vrănceanu, George Constatinescu Dobridor,
Georgeta Cornița, Eugen coșerio, F. Sassure, Eugen Munteanu, Costantin Frâncu, Druță
Inga. Ș.a

Obiectivele de bază ale tezei: cercetarea și prezentarea sub aspect diacronic a invetarelor
terminologice din domenile selectate pe baza unor surse complementare (dicționare, lucrări
științifie originale și traduse, manuale, articole) carcaterizarea mijloacelor de formare a
cuvintelor noi din persspectiva domeniilor și subdomeniilor, definirea noțiuni termen,
terminologie, diacronie, reprezentarea origini și evoluți cuvântului în asamblul terminologiei
diacronice.
Actualitatea și importanța problemei abordate. Terminologia ca domeniu de cercetare
a evoluat de la practică socială (anii ’30 ai secolului al XX-lea) la ştiinţă interdisciplinară cu
diverse direcţii şi orientări. Graţie cercetărilor din ultimele două decenii privind limbajele
specializate, traducerea specializată, statutul şi metodele terminologiei, definiţiile
terminografice, caracteristicile termenului, relaţia dintre termen şi cuvânt etc., s-au produs
modificări radicale în teoria terminologiei actuale. Ideile pe care se sprijină terminologia
clasică postulează un studiu static al categorizărilor (neglijând caracterul istoric al
semnificaţiilor). Această orientare de studiere a sistemelor terminologice generează o serie
de dificultăţi practice, deoarece tratează conceptele ca fiind fixe şi independente de evoluţia
istorică şi înlătură semnificaţia din cercetare în beneficiul desemnării. Demersul este deci
onomasiologic: cercetarea porneşte de la concepte şi se orientează spre expresia lor
lingvistică.

2
 Astfel, descrierea dinamică a unor terminologii româneşti din perspectivă lingvistică,
urmărindu-se constituirea termenilor din diverse domenii de cunoaştere sub aspect diacronic,
comportamentul semantic şi pragmatic al unităţilor terminologice, integrarea şi funcţionarea
acestora în texte cu grade diferite de specializare şi în mass-media reprezintă probleme
actuale extrem de importante. Evoluţia termenilor, în orice limbă, este un indiciu al vitalităţii
şi al modernităţii acestei limbi, deoarece o limbă bine dezvoltată trebuie să fie aptă să
exprime concepte impuse de noile realităţi extralingvistice. Pentru limba română, este
deosebit de importantă cercetarea terminologică în corelaţie cu traducerea, întrucât anume
activitatea de traducere din limbile de circulaţie internaţională este calea principală de
difuzare a termenilor în limbajele specializate româneşti. Ponderea cea mai mare a unităţilor
terminologice se constituie din elemente internaţionale (care circulă în mai multe limbi), de
aceea româna este în situaţia de a prelua masiv termeni formaţi în alte limbi şi de a-i adapta
propriului sistem lingvistic sau de a căuta mijloace interne pentru a exprima conceptele
necesare, impuse de dezvoltarea actuală a societăţii.
Suportul teoretico-metodologic: al lucrării se constituiedin mai multe studii și articole care
elucidează difirite aspecte aletemei de cercetarecare observăm că începând cu reflectarea
tendinței de simplă enuțare a unei ipoze, teorii, lipsa argumentării ideiilor enunțate. Accentul
cade pe analiza sau statistica studieri terminilogiei in asamblul diacronologiei. Conceptul
terminologie cunoaşte mai multe accepţii sau interpretări, fapt ce impune o serie de precizări
preliminare în vederea determinării exacte a semnificaţiei noţiunii în discuţie. În dicţionarele de
referinţă ale limbii române, terminologie este consemnat cu sensul „totalitatea termenilor de
specialitate folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” (DEX 1998); „totalitatea
termenilor de specialitate folosiţi într-o ştiinţă, într-o disciplină, într-o activitate practică etc.”
(NDN 1997); „ansamblu al termenilor aparţinând unui domeniu specializat (arte, ştiinţe)” (DEXI
2007). Astfel, este înregistrat numai sensul de „vocabular, nomenclatură” (terminologie
economică, terminologie medicală ş.a.). Este curios că într-un dicţionar românesc de la sfârşitul
secolului al XIX-lea (Costinescu 1870) terminologia apare cu sensul „ştiinţă a termenilor, a
zicerilor tehnice”. Delimitarea terminologiei ca ştiinţă apare explicit în studiile actuale în
domeniu şi în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (DSL 2005, p. 535): „3) terminologia (...) este
utilizată cu sensul unei ştiinţe interdisciplinare preocupate de problemele generale ale
terminologiilor (...), care analizează logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic
şi non-lingvistic, precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor/tehnicii”. În
dicţionarele generale de limba franceză, terminologie este înregistrat cu două accepţii:
„terminologie n.f. 1. Didac. Ensemble des termes techniques propres à une activité particulière à
ceux qui l’exercent. La terminologie des chemins de fer, de l’informatique. La terminologie de
Heidegger. > Vocabulaire propre à un groupe, à un courant de pensée. La terminologie
révolutionnaire. 2. Étude des terminologies, des vocabulaires techniques” (Hachette 1991);
„TERMINOLOGIE n.f. (de terme et gr. logos, science). 1. Ensemble des termes particuliers à
une science, à un art, à un domaine. 2. Étude des dénominations des concepts et des objets
utilisés dans tel ou tel domaine du savoir” (Petit Larousse 1995).
Terminologia este reconstituită, pe cât posibil, „istoria internă” a terminologiilor studiate
(economie şi educaţie), evidenţiindu-se traseul cronologic, constituirea, stabilizarea şi reflectarea

3
în dicţionarele şi scrierile epocii a acestora. Este conturată evoluţia noţiunilor (aproape
întotdeauna mai rapidă decât evoluţia termenilor) în legătură cu asimilarea şi diversificarea
ştiinţelor, cu formarea spiritului ştiinţific românesc. Este necesar deci a releva modul de
rezolvare a rămânerii în urmă a 14 formelor lexicale în raport cu noile realităţi conceptuale, a
surprinde „coliziunea” dintre termenii vechi şi cei noi, situaţia unor termeni generali cu valori
noţionale diferite, efortul de selecţie şi de impunere, treptată, a uneia sau a mai multor unităţi
terminologice funcţionale etc. Cercetarea urmează să surprindă momentul în care se pun de acord
termenii cu noţiunea, în domeniile analizate, iar, în plan extins, să constate orientarea limbii
române către o serie de limbi europene – îndeosebi occidentale, dezvoltate din punct de vedere
cultural şi ştiinţific, la acea dată, prin demersul conştient al cărturarilor români din epocă de a se
înscrie în circuitul culturii şi ştiinţei moderne.
Structura tezei: Lucrarease structurează în două capitole ample care plansează cronologic
autorii și observațiile pe care le a indentificat în studiul terminologic.
Prima parte a tezei, Capitolul I este structurat în trei subcapitole. Subcapitolul unul se referă
la definiția rterminologiei, termen, și de asemanea , definiția sicroniei , diacronie, folosind
mai multe intepretări de diferiți lingviști. Lingvista Georgeta Ciobanu distinge tocmai patru
sensuri ale cuvântului terminologie:
- Gruparea de termenii care reprezintă sistemul de concepte dintr-un anumit domeniu de
specialitate (ex.construcții, arhitectură,etc.)
- Publicația în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat
prin termeni.
- Domeniul de activitate care se ocupă cu excerptarea,descrierea, procesarea și prezentarea
terminolor, respectiv, metodele și procedeele folosite în aceste scopuri.
- Teoria, respectiv, totalitatea permiselor, argumentelor și concluziilor necesare pentru a
explica relațiile dintre concepte și termeni, reprezentând un obiectiv fundamental pentru
desfășurarea unei activității coerente într-un domeniu dat.
Termenul este prin excelenţă obiectul de studiu al terminologiei, fiind pentru terminologie
ceea ce cuvântul este pentru lexicologie. Există mai multe definiţii ale termenului. Ne vom
opri asupra celei date de un organism european de standardizare, şi anume ISO. În Norma
704/2000 termenul se defineşte astfel: "Un termen este o desemnare compusă din unul sau
mai multe cuvinte şi reprezintă un concept general aparţinând unui limbaj de specialitate."
În subcapitolul 1.2 Corelație Sicronie- Diacronie, Raportul sicronie-diacronie este postulat de
către F. de Saussure și alții lingviștii de notorietate – B. de Courtenay, A. Martinet, E. Coșeriu. În
lingvistica din sec. XIX, corelația în cauză este numită, de obicei, statică – dinamică, reliefându-
se caracterul dinamic al limbii.
Lingvisticul W. von Humboldt definește esența limbii drept un fenomen creator, apt de a se
autoperfecționa și a progresa: ,,Limba este o activitate neîntreruptă a spiritului poporului, ce
tinde să transforme sunetul articulat într-o expresie a gândului” [ carte de la universitate 1]. În
evoluția savantului german, evoluția limbii, în general, cuprinde două faze: prima atestă
dezvoltarea preponderentă a formei, ceea ce condiționează apariția din abundență a sunetelor noi

4
și a diverselor combinații ale acestora, a formeloretc. În a doua perioadă se obsearvă dezvoltarea
conținutului în determentul formei, fapt care implică și restructurarea funcțională a elementelor
deja existente cărora li se asociază noi unități.
De asemenea Corelația diacronia -sicronie este raportat diferit de către doi lingviști, Coșeriu
și F. Sassure.
Subcapitolul 1.3. Relația dintre terminologie și diacronie – principile adoptate și rezultatele
acestora.
Evoluția și modernizarea societății au determinat schimbări inerente în toate domeniile,
implicit în cel lingvistic, fapt datorat selectării celor mai potriviți termeni, fie prin crearea
unor termeni noi, fie prin păstrarea celor deja existenți sau prin împrumutul termenilor de la
un domeniu la altul. Astfel, s-au conturat terminologiile corespunzătoare fiecărui domeniu,
care au fost supuse periodic modificărilor. De altfel, terminologia devine o ştiinţă
interdisciplinară complexă, cu mai multe direcţii de cercetare, care tinde tot mai mult spre o
disciplină lingvistică.

A doua parte a lucrări, este capitolul II,structurat la fel în trei subcapitole. Subcapitolul 2.1
Ierahizarea subdomenilor în asamblu domenilor, adoptată în aspectul terminologic; Aici se
vorbește despre dezvoltarea cuvintelor în domenile matematice, agronomiei, medecinei,
lingvistici, etc; având o legătură restrânsă cu subdomeniile sale, ca exemplu a matematice
(aritmetica, algebra, geometria, etc).
Subcapitolul 2.2 Originea și evoluția cuvintelor în baza diacroniei. Statistica arată că în ultimii
ani la un cuvânt nou de uz general revin aproximativ 10 termeni noi. În dicționare moderne mari
( Oxford, Grand Larousse) cota terminilor speciali constituie peste 50% din registru. Denumirile
produselor industriale, de ex., au crescut numeric în ultimii 30-50 ani de la orinul zecilor de mii
la ordinul milioanelor. Termenii ce denumesc familiile, genurile, speciile și subspecile lumii
animale și vegetale, descoperite de știință, ajung la cifra cu peste 6 zerouri.
Progresul în știință și tehnică duce nu numai la apariția termenilor noi, ci și a unor sisteme
tehnologice noi, bunăoară sistemele tehnologice de informatică, electronică ,ș.a. În opinia
academicianului S. Berejan, creșterea continuă a numărul de termeni științifici și tehnici ce intră
permament în uz reprezintă un proces evolutiv care ar putea fi numit, mai curând torent
terminologic.
Subcapitolul 2.3 Studiul de caz al A. Bidu- Vrăceanu, unde se creionează ideile și teoriele
realizate de autoarea. Lingvista a demostrat funcția valuroasa a formări cuvintelor noi în baza
împrumuturilor, traducerilor, și alimbilor străine ca slavă, latina, ceho-slavă, etc.

5
 1.1 Definiția conceptului termin determinate de mai multe intepretăti științifice.

Termen – (lat. Terminus, cf. fr. Terme): 1.(în limbajul comun) cuvânt, vorbă. În raport cu sfera
vacabularului pe care o reprezinta, întâlnim: t. populari, t. dialectali (regionali), t. de jargon, t. de
argou, t. literari, t. neologici, etc. 2. (în limbajele speciale) cuvînt propriu unei anumite științe,
care servește la exprimarea unei noțiuni specifice. În raport cu aceste noțiuni, cu domeniile de
activitate în care se folosesc, se desting următoarele categorii: t.lingvistici, t.geografici, t. tehnici,
t. isorici, t. știițifici, t. sportivi, etc. [20, p. 323]
Evoluția și modernizarea -* schimbări inerente în toate domeniile, implicit în cellingvistic, fapt
datorat selectării celor mai potriviți termeni, fie prin crearea unor termeni noi, fie prinpăstrarea
celor deja existenți sau prin împrumutul termenilor de la un domeniul la altul. Asfel, s-au
conturat terminologiile corespunzătoare fiecărui domeniu, care au fost supuse periodic
modificărilor. De asfel, terminologia devine o știință interdisciplinară complexă, cu mai multe
direcții de cercetare, care tindetot mai mult spre o disciplină lingvistică.
Conceptul terminologie cunoaşte mai multe accepţii sau interpretări, fapt ce impune o serie de
precizări preliminare în vederea determinării exacte a semnificaţiei noţiunii în discuţie. În
dicţionarele de referinţă ale limbii române, terminologie este consemnat cu sensul „totalitatea
termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” (DEX 1998);
„totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o ştiinţă, într-o disciplină, într-o activitate
practică etc.” (NDN 1997); „ansamblu al termenilor aparţinând unui domeniu specializat (arte,
ştiinţe)” (DEXI 2007). Astfel, este înregistrat numai sensul de „vocabular, nomenclatură”
(terminologie economică, terminologie medicală ş.a.). Este curios că într-un dicţionar românesc
de la sfârşitul secolului al XIX-lea [Ibidem, P. 325], terminologia apare cu sensul „ştiinţă a
termenilor, a zicerilor tehnice”. Delimitarea terminologiei ca ştiinţă apare explicit în studiile
actuale în domeniu şi în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [21, p. 535]: „3) terminologia (...) este
utilizată cu sensul unei ştiinţe interdisciplinare preocupate de problemele generale ale
terminologiilor (...), care analizează logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic
şi non-lingvistic, precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor/tehnicii”. În
dicţionarele generale de limba franceză, terminologie este înregistrat cu două accepţii:
„terminologie n.f. 1. Didac. Ensemble des termes techniques propres à une activité particulière à
ceux qui l’exercent. La terminologie des chemins de fer, de l’informatique. La terminologie de

6
Heidegger. > Vocabulaire propre à un groupe, à un courant de pensée. La terminologie
révolutionnaire. 2. Étude des terminologies, des vocabulaires techniques” (Hachette 1991);
„TERMINOLOGIE n.f. (de terme et gr. logos, science). 1. Ensemble des termes particuliers à
une science, à un art, à un domaine. 2. Étude des dénominations des concepts et des objets
utilisés dans tel ou tel domaine du savoir” (Petit Larousse 1995).
Terminologia „se ocupă de comunicarea specializată, realizată fără echivoc într-un anumit
domeniu ştiinţific, tehnic, profesional” [13, p. 13]. Într-o altă interpretare [ibidem, p. 70], prin
terminologie se pot înţelege trei concepte diferite:
a. totalitatea principiilor şi a fundamentelor conceptuale care reglementează studiul termenilor;
b. ansamblul regulilor şi directivelor utilizate în activitatea terminografică;
c. totalitatea termenilor unui anumit domeniu de specialitate. Prima accepţie vizează disciplina,
a doua metodologia, iar a treia desemnează ansamblul de termeni ai unei tematici specifice. Din
cele expuse se desprinde ideea conform căreia caracterul autonom ca disciplină al terminologiei
este controversat, iar definirea disciplinei diferă în funcţie de obiectivele urmărite de autori, de
destinatarii terminologiilor (ca inventare de termeni) şi de alţi factori (v. 1.2 şi 1.3).
Majoritatea terminilor au un caracter convențional, pentru că termenul este un simbol care, prin
cuvânt, cifre, pictograme, reprezintă un concept, o noțiune, un obiect individual. Termenii
posedă un șir de trăsături: denumesc exact o noțiune, aparțin unui anumit sistem de concepte, au
un uz restrâns, circumscris unui limbaj profesional, pot fi definite cu mare exacitate, în interiorul
sistemului terminologic sunt monosemantici, sunt lipsiți de expresivitate, denotă felurite căi de
formare, constituirea lor fiind un proces conștient și, de regulă, dirijat, termenii au caracter
internațional, astfel încât se împrumută cu ușurință. Termenul este un semn lingvistic și se supue
acelorași procese lexico-semantice și evolutive, ca și celelalte unități ale lexicului.
Totalitatea de termeni specificii unei discipline științifice, tehnice, unei ramuri de activitate
referitoare la un contact socio-uman [ibidem, p.9] constituie ceea ce numim terminologie.
Terminologia are un rol important în producerea, acumularea, sinteza și generalizarea
cunoștiințelor despre esența lucrurilor, a fenomenelor și a proceselor din natură, societateși
gândire. Folosirea lexicului specializat este absolut necesară și indespensabilă, în special în
știință și tehnică. Terminologia se înscrie ca un invetar lexical imens în vacabularul unei limbi.
Cuvântul terminologie comportă mai multe accepții:
1) Ansamblul de termeni sau cuvinte specializate ce reprezintă sistemul de concepte dintr-
un anumit domeniu de specialitate (economie, politică, pictură,etc)
2) Limbaj specializat sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie și alte
mijloace lingvistice și non-lingvistice, pentru a realiza o cuminicare de specialitate
precisă.
3) Domeniu de activitate care se ocupă exerptarea, descrierea procesarea și prezentarea
termiinilor specifici unui domeniu, în una sau mai multe limbi.

7
 4) Știință interdisciplinară preocupată de probllemele generale ale terminologiilor, care
analizează logica cunoștințelor (premisele, argumentele și concluziile, necesare pentru a
explica relațiile dintre noțiuni și termeni), ierahia conceptelor, condajul lingvistic și non-
lingvistic, problemele creației de cuvinte inerente științelor și tehnicii.
5) Publicația în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialiate este reprezentat
prin termeni
Lingvista Georgeta Ciobanu distinge tocmai patru sensuri ale cuvântului terminologie:
- Gruparea de termenii care reprezintă sistemul de concepte dintr-un anumit domeniu de
specialitate (ex.construcții, arhitectură,etc.)
- Publicația în care sistemul de conc/țepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat
prin termeni.
- Domeniul de activitate care se ocupă cu excerptarea,descrierea, procesarea și prezentarea
terminolor, respectiv, metodele și procedeele folosite în aceste scopuri.
- Teoria, respectiv, totalitatea permiselor, argumentelor și concluziilor necesare pentru a
explica relațiile dintre concepte și termeni, reprezentând un obiectiv fundamental pentru
desfășurarea unei activității coerente într-un domeniu dat.
Autoarea destinge cele trei sensuri clasice ( ansamblu de termeni, activitate și știință) și
menționează în plus, sesnul de publicație, specificat și de Helmult Felber.[24, p.96]
În ceea ce privește sensurile terminologiei în dicționare, situația este diferită în limba franceză
și română. În dicționarul ,,Le Petit Robert” [2001], întâlnim următoarele acepții:

[19,
p.222]
Astfel, analizând definițiile de mai sus, destigem patru accepții ale terminologiei:
1. Vacabularul specific unui domeniu de activitate.
2. Nomenclatura.
3. Studiu terminologic
4. Principii utilizate în studiul terminologic.
În limba română, situația este puțin diferită. În ,,Dicționarul explicativ al limbii române”, este
menționat doar sensul său primar ,,Totalitatea terminilor de specialitate folosiți într-o disciplină
sau într-o ramură de activitate” [20, p.256]. În ,,Noul dicționar explicativ al limbii române [21,p.
329] , pe lângă sensul primar al terminologiei este înregistrată următoarele accepție:
,,Compartiment al lexicologiei, care se ocupă cu studiul termenilor”. Prin urmare, autorii
dicționarului consideră terminologia o ramură a lexicologiei și nu o disciplină sau o știință
interdisciplinară având propriile principii, diferite de cele ale lexicologiei. Sensul terminologiei
ca știință este menționat, în română, doar în ,,Dicționarul de științe ale limbii” [22, p 358]: ,,3.
Terminologia mai este utilizată cu sensul unei științe interdisciplinare preocupată de problemele

8
generale ale terminologiei, care analizează logica cunoaștințelor, ierahia conceptelor, codajul
lingvistic, și non-lingvistic, precum și probllemele creației de cuvinte necesare științelor”. Este
interesant de subliniat, că în ultimul dicționar, autorii pun semnul egalității între limbajul
specializat și terminologie ,, Limbă (limbaj) specializat sau un sbsistem lingvistic care utilizează
o terminologie și alte mijloace lingvistice sau nelingvistice, pentru a realiza o comunicare de
specialitate non- ambiguă, cu funcția majoră de a transmite cunoștiințe într-un domeniu
particular de activitate profesională” . Nu suntem de acor cu ultima definiți, deoarece considerăm
că terminologia nu constituie o limbă de specialitate, ci un ansamblu de termeni care aparține
unei limbaj specializat.
Termenul este prin excelenţă obiectul de studiu al terminologiei, fiind pentru terminologie ceea
ce cuvântul este pentru lexicologie. Există mai multe definiţii ale termenului. Ne vom opri asupra
celei date de un organism european de standardizare, şi anume ISO. În Norma 704/2000
termenul se defineşte astfel: "Un termen este o desemnare compusă din unul sau mai multe
cuvinte şi reprezintă un concept general aparţinând unui limbaj de specialitate." Mai multe idei
se desprind din această definiţie:
1. Faptul că termenul reprezintă întotdeauna un concept aparţinând unui limbaj de specialitate.
Aşa cum spuneam mai sus, terminologia se ocupă de "cuvintele" unui domeniu specializat care,
spre deosebire de cuvintele din limbajul curent, de care se ocupă lexicologia, acoperă
întotdeauna un concept.
2. Termenul este format din unul sau mai multe cuvinte, formând adeseori unităţi terminologice.
Structura unui termen este foarte variată nu numai ca mărime, mergând de la un termen la
adevărate sintagme, dar şi ca elemente ce intră în componenţa lor. Un termen poate fi astfel
format dintro combinaţie de litere şi cifre, din abrevieri, din coduri, din simboluri sau formule
(formulele matematice, fizice, chimice). Ceea ce face ca aceste elemente atât de diferite să fie
considerate împreună este faptul că ele constituie unităţi semantice ce acoperă un singur concept.
3. Termenul este în strânsă legătură cu conceptul şi cu referentul ceea ce ne aminteşte de celebrul
triunghi din semantică, cunoscut în diferite variante. O vom prezenta pe cea a lui Ogden şi
Richards: [24, p 20]

Echivalent acestui triunghi este cel al lui Drosd, adoptat de terminologi.

9
 Acest sistem conceptual este rezultanta a trei concepte subordonate: sistemul entităţilor,
33subordonate legilor naturii, sistemul conceptelor gerate de legile gândirii şi cel lingvistic,
subordonat legilor lingvistice.
De aici rezultă un alt aspect important: dualitatea semantică chiar a termenului termen. Dacă
facem o analogie cu faimoasa metaforă a semnului lingvistic al lui Saussure, pe care acesta îl
asemăna unei foi de hârtie, termenul este pe de o parte echivalentul "cuvântului", sau al semnului
lingvistic, cuprinzând cele două aspecte, cel al semnificatului şi al semnificantului; pe de altă
parte el se opune semnificatului fiind echivalentul doar al semnificantului. În terminologie,
termenul este opus conceptului, reprezentând forma lingvistică a acestuia, dar, în acelaşi timp
înglobează cele două aspecte, conceptual şi lingvistic.
Semnul, simplu sau complex, în raport cu conceptul este un termen, iar în raport cu obiectul
este o denominaţie.

1.2 Corelația Sicronie -Diacronie.

Raportul sicronie-diacronie este postulat de către F. de Saussure și alții lingviștii de notorietate
– B. de Courtenay, A. Martinet, E. Coșeriu. În lingvistica din sec. XIX, corelația în cauză este
numită, de obicei, statică – dinamică, reliefându-se caracterul dinamic al limbii.
Lingvisticul W. von Humboldt definește esența limbii drept un fenomen creator, apt de a se
autoperfecționa și a progresa: ,,Limba este o activitate neîntreruptă a spiritului poporului, ce
tinde să transforme sunetul articulat într-o expresie a gândului” [13,p. 86]. În evoluția savantului
german, evoluția limbii, în general, cuprinde două faze: prima atestă dezvoltarea preponderentă a
formei, ceea ce condiționează apariția din abundență a sunetelor noi și a diverselor combinații ale
acestora, a formeloretc. În a doua perioadă se obsearvă dezvoltarea conținutului în determentul
formei, fapt care implică și restructurarea funcțională a elementelor deja existente cărora li se
asociază noi unități.
Ne dăm seama că orice repaos sau ,,stagnare” a limbii este aparentă, căci evolușia constituie
forma ei de a ființa. În structura ei survin multiple schimbări, evidente la compararea diferitor
etape de dezvoltare, inclusiv în limbile vechi. Să confruntâm, bunăoară, următoarele propoziție

10
având același conținut în latina arhaică și cea clasică (este vorba despre o inscripție pe un
obiect): ,, Manios mea fefaked Namasios” și, respectiv ,, Manius me fecit Numerio” ( Manius m-
a confecționat pentru Numerius). Sesizăm deosebiri de ordin fonetic în latina arhaică (vocala ,,o”
în silaba finală, substituită ulterior prin ,,u”, lipsa rotacizării ș.a) particualități gramaticale (
forma reduplicată a perfectului indicativ ,,fefaked”, înlocuită în latina clasică prin ,,fecit” ș.a)
[ibidem, p.94]
Examinând un idiom într-o anumită perioadă de evoluție, de exemplu în ceaactuală, avem
impresia că totl rămâne neschimbat, iar limba însăși reprezintă un fenomen ,,imuabil”. În
realitate însă limba este un sistem dinamic a cărui funcționare are loc în istorie: ,, Limba
funcționează în sicronie și se constituie în diacronie” [10, p. 218] Ce conținut li se atribuie
terminilor vizați?
Sicronie ( grec: ,,syn” - ,,împreună”, concomitent, ,,chronos “ - ,,timp”) semnifică un singur
segment în dezvoltatrea limbii, care este studiată într-o anumită etapă, de exemplu, în cea
actuală, fără a se face referiri sau fără a se compara situația în alte perioade de dezvoltare, în baza
confruntări fenomenelor dintr-o anumită fază cu cele din fazele anterioare sau posterioare. [20, p
.100]
Diacronie ( grec: ,,dia” - ,,prin, peste”, ,,chronos” - ,,timp”) înseamnă cercetarea limbii în cauză,
în diferite perioade de dezvoltare în baza confruntării fenomenelor dintr-o anumită fază cu cele
din fazele anterioare sau posterioare.[ibidem, p100]
F. de Saussure definește sicronia și diacronia drept ,,starea (sistemului) limbii și o fază a
evoluției” [12, p. 200]. Savantul elvețian reprezintă corelația dintre ele prin intermediul a două
axe: cea orizontală, a concomitenței (simultaneității), denotă fenomenele coexistente ale
sistemului limbii, iar axa verticală, a succesiunilor, demostrează fazele evolutive. Astfel,
dihotomia menționată scoate în relief faptul sicronic al limbii raportabil, la o anumită perioadă a
sistemului lingvistic (examinat în asamblu sau prin intermediul unor unități ale acesuia) și
diacronicul, dezvăluind evoluția de la o stare (a sistemului) la alte.
F.de Saussure, ajunge să afirme că sicronia și diacronia ar putea fi examinate autonom una față
de cealaltă. Concluzia semnală i-a sugerat-o compararea limbii cu jocul de sah: asemenea celui
din urmă, pentru sistemul limbii ar fi lipsite de importață originea și materialul (materia sonoră,
adică sunetele). Sistemul limbii într-un moment dat, înglobând unității coexistente, este
comparabil cu un stadiul al pardidei de șah, ce presupune un ansablu de interdependențe, pe când
stadiile partidei, în ansamblu, sunt similare fazelor evolutive (astfel spus, diacroniei). În opinia
lui F de Saussure, schimbările ce se produc în limbă ating doar o parte al sistemului, valuarea
unității lingvistice este în funcție de starea al sistemului la un moment dat. Reiese că fiecare
stadiu al limbi constituie o totalitate de corelații, iar cunoașterea fenomenelor limbii nu solicită și
cunoașterea istoriei acesteia, ci doar al stadiului ei contemporan. [ibidem, p.201].
O reconsiderare a dihotomiei saussuriene sicronic – diacronic oferă stadiul coșerian ,,Sicronie,
diacronie, istorie. Problema schimbărilor lingvistice” [10, p.222] în care E Coșeriu susține ideea
privind primatul istoriei, definit drept ,, știința lingvistică integrală”. Conceptul în cauză este

11
introdus spre a depăși opoziția antinomică a sicroniei și a diacroniei și a demostra că disticția
dată nu aparține limbajului, ci este de ordin metodologic și se referă la teorie.
Limba este în orice moment și sicronică și diacronică, căci fiecare etapă a limbii ămpletește
elemntele ale trecutului cu premize ale viitorului. Mai mult decât atât, chiar într-un timp fizic
foarte scurt, împletirea elementelor care ține de diacronie ccu cele de sicronie se face organic în
procesul învățări limbi materne de către copil, în diferențele dintre limba bătrânilor și a tinerilor
etc.
De aceea, antinomia sicronie-diacronie, așa cum a fost ea enunțată de F. de Sassure, nu a fost
acceptată de majoritatea lingviștilor contemporani, obișnuița de a da prioritate lingviștii istorice
(Pentru criticile aduse lui Sassure)
De pildă, O. Jesperen atacă încă din 1916, anul când apărea C. L. G., conceptul de stare a limbii
și arată că în fiecare clipălimba este un cursde a schimba. De fapt, Jespersen demostrase încă don
1909, când începuse să publice monumentalasalucrare, cum se poate îmbina în mod ferecit
descrierea sicronică cu cercetarea diacronică. ( este vorba de Modern English Grammar, I-VII,
1909-1949).
Cu toate aceste, contribuția cea mai de seamă pentru îmbunătățirea delimitării sassuriene
sicronice – diacronice a adus-o E. Coșeriu, [Sicronia, diacronia e historia, Montevideo, 1958],
care arată clar că această disticție nu se referă la planului obiectului (=limbă), ci numai la planul
investigației (=lingvistică). Formularea ,,limba se constituie diacronic și funcționează sicronic”
pe care o face Coșeriu nu implică nici o separare reală în limbă, căci funcționarea, care ține de
sicronie, și constituirea, care ține de diacronie, nu sânt două metode, ci una singură.Limba este
în oricemoment un dat și un posibil, iar cercetarea trebuie să îmbrățișeze ambele aspecte, zice
Coșeriu.[6, p. 24]
După părerea lui Coșeriu, antinomia sassuriană poate fi depășită defenitiv numai prin
conceperea limbajului ca energie, adică ca o tehnică continuă, ,,ca o permanentă construire” a
sistemului. Greșeala lui Sassure a fost aceea că plecând de la necesitatea fundamentării unei
metode sicronice a confundat obiectul cu mojloacele de investigație, lingvistica ca limbă.
Lingvistica poate fi sicronică sau diacronică, limba, în schimb, nu, căci funcționează și creearea
limbii nu se pot despărți, limba fiind în orice moment al ei și creație și repetiție. ,,Antinomia sau
dubla reparație între sicronie și diacronie (lingvistica sicronică și lingvistica diacronică) se
bazează în fond pe o falsă percepere a sensului istoriei și a relațiilor dintre istorie și descriere.
Sassure credeacă, așa cum sicronia ignoră diacronia și diacronia ar trebui să ignore sicronia. Dar
numai prima parte a enunțului este adevărată legitimă.” [ 10, p.224 ]
Pe de altă parte, E.Coșeriu a corelat disticția sincronie - diacronie cu cea dintre sistem – normă
și vorbire stabilingd următoarele:
1) O scimbare ținede diacronie dacă se referă la normă, dar de sicronie dacă se referă la
sistem.
2) O scimbare ține de diacronie dacă se referă la vorbire, dar de sicronie dacă se referă la
normă.

12
 3) La nivelul tipului lingvistic, o schimbare ține de diacronie dacă se referă la o limbă dată,
dar de sicronie dacă se referă la tip.[6, pag 23]Cu alte cuvinte, diacronia vorbirii este
cuprinsă însicronia normei, diacronia normei este cuprinsă în sicronia sistemului, iar, la
nivel tipologic, diacronia sistemului este cuprinsă în sicronia tipului. Aceste idei sânt
foarte fructuoase în cercetăriile de istorie a limbii și în cele de tipologie lingvistică.
În cocluzie, antinomia sassuriană sincronie – diacronie s-a dovedit a fi mai târziu o disticție
necesară nu pentru planul obiectului, ci pentru cel al investigației. În tot cazul, teza lui Sassure
privind delimitarea dintre sicronie și diacronie a suferit o serie de schimbări fundamentale:
1) Noțiunea de sistema fost extinsă și la istoria limbii.
2) Noțiunea de dinamic a fost introdusă și în cadrul sicroniei.
3) Noțiunea sicronie și diacronie se întepătrund reciproc, ele sânt în strânsă legătură, nu
într-o antinomie ireconciliabilă.
4) Opoziția dintre sicronie și diacronie nu se pune pe planul obiectului, al limbii, ci pe
planulinvestigației, al lingvistice. Numai lingvistica poate fi sicronică sau diacronică,
limba este în orice moment și sicronic și diacronică, cîci în orice clipă ea este creație și
repetiție de modele anterioare. De acest lucru se pot convinge numai cei care concep
limba ca sens humboldtian de energie și nu de ergon, cum a prrocedat F de Sassure prin
punerea peprimul loc a lingvisticii sicronice, într-o epocă în care lingviștii se retrăseseră
în diacronie a fost necesară și ea explică și exagerarea contrară de transformare a unei
disticții în antinomie ireconciliabilă. Așa cum arată Coșeriu, ,,sicronia sassuriană este pe
deplin legitimă și necesară și constituie adevăratul aport a lui Sassure în domeniul
lingvistic, în schimb, diacronia este în întregime nelegitimă, de acea, nici măcar nu
trebuie făcută încrederea de a concilia diacronia cu sicronia... trebuie să negăm diacronia
sassuriană. Diacronia pură are un sens, ea trebuie să se transforme într-o istorie a limbii.
Într-adevăr, istoria limbii depășește antinomia dintre sicronie și diacronie pentru că este
negarea diacroniei și, totodată, nu sse găsește în contradicție cu sicronia” [10, p.245]
Întepretarea trihotomiei de către E. Coșeriu are unele tagențe cu raportul ternar statică –
dinamică – istorie, postulat la sfârșitul sec. XIX de către L.A. Baudouin de Coutenay, fondator al
școlilor lingvistice din Kazan și Sankt – Petersburg. B de Courtenay destinge limba ca fenomen
stabil, static, având caracter sistematic ce reprezintăun asamblu de unități și categorii eterogene,
între care se stabilește o indisolubilă legătură organică, internă.[13, p.83]. Totodată, limba
dezvăluie natura sa dinamică, căci exclude imuabilitatea: ,,în limbă totul trăiește, totul se mișcă,
totul se schimbă”. Orice stagnare este aparentă, iar imuabilitatea ,, ecacaz particular al mișcării în
condițiile unor schimbări minimale. Statica este doar un caz al dinmicisau, mai bine zis,
chinematicii” [ibidem, p. 84]
Potrivit concepției lui B. de Courtenay, a treia componentă a relației date este istoria, disiciată
în istorie internă și externă ( a se compara ulterior, la F de Sassure, termenii ,,lingvistică internă
și lingvistică externă). Istoria internă are ca obiect de cercetare dezvoltare alimbii ca fenomen
social, modificările ce survin în structura internă a acesteia, modul de a se exprima al unui popor
( în perioada respectivă sau în procesul dezvoltării limbii)etc. Istoria externă este axată pe
multiple aspecte privind raportul limbă – societate, bunăoară răspândirea geograficăa diferselor

13
idiomuri, influența limbilor străine asupra unui anumit idiom, aspectul etimologic al limbii,
constituirea limbii literare,etc. [20, p 237]
Spe deoasebire de F de Sassure, B de Courtenay evită opoziția antinomică a membrilor
opozanți statică - dinamică, acordând prioritate celei din urmă. În opinia sa, istoria trebuie
delimitată de dezvoltare, deoarece primul concept dintre cele semnalate presupune
consecutivitatea unor fenomene diferite, a căror legătură este întemeiată pe cazaulitatea
mijlocită, pe când dezvoltarea presupune o continuitate a unor modificări esențiale, bazate pe o
cauzalitate nemijlocită.
În ceea ce privște cauzalitatea, funcționalistul francez . Martinet emite o părere diferită de cea a
lui B. de Courtenay, relevând cauzalitatea internă a fenomenelor lingvistice. Spre exemplu,
A.Martinet susține că ,,adevăratul obiect al cercetării lingvistice va fi deci studiul conflictelor
existente în interiorul limbii în cadrul nevvoilor permanente ale ființelor umane care comunică
între ele cu ajutorul limbajului” [Martinet.A., Economie des changements phonenetiques. Traite
de phonologie diachronique. Berne, 1954. Pag 211]
La rândul său, E.Coșeriu opune cauzalității distincșia dintre domeniul necesității și cel al
libertății: necesitatea exterioară sau cauzalitatea le este proprie fenomenelor naturii, pe când
limba aparține domeniul libertății și al finalității, de aceea este important a releva necesitatea
interioară sau finalitatea faptelor de limbă. Astfel, fenomenele naturii presupun necesitatea
exterioară sau cauzalitatea, în fenomenele culturale, de exemplu, în limbă, trebuie să cultivăm
necesitatea interioară sau finalitatea. [ 10, p.261 ]

1.3 Relația dintre terminologie și diacronie – principile adoptate și rezultatele

acestora.
Evoluția și modernizarea societății au determinat schimbări inerente în toate domeniile, implicit
în cel lingvistic, fapt datorat selectării celor mai potriviți termeni, fie prin crearea unor termeni
noi, fie prin păstrarea celor deja existenți sau prin împrumutul termenilor de la un domeniu la
altul. Astfel, s-au conturat terminologiile corespunzătoare fiecărui domeniu, care au fost supuse
periodic modificărilor. De altfel, terminologia devine o ştiinţă interdisciplinară complexă, cu mai
multe direcţii de cercetare, care tinde tot mai mult spre o disciplină lingvistică.
Analiza dinamismului terminologiei și a evoluției acesteia ne-a determinat să abordăm ca obiect
de cercetare al acestei lucrări terminologia gramaticală românească, așa cum apare de-a lungul
timpului. În acest scop, demersul nostru științific a presupus selectarea unor lucrări de referință
din domeniul lingvistic, constituirea unei anexe cu termenii cei mai reprezentativi și mai
frecvenți și analiza acestora din punct de vedere sintagmatic, paradigmatic, sincronic,
diacronic.[7, p 132]
În lingvistica românească, relația dintre terminologie și diacronie a apărut sub forma unor
descrieri efective ale terminilor din anumite domenii. Ne vom referi doar la câteva lucrări
(N.S.Ursu, Gh. Chicu, A. Bidu- Vrănceanu și A. Toma), elaborate la distanțele remarcabile în
timp. Compararea principiilor adoptate și a rezultatelor obținute în aceste lucrări interesează mai

14
eles când au fost analizate aceleași domenii: agricol, lingvistică, matematică, geografie,
medecină, telecomunicație.
Majoritatea cercetărilor lingvistice contemporane sunt efectuate în plan sicronic și statistic.
Problema constă înaceea că, în mod tradițional, abordarea cea mai adecvată în lucrările
terminologice este considerată cea sicronică [18, p.98]. O astfel de abordare se limitează la
studierea doar a semnificațiilor, sensurilor și valențelor moderne ale semnuli terminologic în
sistemul domeniului său referințiel. Cercetătorul este interesat în special de particualitățile
aspectelor derivatologice, semantice și morfologice ale terminologiei la nivelul actual de
dezvoltare a limbii. În același timp este necesar de a examina problema structurării sistemelor
terminologice și de a analiza fixarea termenului în cadrul unui număr strict delimitat de sfere
terminologice. Această direcție este reprezentată în majoritatea cercetărilor în terminologie de
ramură.
Autorilor, care îmbrățișează această abordare, le scapă elementele dinamicii prezente în cutare
sau cutare sferă terminologică. Deseori se neglijează faptul că elaborarea oricărui sistem
terminologic reprezintă un proces diacronic. Ca și alte forme de manifestare a limbii, fiecare
terminologie se află în mișcarea permanentă: unii termeni dispar, alții apar. Înacelași timp,
deseori nu se ia în considerare faptul că studierea lexicului fiecărui domeniu referențialconcret
din perspectiva dezvoltării sale istorice (diacronia) elucidiază mecanismele sinegetice cantitative
în corpusul terminologic [17, p. 33-83;ibidem, p.135].
Iată de ce trebuie să luăm aminte că orice sistem terminologic depinde de evoluția unui domeniu
al cunoașterii, ce este reflectat de sistemul dat. Schimbările socio-politice, descoperiile, invențiile
în știință și tehnică, dezvoltare aculturii, normele morale, activitățiile cotidiene ale oamenilor –
totul este reflectat în cuvintele și este exprimat de ele. Adică, istoria oricărui terminologii este un
proces de durată al stocării și repartiției noțiunilor în niște conceptuale indisolubil legate de
schimbările cantitative și calitative în corpusul terminologic. Termenii înșiși poartă mult timp
aprenta originii lor. Viața noțiuniilor poate fi observată după modul de funcționare a denumirilor
lor – cuvintelor terminologice și a expresilor terminologice. Ci alte cuvinte, dacă descrierea
sicronică-statistică a sferelorterminologice este capabilă să examineze obiectele lingvistice și
raporturile lor, dar nu poate să stabilească și să explice cauzele apariției acestora, diacronia
sistemică presupune depistarea mecanismelor și particualităților procesului de generare a
terminilor, dar și a mecanismelor sinergetice, ce determină degenerarea, nașterea și soarta de mai
departe a sistemelor terminologice [14, p.29].
Este cunoscut faptul că la bazza abordării sicronice- sistemice în studierea terminologiei stau
numeroasele tentative ale lingviștilor de a depăși dihotomia saussuriană sicronie-diacronie [12, p.
329]. Autorul său insista asupra convețional. Non- uniformitatea îl impidică, pe lângă altele, pe
cercetător să palpeze resorturile sinergetice interne ale limbii, ce detrmină trecerea de la o
manifestare a limbii la alta sau sferele terminologice atestate în stări sistemice noi.
Iată de ce cercetătorii care se interesează de problemele diacronice sistemicefac apel la
studierea istoriei terminologiilor relativi noi, ale căror vacabular special este, pe de o parte, bine
structurat și bine descris la toate etapele de dezvoltare a lor, iar pe de altă pate, dezvoltarea

15
acestor terminologii este dictată de dezvoltarea aparatului conceptual, proces ce se pretează ușor
observărilor. Anume în cadrul acestor terminologii este posibil de reperat mai mult sau mai puțin
obiectiv trunchiuri sistemice, ce se substituie reciproc, reprezentat în Anexa 1. Pritre lucrările în
care a fost trasată realizarea acestei abordări sistemice-diacronice, figurează și cercetarea
terminologiei cinematografiei, dar și a terminologiei franceze și engleze ale aviației [17, p.356].
Terminologia domeniului referințial al Telecomunicației, studiată de noi, reprezintă un spațiu
comod ce se pretează unui studiu sistemic-diacronic. Este vorba că invețiile noilor mijloace
tehnice de telecomunicații de fiecare dată atrenează reînnoirea aparatului național al prezentului
domeniu referințial, iar o dată cu această înnoire – restructurarea prin salt a sistemului
terminologic. Drept rezultat în DR al telecomunicațiilor se denotă frontiere cronologice
perceptibile ale sferelor terminologice în sigment sicronic. Ba chiar mai mult decât atât,
specialistul în istoria limbii are posibilitatea de a urmări vectorul schimbărilor structurale
antecedente segmentului sicronic și ulterioarea lui.

Nivlelul superior al sferei terminologice telecomunicației, în acest desen sunt indicate

perioadele apariției noțiunii și a termenului care o exprimă. [25, p 261]
Un alt domeniu reprezentativă, poate fi și cea medicală. Deci din perspectiva diacronică,
limbajul medical a avut ca sursă de inspirație terminologică o bunăparte de timp, mai precis
prima jumătate a secolul al XX-lea.

16
 Textele pe care le-am ales ilustrează câteva aspecte ale limbajului medical românesc actual:
problema ,, prietenilor falși“ din terminologia medicală românească, rezultatul proceselor de
interferență dintre engleză și română (engl. Drug/rom. Drog, eng insult/rom. Insultă), interferențe
lexicale și fonetice (engl. Destruction/rom. Distrucție, eng. To supress/rom. A supresa),
împrumuturi din limba engleză, incoplet sau delocadaptate (trail, ortodonți, graft, slice) sau
calcuri gramaticale neadecvate (în populație). Textele sunt foarte recente ( de după 2000) și
actualizează tipuri diferite de discurs medical:[1],[2] [7] fac parte dintr-un tratat medical, [3] și
[5] sunt lucrări colective publicte în reviste medicale, iar [4],[6],[8],[9] și [10] sunt lucrări
prezentate la congrese medicale și publicate în volum. Termenii și construcțiile, problemă, nu
sunt, din păcate, utilizări izolate sau accidente, ci apar sistematic în limbajul medical, făcând
parte din terminologiile unor specialiști medicale diferite: medecină internă, stomatologie,
tehnică dentară și cardiologie.

17
18
[22]

19
Capitolul II Terminologii Româneștii: perspectiva Diacronică
2.1 Ierahizarea subdomenilor în asamblu domenilor, adoptată în aspectul
terminologic.
Existența unor domenii / subdomenii este consemnată la sfârșitul secolui al XVIII și în prima
jumătate a secolului XIX la nivel unor texte specializate, din matematică, lingvistică, geografie,
medecină, agronomie, fizică, chimie, filozofie. Se apreciază că în aceste texte existau la sfârșitul
secolui al XVIII terminologii specifice. Dezvoltarea domeniilor li subdomeniilor s-a continuat în
secolul al XIX-lea prin contribușia școlilor de diferite tipuri, a societăților științifice, a aunor
publicații specializate.
Textele de gramatică de la sfârșitulsecolui XVII arată că termenul reprezintă domeniul, cu
subdiviziuni clare precum fonetica, ortografia, sintaxa și etimologia. Considerarea gramatici ca
domeniu, este ilustrativă definită de Laurian și Massim părțile gramatice, care sunt ortoepia,
ortografia, sintaxa, lexicografia. Alte surse prezintă o ierahie absolută a domeniul gramatical,
fiind considerată o desciplină filozofică, având relație cu lingvistica – știița care cercetează
natura, originea și evoluția graiului omenesc și raporturile de înrudire dintre diferite limbi.
Statutul de domeniul al gramatici este reprezentat de indicarea subdomeniilor, care fiind părțile
principale (fonologia, morfologia, sintaxa).
Este interesantă compararea domeniului lingvisitc, manifestat global, cu ramificații încă de la
sfârșitul secolui XVIII cu un alt domeniu, cel al medecinei. Analiza unor texte medicale, arată
existența domeniului cu unele subdomenii, dar acestea au delimitării parțiale la nivel conceptual
fără denumirile care s-au impus ulterior.[5, p.222] ,,părțile corpului (pentru anatomie),
afecțiunile (pentru patologie), tratarea bolilor ( pentru terapeutică)“. Desemnarea unor concepte
care s-au impus ulterior se face prin sintagme sau perifraze transparente: ,, boalele cele din afara
trupului, boalele mădulărilor corpului, boalele stomahului, boalele pieptului“. Evoluția
remarcabilă a medecinei , mai ales sub anumite ramuri ale ei s-a produs în a doua jumătate a
secolui al XIX-lea printr-un salt atât la nivel expresiei, cât și al conținutului, condițional de
factori extralingviști remarcabili.) M.Ștefan și Ed. Nicolau).
Un domeniu consacrat ca cel al matematici arată o impunere pornind de la sfârșitul secolui
XVIII, cu subdomeniul aritmetic, ca matematică elementară[ibidem, p. 138-147] la științele
matematici actuale, caracterizate prin explozia subdomeniilor [15, p. 77-78].
Textele apărute arată ezitări în ce privește denumirea, utilizând mai multe sinonime ( aritmetica
sau învățătura numerelor sau calculatorul) [16, p.97]. Ideea este susținută și de sinonimia altor
denumiri, (trigonometria- sau invățătura unghililor șețe) [Ibidem].
Dezvoltarea școlii, prezența unor personalității ca Gh. Asachi și Gh. Lazăr, impun domeniul
matematici cu subdomenile lui aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, și cu o terminologie
relativ bogată, care a fost însă în mare parte înlocuită [ibidem, p. 101-111]. Existența ierahiilor
subdomeniilor în asamblu domeniului este confirmată de dicționare de la sfârșitul secolului (
Laurian și Massim), algebra, geometria, sau părțile ale mathematiciei, matematica ,,fiind pură și
applicată”. Deși se apreciază în secolul XIX,matematica dispunea de o terminologie relativ de

20
bogată, aceasta diferă de cea impusă în evoluția ulterioară, iar ezitările terminologiei se mențin la
sfârșitul secolului: ,,algebra e scientia matematica care se ocupă cu operațiunile fundamentali,
numită și Aritmetica generală și Analytics, de alții tradusă prin Calcului cu littere, de alți
restrânsă la astea de a deslega ecuationi”[Ipidem, p. 76].
Agricultura/agronomia prezintă o dinamică diferită a relației dintre subdomenii și domenii. Se
consideră că la sfârșitul secolui XVIII și începutul secolui XIX se profila numai subdomeniul
culturi plantelor și cerealelor, insuficient specializat față de științele naturii [ibidem, p.43-
49].Tangențe cu alte domenii, precum economia sunt consemnate de denumirea (cereale-marfă)
Analiza terminologiei agricole sub aspect conceptual-semantic,corelat cu factorii extralingviștii
de evoluție arată că, într-adevăr domeniul s-a dezvoltat treptat. Alte subdomenii se profilau în
textele de la mijlocul secolui Xix, desemnate prin perifraze fără denumirile corespunzătoare
impuse mai tărziu, învățătura pentru prășirea pomilor(pentru pomicultură), învățătura despre
cultura sau creșterea frăgarilor și a viermilor din mătase sau creșerea gândacilor de
mătase(pentru sericicultură).
Dezvoltarea subdomenilor care s-au grupat în secolul XX sub numele de științe agricole s-a
treptat și continuu. Dicționarele dau o definiție simplă ,,lucrarea pământului, munca câmpului” și
sinonimul (plugărie), face disticție între agricultura mare sau agricultura șesurilor și agricultura
mică sau agricultura dealurilor.
Lucrările de economie rurală menţionate au creat premisele pentru literatura economică a
secolului al XIX-lea, deschisă cu Povăţuire cătră economia de câmp, pentru folosul şcoalelor
româneşti celor din Ţeara Ungurească şi din părţile ei împreunate (Buda, 1806), o prelucrare a
lui Gheorghe Şincai după un manual elementar german, „veritabil tratat de agronomie şi
economie românească” [9, p. 21]. Peste un an apare, de asemenea la Buda, Carte de mână pentru
bine-orânduita economie, lucrarea câmpului şi pentru plămădirea şi pândirea a vitelor şi păsărilor
celor casnice, spre marea treabă a plugarilor celor româneşti, o traducere din sârbă realizată de
Grigore Obradovici. În Moldova este publicată lucrarea lui Manolache Drăghici Iconomia rurală
şi dumesnică seau învăţătură pentru lucrarea pământului şi îmbunătăţirea gospodăriei de câmp şi
de casă culese din cărţi în limbi străine (Iaşi, 1834), apoi Dascalul agronomiei sau mânăducătorul
practic în toate ramurile economiei de Leon Filipescu (Iaşi, 1844, traducere din germană după
Schlipf). La Bucureşti apare un Manual de economia casnică (1846) de Ioan Penescu. Dintre
contribuţiile lui Ion Ionescu de la Brad, prezintă interes în contextul lucrării noastre scrierea
Ferma-modelă şi Institutul de agricultură în Moldavia (Iaşi, 1847), în care apar termenii
administraţie, administrator (de fermă), bilan „bilanţ”, (fermă) esperimentală, exploataţie (a unui
teren) [16, p. 50]. O scriere consistentă apare în 1850 la Bucureşti: Curs elementar de agricultură
şi de economie rurală, traducere din franceză după F.V. Raspail de Ioan Brezoianu.
Domeniul este, în sens larg, o disciplină sau o ştiinţă din câmpul cunoaşterii umane. În sens
restrâns, domeniul este vocabularul asociat unei anumite discipline sau unei sfere de activitate,
unei practici sociale determinate. François Rastier [19, p. 56] consideră domeniul un tip de clasă
lexicală situată într-o ordine crescătoare ca întindere. S-a afirmat că „nu există nicio demarcaţie
absolută între limba generală şi specială” şi că „limitele dintre domenii nu sunt stricte” [15, p.

21
76]. Considerăm un indicator de domeniu mărcile diastratice utilizate în dicţionarele generale ale
unei limbi [3, p.20]. Domeniile se plasează în tipologia mărcilor diastratice sub factorul stil
funcţional al limbii şi în cadrul acestuia sub marca („ştiinţific”) [ibidem, p. 29]. Problema
subdomeniilor este complexă, iar relaţia domeniu – subdomeniu poate apărea uneori arbitrară, în
condiţiile evoluţiei ştiinţifice permanente, când se nasc domenii noi, desprinse din alte domenii
sau ca rezultat al interdisciplinarităţii. Drept urmare, domeniile şi subdomeniile pot fi ierarhizate
după diverse criterii. De exemplu, aplicând drept criterii esenţiale disciplinele de învăţământ,
manualele şcolare şi traducerile [5, p.52], se pot obţine informaţii utile privind textele
economice.
Explozia subdomeniilor din domeniul agricol se constă în a doua jumătate a secolui XX, cum
rezultă din dicționarele specializate ( Dicționare de agricultură). Alături de subdomenile profilate
anterior, din punct de vedere conceptual se dezvoltă altele, cu denumiri acceptate de coduri
naționale și internaționale și cu statutul de discipline independente: cultura plantelor de câmp,
legumicultura, pomicultura, viticultura, apicultura, sericicultura, avicultura, zootehnica,
pedologia, fitotehnica, agrochimia, etc. [4, p. 33-36].
Titlurile scrierilor trecute în revistă, dar şi analiza unor texte sugerează că în primele decenii ale
secolului al XIX-lea domeniul economiei încă nu este bine delimitat în spaţiul românesc,
termenul economie (cu varianta iconomie) fiind utilizat în sintagme fie ca un subdomeniu al
agriculturii (economia stupilor, economie rurală, economie de câmp), fie ca un domeniu corelat
cu aceasta (agricultură şi [subl. n.] economie rurală) sau ca un domeniu interdisciplinar.
Analizele efectuate arată că în secolul XIX existau numai anumite domenii, că unele aveau
subdeviziuni clare (matematica, lingvistica), iar în altele cazuri, specializarea s-a făcut pornind
de la subdomenii, ierahizarea în domenii făcându-se mai tărziu. Într-o etapă superioară, actuală
în mai multe domenii (chiar și în cele în care s-a pornit de la subdomenii), se constată o
subdivizaree maximă a subdomeniilor și ramurilor ca formă de hiperspecializare. Relația dintre
domeniu și subdomeniu este o formă de a urmări diacronic specializarea, aspect fundamental în
studiul terminologiilor și, în timp, procesul se dovedește a fi complex și circular.

22
2.2 Originea și evoluția cuvintelor în baza cercetărilor diacronices fundamentală în
terminologie
Statistica arată că în ultimii ani la un cuvânt nou de uz general revin aproximativ 10 termeni noi.
În dicționare moderne mari ( Oxford, Grand Larousse) cota terminilor speciali constituie peste
50% din registru. Denumirile produselor industriale, de ex., au crescut numeric în ultimii 30-50
ani de la orinul zecilor de mii la ordinul milioanelor. Termenii ce denumesc familiile, genurile,
speciile și subspecile lumii animale și vegetale, descoperite de știință, ajung la cifra cu peste 6
zerouri.
Progresul în știință și tehnică duce nu numai la apariția termenilor noi, ci și a unor sisteme
tehnologice noi, bunăoară sistemele tehnologice de informatică, electronică ,ș.a. În opinia
academicianului S. Berejan, creșterea continuă a numărul de termeni științifici și tehnici ce intră
permament în uz reprezintă un proces evolutiv care ar putea fi numit, mai curând torent
terminologic.
Fiecare branșă a științei și tehnicii, orice domeniu de activitate specifică tinde să-și elaboreze o
terminologie, un limbaj adecvat, care să exprime cât mai exact un anumi sistem de noțiuni. În ani
60 ai sec al XX-lea este pus în circulație termenul metalimbă/ metalimbaj ce vizează totalitatea
mijloacelor, prepoderent lexicale, care sunt utilizate în texte aparținând unui domeniu. Este vorba
despre un mod special de exprimare a ideiilor, despre un asamblu de cuvinte și expresii/
construcții cu valoarea terminologică. Metalimbajele sunt proprii disciplinelor științifice sau
domeniului de activitate , de ex., matalimbajul matematici, metalimbajul comercial,
metalimbajul artei, etc.
Lingvistica, în general, și lingvistica românească, în special, la fel ca orice altă știință,
elaborează propriul său aparat terminologic. Cu alte cuvinte, pentru a putea vorbi despre limbă ca
obiect de cercetare științifică, e nevoie de un metalimbaj de specialitate, car ecuprinde totalitatea
terminilor și a expresilor folosite pentru a opera asupra limbajelor naturale. În felul acesta,
terminologia este absolut necesară, fiind o problemă de conținut al obiectului investigat, iar
metalimbajul constituind o parte componentă, de pondere mare, în procesul cercetărilor.
Dezvoltarea științei și a tehnici actuale, creeare continuă de termeni noi, problematica
terminologică se află nu numai în atenția lingviștilor, ci și a reprezentațilorndin diferite ramuri
ale științei. Sunt create organisme internaționale care au drept scop studierea, unificarea și
standartizarea terminologiilor, de ex., ISA(International Federation of National Standardizing
Association), AET (Association Eoropeene de Terminologie), ISO (International Organization
for Standardization). În Republica Moldova funcționează centrul Național de Terminologie
(CNT), în 1993 pe lângă CNT a fost creată Asociația națională de Terminologie.
Unii termeni, după cum s-a menționat, au o circulație restrictivă, sunt utilizați numai într-un
anumit domeniu științific:alți termeni pătrund în alte terminologii decât cele cărora le aparțin
prin difiniție și sunt comuni mai multor ramuri, de ex., calitate, cantitate, logică, gândire, analiză,
sinteză, problemă, sistem ,etc.

23
 Penetrarea altor domenii și, ulterior, a limbajului literar standard, frecvența înaltă au ca rezultat
determinologizarea terminilor respectivi, realizată, de regulă, prin extinderea de sens ( mutații
semantice) și apariția de sensuri figurate. De ex., anemie, termen medical, boală provocată de
scăderea cantitativă a globulelor roșii și a hemoglobinei din sânge. [22, p.40].
De notat și termeni cu sens metaforic proveniți din domeniul culturi de ex., scenariu politic,
spectscol/ show parlamentar,circ de prost gust, etc. Șirul exemplelor poate fi completat din
diferite branșe ale științelor și tehnicii, ceea ce argumentează interacțiunea diverselor limbaje
funcționale și permiabilitatea granițelor dintre variantele funcționale ale limbii.
O culegere de documente economice din secolul al XIX-lea (anii 1813-1852) (v. Catalog 1967)
din Transilvania ne furnizează informaţii preţioase privind prezenţa în înscrisuri a unor termeni
curenţi în epocă, unii dintre care au fost consemnaţi ulterior în dicţionare generale şi specializate
de limba română şi s-au afirmat în limbajul economic, iar alţii au dispărut. Astfel, din prima
categorie fac parte unităţile terminologice casă comercială, chirie, comerţ, companie, contabil,
contract, expeditor, faliment, garanţie, licitaţie, obligaţie, patent, poliţă (şi cambie, trată),
provizion 133 „comision”, taxă ş.a.
Categoria a doua cuprinde: bancoobligaţii (doc. 1732, p. 355), bancoţidule (doc. 211, p. 54),
prob-ţidulă (doc. 900, p. 180), toate calcuri după germană, şi împrumuturi germane: Anschlag
„evaluare, taxare” (doc. 1825, p. 368), Ausbeute „beneficiu” (doc. 1668, p. 342 ş.a.),
Bankkassier (doc. 2428, p. 462), Buchhalter „contabil” (doc. 1667, p. 341), cuxe (şi cuxii)
„acţiuni de mine” (doc. 1666, p. 341 ş.a.), Erlag „depunere de bani, plată” (doc. 1668, p. 343),
Gewerk(e) „corporaţie” (doc. 1899, p. 382), Hauptkasse „casieria principală” (doc. 1918, p. 389),
Protekţionaltaxe (doc. 2428, p. 462), Punzierung (şi Passierung) „bilet de liberă trecere a
mărfurilor” (doc. 577, p. 120 ş.a.; este frecventă şi forma trunchiată pasus: doc. 31, p. 19 ş.a.),
vexel (doc. 594, p. 123), Vorschuss „avans” (doc. 1668, p. 343). Pe lângă aceşti termeni, în
documentele consultate (corespondenţă a unor companii) se întâlnesc şi elemente vechi,
preponderent de origine turcească sau maghiară, păstrate în limba română ca arhaisme,
regionalisme sau elemente populare: alişveriş „negoţ, afaceri (reuşite)” (doc. 142, p. 203: „nu
este alişveriş”, „lipsă de alişveriş”), bâlci, chirigiu „căruţaş; cărăuş” (pass.), geremea „amendă,
penalizare” (doc. 58, p. 25), iumbrucciu „vameş” (doc. 58, p. 25), reghie „permis, autorizaţie de
vânzare” (doc. 620, p. 128 ş.a.), veresii „credite” (doc. 597, p. 123), zaraf „cămătar” (doc. 131, p.
39 ş.a.), zaraflâc „cămătărie” (doc. 1284, p. 259), dar şi sintagme în latină şi italiană
(internaţionale): per consumo (doc. 378, p. 84 ş.a.), per tranzit (doc. 737, p. 149 ş.a.), fede
sanitatis „act eliberat de vamă pentru mărfurile şi oamenii care se deplasau din regiuni
necontaminate, precum şi pentru terminarea carantinei” (doc. 1176-1180, p. 238). [26, p 425]
Am selectat din Convorbiri economice o serie de termeni care ilustrează dezvoltarea domeniului
şi a limbajului asociat acestuia: avans, avantage (şi avantagiuri), cauţiune, cecuri, concesie,
concesionar, contribuitor (şi contribuabil), corporaţiune, corupţiune, divident, excedent, fonduri,
garant, industriaş, ipotecă, liber-schimb, monopol, (a) negocia, operaţiuni, plasament,
prohibiţiune, rentă, scadenţă, scont, speculaţiuni, speculă, transfer. Mulţi termeni sunt
sintagmatici, complecşi, frazeologia limbajului specializat fiind încă o dovadă a evoluţiei
domeniului în limba română: bancă rurală, bancă de schimb, bancă de scont, bilete de bancă,

24
bonuri ipotecare, casă de deposite, cereri şi oferte, circulaţiunea banilor, (a) contracta datorii,
contracţiunile emisiunilor, conversiunea rentei, crisă comercială, datorie consolidată, datorie
flotantă, detentor de rentă, echilibrarea budgetelor, efecte de comerciŭ, proprietate ipotecată,
stagnaţiunea commerciului, valoare nominală, variaţiuni de preţuri etc.
Marketingul se adresează îndeosebi oamenilor, ştiinţa marketingului având ca punct de pornire
şi de sosire consumatorul, iar ca obiect de studiu, relaţiile de schimb. Clientul a devenit pilonul
activităţii de marketing, ceea ce a determinat găsirea unor metode şi instrumente de cercetare şi
analiză a acestei noi dimensiuni. Termeni sintagmatici: achiziţie impulsivă, acoperire a pieţei,
acroşaj publicitar, anchetă prin sondaj, automat de vânzare, cadou promoţional, campanie
publicitară, canal de distribuţie, card de fidelitate, cash and carry, cercetare de piaţă, cotă de
piaţă, extindere de marcă, gamă de produse, identitatea mărcii, imagine de marcă, lansare a
produselor noi, lider de piaţă, logistică de distribuţie, marcă de produs, mix de marketing, mix de
comunicare, ofertă specială, panel de consumatori, penetrarea pieţei, politică de marcă, politică
de preţ, poziţionarea mărcii, preţ de penetraţie, strategie de marketing, trafic al clientelei, vânzare
directă, vânzare personală etc. (Lexicul panlatin al marketingului economic).

2.3 Studiu de caz Angela Bidu-Vrăceanu a teoriei sale ,,Diacronia în terminologie”

Apărut la Editura Universității din București , coordonat de Angela Bidu-Vrăceanu, este o
comunicare a studiilor de Terminologie, și Terminologie în diacronie. Partea I, a acestei lucrări
se referă la abordarea din perspectiva orientărilor contemporane în terminologie (orintarea
cognitivă,teoria descriptivă-lingvistică), aspectele privind comunicarea specializată. De
asemenea autoarea a încercat să formuleze noțiune corespunzătoare pentru terminologie, folosind
totodată niște intepretări de alți autori, ca de exemplu C. Drăgan, F. Gaudin, etc. În studiul său
se prevede discursul despre clasificarea terminologiei în terminologie normativă și terminologie
descriptivă. Prin urmare, Terminologia descriptivă admite implicit perspectiva diacronică, atunci
când își propune stabilirea originii și a modului de formare a terminilor sau cînd se introduc
detalii social-istorice.
Autorea pune în valoare rolul fundamental al lingvisticii în terminologie, relevat pentru termeni
exprimați prin semnele lingvistice din perspectiva lexicului general, dar și din perspectiva
lexicului specializat. Analiza semnificantului (aspect aflat în atenția terminologie cognitive)
visează, modalitățile de exprimare specifice, fie ca unități complexe (Rolul lingvistic în
terminologie), pe când analiza semnificatului are un rol decisiv în terminologia descriptiv-
lingvistică, pentrua arăta în ce măsură este satesfăcută condiția preciziei sensului specializat. De
asemenea, autoarea s-a bazat pe studierea relații dintre terminologie și diacronie, apărută sub
forma unor descrieri efective ale termenilor din anumite domenii. În acest aspect, autoarea s-a
referit mai mult la lucrări specifice de bază ca, N.A. Ursu, Gh. Chicu, A.Toma; elaborate la
distanțe remarcabile în timp. Autoarea a folosit niște domeni ca geografia,

25
matematica,lingvistica, filozofia, medecina. Difirințierea dezvoltari termenilor în baza diacroniei,
a acestor domeni, s-a utilizat două etape. Aceste etape sunt sfârșitul secolului XVIII și începutul
secolui XIX; prin urmare, pentru secolul XVIIIs-a utilizat surse ca textele existente, iar pentru
secolul XIX, s-a utilizat surse ca compararea a dicționarelor și a textelor.[11, p. 26]
Autoarea pune ]n valuare tematica, despre existența unor domenii și subdomenii, de exemplu din
matematică, lingvistică, geografie, medecină, agronomie, fizică, chimie, filozofie. Analizele de
detaliu ale mai multor terminologii arată însă că relația dintre un domeniu și subdomenii lui
prezintă diferențe în funcție de primele forme de cunoașterii, pe de o parte și, pe de altă parte , în
funcție de primele forme de manifestare. De exemplu în domeniul matematici are o legătură
strânsă cu subdomenile aritmetici, algebră, trigonometrie, geometrie; toate aceste reprezinta o
terminologie relativ bogată. Prin alte cuvinte , acest domeniu al matematici reprezintă un
,,păiajen”, ce țese pânză de păiajen , în împrejurul subdomenilor, formând o relație restrânsă una
pentru alta. Aceasta formează evoluția teminologică a cuvintelor, a expresilor specifice a acestui
domeniu. Un alt domeniu reprezentativ este agricultura sau agronomia, prezintă o dinamică
diferită a relației dintre subdomenii și domeniu. Subdomenile reprezentative sunt pomicultura,
avicultura, sivicultura, sericicultura, etc. In baza etapelor evolutive s-a observat treptat că acest
domeniu, a cutreierat secole, pentru a ajunge la o terminologie avansată , ca în zilele actuale; de
la sapă de lemn la tractoraș, etc.
Dezvoltarea subdomenilor care s-au grupat în secolul XX sub numele de științe agricole s-a
făcuttreptat și continuu. Dicționarele dinprima jumătate a secolui XX dau o defeniție simplă
,,lucrarea pământului, munca câmpului” și sinonimul, ieșit din uz în prezent, plugărie.
Autoarea ilustrează în lucrarea sa, tema despre Originea și evoluția cuvintelor obiectiv al
cercetări diacronice, modificările în timp privind atât expresia sau formele, cât și schimbările de
sens. Puntru început,lingvista, folosește caracterizarea începuturilor terminologiei românești ,
punând accent pe analiza surselor externe, a originii termenilor, a formelor de împrumuturi. Prin
urmare, în unele domenii precum lingvistica, agronomia, termeni s-au păstrat, însăa suferit o
evoluție conceptual-semantică. În alte sub/domenii, precum aritmetica, medecina, geografie, cea
mai mare a terminilor atestați în primele texte specializate nu mai corespund formele actuale.
O modalitate avantatajoasă este exprimarea a terminilor specializați ținând legătura restrânsă cu
diacronia , privește împrumuturile, din lexicul comun. Numeroși termeni din diferite domeniiau
dezvoltat de la cuvinte și sensuri din lexicul comun sensuri specializate, care, din a doua
jumătate a secolui XIX, s-au impus treptat până în prezent, reprezentând o tendință specifică
acestei perioade, exemple, termen, artă, știință.).
La fel autoarea a vorbit despre teoria impactul traduceri, într-un domeniu cum este agricultura,
reglementat de diverse sirective comunicare, redactate preponderet în engleză sau franceză.
Astfel, deseori se pun în circulație termeni echivalenți de diferite organixme și diferiți
traducători, care creează termenul românesc fie după modelul francez, fie după modelul englez.
Aşa cum precizează Angela Bidu-Vrănceanu, interdisciplinaritatea pare limitată la interacţiunea
dintre domenii ştiințifice independente şi nu pare să aibă în vedere relaţiile dintre
subdomenii ale aceleiaşi ştiinţe [4, p. 183]. De exemplu, pragmatica, de şi operează cu

26
elementedin ramuri diferite, este o disciplină lingvistică şi nu e considerată interdisciplinară [1,
p. 188. Or,lingvistica computaţională, constituită pe baza colaborării între specialişti din domenii
ştiinţifice diferite, este un exemplu convingă tor de interdisciplinaritate [ 2,p.122].Astfel, se
înregistrează multiple situaţii în care interdisciplinaritatea este justificată de necesitatea de a
opera cu concepte fundamentale în mai multe ştiinţe, numite de specialişti concept
supradisciplinare, care ar putea constitui un lexic ştiinţific interdisciplinar de bază. Acest
lexic pare să provină din științe fundamentale (matematica, filozofia, logica) și ar putea facilita
cercetările bazate pe intelegența artificială, applicate în diverse domeni de cunoaștere [3, p.184].
Termenii în număr mic sau „împrumuturile” dintr-un domeniu în altul, bazate deseori pe
analogii aleatorii, nu ar putea fi interdisciplinarităţi (de exemplu, în terminologia politică, în care
migrează termeni proveniţi din diverse terminologii deoarece exprimă anumite analogii utile).
Prin urmare, se impune distincţia între interdisciplinarităţi reale, propriu-zise şi interferenţe. În
cazul interdisciplinarităţilor se constată identitatea sau echivalenţa semantică dintre un termen
utilizat în terminologii diferite (acelaşi sens sau aceeaşi medie semantică la care se adaugă seme
specifice), iar diferenţierile semantice destul de mari (proprii transferurilor prin metaforă),
modificările de sens, multe metaforice, constituie interferenţe [ibid., p. 185]. Pentru a delimita
interdisciplinarităţile de interferenţe, se iau în considerare anumite criterii: indicaţiile din
dicţionarele generale, enciclopedice şi specializate privind domeniul de apartenenţă al unui
termen, indicaţii date explicit prin mărcile diastratice sau deduse din definiţii; criteriul cantitativ
(frecvenţa unui termen în interiorul unui domeniu); direcţia de extindere a unui termen de la un
domeniu la altul (stabilirea unui punct de plecare, în cazul în care este posibil). Migrarea
conceptelor între domenii poate fi studiată statistic: frecvenţa ridicată a unui termen într-un
anumit limbaj arată că termenul este specific acelui domeniu, pe când frecvenţa scăzută indică
împrumutarea termenului. Alice Toma [8, p. 39] operează cu termenii ştiinţă-donator sau ştiinţă-
gazdă, reprezentând punctul de plecare faţă de o ştiinţă-receptor, care preia termenii
interdisciplinari

27
 Concluzie
Terminologia diacronică oferă date privind mecanismele existente în interiorul unei limbi în
diferite perioade de dezvoltare. Prin studiul inventarului terminologic şi al mijloacelor de
formare a termenilor de la înfiinţarea unui domeniu până în prezent se poate stabili dacă „istoria
se repetă” şi cum, prin ce modalităţi, limba poate răspunde provocărilor actuale de înnoire. În
lucrare s-a urmărit şi răspunsul la întrebarea: este situaţia terminologiilor în formare astăzi
similară terminologiilor în formare altădată? Fireşte, condiţiile extralingvistice şi lingvistice
diferă, de aceea diferă şi mijloacele actuale de formare a terminologiilor. Comună însă, în
diverse perioade, este tendinţa de exprimare a conceptelor noi, impuse de evoluţia realităţilor, în
relaţie cu fenomenele terminologice din alte culturi, în vederea sincronizării expresiilor.
Pornind de la definirea termenului ca unitate ce combină caracteristici ale unei unităţi statice
(stabile), încadrabile în lexicul specializat şi servind pentru fixarea cunoştinţelor sub formă de
concepte ştiinţifice, tehnice, economice etc. verbalizate, şi caracteristici ale unei unităţi dinamice
discursive, care apare în discurs (în procesul cunoaşterii şi desemnării), susţinem că termenul
este supus tuturor legităţilor de funcţionare a unităţilor limbii: apariţiei, maturizării, modificării
şi, eventual, dispariţiei, iar terminologia devine o ştiinţă interdisciplinară complexă, cu mai multe
direcţii de cercetare, care tinde tot mai mult spre o disciplină lingvistică
Utilizarea unui termen în mai multe terminologii este o tendinţă evidentă a ştiinţelor actuale. În
societatea modernă, interdisciplinaritatea joacă un rol esenţial în formarea unor noi domenii de
studiu, devenind astfel caracteristica principală a terminologiilor nou formate sau în curs de
formare. În consecinţă, se impune încă o concluzie: observaţia anterioară conform căreia în
secolul al XIX-lea fiecare domeniu se dezvoltă în ritmul său, oarecum independent de alte
domenii, nu se mai confirmă în secolul al XX-lea şi cu atât mai puţin în actualitate, întrucât
domeniile de cunoaştere interferează tot mai mult, iar în urma interdependenţelor interferează şi
limbajele specializate ale domeniilor implicate în acest proces. Astăzi, sursa principală de înnoire
a terminologiilor o constituie împrumutul, fenomen datorat internaţionalizării cercetării. Un
specific al terminologiilor moderne este şi aspectul de artefact al acestora, rezultat din
suprapunerea unor coduri lingvistice diferite cu alte sisteme de codificare.
Odată cu modernizarea termenilor, se constată şi evoluţia metalimbajului domeniilor, inclusiv a
definiţiilor, în direcţia modernizării. Subdomeniile clasice din secolul al XIX-lea se dezvoltă în
secolul al XX-lea şi apar (sub)domenii noi prin interdisciplinaritate şi multidisciplinaritate.
Termenii subdomeniilor bine reprezentate în secolul al XIX-lea se remarcă, în general, printr-un
grad ridicat de modernizare, ceea ce are drept consecinţă păstrarea continuităţii şi a tradiţiei în
secolul al XX-lea. Discontinuitatea termenilor în trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul al
XX-lea este evidentă la nivel morfologic, unde pluralul sau singularul este marcat diferit de la un
secol la altul (piaţ – piaţă, tecşe – taxe, vămuri – vămi, sistemă – sistem, clas – clasă, metod –
metodă). De fapt, variabilitatea morfologică cu referire la alternanţe între formele de plural este o
problemă prezentă încă în limba actuală (v. itemi – itemuri – iteme, DOOM 2005). Terminologia
economică şi cea a ştiinţelor educaţiei evoluează între tradiţie şi inovaţie. Inovaţia nu este atât
calitativă, cât cantitativă. Acumularea de noi termeni se realizează mai ales prin crearea de

28
termeni sintagmatici pornind de la termeni de bază (tradiţionali) deja existenţi sau de la neonime.
Se constată inovaţii şi prin procedeul mobilităţii denotative sau conceptual-semantice: evoluţia
sensului unui termen apare ca un rezultat firesc al evoluţiei referentului în funcţie de stadiul
ştiinţei. Esenţa sensului se păstrează, iar forma, expresia definirii conceptului este mai rafinată.
Rezultatele cercetării, care se concentrează în mare parte pe semnalarea elementelor de noutate
(constând în termeni sau sensuri noi) cu privire la reprezentarea unor terminologii cu pondere în
limba română actuală, pot fi utilizate la completarea dicţionarelor generale explicative ale limbii
române şi la elaborarea unor lucrări terminografice, la fundamentarea şi completarea unor cursuri
universitare, sugerând şi noi direcţii de cercetare, cum ar fi polisemia, sinonimia şi antonimia
terminologică, pragmaterminologia (neonimia întreprinderilor), neosemia terminologică,
metafora terminologică, constituirea terminologiei comunitare etc. În fine, rezultatele teoretice şi
practice ale cercetării capătă o dimensiune specială în procesul de aderare a Republicii Moldova
la Uniunea Europeană, fapt ce ne pune în situaţia de a traduce în limba română, împreună cu
Institutul European din România, actele, directivele etc. care emană de la UE.

29
 Bibiografie
1. Al. Graur. Introducerea în lingvistică. Editura, Științifică 1965

2. Al. Graur. Studii de Lingvistică generală. Editura, Academia Republici Populare

Române, 1960

3. Bidu-Vrănceanu A. Mărcile stilistice (diastratice) în DEX. În: Limbă şi literatură, anul

XLII, 1997, vol. I, p. 27-37.

4. Bidu-Vrănceanu A. Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme

teoretice şi aplicaţii practice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 319 p.

5. Chivu Gh. Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti. III – Stilul textelor
matematice. În: Limba română, XXX, 1981, nr. 2, p. 139-147.

6. Constantin Frâncu. Curente și tendințe în lingvistica secolui nostru. Editura, ,,Demiurg”,

1999

7. Coteanu I. Impactul terminologiei ştiinţifice în manualele şcolare. În: Revistă de

pedagogie, 1986, nr. 4, p. 57-65.

8. Druţă Inga. Consideraţii privind mişcarea vocabularului actual. În: Limba română, 2003,
nr. 2-3, p. 56-60.

9. Edroiu N. Începuturile literaturii economice româneşti. 1780-1810. Cluj-Napoca:

Academia RSR, 1978. 266 p.

10. Eugen Coșeriu. Sicronie, diacronie, istorie.

11. Eugen Munteanu. Introducerea în lingvistică. Editura, Polirom, 2005

12. Ferdinand de Sassure. Curs de lingvistică generală. Edittura, Polirom, 1998.

13. Georgeta Corniță. Manual de lingvistică. Editura, Umbra Mare, 1995

30
14. Petrovici E. Limba lui D. Cantemir. În: De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba
şi stilul scriitorilor. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,1958. 479 p.

15. Toma A. Terminologia matematică. În: A. Bidu-Vrănceanu (coord.), Terminologie şi

terminologii. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 73-98.

16. Ursu D., Ursu N.A. Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare
(1760-1860). Vol. II. Iaşi: Cronica, 2006. 500 p.

Limba și literatura franceză

17. Guilbert L. La spécificité du terme scientifique et technique. In: Langue française, 1973,
n°17, Larousse, Paris, p. 5-18.

18. Felber H. Manuel de terminologie. Paris: UNESCO, 1987. 375 p.Guilbert L. La

spécificité du terme scientifique et technique. In: Langue française, 1973, n°17,Larousse,
Paris, p. 5-18.

19. Rastier F. Le terme: entre ontologie et linguistique. 1995. http://www.revue-texto.net/

Inedits/Rastier/Rastier_Terme.html (vizitat la 17-18.VII.2012).

Dicționare:
20. Dicționar de termeni lingvistici George Costatinescu Dobridor
21. Dicționarul explicativ al limbi române Editura Chișinău, 2002
22. Dicționarul de științe ale limbii. Editura Chișinău, 2005.

Saituri:

23. www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B298

24. www.diacronia.ro/indexing/details/V2336/pdf –

25. www.diacronia.ro/indexing/details/V2336/pdf –

26. www.diacronia.ro/indexing/details/A3312/pdf –

27. https://books.google.com/books/about/Elemente_de_terminologie.html?id.

31
32