Paralelism intre “Sonet” de Mihai Eminescu

si “Sonet” de George Bacovia

Sonetul este poezia cu forma fixa, alcatuita din doua catrene si doua tertin, are ritm iambic
si masura versului de unspsrezece silabe. Dintre cei mai importanti poeti romani ce au cultivat
acesta poezie cu forma fixa se numara Mihai Eminescu si Vasile Voiculescu, George Bacovia.
In sonetele eminesciene se imbina nostalgia romantica a iubirii pierdute cu structura clasica a
poeziei. Sonetul lui Eminescu “Afara-i toamna” exprima melancolia lasata in urma de o iubire
care nu a fost traita si doar visata si ravnita. Atmosfera redata in poezie este una incarcata cu
nostalgie in care toamna reprezinta legatura ce se face intre natura si sentiment. Sonetele
romantice se deosebesc cu mult de sonetele simboliste. Sonetul lui Bacovia face posibila nu o
imbinare intre structura si tematica, asa cum se intampla in cazul sonetului eminescian, ci o
completare la muzicalitatea conferita de estetica simbolista. Aspectul prozodic al sonetului
bacovian se imbina cu tematica simbolista. Bacovia nu respecta masura unitara a versurilor , iar
repetarea unor cuvinte precum “noapte”, “casa”, “triste” accentueaza caracterul obsesiv al
poeziei. Tema din sonetul eminescian este iubirea, dar o iubire neimplinita, dupa care poetul
ravneste si sufera. Timpul este parca prins in vesnicie, “Sa stai visand la foc”, iar visul de iubire,
dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu, o neincetata dorinta. Suferinta eminesciana este
foarte diferita de cea bacoviana, Eminescu fiind rapus de melancolia unei iubiri neincepute, pe
cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o stare ce nu piere ci doar este sustinuta de
cadrul obscur. In “Sonet” de Bacovia este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, atmosfera
fiind una apasatoare, noaptea e “uda, grea”, incarcata de o materie lichida, mahalaua este
invaluita in intuneric. Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci
si o destramare interioara, un suflet imprastiat in neant. “E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin
ceata - obosite, rosii, fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda,
nmurdara.” Spatiul sufocant si inchis ramane “fara zare” adica fara scapare, fara o iesire, care
tine prizioniera fiinta umana. La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei
iubiri, a unor vise ce face fiinta sa aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza
cadrului dezolant, eul liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in
“bajbaiala” in intuneric. In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita
acelor ”grele picuri” ce accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu.
„Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context
se produce o stagnare a gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit „etern”. trecutul insa este
resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: „si tu citesti din roase plicuri”.
Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o ratacire temporala ce nu mai
poate fi redresata. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: „Visez la basmul vechi al zanei
Dochii”. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei
pierdute. Acesta prezenta este una feerica, iubita fiind o proiectie a trecutului. „Mainile reci”
accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice, iubirea pierduta nefiind recuperata. Incaperea ,
sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare, un cadru perfect al interiorizarii: „Dar si
mai bine-i cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc…”. Materia inconjuratoare impune visarea
romantica, pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig. In
Sonetul bacovian simbolurile dominante sunt cele ale mortii. Relinarele rosii exprima calatoria
spre o alta lume pe care poetul refuza sa o accepte. La Bacovi ase mai produce si ruperea de
normal de ordine si firesc. Prin versul „Si cad, recad, si nu mai tac din gura” se ajunge la o
„metafora a caderii”, unde echilibrul este inexistent, iar visul se amesteca cu betia. Aceste
manifestari bahice fluidizeaza descompunerea, motiv simbolist folosit cu precadere in operele
bacoviene. Diferenta intre cele doua sonete nu este doar tematica ci si artistica. Imaginile
artistice fiind conturate in mod diferit. Eminescu foloseste mijloace artistice precum epitetul
multiplu „maini subtiri si reci”, inversiunea „roase plicuri”, „dulci nimicuri” si sinecdoca
„frunza- mprastiata”.Bacovia foloseste cu procedeul personificarii pentru a sugera mai clar
participarea mediului la decaderea spirituala „ triste felinare”, „case triste”. Ca si Eminescu,
Bacovia se arata un poet ce urmareste detaliul din spatele trairilor si face asta prin multitudinea
figurilor de stil folosite.