Bucur Ana-Maria

CIG ID grupa 805

AN II

Lucre de verificare Legatura dintre Filosofie,Stiinta Arta

si Religie

Filosofia este un domeniu specific al culturii, o manifestare specializată a spiritului

uman.

Dealungul timpului aceasta a primit numeroase definitii .

Din punct de vedere etimologic, filosofia reprezinta „dragoste de înţelepciune”.

Pe cand la gânditorii greci filosofia mai este definită şi în alte moduri. Astfel, din punctul
de vedere al obiectului, filosofia este „cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt”

– deci a temeiului existenţelor, a naturii celor ce sunt

–, precum şi „cunoaştere a celor divine şi omeneşti”, a realităţii ultime, necondiţionate,

esenţiale prin care se legitimează tot ceea ce există.

Din punctul de vedere al scopului imediat, „filosofia este pregătire pentru moarte”,
oferind modele de viaţă demnă, repere şi criterii valorice; întrucât nu trăim oricât, nu
putem trăi oricum. Definiţia provenită din scopurile şi aspiraţiile mai îndepărtate
alefilosofiei îndeamnă fiinţa umană la „asemănare cu divinitatea, pe cât îi stă omului în
putinţă”, adică la autoperfecţionare spirituală şi împlinire morală.

Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia

Filosofia şi ştiinţa sunt considerate, cel puţin de la Renaştere încoace, ca manifestări

spirituale specifice, legate prin multiple şi complexe fire una de cealaltă, şi, împreună,
de mediul social-istoric, specializate însă în ceea ce priveşte preocupările, temele
supuse investigaţiei şi finalităţile umane.
Bucur Ana-Maria
CIG ID grupa 805
AN II

Deşi aparţine cunoaşterii teoretice, filosofia se diferenţiază de ştiinţă atât în ceea ce

priveşte obiectul de studiu, cât şi tipul de cunoaştere. La o primă aproximare, putem
afirma că are un obiect de maximă generalitate. O teză, teorie sau concepţie filosofică
se referă la lume în totalitatea ei, oferă o imagine globală asupra existenţei ca atare.

Imaginea elaborată de ştiinţă despre realitate este constituită din fragmente de

cunoaştere, oglindind porţiuni ale existenţei care, oricât ar fi de extinse, sunt totuşi
numai porţiuni ale ei . Stiinţele particulare studiază anumite sfere, domenii ale realităţii –
bine precizate în cazul ştiinţelor constituite şi aflate în dezvoltare continuă sau mai puţin
precise.

Putem spune că filosofia se deosebeşte de ştiinţă, în primul rând, prin obiectul de

studiu; filosofia este atrasă de ansamblul existenţei, constituit din tot ceea ce există sau
ar putea să existe, în timp ce ştiinţele îşi restrâng interesul teoretic la un anume
domeniu de realitate. „Aria unei probleme filosofice – spune L. Blaga – constituie
totdeauna, fie explicit, fie implicit totul existenţei (lumea), iar zarea interioară a unei
probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad nedeterminată; din contra, o
problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex
determinată.”1 Dar, chiar atunci când filosofia îşi concentrează atenţia asupra unei
realităţi distincte, ea nu devine, prin acest act, ştiinţă, ci rămâne tot filosofie, după cum
ştiinţa nu poate fi erijată în filosofie, nu se substituie acesteia, atunci când când aspiră
să vorbească despre aspecte universale (de exemplu, teoria generală a sistemelor).

Filosofia îndeplineşte un rol cognitiv, dar, simultan, şi unul axiologic, întrucât are
totdeauna în centrul preocupărilor sale omul cu întreaga lui problematică existenţială.
Ea propune idealuri şi soluţii valorice în faţa unor eforturi de umanizare a condiţiei
umane, a istoriei şi a insului. În timp ce ştiinţa oferă activităţilor umane, individuale şi
colective, cunoştinţe şi putere, eficienţă, filosofia propune imagini globale despre lume
care deschid orizonturi valorice şi moduri de a conştientiza locul şi rostul omului în
societate, în existenţa universală. Filosofia îşi asumă, înăuntrul unei culturi, misiunea de
ordonare şi ierarhizare a valorilor, fiind un ghid axiologic cu finalitate morală şi umanistă
evidentă. „Pentru a răspunde integral rostului său de a fi – arată D.D. Roşca –, filosofia,
Bucur Ana-Maria
CIG ID grupa 805
AN II

sprijinită în primul rând pe ştiinţă, dar şi pe o adâncă experienţă de viaţă (experienţă ce

nu poate fi totdeauna tradusă în date ştiinţifice), se străduieşte să arate nu numai ce
este realitatea în general şi lumea omului în special, ci ea tinde să traseze şi o imagine
despre ceea ce trebuie să fie omul şi lumea lui umană. Propune adică un ideal de
realizat.”1 În consecinţă, tezele filosofice sunt generalizări care nu pot fi controlate şi
justificate până la ultimele consecinţe şi argumente raţionale; în aceste extrapolări,
experienţele şi cunoştinţele sunt depăşite prin salturi logice stimulate de factori
subiectivi (emoţionali, valorici ş.a.). Aceste conţinuturi spirituale, deosebite fundamental
de spiritul ştiinţei, nu sunt totdeauna evidente: deseori sunt resimţite în etica ce se
ataşează unei ontologii; însă, pot fi identificate prin analiza morfologică şi funcţională a
ideaţiei filosofice.

Cunoasterea filosofica si arta

Arta este o manifestare spirituală specifică. Ea realizează o cunoaştere a omului prin

intermediul imaginilor sensibile. Creatorul şi receptorul operei de artă angajează mereu,
în procesul de valorizare, o îmbinare a funcţiilor raţionale cu cele ale sensibilităţii şi
imaginaţiei.

Deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropia sub
raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente.

Dacă sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă sunt transmise

-în şi prin concreteţea semnificantă a imaginilor

– şi prin care lumea unică, imaginară a operei în cauză apare, se actualizează

–, sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna fixate conceptual, discursiv.

Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea termenilor lingvistici, inclusiv

a conceptelor; intuiţia, imaginarul, viziunea restituie limbajului un câmp semantic
disponibil la echivoc, ambiguitate, pluralitate a liniilor de sens în receptări subiective –
Bucur Ana-Maria
CIG ID grupa 805
AN II

multiple şi, în acelaşi timp, legitime –, astfel încât dispoziţia contemplativă este
amplificată şi tensionată, fără a urmări finalizarea unui interes expres de cunoaştere.
Discursul filosofic apelează la categorii, aparat critic, argumente sistematice, abstracţii
fără suport intuitiv.

Filosofia şi arta au în comun premisele subiective

– care se imprimă în chiar conţinuturile unui produs spiritual

– şi, pe de altă parte, rezultatele fixate ca opere. Or, opera este totdeauna
personalizată, este o expresie şi, deopotrivă, o măsură a individuaţiei

În acelaşi timp, filosofia şi marea artă îşi asumă iniţiativa simbolică, aspiraţia spre
totalitate, absolut, ideal şi cunoaşterea adâncimilor lumii şi omului. Însă, chiar şi atunci
când filosofia este contaminată – nu doar stilistic – de artă, sau când arta îşi însuşeşte
fonduri ideatice de natură filosofică, produsele spirituale respective suportă (şi trebuie
să se integreze în) rigorile de izbutire specifice domeniilor de care aparţin; valorizările
nu se pot bizui pe simularea autonomiilor. Abia prin interiorizarea exigenţelor de
autonomie poate fi revendicată performanţa creatoare .

Deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropia sub
raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente. Dacă
sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă transpar în şi prin
concreteţea semnificantă a imaginilor – şi prin care lumea unică, imaginară a operei în
cauză apare, se actualizează –, sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna
fixate conceptual, discursiv. Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea
termenilor lingvistici, inclusiv a conceptelor; intuiţia, imaginarul, viziunea restituie
limbajului un câmp semantic disponibil la echivoc, ambiguitate, pluralitate a liniilor de
sens în receptări subiective – multiple şi, în acelaşi timp, legitime –, astfel încât
dispoziţia contemplativă este amplificată şi tensionată, fără a urmări finalizarea unui
interes expres de cunoaştere. Discursul filosofic apelează la categorii, aparat critic,
argumente sistematice, abstracţii fără suport intuitiv.
Bucur Ana-Maria
CIG ID grupa 805
AN II

Filosofia şi arta au în comun premisele subiective (afecte, reacţii emoţionale, năzuinţe,

dispoziţii evaluative ş.a.m.d.) – care se imprimă în chiar conţinuturile unui produs
spiritual – şi, pe de altă parte, rezultatele fixate ca (în calitate de) opere. Or, opera este
totdeauna personalizată, este o expresie şi, deopotrivă, o măsură a individuaţiei. În
acelaşi timp, filosofia şi marea artă îşi asumă iniţiativa simbolică, aspiraţia spre
totalitate, absolut, ideal şi cunoaşterea adâncimilor lumii şi omului. Însă, chiar şi atunci
când filosofia este contaminată – nu doar stilistic – de artă, sau când arta îşi însuşeşte
fonduri ideatice de natură filosofică, produsele spirituale respective suportă (şi trebuie
să se integreze în) rigorile de izbutire specifice domeniilor de care aparţin; valorizările
nu se pot bizui pe simularea autonomiilor.\

Filosofie şi religie

Deosebirilor dintre filosofie şi religie.

Teoriile filosofice tind spre o cunoaştere a existenţei prin lumina naturală a raţiunii.
Teologia propriu-zisă este o cunoaştere a lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii
instruite, iluminate, lămurite prin (de către) credinţă; revelaţia ca atare conţine virtual
concluziile la care poate ajunge raţiunea; teologia are ca principii adevărurile precis
revelate de către Dumnezeu (respectiv, dogmele sau punctele de credinţă) şi ca
principal criteriu al adevărului autoritatea lui Dumnezeu care (ni) se revelează. 4
„Principiile filosofiei sunt independente de teologie, fiind adevăruri prime a căror
evidenţă se impun inteligenţei prin ele însele, în timp ce principiile teologiei sunt
adevărurile revelate prin Dumnezeu. Principiile filosofiei îşi sunt suficiente lor însele şi
nu derivă din principiile teologiei. De asemenea, lumina prin care filosofia îşi cunoaşte
obiectul este independentă de teologie, fiind lumina raţiunii care se lăfăie în ea însăşi.
De aceea filosofia nu este îndrumată într-un mod sigur de către teologie, şi nu mai are
nevoie de teologie pentru apărarea principiilor sale.”5 Dezvoltându-se autonom, filosofia
nu poate.
Bucur Ana-Maria
CIG ID grupa 805
AN II

Pendulând între năzuinţă şi orgoliu, filosofia – mai ales cea cu pretenţii de sistem închis
– imită şi, de ce nu, concurează religia sub aspectul puterii de a face inteligibil
ansamblul existenţei, şi de a satisface nevoia de „mântuire” a omului. Filosofia, arată C.
Noica, reprezintă „convertirea raţiunii, primejduite de iraţional, în raţiune statornică;
intrarea în ordine. Cu fiecare act de-al ei, filosofia reaşează lumea în ceea ce trebuie să
fie ea.”4 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea
credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se
îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată
existenţial finitudine umană – infinit