ISTORIA COMUNICĂRII

1
Comunicare. Istoria unui cuvânt
Încercări de definire a comunicării
 comunicare – cuvânt alunecos, ambiguu, polivalent
– a strâns o „constelație” de sensuri de-a
lungul timpului

→ proliferare/inflație semantică
 lat. communico,-are
 < adj. munus – legat de daruri, îndatoriri în plan public
= „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”
> immunis = „scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei
datorii”
> communis = (inițial) „care își împarte sarcinile cu altcineva”;
= (mai târziu) „ce aparține mai multora sau tuturor”
(sursă pentru „obișnuit, banal”)
 communicare = punerea în comun a unor lucruri

- în retorica clasică: communicatio = un mijloc stilistic prin

care un orator își asumă vocea ipotetică a adversarului sau a
publicului

- odată cu răspândirea creștinismului, apare sensul

sacramental:

- acela de împărtășire a credincioșilor

• > excommunicare

= interdicția de a primi împărtășania, echivalentă cu

excluderea din comunitate
• În lb. franceză: în sec. XIV
- comuniune, împărtășire, participare
- din sec. XV și mai ales XVII, devine sinonim cu „acces”,
„trecere”
- sec. XIX: se impune sensul de „transmitere”
- din sec. XX, se aplică mijloacelor de informare în masă

• În lb. engleză: în sec. XIV sau XV

- sec. XIX, SUA: „steam communication” = cale ferată

• În limba română, communicare > cuminecare.

Cuvântul comunicare este preluat relativ recent, pe cale savantă.
 Doi cercetători americani, Frank Dance și Carl Larson, au
strâns diverse definiții ale comunicării, alegându-le pe cele mai
reprezentative.
(The Functions of Human Communication. A Theoretical
Approach, 1976)
- au ieșit nu mai puțin de 126 „la inventar”!
 Fiecare știință, fiecare ramură și subramură ale științei
operează cu o accepție particulară, specializată a cuvântului
comunicare;
- diferită, chiar în contradicție, uneori, cu sensul pe care îl
are în alte arii ale cunoașterii.
 Edward Wilson:

„Comunicarea este o acțiune a unui organism sau a

unei celule care alterează modelele probabile de comportament
ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră
adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți.”
 Carl Hovland, Irving Janis, Harold Kelley (1953):

„Comunicarea este un proces prin care un individ

(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul
de a schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul).”
 - preeminența comunicării verbale: discutabilă, dacă nu
de-a dreptul falsă

Ray Birdwhistell: 65% din mesaje sunt reprezentate de

gestualitate.

Albert Mehrabian: 93% din mesaje sunt nonverbale.

 - problema intenționalității:

Putem vorbi despre comunicare doar atunci când

transmiterea informațiilor este voluntară?

● distincția dintre semnal și indiciu:

- intenționat/involuntar

Orice comportament are o valoare comunicativă

→ distincția dintre semnal și indiciu devine nerelevantă.
 Charles Morris:

comunicarea = „punerea în comun, împărtășirea,

transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri”

„Orice mediu care servește acestui proces de punere în

comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul,
limbajul.”

- o definiție prea largă pentru a mai fi operantă

 Colin Cherry:

„Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”

(On Human Communication, 1957)

Alexander Gode (1959):

„Comunicarea este procesul prin care ceva ce aparține

unei persoane ajunge să aparțină la două sau mai multe
persoane.”
 Abraham Moles (1973):

„Comunicarea este acțiunea prin care un individ I, aflat

într-o anume epocă, într-un anumit loc, ajunge să-și însușească
experiența referitoare la datele și evenimentele ambianței de la
un alt individ sau sistem E, folosind elemente de cunoaștere care
le sunt comune.”
 În general, definițiile comunicării se dovedesc:

- fie precise, dar prea restrictive, utile doar pentru

specialiști;

- fie prea generale, extensive, într-atât de largi încât nu

mulțumesc pe nimeni.
 Louis Forsdale:

„Comunicarea este procesul prin care un sistem este

stabilit, menținut și modificat prin intermediul unor semnale
comune (împărtășite) care acționează potrivit unor reguli.”
(Perspectives on Communication, 1981)
 Avantajele definiției lui Forsdale:

- evită să precizeze natura entităților care comunică;

- subliniază rolul integrator al comunicării;
- menționează consensul asupra codului, necesitatea
recunoașterii semnalelor emise (componenta semantică);
- subliniază necesitatea unor reguli combinatorii (componenta
sintactică).
 „Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el
cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un
alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris
sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în
fapt, toate comportamentele umane.
În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai
mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele
prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul
automat de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei
acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o
rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion).“
(Shannon și Weaver)
 Mihai Dinu, Comunicarea – Repere fundamentale,
București, Orizonturi, 2007

 Denis McQuail, Comunicarea, trad. de Daniela Rusu, Iași,

Institutul European, 1999