Am intrat odată într-un muzeu cu exponate ”tradiționale”, atent conservate de niște dudui rotofeie și cam îngâmfate

din pricina importanței muncii lor (păstrare-conservare-restaurare, mermetisire de obiecte vechi, etc).
Am privit atent exponatele și manechinele înțolite și am avut o acută senzație de ”cimitir”.
Aproape că se simțea mirosul lumânării arse pe pieptul mortului.
Nu pricepeam defel unde-I valoarea funcțională, culturală, emoțională a pieselor expuse. Poate că – istoricește vorbind
– o fi fost ceva de ele, dar…
Muzeele în marea lor majoritate se doresc a fi ”capsule ale timpurilor trecute” și …cam atât.
Oamenii satului – cum ar fi nea Ionel Cococi sau nea Sandu Stan sau cei de pe munte - mama Domnica sau nea Iacob,
Luca, uica Ion bunăoară - , care-și ostoiesc singurătatea îngânând păsările cu fluieru sau duduitul norilor cu tobele sau
cu gâtlejul propriu, nu se-mpiedică în istorie.
Probabil că de-asta ei nu prea țin nici socoteala anilor pe care i-au trait.
Ei trăiesc într-o altfel de ”capsulă”: una magică dificil de-nțeles de către cuconeața aia cu studii universitare de
conservare – a ce?
Am întâlnit pe munte case goale transformate în carcase lipsite de viață ce intră încet-încet în pământ.
După cum am întâlnit – la oraș – cadavre arhitecturale îmbălsămate de ”specialiștii” pricepuți în împarfumat hoitu ca să
nu să i se simtă duhoarea.
Și datorită acestor ”specialisti păstrători conservanți mermeliști”, ne-am obișnuit să viețuim într-o morgă. Urbană.
Spuneam zilele trecute prietenilor mei de la Olt, că Domnica Trop – Tezaur uman Viu UNESCO – este ÎNCĂ VIE.
”Specialiștii” noștrii din Mehedinți, specialiști adică în tradiții, folclor și valori ”naționale” au treabă însă – nu, cu Viața
VIE – ci cu hoiturile. Și cu fondurile.
Luna viitoare, Domnica Trop – izvor de vorbe ”modite” sub formă de doine inegalabile ca reper de frumos, Monument
viu, Ambassador cultural veritabil, este complet uitată, ignorată, neglijată, nesocotită de niște nesocotiți aflați
vremelnic pe scaune ce se vor a fi ”păstrători”, ”diriguitori”, ”protectori” ai valorilor tradiționale, împlinește – în chiar
anul 100 de la Marea Unire – 80 de ani.
- ”Așa și?, ar întreba ăștia… Noi avem treabă cu mortăcinile nu, cu ai vii… După ce-o să moară o să-i facem o vitrină
frumoasă la Muzeu… Sigur o să fi și tu impresionat de cărțile și de discursurile pe care-o să le rostim lângă mormântul ei
care, va fi loc de pelerinaj pentru tinerele talente în devenire”. Etc etc.
Întristarea personală pe care-o resimt față de soarta acestei Doamne a cântecului popular AUTENTIC, mi-a fost cumva
ostoită de prietenii de la Olt. Care mi-au arătat că încă este Viață și interes pentru ce-i Adevărat și Sănătos.
Azi, la plecare, am primit lucruri de preț de la prietenii veniți de peste Olt: o carte cu și despre troițele de la răscruci –
simbol, sens, rost, - o fotografie ”vedetă” din expoziția adusă de nea Valeru Ciurea (Etnografica), și desigur Zeița lui nea
Ionel Cucoci de la Vădastra despre care mă hotărâi să vorbesc ceva mai mult.
La prima vedere n-ai spune ce sex are lucrarea: poate fi și bărbat-Zeu și femeie- Zeiță sau niciuna nici alta.
Strămoșii nostril înțelepți în simplitatea lor – al căror continuator este clar nea Ionel – s-au ostenit să transmită într-un
fel cât mai simplu de priceput de fiștecare, cum să fi ca să fi Viu.
Statuia asta neagră de ceramică arsă ne-nvață că e bine să asculți mai mult decât să vorbești (are urechi mari, n-are
ochi sau gură) și că nu Capul e important (creierul secretă mintea orgolioasă, degrabă dispusă la judecăți sterile, inutile)
ci Pieptul.
Acolo unde se zbate Inima – locul unde-și face culcuș Dumnezeu. Locul unde izvorăște Iubirea vindecătoare,
desființatoare de EGO.
În alte vremi, meșterii care frământau lutul erau temuți.
Erau asemuiți cu vracii și vrăjitorii și lumea se temea de puterile lor.
Dar erau și iubiți, admirați, prețuiți pentru că – prin actul Creației – erau asemeni Creatorului. Asemeni lui Dumnezeu,
întrupat în mâinile lor.
Statuia primită azi de la nea Ionel însumează elementele magice invocate de alchimiști: Pământul, Apa, Focul, Aerul și
Sunetul – simbolizat de urechile Zeiței.
Un meșter drag mie, plămăditor de lut, îmi povestea că ”merge pe deal să sape găuri din care să scoată bulgării de lut.
Pe care-i aducea acasă cu caru tras de boi. Aici, îi punea într-o ladă de scânduri unde-i acoperea cu apă și-n care îi lăsa
”la dospit”. Apoi îi toca cu sapa și-i călca cu picioarele goale, atât cât știa el de la ai bătrâni.
Din materialul asta frământat cu corpul lui, tăia c-un cuțit anume, ”pietre” sau felii din care urma să modeleze viitoarele
obiecte. Și care urmau să fie arse în cuptor”.
Țin minte – un detaliu extrem, extrem de important – că nu era oricum ”călcatu în picioare” ci ”în spirală”.
De la Centru către margine. ”Talpă peste talpă”. De 3 ori la rând. ”Până pământu se făcea precum ceara”. Sau ca untu.
Aia ”ca ceara” mi-a plăcut mai mult.
Pe pieptul Zeiței (de culoare neagră ca să absoarbă cât mai multă Lumină întrucât corpul nostru își ia viață înprimul
rând din Lumină – ne zicea Nicola Tesla - și-apoi din pâine, carne, țuică, vin sau alte alimente) nea Ionel n-a uitat să
graveze Spirala (nea Ionel nu folosește roata olarului ci ”sucituri” pe care le așează unele peste altele în…Spirală). Semn
solar – vârteju viforului, șarpele încolăcit sau natura ce renaște, simbol al optimismului, al regenerării, al reîntoarcerii,
etc cu multe și nesfârșite semnificații (fizica cuantică ne explică ce-i cu mișcarea ”spre stânga” sau ”spre dreapta”,
levogir sau dextrogir a particulelor de ”masă zero”, aspect fundamental ce face diferența între Viu și Mort, între
”organic” și ”an-organic”, aspect pe care babele îl știau – intuitiv – atunci când executau vrăjile mestecând licorile lor
sau luând apă dintr-un vârtej ce se mișca spre dreapta sau spre stânga).
Zeița lui nea Ionel are – prin ea însăși – putere de dez-legare.
Pentru că are harul lovirii aproape violent, al structurilor cerebrale profunde, emoționale. Acolo unde se cuibăresc
fricile generatoare de boală și moarte prematură.
Acolo unde se ascund blestemele, vrăjile, farmecele, legările.
Zeița lui nea Ionel Cococi poate – asemeni unui psihoterapeut – să deprogrameze creierul profund, - paleocortexul – de
programele rele, de negativitatea ce ne umple până la sufocare din toate părțile, dar mai ales din sticla tembelizorului.
Zeița lui nea Ionel este asemeni profesorului Leon Dănăilă – ce poate face chirurgie pe creier și pe suflet.
Poate alunga vrăjmașii ascunși între fibrele miocardului nostrum blând, neștiutor, naiv.
Zeița lui nea Ionel ne-ajută să ne ridicăm din moartea care ne-a învăluit, pe nevăzute, asemeni vorbelor – originale – lui
Andrei Mureșanu cu care își începea cântecul arhicunoscut:
- ”Ridică-te române din somnul cel de moarte!”…