You are on page 1of 7

Brazilia, oficial Republica Federativă a Braziliei este o republică federativă formată din 27 de

unități federative — Districtul Federal și 26 de state. Țara este împărțită administrativ în 5.564
de municipii. În 2008 avea o populație de 189.612.814 de locuitori și o suprafață de
8.511.965 km², ocupând 47% din teritoriul continentului sud-american. Comparată cu
celelalte țări ale lumii, Brazilia ocupă locul al cincilea după numărul populației și aceeași poziție
după suprafață. Fiind a noua putere economică din lume și cea mai mare din America Latină,
Brazilia are astăzi o influență internațională mare, atât la nivel regional cât și la nivel global.
De asemenea, aproximativ 15-20% din biodiversitatea mondială se concentrează aici, exemple
ale acestei bogății fiind Pădurea Amazoniană, Pantanal și Cerrado.

Brazilia se învecinează cu Venezuela, Guyana, Surinam și Guyana Franceză la nord, cu statul


columbian la nord-vest, cu Peru și Bolivia la vest, cu Paraguay și Argentina la sud-vest și cu
Uruguay la sud. Dintre țările Americii de Sud, doar Chile și Ecuador nu au frontieră comună cu
această țară. La nord-est, est și sud-est, Brazilia are ieșire la Oceanul Atlantic. De asemenea,
în larg, departe de coastă, țara posedă și câteva arhipelaguri, cum ar fi Fernando de Noronha.

Înainte ca portughezii să ajungă în Brazilia, acest teritoriu era locuit de aproximativ 5 milioane
de amerindieni. Oficial, cel care a descoperit Brazilia este Pedro Álvares Cabral. La 22 aprilie
1500, Cabral a luat în stăpânire coastele orientale braziliene, teritoriu care astăzi corespunde,
aproximativ, cu zona în care se află orașul Porto Seguro (statul Bahia). Colonizarea a început
în 1532 odată cu fondarea cetății São Vicente de Martim Afonso de Sousa. Mai târziu, la 7
septembrie 1822, Brazilia și-a declarat independența și a devenit o monarhie constituțională.
Imperiul Brazilian a avut o existență de 67 de ani, perioadă în care a fost condus de doi
împărați. În 1889, o lovitură de stat militară a cauzat demisia primului ministru Afonso Celso
de Assis Figueiredo. Apoi, sub influența mișcării republicane, mareșalul Deodoro da Fonseca a
proclamat republica și a forțat exilul familiei imperiale. După lovitura de stat, Imperiul Braziliei
s-a transformat în Republica Statelor Unite ale Braziliei, Deodoro da Fonseca devenind primul
președinte al Braziliei. În secolul al XX-lea s-au remarcat personalități politice precum Getúlio
Vargas și Juscelino Kubitschek.

În ciuda faptului că Brazilia este a cincea țară a lumii ca populație, ea are una dintre cele mai
mici densități ale populației[13]. Majoritatea locuitorilor trăiesc în zonele situate de-a lungul
litoralului, pe când interiorul și partea de vest se caracterizează printr-o populare extrem de
scăzută[14].

Brazilia este unica țară americană în care limba oficială este portugheza[15], acest lucru fiind
rezultatul colonizării portugheze. Religia predominantă este romano-catolicismul[16], Brazilia
fiind statul cu cel mai mare număr de catolici de pe Glob[17]. Există însă și reprezentanți ai altor
culte, în special protestanți, dar și atei. Societatea braziliană este, printre altele, una dintre
cele mai diverse din punct de vedere etnic, fiind formată din descendenții europenilor,
popoarelor autohtone, africane și asiatice[18].

Etimologie
Articol principal: Etimologia termenului „Brazilia”.
Originile termenului „Brazilia” nu pot fi determinate cu exactitate. Filologul Adelino José da
Silva Azevedo a emis ipoteza că acest cuvânt și-ar avea originile în limbile celtice, într-o
legendă despre o „țară a deliciilor” văzută printre nori, însă tot el a observat că proveniența
termenului se poate găsi chiar și în limba fenicienilor antici[19].

În timpul perioadei coloniale, cronicari precum João de Barros, Frei Vicente do Salvador și Pero
de Magalhães Gandavo au prezentat explicații concordante asupra originii numelui „Brazilia”.
După aceștia, numele derivă de la fernambuc[20] (Caesalpinia echinata), cunoscut în
portugheză ca pau-brasil, o esență de lemn folosit pentru spălarea țesăturilor[21]. În epoca
marilor descoperiri geografice, se obișnuia ca exploratorii să țină în mare secret descoperirile
și cuceririle cu scopul de a le explora avantajos, însă zvonuri despre „insula Brazilia” amplasată
în Oceanul Atlantic, de unde se putea extrage „lemnul brazilian” s-au răspândit imediat în
întreaga Europă. Totuși, această teorie tradițională nu poate fi pe deplin adevărată, pentru că
termenul „Brazilia” a apărut pe hărți abia în secolul al XIV-lea, cu referire la o insulă ce s-ar fi
aflat la vest de Azore[22].

Etnonimul „brazilian” (brasileiro în portugheză) a apărut în secolul al XVI-lea, referindu-se la


început doar la cei care s-au ocupat de afacerile cu fernambuc[23]. Mai târziu a fost folosit
pentru a-i desemna pe oamenii născuți în colonia portugheză pentru a-i deosebi de cei care
proveneau din Portugalia. Termenul de „brazilian” a intrat în limbajul oficial cu sensul de „nativ
al Braziliei” în anul 1824, acest eveniment fiind în strânsă legătură cu adoptarea primei
constituții braziliene[24].

Înainte de a primi numele „Brazilia”, teritoriile fostei colonii portugheze au purtat diverse
denumiri, ca de exemplu: Monte Pascoal (Muntele Paștelui), insula Vera Cruz (Adevărata
Cruce), Terras de Santa Cruz (Țările Sfintei Cruci), Nova Lusitânia (Noua Lusitanie) și Cabrália
(după Pedro Álvares Cabral, descoperitorul „oficial” al regiunii). Numele oficial actual, în
portugheză este: República Federativa do Brasil, iar în română: Republica Federativă a
Braziliei, care a intrat în uz în 1967. Denumirile precedente includeau și sintagmele: Imperiul
Braziliei și apoi, în portugheză Estados Unidos do Brasil, în română: „Statele Unite ale Braziliei”.

Istorie
Perioada precolonială

Amerindienii au trecut în urmă cu 30–25 000 de ani strâmtoarea Bering ce făcea legătura între
Siberia și Alaska. Determinați de scăderea nivelului mării și de creșterea numărului de calote
glaciare, aceștia au traversat fâșia îngustă de pământ urmând traseul vânatului. În jurul anului
12 000 î.Hr. s-au răspândit în toată emisfera sudică a continentului american[25].

Teritoriul care astăzi este controlat de Brazilia era locuit la început de aproximativ cinci
milioane de amerindieni[26][27] și era împărțit între două state europene, Castilia și Portugalia,
chiar înaintea descoperirii sale oficiale. Tratatul de la Tordesillas, semnat în 1494, a fost un
acord important pentru definirea unei viitoare frontiere a Braziliei. Conform tratatului, linia
care leagă orașele Belém (statul Pará) și Laguna (statul Santa Catarina) a fost o linie de
demarcație a zonelor de influență castiliană (apoi spaniolă) la vest și portugheză la est. Totuși,
din cauza expansiunii portugheze spre vest, linia de demarcație s-a modificat spre apus[28].
Începuturile colonizării

Oficial, descoperitorul Braziliei a fost Pedro Álvares Cabral. La 22 aprilie 1500, acesta a luat în
stăpânire coastele orientale braziliene, teritoriu care astăzi corespunde, aproximativ, cu zona
în care se află orașul Porto Seguro (statul Bahia). Colonizarea a început în 1532 odată cu
fondarea cetății São Vicente de Martim Afonso de Sousa. De Sousa a condus două căpitănii[29]
— căpitănia São Vicente și cea a Noii Lusitanii (astăzi Pernambuco). Dintre toate cele
douăsprezece căpitănii care au existat în perioada amintită, doar acestea două au
prosperat[30]. Nemulțumit cu această situație, regele Ioan III a decis să creeze un guvern central
al coloniei pentru a elimina problemele, însă fără să desființeze căpităniile. L-a ales pe Tomé
de Sousa să devină primul guvernator general. Guvernatorul numit de regele portughez a
fondat la data de 29 martie 1549 orașul Salvador și i-a acordat statutul de „capitală” a
Braziliei[31].

De-a lungul secolului al XVI-lea[30], s-a format sistemul economic al sclavagismului. Primii sclavi
în Brazilia erau indivizi ai triburilor băștinașe, dar după o serie de atacuri sângeroase comise
împotriva colonizatorilor a început aducerea de captivi noi din coloniile africane ale
Portugaliei[30]. Tot în această perioadă s-au întreprins și primele încercări de explorare a
interiorului continental, proces care s-a dezvoltat în secolul următor[32].

Începutul colonizării portugheze pe teritoriul brazilian este reprezentat de prima invazie


lusitană. Până în acel moment, Brazilia (sau „Pindorama”, semnificând „Țara Palmierilor”) era
dominată de tribul de indieni numiți tupi.[33]. Tupii s-au opus dominației portugheze de multe
ori, spre exemplu în Războiul Barbarilor, dar fiindcă nivelul lor de dezvoltare tehnologică a fost
mult sub cel al colonizatorilor, nu au avut nicio șansă să recupereze dominația lor asupra
teritoriilor acaparate de coloniștii portughezi.

În secolul al XVII-lea au avut loc câteva acțiuni militare împotriva francezilor care încercau să
stabilească baze proprii în America de Sud, baze destinate pirateriei și afacerilor cu fernambuc,
această intenție ducând la un război între Franța și Portugalia. Totul a culminat prin expulzarea
francezilor conduși de către Nicolas Durand de Villegagnon (ei au construit Fort Coligny în
orașul Rio de Janeiro de astăzi) și confirmarea hegemoniei portugheze în regiune.

Tot în secolul al XVII-lea s-a dezvoltat și agricultura. Au apărut primele fazende (ferme), care
foloseau ca forță de muncă sclavii negri aduși din Africa, unde s-a cultivat tutun și mai ales
trestie de zahăr[34] în statele actuale Bahia, Pernambuco și, mai târziu, Rio de Janeiro.
Expedițiile din São Paulo, ai căror participanți erau numiți bandeirantes (stegari), au dus la
descoperirea aurului și plantelor medicinale în Minas Gerais.

Partea de nord-est a Braziliei a fost ocupată de olandezi în 1624 și mai apoi între 1630 și 1654.
Contele Mauriciu de Nassau, numit guvernator al teritoriilor portugheze nou dobândite de
către Compania olandeză a Indiilor de Vest, a întemeiat o administrație înfloritoare sub
numele de „Brazilia olandeză”. El a părăsit teritoriul în 1644, întorcându-se în Europa.
Administrația olandeză întemeiată de el nu a rezistat, sucombând în urma așa numitei
„Revoluții pernambucane”, ale cărei cele mai importante bătălii[35] au fost date la Guararapas.
Atunci a fost fondat Quilombo dos Palmares, comandat de Zumbi, războinicul care a unit mii
de negri ce au fugit din fazende, mulți amerindieni și albi săraci sau indezirabili. Quilombo a
fost apărat cu eroism și violență, dar în cele din urmă a fost distrus de către bandeirantes
conduși de Domingos Jorge Velho. Deși Zumbi a fost omorât și decapitat, în rândul sclavilor a
circulat o legendă despre evadarea lui[36].

În secolul al XVIII-lea, deși producerea zahărului nu-și pierduse importanța sa economică,


atenția Coroanei s-a concentrat asupra regiunii Minas Gerais unde au fost descoperite bogate
filoane de aur. Acest fapt a dus la îmbogățirea rapidă a Regatului Portughez. Totuși, filoanele
aurifere s-au epuizat înainte de sfârșitul secolului.

Revolte coloniale

Joaquim José da Silva Xavier, supranumit Tiradentes, împărțit în patru după ce a fost acuzat
că ar fi unul dintre conspiratorii Nesupunerii de la Minas Gerais.
Pictură realizată de Pedro Américo.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, nemulțumirea coloniștilor a avut drept rezultat apariția


primelor mișcări sociale împotriva Coroanei Portugheze. Una dintre cauzele acestor revolte a
reprezentat-o slăbirea economiei teritoriilor coloniale. Două mișcări din această perioadă -
Inconfidência Mineira (Nesupunera de la Minas Gerais) și Conjuração Baiana (Conjurația de la
Bahia) - se remarcă prin faptul că scopul lor declarat a fost acela de a obține independența
față de Portugalia.

Inconfidência Mineira a fost o mișcare care a apărut în sânul elitei economice din Minas Gerais
ca reacție la efectele regresului mineritului din secolul al XVIII-lea[37]. Din cauza crizei care
lovea sectorul minier, impozitele crescânde către Coroana Portugheză au devenit din ce în ce
mai greu de plătit. Centrul revoltei a fost orașul Vila Rica (astăzi Ouro Preto), nucleul
conspiratorilor fiind alcătuit, printre alții, din poeții Cláudio Manuel da Costa și Tomás Antônio
Gonzaga, coloneii Domingos de Abreu Vieira și Francisco Antônio de Oliveira Lopes și preotul
José da Silva e Oliveira Rolim. Țelul principal al conspirației a fost cel de a elibera statul de sub
dominația portugheză și de a organiza o republică după modelul francez[37]. Prin trădarea lui
Joaquim Silvério dos Reis, care a dezvăluit viceregelui numele tuturor conspiratorilor,
mișcarea a fost anihilată prin arestarea și condamnarea lor pentru crimă de trădare și
lezmajestate față de suveranul portughez.

Conjuração Baiana, deși avea aceleași scopuri ca Inconfidência Mineira, s-a născut nu în elita
socială, ci a fost o mișcare mai amplă în toate păturile societății statului Bahia, incluzând și
sclavii. Răzvrătiții au formulat și dezideratul eliberării sclavilor, instalarea unui guvern egalitar
și introducerea sistemului republican[38]. Guvernul local s-a sesizat foarte repede, datorită
faptului că unii membri ai mișcării au distribuit foi volante de propagandă în care erau descrise
solicitările conjurației.[38]

Independența

Decretul regal conform căruia porturile braziliene au fost deschise pentru navele britanice
aliate.
În noiembrie 1807, trupele lui Napoleon Bonaparte au forțat curtea portugheză să se refugieze
în Brazilia. Regele Ioan al VI-lea a sosit în Rio de Janeiro în 1808 după semnarea alianței
defensive cu Anglia[39]. În același an s-au deschis porturile braziliene vaselor națiunilor
împrietenite, marcând sfârșitul epocii coloniale. Când orașul Rio de Janeiro a fost declarat
capitală a Regatului Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor, Brazilia s-a transformat de iure
din colonie în metropolă, act fără precedent în istoria omenirii.

Noua situație politică a nemulțumit multe grupări influente ale societății portugheze, stare ce
a culminat prin Revoluția Liberală de la Porto declanșată în 1820. Liberalii au cerut regelui să
revină în Portugalia și să restabilească statutul de colonie pentru Brazilia. Ioan al VI-lea a
revenit în țară în 1821, numind pe fiul lui, Pedro, în funcția de regent al Braziliei. Deși a purtat
titlul regal, Ioan al VI-lea a pierdut aproape întreaga putere în urma revoluției, având în
continuare doar rol simbolic și reprezentativ[39]. Liberalii au încercat să-l forțeze și pe regent
să-și stabilească reședința la Lisabona, ceea ce ar fi dus la pierderea tuturor privilegiilor și
implicit la revenirea la statutul de colonie al Braziliei. Petru a refuzat să dea curs solicitărilor
Lisabonei și ca reacție a promulgat o lege conform căreia orice decizie emisă de Lisabona cu
privire la fostele teritorii coloniale braziliene trebuia ratificată în Brazilia pentru a se putea
pune în aplicare. În cele din urmă, la data de 7 septembrie 1822, Petru a declarat independența
Braziliei, proclamându-se ca primul împărat al noii țări.

Epoca imperială

După declararea independenței, Brazilia a devenit o monarhie constituțională. Imperiul


Brazilian a avut o existență de 67 de ani, perioadă în care a fost condus de doi împărați. Petru
I a revenit totuși în Portugalia pentru a asigura fiicei sale succesiunea la tronul portughez,
renunțând la coroana braziliană[40]. După o perioadă de regență, Pedro al II-lea, având vârsta
de numai paisprezece ani[41], a fost încoronat ca al doilea împărat al Braziliei. În această epocă
s-a dezvoltat agricultura și s-a construit rețeaua feroviară. De asemenea, țara a devenit o
importantă forță militară maritimă; dispunea de cea de-a patra flotă de război din lume[42]. În
ciuda protestelor oligarhiilor din São Paulo, Rio de Janeiro și Minas Gerais, sclavia a fost abolită
în 1888. Cauzele abolirii sclavagismului au fost multiple, cea mai importantă fiind regresul
traficului sclavilor din Africa și opoziția personală a împăratului față de sclavagism.

După 1870 au apărut primele mișcări republicane[43], iar după abolirea sclaviei, Brazilia s-a
confruntat cu o acută lipsă de forță de muncă, criză ce a fost rezolvată prin atragerea unui
mare număr de imigranți, cei mai mulți din Italia și Portugalia[44]. În 1889, o lovitură de stat
militară a condus la demisia primului ministru Afonso Celso de Assis Figueiredo, iar mai apoi,
sub influența mișcării republicane, mareșalul Deodoro da Fonseca a proclamat republica, pe
15 noiembrie 1889, și a forțat exilul familiei împăratului.

Republica

După lovitura de stat, Imperiul Brazilian s-a transformat în Republica Statelor Unite ale
Braziliei, Deodoro da Fonseca devenind primul președinte al Braziliei. O perioadă a Republicii
Vechi a fost cunoscută sub denumirea de „republica de cafea cu lapte”, ceea ce făcea aluzie la
alternarea controlului asupra președinției între reprezentanții statelor dominante São Paulo
și Minas Gerais[45]. Junta militară a început să conducă republica în 1930. Getúlio Vargas a fost
ales președinte ceva mai târziu și a rămas în funcție, ca dictator, până în 1945. După
restaurarea unei formei de guvernare democratice, Vargas a fost ales președinte încă o dată
în 1951 și a rămas în funcție până în 1954, când s-a sinucis.

După 1930, guvernele braziliene s-au concentrat pe dezvoltarea interiorului țării. Mandatul lui
Juscelino Kubitschek s-a remarcat prin campania politică a cărei deviză a fost „cincizeci de ani
în cinci”. Atunci, în 1956, a demarat construirea orașului Brasília, care ulterior a devenit
capitala Braziliei, în 1960; perioada președinției lui Kubitschek s-a caracterizat și prin intensiva
dezvoltare a industriei.

Militarii au acaparat încă o dată controlul asupra statului după o lovitură de stat în 1964 și au
rămas la putere până în 1985 când au fost înlăturați în urma luptelor dintre regim și elitele
braziliene. În 1967, numele statului a fost schimbat la cel actual, Republica Federativă a
Braziliei[45]. Democrația a fost restabilită în 1988 când a fost promulgată actuala constituție,
iar primul președinte democratic ales după dictatura militară a fost Fernando Collor de Mello.
În 1992, Congresul Național a votat pentru impeachment-ul împotriva lui Collor, după ce
acesta a fost implicat într-o serie de scandaluri dezvăluite de mediile de informare. Itamar
Franco, succesorul lui, a implementat Plano Real, un plan economic al cărui scop primordial a
fost îmbunătățirea situației financiare a statului. Una dintre reformele introduse prin acest
plan a fost înlocuirea monedei de până atunci, cruzeiro, cu cea nouă, denumită real, la început
fixată ca valoare la paritate cu dolarul american. Președintele actual al Braziliei este Dilma
Rousseff, aleasă în 2010.

Guvernul și politica
Conform constituției din 1988, Brazilia este o republică federativă prezidențială. Forma de
guvernământ a fost inspirată de modelul Statelor Unite ale Americii, însă sistemul juridic
brazilian urmează tradiția romano-germanică a dreptului pozitiv. Unitățile federative ale
Braziliei nu se bucură de aceeași autonomie ca cele ale Statelor Unite, prerogativele de
autoguvernare fiind extrem de limitate prin puterea lor redusă privind legiferarea.

Sistemul politic brazilian este bazat pe principiul separării puterilor în stat al lui Montesquieu,
puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească fiind independente și având
aceeași importanță[46].

Puterea executivă este exercitată de președintele Republicii, care cumulează funcția de șef al
statului cu cea de șef al guvernului. Este ales pentru o perioadă de patru ani și poate fi reales
consecutiv. Actualul președinte al Braziliei este Michel Temer, numit în locul Dilmei Rousseff,
eliberată din funcție ca urmare a votului de neîncredere al Senatului. Puterea legislativă este
reprezentată de Congresul Național, împărțit în două camere — Camera Deputaților cu
mandat de patru ani și Senatul Federal, ai cărui membri au un mandat pe o perioadă de opt
ani. Puterea judecătorească este exercitată de curți și tribunale. Instanța superioară a puterii
judecătorești este Tribunalul Federal Suprem, compus din unsprezece judecători numiți de
președinte cu aprobarea Senatului.

Legislație
Sistemul juridic brazilian este bazat pe tradiția romano-germanică[47]. Astfel, dispozițiile
dreptului civil prevalează asupra practicilor dreptului comun. Cel mai important act legislativ
în Brazilia este Constituția Federală, promulgată la data de 5 octombrie 1988. Orice altă
legislație sau decizie a tribunalelor și curților trebuie să fie conforme principiilor sale [48].
Statele federale componente au propriile lor constituții, care de asemenea nu pot fi în
contradicție cu cea federală.[48] Un caz aparte îl constituie Districtul Federal, care, deși este
una dintre cele 27 de unități federative, nu are o constituție proprie, ci o așa-numită „lege
organică”, asemenea fiecărui municipiu[49].

Competența este administrată de către autoritățile din sistemul judiciar, cu toate că în unele
situații Constituția Federală permite Senatului să intervină în deciziile juridice. Există, de
asemenea, instanțe specializate, cum ar fi Justiția Militară și Justiția Electorală a Muncii, cea
mai importantă autoritate în domeniu fiind Curtea Supremă de Justiție. Acest sistem a fost
criticat în ultimele decenii, din cauza timpului îndelungat în care sunt luate deciziile finale.
Procesele pot dura ani sau chiar mai mult de un deceniu până când sunt finalizate.[50]

Împărțirea teritorială

Brazilia este o federație constituită prin uniunea indisolubilă a celor 27 de unități federative
(26 de state membre și Districtul Federal), având un număr total de 5.564 de municipii[51].
Toate unitățile administrativ-teritoriale dispun de personalitatea juridică a dreptului public,
astfel, similar fiecărei persoane fizice de pe teritoriul național (cetățean brazilian sau străin),
posedă drepturi și îndatoriri stabilite prin Constituția Federală. Dispun de autoadministrație,
autoguvernare și autoorganizare, ceea ce înseamnă că au dreptul să-și aleagă liderii și
reprezentanții politici și să-și administreze afacerile publice fără ingerințe din partea altor
entități administrative.

Statele și municipiile pot să se separe în mai multe state sau municipii sau să se unească dacă
populația aferentă decide în acest sens printr-un referendum. De acest drept nu beneficiază
și Districtul Federal.

You might also like