You are on page 1of 12

Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară în Europa

Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria
- în vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud.
Capitala Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul
Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.
Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce
înseamnă "teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Este derivat din u ("lângă") și
substantivul slav krai ("regat, ținut").[3] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul
invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale.[3] A fost
cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu
"Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei
tătare.[3] În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".
Istorie
Articol principal: Istoria Ucrainei.
Preistorie și istorie antică
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului
4500 î.e.n., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă
părți din Ucraina de astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului,
teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte
din Sciția. Mai târziu, au fost fondate colonii grecești, romane, și bizantine, cum ar fi Tyras,
Olbia și Hermonassa, începând cu secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre,
și care au înflorit până în secolul al VI-lea e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut
parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în
diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.
Epoca de Aur a Kievului
Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei
Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.
În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de rusi, care formaseră
statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel
mai mare și mai puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele
identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[6]
Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii
lui Nestor, elita rusă era constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost,
ulterior, asimilați de populația slavă locală și au devenit parte din prima dinastie rusă,
dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate (principate) guvernate de
cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai prestigios și influent din toate
principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul cel mai de preț în lupta
lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–
1015), care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia,
Iaroslav cel Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al
forței militare.[6] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța
puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui
Vladimir Monomah (1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a
divizat în principate separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia
Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[7] Pe teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană
a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de
Halici-Volînia.
Dominația străină
Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de
Lituania (din secolul al XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum
se vede în această hartă a Uniunii Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman."


Pictură de Ilia Repin din 1880-1891.
La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel
Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al
Lituaniei, după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune
dinastică între Polonia și Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de
nobilii lituanieni rutenizați, în contextul apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest
moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi
regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și
oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'" (ex. "rusini").[8]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii
poloni.[9] Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii
rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau
tendința de a recurge la violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular,
împotriva statului polon și reprezentanților acestuia.[10]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către
cazacii de la Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[11] Polonia nu controla
foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele
momente, cele două state erau aliate în campanii militare.[12] Totuși, continuarea iobăgirii
țăranilor de către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au
împins pe cazaci departe de Polonia.[12] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul
polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în
armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de regii poloni. În cele din urmă,
cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai
târziu, la decăderea statului polono-lituanian[11] și la păstrarea creștinismului ortodox în
Ucraina.[13]
Hatmanatul Căzăcesc
În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii
Polono-Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[14] Teritoriul de pe malul
stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului
de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile
Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria
Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost
incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit
succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina"
hatmanatului căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul
domniei sale, în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului
său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia,
el rupe alianța cazacilor ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt
visului de independență al lui Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în
schimbul ajutorului acordat de cazaci. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman,
teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de "Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau
"margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea rusă.
Ucraina rusă
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul
Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga
Niprului) nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus.
Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația
de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene,
suprimând folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a
existat noțiunea de limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[15]
Primul Război Mondial și Revoluția Rusă
Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.
Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după
Revoluția Rusă.
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale
(rutenii și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub
Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (apar
pentru prima oară noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful
serviciilor secrete austro-ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunea Polonă, pentru a
lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a
armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare
Primului Război Mondial (1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost
tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele
de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[16]

Soldați ai Armatei Populare Ucrainene


Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al
Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada
1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul,
Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat
teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format
Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o
mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[17] Totuși,
în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei
polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și
să-și câștige independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe republici
ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia
Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un stat
ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au
format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a
URSS, în decembrie 1922.[18]
Ucraina Sovietică Interbelică
Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni
au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul
sovietic a rămas flexibil în anii 1920.[19] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă
de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de
korenizație (adică indigenizare).[18] Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală,
educație și asistență socială.[20] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au
căutat eliminarea vechilor inegalități.[21] Majoritatea acestor politici au fost anulate, însă, până
la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind
liderul de facto al Partidului Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.

Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930


Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a
URSS, iar producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[18] Totuși,
industrializarea a avut costuri enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere
demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru
a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul
confiscând pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective, aceste
politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției secrete.[18] Cei care au opus rezistență au
fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de producție din ce în ce mai
mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității agricole. Întrucât
membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu
se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de
oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor. Nu
există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete
artificială poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl
consideră un genocid al poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă
împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist".
Două valuri de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca
rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei
culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[18]
Al Doilea Război Mondial
Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în
Bătălia Niprului din 1943
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit
teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS (Ucraina exista doar ca o
republică socialistă autonomă în cadrul federației comuniste numită URSS). Unificarea
reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa, în 1992, a fost un eveniment decisiv în
istoria acestei țări.[22][23]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze
Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și Stalin la 23 august
1939, ale cărui consecințe au fost declarate nule de comunitatea internațională, inclusiv de
Rusia, în prezent. RSS Ucraineană a primit de la călăul Stalin nordul și sudul Basarabiei,
nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, teritorii ocupate de agresorul sovietic, care n-au aparținut
niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma nulității protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În
schimb, vestul fostei Republici Autonome Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a
fost alipit de Stalin nou-createi RSS Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale URSS au
fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În prezent, în urma recunoașterii, inclusiv de
Duma de Stat a Rusiei, nulității Pactului Hitler-Stalin (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-
Molotov), efectele tratatelor din 1947 sunt nule de drept. Ca urmare, Germania s-a reunificat,
Țările Baltice și-au câștigat independența. Ca urmare a precedentului creat, Tratatul din
1947 s-a dovedit caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta URSS (Rusia și Ucraina
sovietice) să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci procesele de rusificare și
ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste teritorii cu
consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în
pofida eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși
sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[24][25] Deși marea majoritate a ucrainenilor au
luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice,[26] unii naționaliști ucraineni au creat
o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit
cu forțele naziste. În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este
estimat a fi între 4,5 milioane[26] și 7 milioane.[27] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt
estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre aceștia
erau etnici ucraineni.[28]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile
anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea
multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.[29] În
schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de
exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început o politică
de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în vederea colonizării.[29] În aceste condiții, în
mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între
cinci și opt milioane,[30][31] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de
Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici
care au murit în luptele contra naziștilor,[32][33][34] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[32][34]
După război
Serghei Koroliov și Valentin Glushko
Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a își
reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[35] Situația a fost înrăutățită de
o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[36]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii
proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[37] Armata Ucraineană Insurgentă a
continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[38][39]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de
fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49,
Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus
accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la
Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de
la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[40]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.[41]
De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al
cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe
majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel
mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii,
între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca
rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[42][43] La momentul
accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care
2,2 milioane în Ucraina.[44] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara
zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000.
Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000
au luat parte la curățenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați
cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate în timpul accidentului.[45]
Independența
La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.[46]
Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație,
independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în
fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul
RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile sovietice centrale și
cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci
pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist.
După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de
Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent.[47] Un
referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste
90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele
parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din
8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei,
și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor
Independente (CSI).[48]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație
cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[49] Totuși, țara a suferit o scădere economică mai
profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina
a pierdut 60% din PIB [50][51] și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente.[52]
Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat
și au organizat greve.[53]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a
fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de
7% pe an.[54][55] O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat
Ucraina într-o republică semiprezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de
adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție,
transferul proprietății publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de
exprimare și fraudă electorală.[56] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost
declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a
constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[57] Rezultatele au cauzat nemulțumiri și
demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatele
și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit
președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.[58]
Geografia
Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a
patruzeci și patra țară din lume ca suprafață. Este a doua țară din Europa ca suprafață, după
Rusia europeană.[5]
La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină și la
est. La vest, Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest, are granițe
cu România pe Tisa în Maramureș, în Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării,
pe Brațul Chilia ; între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este Republica Moldova.
Ucraina are, așadar, șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană.
Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri,
traversate de fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud,
vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Munții Carpați,
aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții Crimeii în peninsula
Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.[59]
Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influențe mediteraneene pe coasta din sudul
Crimeei. Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest și nord și
mai sărace în est și sud-est. Vestul Ucrainei primește aproximativ 1.200 mm de precipitații
anual, în timp ce Crimeea primește aproximativ 400 mm anual. Iernile sunt mai blânde la
țărmul Mării Negre, dar mai reci în interiorul continentului. Temperaturile medii anuale sunt în
intervalul 5,5–7 °C în nord, și 11–13 °C în sud[60].
Regiunile istorice sunt de la vest spre est : Volînia, Galiția, Rutenia, Podolia Bucovina de
nord, părți din Basarabia, Herța, Bugeacul, Edisanul, Taurida, Crimeea, Zaporojia și Meotida
(aceasta din urmă denumită de sovietici : Donbass).
Politică și organizare
Articole principale: Politica Ucrainei, Alegeri în Ucraina și Alegeri prezidențiale în Ucraina,
2004.
Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este ales
prin vot popular direct pentru un mandat de cinci ani.[61]
Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit
Verhovna Rada.[62] Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniștri, condus
de Primul Ministru.[63]
Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale și actele Parlamentului
Crimeei pot fi abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă Constituția Ucrainei. Alte
acte normative sunt și ele supuse verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanța
judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia locală. Consiliile locale și primarii
sunt aleși prin vot și exercită control asupra bugetelor locale. Liderii administrațiilor regionale
sunt numiți de președinte.
În Ucraina activează un număr mare de partide politice, dintre care multe au foarte puțini
membri și nu sunt de notorietate. Partidele mici se reunesc adesea în coaliții largi pentru a
participa la alegerile parlamentare.
Armata
Soldați ai armatei ucrainene într-un BTR-80, în Irak
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de oameni
pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume.[64][65] În mai
1992, Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a
acceptat să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture
Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat
tratatul în 1994 și, până în 1996, a renunțat complet la armamentul nuclear.[64] Armata
Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea rusă.[66]
Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul
Forțelor Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri,
artilerie și blindate. Țara plănuiește să renunțe la stagiul militar obligatoriu, pentru a trece la o
armată profesionistă până în 2011.[67]
Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene sunt
desfășurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean.[68] O unitate ucraineană a
fost desfășurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului.
De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003–05, o unitate
ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză.
Numărul total al soldaților ucraineni activi în teatrele de operațiuni din lume este de 562.[69]
În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru.[70] Țara a avut un
parteneriat militar limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii
2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-
Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior,
s-a convenit ca chestiunea aderării la NATO să fie stabilită în urma unui referendum
național.[67]
Împărțire administrativă
Împărțirea administrativă a Ucrainei
Liov - mai mare și cel mai important oraș din vestul Ucrainei
Ucraina este subdivizată în 24 de regiuni (oblasti, singular - oblast adică raioane ), 1
republică autonomă (avtomna respublica) în Crimeea, două municipii (mista, singular - misto)
cu statut de regiune și 494 de raioane.
Ucraina are 176 de orașe de subordonare regională (обласного значення) și 279 de orașe
de subordonare raională (районного значення). În plus, mai există 886 de așezări de tip
urban (селищ міського типу) și 28.552 de localități rurale, din care 27197 comune (сільські
ради) și 1365 sate fără administrație proprie (селищні ради).
Economia
Articol principal: Economia Ucrainei.
Kiev - cel mai important centru industrial și comercial al țării.
În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime din URSS, reprezentând
o importantă componentă industrială și agricolă a economiei planificate a uniunii.[5] În urma
prăbușirii sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la o economie de piață.
Tranziția a fost dificilă pentru majoritatea populației, care a căzut în sărăcie. Economia
Ucrainei a scăzut puternic în anii de după prăbușirea URSS. Viața de zi cu zi a ucraineanului
de rând era grea. Un număr semnificativ de cetățeni din regiunile rurale ale țării au
supraviețuit doar hrănindu-se cu ceea ce cultivau pe pământurile lor, lucrând în câte două
locuri de muncă și obținând bunurile de strictă necesitate prin schimburi în natură.[71]
În 1991 guvernul a liberalizat majoritatea prețurilor pentru a combate penuria, dar nu a reușit
să rezolve problema. În același timp, guvernul a continuat să subvenționeze sectoarele de
stat din industrie și agricultură prin emisii monetare fără acoperire. Politica monetară lejeră
de la începutul anilor 1990 a dus inflația la nivele foarte mari. Ucraina deține recordul
mondial de inflație pe un an calendaristic, pentru inflația din 1993.[72] Cei care trăiau pe baza
unui venit fix au suferit cel mai mult.[18] Prețurile s-au stabilizat doar după introducerea noii
monede, grivna, în 1996.

Un avion Antonov An-148 de fabricație ucraineană


Țara a implementat foarte lent reformele structurale. După obținerea independenței, guvernul
a elaborat un cadru legal pentru privatizare. Totuși, rezistența la reformă din cadrul
guvernului, ca și cea venită din partea unei părți semnificative a populației, a blocat eforturile
de reformă. Un număr mare de întreprinderi de stat au fost scutite de privatizare. Între timp,
până în 1999, producția a scăzut la mai puțin de 40% din nivelul anului 1991,[73] dar și-a
revenit, atingând din nou nivelul respectiv până în anul 2006.[50]
PIB-ul (PPP) Ucrainei din 2007, calculat de FMI, este pe locul 29 în lume, cu o valoare
estimată de 399,866 miliarde de dolari.[50] PIB-ul nominal (în dolari americani, calculat la rata
de schimb a pieței) a fost de 140,5 miliarde de dolari, al 41-lea din lume.[5] Până în
decembrie 2007 salariul mediu nominal în Ucraina a atins 1.774 grivne pe lună.[74] În ciuda
faptului că a rămas în urma țărilor vecine central-europene, creșterea anuală a salariului
mediu în termeni reali este de 20% pentru perioada 2001–2006.[75]
La începutul anilor 2000 economia a arătat o puternică creștere bazată pe export, de 5 până
la 10%, producția industrială crescând cu mai mult de 10% pe an.[76] Ucraina produce
aproape toate tipurile de vehicule de transport și nave spațiale. Avioanele Antonov și
camioanele KrAZ sunt exportate în multe țări. Majoritatea exporturilor Ucrainei sunt
îndreptate spre țările Uniunii Europene și ale Comunității Statelor Independente.[77] De la
independență, Ucraina și-a păstrat propria agenție spațială, Agenția Spațială Națională a
Ucrainei. Primul astronaut care a ieșit în spațiu din partea Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la
13 mai 1997. Ucraina a devenit participant activ în explorarea științifică a spațiului. Între 1991
și 2007, au fost lansați șase sateliți și 101 vehicule spațiale ucrainene, această țară
continuând să proiecteze nave spațiale.[78]
Autobuz electric Electron E19101
Ucraina își importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul și gazele naturale, și
depinde în mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 25% din gazele naturale
din Ucraina provin din surse interne, aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din
Asia Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. În același timp, 85% din gazul rusesc
este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.[79]
Banca Mondială a clasificat Ucraina ca un stat cu venit mediu.[80] Printre problemele
semnificative se numără infrastructura și transportul subdezvoltate, corupția și birocrația. În
2007, bursa ucraineană de acțiuni a înregistrat a doua creștere din lume cu 130 de
procente.[81] Conform CIA, în 2006 capitalizarea bursei de acțiuni a Ucrainei a fost de
42,87 miliarde de dolari.[5] Printre sectoarele în creștere ale economiei ucrainene se numără
piața IT, care le-a depășit pe toate cele din celelalte țări central- și est-europene în 2007,
crescând cu aproximativ 40 de procente.[82]
Industria auto
Numărul total de mașini înmatriculate în Ucraina depășește 6 milioane de unități[83][84]. În anul
2008, vânzările de mașini noi au fost de 623.000 de unități, în creștere cu aproape 15% față
de anul 2007[83]. În Ucraina activează patru producători auto[83]. Cel mai important este
Zaporozhye (ZAZ), care produce autovehicule low-cost[83]. Uzina a încheiat un parteneriat cu
General Motors și produce mașini sub brandurile Opel, Chevrolet și Daewoo[83].
Electrontrans este producător ucrainean de tramvaie, troleibuze, autobuze electrice, unități și
piese de schimb.
Cultura
Ouă încondeiate (pîsankî) din Volînia
Obiceiurile ucrainene sunt puternic influențate de creștinism, religia cu cei mai mulți
practicanți în țară.[85] Rolurile sexelor tind să fie și ele repartizate în manieră tradițională,
bunicii jucând un rol mai mare în educația copiilor decât în țările occidentale.[86] Cultura
ucraineană a fost influențată și de vecinii de la vest și de la est ai țării, fapt ce se reflectă în
artele plastice, arhitectură și muzică.
Epoca comunistă a avut un efect puternic asupra artelor.[87] În 1932, Stalin a impus realismul
socialist ca politică de stat în Uniunea Sovietică, promulgând decretul "pentru reconstrucția
organizațiilor artistice și literare". Această manieră controlată de stat a inhibat în mare
măsură creațiile originale. În timpul anii 1980, a fost introdusă politica glasnost (deschiderea)
și artiștii sovietici au fost mai liberi să se exprime.[88]
Tradiția vopsirii ouălor de Paști, cunoscute sub numele de pîsankî, datează de multă vreme
în Ucraina. Pe ouă se desenează cu ceară pentru a se realiza formele; apoi, se aplică
vopseaua pentru a le colora, aceasta neacoperind părțile trasate cu ceară. După ce se
vopsește oul, se înlătură ceara, lăsând doar formele colorate. Această tradiție este mai
veche de o mie de ani, dinaintea apariției creștinismului în Ucraina.[89]
Bucătăria tradițională ucraineană se bazează pe carne de pui, porc, vită, pește și ciuperci.
De asemenea, ucrainenii mănâncă mulți cartofi, cereale și legume proaspete și murate.
Printre mâncărurile tradiționale ucrainene se numără varenîkî (găluște fierte cu ciuperci,
cartofi, varză, brânză sau cireșe), borș și holubțî (un fel de sarmale umplute cu orez, morcovi
și carne). Printre specialitățile ucrainene se numără și puiul Kiev și prăjitura Kiev. Băuturile
preferate ale ucrainenilor sunt compotul, sucurile, laptele, iaurtul, apa minerală, ceaiul și
cafeaua, precum și berea, vinul și horilka.[90]
Patrimoniu
Între 1990-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 5 obiective culturale
sau naturale din Ucraina.
Limbile vorbite
Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuni
Conform Constituției, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba oficială de
facto a Uniunii Sovietice, este vorbită de mulți ucraineni, mai ales în regiunile estice și
sudice. Conform recensământului din 2001, 67.5% din populație a declarat ucraineana ca
limbă maternă și 29.6% au declarat rusa.[91] Majoritatea vorbitorilor nativi de ucraineană
cunosc rusa ca a doua limbă.
Multe sondaje în ce privește limbile vorbite au rezultate diferite, deoarece orice reformulare a
unei întrebări poate conduce la o schimbare a răspunsului unui număr semnificativ de
persoane. Ucraineana este vorbită mai ales în vestul și centrul Ucrainei. În vest, ucraineana
este limba pricipală în orașe (cum ar fi Livov). În centru, ucraineana și rusa sunt folosite
aproximativ la fel de mult în mediul urban, rusa fiind mai mult vorbită în Kiev, ucraineana fiind
limba dominantă în mediul rural. În sud și est, rusa este folosită mai mult în orașe, în zonele
rurale predominând un dialect care amestecă rusa cu ucraineana.

Procentajul de vorbitori nativi de rusă (pe regiuni)


Mare parte din perioada sovietică, numărul de vorbitori nativi de ucraineană a scăzut de la
generație la generație și, în anii 1980, utilizarea limbii ucrainene în viața publică a scăzut
semnificativ.[92] În urma independenței, guvernul Ucrainei a urmat o politică de ucrainizare,[93]
pentru a crește gradul de utilizare a limbii ucrainene, descurajând limba rusă, care a fost
interzisă sau restrânsă în mass-media și filme.[94][95] Astfel, programele TV în limba rusă sunt
subtitrate în ucraineană, cu excepția filmelor în rusă realizate în perioada sovietică.
Conform Constituției Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă oficială a
republicii. Totuși, constituția republicii recunoaște limba rusă ca limbă a majorității populației
și îi garantează utilizarea "în toate sferele vieții publice". Similar, tătarei crimeene (limba unei
minorități de 12% din populația republicii[96]) îi este garantată protecția specială a statului, ca
și "limbile celorlalte naționalități". Vorbitorii de rusă constituie o majoritate importantă a
populației Crimeei (77%), vorbitorii de ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei
crimeene 11,4%.[97] Dar, în viața de zi cu zi, majoritatea ucrainenilor și tătarilor din Crimeea
folosesc și ei rusa.[98]
Literatura
Taras Șevcenko (1814–1861), autoportret din 1840
Istoria literaturii ucrainene datează din secolul al XI-lea, după creștinarea Rusiei Kievene.[99]
Scrierile vremii erau mai ales bisericești și erau scrise în slavonă. Relatările istorice ale
vremii sunt denumite cronici, iar cea mai semnificativă cronică a perioadei este cronica lui
Nistor.[100] Activitatea literară a suferit un declin puternic în timpul invaziei mongole. [99]
Literatura ucraineană a reînceput să se dezvolte în secolul al XIV-lea, și a înregistrat
progrese deosebite în secolul al XVI-lea odată cu introducerea tiparului și cu începutul
perioadei de glorie a cazacilor, sub dominație rusească și polonă.[99] Cazacii au stabilit o
societate independentă și au popularizat un gen nou de poem epic, care a marcat un vârf al
literaturii orale ucrainene.[100] Aceste progrese au fost apoi anulate în secolul al XVII-lea și la
începutul secolului al XVIII-lea, când publicarea în limba ucraineană a fost descurajată. Dar
până la sfârșitul secolului al XVIII-lea limba ucraineană literară modernă s-a perfecționat.[99]
Secolul al XIX-lea a debutat în Ucraina cu o perioadă de promovare a limbii locale, inițiată de
Ivan Kotliarevski cu lucrarea sa Eneida, prima lucrare publicată scrisă în ucraineana
modernă. Până în anii 1830, a început dezvoltarea romantismului ucrainean, fiind perioada
de glorie a celei mai importante figuri a culturii naționale ucrainene, pictorul și poetul
romantic Taras Șevcenko. Ivan Kotliarevski este considerat părintele literaturii în limba
ucraineană, iar Șevcenko este simbolul renașterii naționale.[101] Apoi, în 1863, utilizarea limbii
ucrainene în tipărituri a fost interzisă de Imperiul Rus.[15] Aceasta a afectat grav activitatea
literară din regiune, iar scriitorii ucraineni au fost obligați fie să publice în limba rusă, fie să-și
publice lucrările în Galiția austriacă. Interdicția nu a fost ridicată oficial, dar, în urma revoluției
din 1917 și a venirii la putere a bolșevicilor, a fost ignorată.[100]
Literatura ucraineană a continuat să înflorească în primii ani ai perioadei sovietice, când erau
acceptate aproape toate curentele literare. Lucrurile s-au schimbat drastic în anii 1930, când
Stalin și-a implementat politica de realism socialist. Doctrina nu era îndreptată direct
împotriva literaturii în limba ucraineană, dar a impus ca autorii să folosească un anumit stil în
lucrările lor. Activitățile literare au continuat să fie limitate în perioada comunistă și doar după
obținerea independenței Ucrainei, în 1991, scriitorii au fost liberi să se exprime după cum
doreau.[99]
Sport
Ucraina a profitat de pe urma accentului pus de conducerea sovietică pe educația fizică.
Astfel de politici au lăsat Ucrainei sute de stadioane, bazine, săli de sport și alte elemente de
infrastructură sportivă.[102] Cel mai popular sport în Ucraina este fotbalul. Competiția
națională de cel mai înalt nivel este Vîșcea Liha, primul eșalon fotbalistic ucrainean. Cele mai
de succes cluburi din Vîșcea Liha sunt marile rivale Dinamo Kiev și Șahtior Donețk. Deși
Șahtior este campioană a Ucrainei, Dinamo Kiev are cel mai bogat palmares din istoria
fotbalului ucrainean, fiind de două ori câștigătoare a Cupei Cupelor, a unei supercupă a
Europei, de 13 ori campioană a URSS și de 12 ori campioană a Ucrainei, în timp ce Șahtior
a câștigat doar patru campionate ale URSS și patru ale Ucrainei.[103] Mulți fotbaliști ucraineni
au jucat în echipa națională a Uniunii Sovietice, cei mai importanți fiind Igor Belanov și Oleg
Blohin, câștigători ai Balonului de Aur pentru cel mai bun fotbalist al anului. După căderea
Uniunii Sovietice, un singur ucrainean a mai câștigat acest trofeu, și anume Andrei
Șevcenko, căpitanul echipei naționale ucrainene. Echipa națională a debutat în turneele
finale de campionat mondial sau european în Campionatul Mondial de Fotbal din 2006,
atingând faza sferturilor de finală, fiind învinși de Italia.
Alți sportivi ucraineni cu rezultate notabile sunt boxerii Vitali și Vladimir Kliciko, cei doi frații
obținând titlul mondial la categorie grea, precum și atletul Serhii Bubka, multiplu campion
mondial si olimpic la săritura cu prăjina si deținătorul recordului mondial în aer liber cu o
performanță de 6.14 m.
Ucraina a debutat la olimpiade la ediția din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă. Deocamdată,
Ucraina a avut mult mai mult succes la Olimpiadele de vară — 69 de medalii la trei ediții — la
cele de iarnă obținând doar cinci medalii la patru ediții. Ucraina este plasată pe locul 36 după
numărul de medalii câștigate în istoria Jocurilor Olimpice, toate țările plasate pe un loc mai
bun, cu excepția Rusiei, fiind prezente la mai multe ediții.
Demografie
Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populația țării. Alte grupuri
etnice semnificative sunt rușii (17,3%), românii (0,85%), belarușii (0,6%), tătarii crimeeni
(0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii (0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), armenii (0,2%),
grecii (0,2%).[105]
Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalității ridicate și a natalității
scăzute. Natalitatea în Ucraina este de 9,55 nașteri la mia de locuitori anual, iar mortalitatea
este de 15,93 decese la mia de locuitori anual. Un factor care contribuie la mortalitatea
ridicată sunt cauze ca fumatul și intoxicația cu alcool în rândul populației masculine la vârste
anterioare pensionării.[106] În 2007, populația țării a scăzut cu o viteză care o plasează pe
locul patru în lume.[107]
Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, și aproximativ 67,2% din
populație trăiește în mediul urban.[108]

Numărul de locuitori - în milioane (1990–2007)


Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocația pentru copii de 17 ori în 2005,
oferind o plată de 8175 de grivne, și alocații lunare de 154 grivne pentru fiecare copil.[109][110]
Tendința demografică arată semne de îmbunătățire, natalitatea fiind în creștere din 2001.[111]
În primele nouă luni din 2007, în unele provincii s-a înregistrat o creștere demografică în cinci
regiuni ale țării (din 24), iar scăderea demografică arăta semne de stabilizare la nivel
național. Cele mai mari rate ale natalității s-au înregistrat în regiunile din vest.[112]
În primii cinci ani de independență ai Ucrainei, au avut loc migrații semnificative ale
populației. Peste un milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales din
celelalte foste republici sovietice. În total, între 1991 și 2004, 2,2 milioane de persoane au
imigrat în Ucraina (printre aceștia, 2 milioane au venit din alte foste state sovietice), și
2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre acestea, 1,9 milioane s-au mutat în alte foste
republici sovietice).[113] În prezent, imigranții constituie aproximativ 14,7% din totalul
populației, sau 6,9 milioane de oameni.[114]
Religia
Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, monument înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO[115]
Confesiunea majoritară în Ucraina este creștinismul ortodox, ai cărui credincioși sunt
împărțiți în trei ramuri: Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată sub administrarea Patriarhiei de
la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), și Biserica Ortodoxă
Ucraineană Autocefală.
O biserică Catolică din Liov
Pe locul doi ca număr de credincioși este Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care practică
aceleași tradiții spirituale și liturgice ca și ortodoxia, și recunoaște primatul papei ca lider al
creștinătății. Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene este arhiepiscopul Sviatoslav
Șevciuc.
În Ucraina există de asemenea 863 de comunități romano-catolice, 474 clerici și un milion de
credincioși romano-catolici. Grupul formează aproximativ 2,19% din populație și constă
preponderent din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de vest a țării.
Palatul Hanului Crimeei din Bahcisarai este centrul Islamului în Ucraina și un monument din
Patrimoniul Mondial UNESCO.
Creștinii protestanți formează și ei 2,19% din populație. Numărul protestanților a crescut mult
după independența Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel mai mare
grup, cu peste 150.000 de membri și aproximativ 3000 de clerici. A doua biserică protestantă
ca mărime este cea penticostală cu 110.000 de membri, peste 1500 de biserici locale și
peste 2000 de clerici, dar există și alte grupuri și uniuni penticostale care împreună numără
peste 300.000 de credincioși, cu peste 3000 de biserici locale. Sunt și multe școli
penticostale cum ar fi Seminarul Teologic Penticostal din Liov și Institutul Biblic Kiev. Printre
alte grupuri se numără calviniștii, luteranii, metodiștii și adventiștii de ziua a șaptea. Există și
comunități de mormoni.
Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia fiind
tătari crimeeni. Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în
peninsula Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea
născuți în străinătate.
Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de Al
Doilea Război Mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populație. Recensământul din
2001 a relevat existența a 103.600 de evrei mozaici, deși liderii comunităților susțin că
populația ar fi de 300.000. Nu există statistici privind ce parte din evreii ucraineni aparțin
cultului mozaic, dar iudaismul ortodox are cea mai puternică prezență în Ucraina. Sunt
prezente și mici comunități reformate și conservatoare.
La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunități hinudse și 53 budiste în țară.
Educația
Ucraina este pe locul patru la număr de absolvenți de studii universitare și postliceale din
Europa, fiind pe locul șapte ca populație
Conform Constituției Ucrainei, accesul gratuit la educație este garantat pentru toți cetățenii.
Studiile gimnaziale sunt obligatorii în școlile de stat, școli ce reprezintă marea majoritate a
instituțiilor de învățământ. Educația la nivel liceal este furnizată pe baze concurențiale. Există
și un mic număr de licee și universități particulare acreditate.
Datorită accentului pus de URSS pe accesul total la educație pentru toți cetățenii, rata
alfabetizării este de aproximativ 99,4%. Din 2005, programul de studii de unsprezece clase a
fost înlocuit cu unul de douăsprezece clase: școala primară durează patru ani (începând la
șase ani), educația gimnazială durează cinci ani, iar liceul durează trei ani. În clasa a
douăsprezecea, elevii dau Testele Guvernamentale, numite și examene de terminarea școlii.
Aceste teste sunt folosite pentru admiterea în învățământul superior.
Sistemul ucrainean de învățământ superior este compus din instituții și organisme științifice
și metodologice la nivel federal, municipal și din organizații autonome de educație.
Organizarea învățământului superior în Ucraina este efectuată conform structurii
educaționale a statelor dezvoltate, așa cum este ea definită de UNESCO și de ONU.
Infrastructura
Drumurile din Ucraina
Mare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, și este rămas în
urmă. Guvernul ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzi până în 2012.
În total, drumurile asfaltate din Ucraina reprezintă 164.732 km de drumuri. Transportul
feroviar din Ucraina are rolul de a face legătura între principalele zone urbane, porturi și
centre industriale și țările vecine. Cea mai mare concentrație de căi ferate se află în regiunea
Donbas. Deși volumul de marfă transportată pe calea ferată a scăzut cu 7,4% în 1995
comparativ cu 1994, Ucraina este încă una din țările care se bazează puternic pe transportul
feroviar. Lungimea totală a căilor ferate din Ucraina este de 22.473 km, din care 9.250 km
sunt electrificați.
Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de două ori
mai multă energie decât Germania, pe unitatea de PIB. O mare parte din energia folosită de
Ucraina provine din surse nucleare, țara primind mare parte din combustibilul său nuclear din
Rusia. Restul de petrol și gaze naturale este importat tot din fosta Uniune Sovietică. Ucraina
este puternic dependentă de energia nucleară. Cea mai mare centrală nucleară din Europa,
centrala termonucleară Zaporijia, se află în Ucraina. În 2006, guvernul planifica să
construiască 11 noi reactoare nucleare până în anul 2030, aproape dublând efectiv
cantitatea de energie produsă în prezent. Sectorul energetic ucrainean este al
doisprezecelea din lume în termeni de putere instalată, cu 54 GW. Energia regenerabilă
joacă un rol foarte modest în ce privește producția de energie electrică, în 2005 producția
energetică fiind asigurată din următoarele surse: nucleară (47%), termică (45%),
hidrocentrale și altele (8%).
Ucraina consumă anual aproximativ 40-45 miliarde de metri cubi de gaze naturale, jumătate
din această cantitate fiind cumpărată anterior de la compania rusă Gazprom, care, în iunie
2014, a oprit complet livrările de gaze către teritoriul ucrainean din cauza unor dispute legate
de preț și datoriile Ucrainei.

You might also like