TR - Protocol Depresie Femei Penitenciar

PROTOCOL CLINIC DE GRUP
PENTRU DEPRESIE
CUPRINS
Prefaţă
Tulburările depresive
Organizarea intervenţiei
Recomandări generale privind evaluarea şi intervenţia
Structura intervenţiei
Modul suplimentar: rezolvare de probleme şi antrenament asertiv
Modul suplimentar: tehnici de relaxare
Bibliografie
Anexe
Prefață
Mişcarea evidence-based (validare ştiinţifică) s-a extins din medicină şi în psihoterapie. Aşa
cum în medicină nu mai poţi practica orice, ci doar ceea ce trece testul unor studii clinice controlate
(evidence-based medicine) la fel, în psihoterapie, nu mai poţi administra tratamente psihologice în baza
preferinţei tale ca psihoterapeut, ci, în beneficiul pacientului, trebuie administrate acele tratamente care
au trecut testul unor studii clinice controlate (evidence-based psychotherapy/psychological treatments).
Sindromul depresiv este caracterizat de: (1) trăiri negative la nivel subiectiv (de ex.,
tristeţe/deprimare, vinovăție), (2) gânduri negative faţă de propria persoană, faţă de viitor şi faţă de
viaţă (trecută şi prezentă) la nivel cognitiv, (3) lipsa activării comportamentale la nivel comportamental
şi (4) anumite perturbări psihofiziologice (de ex., probleme cu somnul). Depresia, ca sindrom, este una
din cele mai importante cauze de dizabilitate la nivel mondial. Conform estimărilor Organizației
Mondiale a Sănătății, în anul 2020, depresia va ajunge cauza numărul doi de dizabilitate în lume,
luându-se în calcul toate tulburările (inclusiv cele somatice, precum cancerul și bolile cardiovasculare
etc.).
Manualul de faţă prezintă un protocol clinic care reflectă cele mai avansate cercetări în
domeniul tratamentelor psihologice pentru tulburările de tip depresiv. Acesta vizează sindromul
depresiv, putând fi astfel utilizat în toate tulburările care includ manifestări depresive. Protocolul de
faţă este o adaptare a unor protocoale individuale pentru depresie, testate pe populaţia românească (în
comparaţie cu medicaţia) în studii clinice controlate, a căror eficienţă clinică şi în termeni de costuri
este susţinută de date (vezi David, 2008; pentru un exemplu de protocol vezi la
http://albertellis.org/rebt-depression-manual/).
Aşadar, prin acest manual, pacientele din sistemul penitenciar românesc au acces la cele mai
eficiente tratamente psihologice existente astăzi la nivel internaţional. Aplicat corespunzător,
programul va duce la ameliorarea condiţiei clinice şi creşterea calităţii vieţii şi funcţionării sociale a
pacientelor.
Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. Aurora Szentagotai, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
17 Noiembrie 2014
1. Tulburările depresive
Depresia majoră este una dintre cele mai comune tulburări mentale, având o prevalență pe
parcursul vieţii estimată la 12,8% în Europa (Alonso et al., 2004) şi 16,6% în Statele Unite (Kessler et
al., 2005). Anual, aproximativ 18,4 milioane de europeni suferă de tulburare depresivă majoră
(Wittchen & Jacobi, 2005), aceasta fiind de 2-3 ori mai frecventă în rândul femeilor decât a bărbaţilor
(Winans, 2004). Tulburarea depresivă majoră se situează, în momentul de faţă, pe locul patru în ceea
ce priveşte gradul de afectare individuală şi socială, estimându-se că, până în 2030, va deveni
principala cauză de afectare funcţională în ţările dezvoltate (Mathers&Loncar, 2006). Atunci când nu
este tratată, depresia are un impact considerabil asupra calității vieții (Saboya, Zimmermann, &
Bodanese, 201l; Saarni et al., 2007), asupra performanței la locul de muncă (McIntyre, Liauw, &
Taylor, 2011) și asupra relațiilor sociale (Kessler, Greenberg, Mickelson, Meneades, & Wang, 2001).
Tulburarea depresivă majoră este asociată, de asemenea, cu un grad ridicat de mortalitate
(Cuijpers&Smit, 2002) şi costuri economice uriaşe (Smit et al., 2006).
În ciuda existenței unor tratamente eficiente, atât medicale cât şi psihologice, mai puţin de
jumătate din cazurile de tulburare depresivă majoră sunt diagnosticate şi tratate adecvat (Tylee &
Jones, 2005). Totodată, studiile arată că simptomele pot persista în ciuda tratamentului și că recăderile
sunt frecvente (National Institute for ClinicalExcelence – NICE, 2010). Studiul Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii asupra tulburărilor mentale (Simon, Goldberg, von Korff, & Ustun, 2002) a arătat că 50%
dintre pacienți îndeplinesc criteriile pentru depresie și la un an după diagnosticare și un procent de cel
puțin 10% suferă de depresie cronică sau persistentă (Kessler et al., 2003). De asemenea, studiile arată
că cel puțin 50% dintre persoanele care au avut un episod depresiv major, vor mai avea cel puțin unul
(Kupfer, 1991), iar după al doilea și al treilea episod depresiv, riscul de recădere crește la 70%,
respectiv 90%.
Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-5; American
Psychiatric Association [APA], 2013) depresia majoră se caracterizează prin cinci (sau mai multe)
dintre următoarele simptome, care persistă timp de două săptămâni și reprezintă o schimbare față de
funcționarea anterioră. Cel puţin unul dintre simptome este dispoziţia depresivă sau pierderea
interesului sau plăcerii:
1. Dispoziţie depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic indicată fie de relatarea
subiectivă (exemplu: se simte trist sau lipsit de speranţă) sau de observaţiile altor
persoane (exemplu: pare înlăcrimat);
2. Interes sau plăcere marcant diminuate pentru toate sau aproape toate activităţile în cea
mai mare parte a zilei, aproape zilnic (din relatările pacientului sau după observaţiile
altora);
3. Pierdere semnificativă în greutate, în absenţa unui regim sau unei diete, sau creştere în
greutate (o schimbare de mai mult de 5% din greutatea corporală într-o lună), scăderea
sau creşterea apetitului aproape zilnic;
4. Insomnie sau hipersomnie aproape zilnic;
5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de ceilalţi, nu doar
stări subiective de nelinişte sau lentoare);
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi;
7. Sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă)
aproape zilnic, nu doar autoreproşuri sau culpabilizare în legătură cu faptul de a fi
suferind;
8. Diminuarea capacităţii de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare
zi, fie prin relatarea personală, fie observată de alţii);
9. Gânduri recurente despre moarte (nu doar teama de moarte), ideaţie suicidară recurentă,
fără un plan anume, ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea
suicidului.
Alături de tulburarea depresivă majoră care este prototipul tulburărilor depresive, DSM-5
(APA, 2013) include şi alte tulburări în această categorie: tulburarea disruptivă de dereglare a
dispoziţiei, tulburarea depresivă persistentă (distimia), tulburarea disforică premenstruală, tulburarea
depresivă indusă de o substanţă, tulburarea depresivă datorată unei alte condiţii medicale, alte tulburări
depresive cu specificaţie şi tulburarea depresivă fără specificaţie.
Simptome depresive semnificative clinic pot să apară şi în cadrul tulburărilor de adaptare.
Aceste tulburări implică dezvoltarea unor simptome emoționale și comportamentale ca răspuns la un
stresor identificabil, simptomele debutând în termen de 3 luni de la apariția acestuia. Aceste simptome
generează un nivel ridicat de distres, disproporționat în raport cu intensitatea sau severitatea stresorului
și afectează funcționarea socială, ocupațională sau alte domenii importante de funcționare (APA,
2013). Simptomele depresive sunt specifice tulburării de adaptare cu dispoziție depresivă (caracterizată
de prezența unei dispoziții scăzute și a lipsei de speranță) și tulburării de adaptare cu dispoziție mixtă
anxioasă și depresivă (caracterizată de o combinație de simptome depresive și anxioase).
Tulburarea depresivă majoră apare, de cele mai multe ori, în comorbiditate cu alte tulburări
psihiatrice și/sau somatice, iar acest lucru poate influența deciziile terapeutice și răspunsul pacienților
la terapie. Cele mai frecvente comorbidități sunt cu tulburarile anxioase, în 40%-60% din cazuri,
abuzul de substanțe, în 20%-30-% din cazuri și tulburările de personalitate în 30%-50% (Brieger, Ehrt,
& Marneros, 2003; Davis, Uezato, Newell, & Frazier, 2008; Hasin, Goodwin, Stinson, & Grant, 2005;
Kessler et al., 2003). Un număr mare dintre persoanele care manifestă comportamente de autovătămare
au și simptome depresive (Beautrais et al., 1996, 61,9%; Ferreira de Castro et al., 1998, 32.8%).
1.1. Tratamentul tulburărilor depresive

Tulburarea depresivă majoră poate fi tratată cu ajutorul psihoterapiei şi al medicației. Ghidurile
NICE (National Institute for Health and Care Excellence) și APA (American Psychological
Association) recomandă strategii diferite pentru tipuri diferite de pacienți, în funcție de persistența și
gravitatea simptomelor. Pacienții cu simptome depresive subclinice și cu depresie ușoară și moderată
primesc ca primă linie de tratament psihoterapia (de ex., psihoterapie cognitiv-comportamentală).
Pacienții cu depresie moderată până la severă vor beneficia, în general, de psihoterapie combinată cu
medicație antidepresivă. În cazul pacienților cu depresie severă și simptomatologie complexă se
recomandă tot o combinare a celor două, existând și posibilitatea internării și a oferirii unor tratamente
suplimentare, prescrise în urma considerării raportului costuri/beneficii. Aceste linii de tratament sunt
similare pentru pacienții adulți și pentru copii și adolescenți.
În ceea ce privește psihoterapia, terapia cognitiv-comportamentală reprezintă prima
recomandare (fie în formă individuală, fie de grup). Aceasta poate fi oferită în variantă standard (de ex.,
terapie cognitivă, terapie raţional emotivă şi comportamentală) sau accentuându-se anumite
componente ale sale (ex. activarea comportamentală, terapia de cuplu de tip cognitiv-comportamental,
terapia cognitivă bazată pe mindfulness). Alături de psihoterapia cognitiv-comportamnetală, ghidurile
clinice mai recomandă şi psihoterapia interpersonală, care are însă mai puţine studii de validare în
comparaţie cu terapia cognitiv-comportamentală. Alte tipuri de psihoterapie validate, cel puțin parțial,
utilizabile în anumite condiţii bine definite sunt: terapia suportivă, self-help ghidat de terapeut, terapia
de familie de scurtă durată, terapia psihodinamică de scurtă durată.
Există dovezi substanțiale care arată că terapia cognitiv-comportamentală este cel puțin la fel de
eficientă ca medicația în tratamentul depresiei (Hollon, Thase, & Markowitz, 2002), că efectele ei pot fi
de mai lungă durată decât ale medicației, că ajută în prevenirea apariției depresiei în cazul indivizilor
aflați la risc (Gillham, Shatte, &Freres, 2000) și în prevenirea recăderilor (Hollon et al., 2005). Terapia
cognitiv-comportamentală are ca obiectiv identificarea și modificarea cognițiilor disfunționale care stau
la baza depresiei și creșterea numărului de comportamente adaptative, asociate cu experiențe subiective
pozitive (Hollon & Dimidjian, 2009).
1.2. Modele ale depresiei
Modelul stres-vulnerabilitate este un model general care explică apariția tulburărilor
psihologice. Acesta susţine că oamenii au vulnerabilităţi sau predispoziţii diferite de a dezvolta
tulburări psihologice. Vulnerabilităţile includ factori biologici (de ex., genetici) şi psihologici (de ex.,
gândire dezadaptativă). Cu toate că unii oameni pot avea o vulnerabilitate mai mare decât alţii de a
dezvolta tulburarea, predispoziţia în sine nu este suficientă pentru a declanşa boala. Vulnerabilitatea
trebuie să interactioneze cu evenimente de viaţă stresante pentru a se instala simptomele.
Una dintre cele mai bine validate teorii ale depresiei este teoria cognitivă a lui Aaron Beck, care
adoptă o perspectivă de tip stres-vulnerabilitate. Potrivit acestei teorii, experiențele negative timpurii
duc la formare unor cogniții disfuncționale despre sine, despre ceilalți și despre viață, organizate în
structuri numite scheme cognitive. Acestea reprezintă factori de vulnerabilitate psihologică. Atunci
când schemele sunt activate de evenimente de viață stresante, ele generează distorsiuni în procesarea
informației și determină, în cele din urmă, manifestările cognitive, subiective, comportamentale și
motivaționale caracteristice depresiei (Beck, 2008).
Evenimente de viață Atitudini disfuncționale

timpurii aversive (scheme):
vulnerabilitate cognitivă
Distorsiuni cognitive
negative Activare de către
evenimente stresante
depresie
Fig. 1. Modelul cognitiv al depresiei (după Beck, 2008, p. 972 )
1.3. Depresia în rândul populaţiei din penitenciar

Prevalența problemelor psihologice la persoanele încarcerate este ridicată, estimându-se că între
6 și 15% dintre cei aflați în închisoare suferă de o tulburare mentală (Lamb & Weinberger, 1998). După
tulburările de personalitate, depresia este tulburarea cu prevalența cea mai ridicată în rândul
persoanelor încarcerate, datele epidemiologice indicând rate mai ridicate în rândul femeilor (12%)
comparativ cu bărbații (10%) (Fazel & Danesh, 2002). În plus, diagnosticul și tratamentul depresiei la
femeile deținute sunt îngreunate de prezența abuzului de substanțe, a stresorilor psihosociali, a
problemelor medicale și tulburărilor de personalitate (Gunter, 2004).
Încarcerarea este un eveniment stresant, cu multiple consecințe negative la nivel emoțional și
comportamental. Șocul încarcerării este direct proporțional cu distresul emoţional preexistent acestui
eveniment, astfel încât persoanele cu sensiblitate emoțională crescută, cele imature în plan afectiv şi
social și cele care suferă de tulburări mentale sunt cele mai afectate. La persoanele care intră în detenție
pentru prima oară sunt frecvente manifesările precum plânsul, somatizarea, dezorientarea, insomnia sau
scăderea greutății corporale (Florian, 2001). Distresul emoțional se accentuează pe măsură ce persoana
realizează amploarea pierderilor sociale și profesionale asociate cu condamnarea. Susținerea afectivă
redusă din mediul penitenciar sau pierderea controlului asupra mediului contribuie și ele la instalarea
simptomelor depresive (Florian, 2001). Agravarea simptomelor depresive alături de pierderea sensului
existenţei și perceperea distorsionată a dificultăţilor ca fiind insurmontabile generează frecvent
comportamente de autovătămare și tentative suicidare.
1.4. Particularităţi ale intervenţiei terapeutice la populaţia carcerală

Scopul serviciilor de sănătate mentală pentru femeile care au comis infracțiuni este de a
dezvolta şi a asigura o îngrijire coordonată continuă, de a oferi o susţinere structurată şi programe de
tratament care să permită femeilor deţinute să-şi mențină sănătatea emoțională și să contribuie la
scăderea recidivismului prin dezvoltarea de abilități sociale, emoţionale şi cognitive (Laishes, 1997).
În vederea atingerii acestui scop, Laishes (1997) propune cinci principii esenţiale care trebuie să
ghideze livrarea de servicii și programe de sănătate mentală femeilor deținute:
(1) Centrarea pe starea de bine, fapt care se referă la oferirea unor programe complexe, ce pun
accent pe nevoile individuale ale clientei. Aceste programe ar trebui să aibă la bază
consolidarea abilităților necesare pentru: a) dezvoltarea personală și b) adaptarea la mediul
instituțional;
(2) Accesul la servicii profesioniste de sănătate mentală. Acest lucru permite: a) identificarea
timpurie a problemelor de sănătatea mentală, b) aplicarea în timp util a intervențiilor menite să
reducă simptomele și c) prevenirea situațiilor de criză;
(3) Centrarea pe client (femeie), se exprimă prin faptul că: a) deținutele sunt asistate de personal
specializat receptiv la nevoile specifice ale acestora și b) programele și serviciile satisfac aceste
nevoi speciale, ținând cont de autonomia personală sau de relațiile cu ceilalți;
(4) Participarea clientului: deținutele trebuie să fie implicate în procesul de diagnostic și
tratament, având un rol activ mai ales în ceea ce privește planificarea tratamentului sau luarea
deciziilor;
(5) Măsuri restrictive minime, fapt care rezultă în intervenții cât mai puțin restrictive.
Femeile aflate în instituţiile privative de libertate necesită demersuri psihosociale specifice,
adaptate caracteristicilor și nevoilor lor. O mare parte dintre persoanele care ajung să execute sancţiuni
penale provin din medii defavorizate, din familii în care condiţiile materiale sunt precare sau care au
trăit experienţe traumatizante şi agresiuni din partea celor din jur. În acest context, intervențiile
psihosociale adecvate, susținute științific, focalizate pe reducerea simptomelor și/sau creșterea stării de
bine sunt extrem de importante.
2. Organizarea intervenţiei
Protocolul descris în acest manual este unul de grup. Acesta este o adaptare a unor protocoale
individuale pentru depresie, testate pe populaţia românească (în comparaţie cu medicaţia) în studii
clinice controlate, a căror eficienţă clinică şi în termeni de costuri este susţinută de datele obţinute (vezi
David, 2008; pentru un exemplu de protocol vezi la http://albertellis.org/rebt-depression-manual/).
Recomandăm aplicarea acestui protocol în grup închis. Grupul va fi constituit din 5-8 deţinute.
În cazul unui grup care depăşeşte numărul de 5 persoane, este recomandată prezenţa unui coterapeut.
Durata unei şedinţe este de 90 de minute. Este util ca psihologului să aloce 30 de minute înainte de
şedinţă pentru pregătirea acesteia.
Protocolul cuprinde 12 şedinţe, realizate pe parcursul a 12 săptămîni (o şedinţă pe săptămână).
Intervenţia este structurată pe două componente, componenta comportamentală (sedinţele 2-7) şi
componenta cognitivă (şedinţele 8-12). Recomandăm o abordare flexibilă a protocolului, în sensul în
care, în funcţie de particularitățile membrelor grupului, psihologul poate opta să înceapă cu oricare
dintre cele două componente.
Avantajele specifice intervenţiei în grup sunt: învăţarea prin modelare şi imitaţie, suportul
social oferit de grup, valorizarea experienţei individuale în grup și normalizarea experiențelor.
Dacă este nevoie, pe lângă participarea la grup, deţinuta poate beneficia şi de intervenţie
individuală.
2.1. Resurse materiale şi umane

Resurse umane: psihologul (terapeutul) şi un coterapeut, în cazul unui grup mai mare de 5
persoane.
Resurse materiale: instrumente de scris, coli A4, coli A3, coli colorate, flipchart, markere, post-
it, creioane colorate, lipici, scotch, mape plastic, folii protecţie.
2.2. Reguli de funcţionare a grupului

Prezentăm mai jos principalele reguli după care funcţionează un grup terapeutic eficient.
• Respectarea confidenţialităţii: tot ce se discută în cadrul ședințelor este confidențial.
• Respectarea intimității: membrii grupului nu sunt obligați să vorbească și pot să nu participe la
anumite activități, dacă se simt inconfortabil să o facă.
• Respectul reciproc: nici un membru al grupului nu trebuie să ajungă să se simtă jignit sau
umilit.
• Violența sau intimidarea nu sunt acceptate în cadrul terapiei de grup. De regulă,
comportamentele violente sau care au scopul de a-i intimida pe ceilalți membri ai grupului sunt
pedepsite cu excluderea din grup.
• Prezența la întâlnirile de grup: membrii grupului au voie să lipsească motivat în situații de
urgență.
2.3. Selecţia participantelor la grup

Principala regulă de constituire a grupului este prezenţa simptomatologiei depresive, nu regimul
de detenţie. Anterior constituirii grupului se va realiza obligatoriu testarea psihologică individuală a
potențialelor participante, în vederea evaluării simptomatologiei depresive, riscului suicidar şi a
eventualelor comorbidităţi.
În evaluare se va ţine cont şi de rezultatele evaluărilor psihologice inițiale, realizate în perioada
de carantină (screening), de rezultatele evaluărilor psihologice periodice și de diagnosticul medical
(dacă acesta există).
2.4. Instrumente
Interviul Clinic Structurat pentru Tulburările de pe Axa I a DSM-IV (SCID-I; First, Spitzer,
Gibbon, & Williams, 1994; David, 2007 pentru adaptarea în limba română) este un interviu
semistructurat utilizat în vederea diagnosticării tulburărilor de pe Axa I a DSM-IV (American
Psychiatric Association, 1994). SCID I este un instrument eficient şi uşor de utilizat, care transpune
avantajele interviului structurat în context clinic. SCID I va fi aplicat înainte de începerea terapiei.
Inventarul de Depresie Beck (BDI-II, Beck, Steer, & Brown, 1996) este un instrument de
autoevaluare care constă din 21 de itemi și măsoară severitatea depresiei la adulţi şi adolescenţi.
Persoana este rugată să aleagă, dintr-o serie de afirmații, pe cea care descrie cel mai bine felul în care s-
a simțit în ultimele două săptămâni. Un scor total mai mic sau egal 11 indică un nivel scăzut al
depresiei, un scor total mai mare sau egal cu 17 indică un nivel al depresiei ușor spre moderat, iar un
scor peste 30 indică depresie severă. BDI-II va fi aplicat înainte și după terminarea intervenției. Scala
are proprietăți psihometrice foarte bune. Ea ea fost adaptată pe populație românească, versiune în limba
română având proprietăți psihometrice similare cu versiunea în limba engleză ( vezi David & Dobrean,
2012).
Scala Hamilton pentru Evaluarea Depresiei (Hamilton Depression Rating Scale, HAM-D;
Hamilton, 1960) este un instrument de evaluare a severității simptomelor depresive ce cuprinde 17
itemi, care măsoară simptomele depresive resimțite în cursul ultimei săptămâni. Scala este administrată
de clinician. Scorul total cuprins între 0 și 7 indică un nivel scăzut al depresiei, cel între 8-13, depresie
ușoară, cel între 14-18, depresie moderată, între 19-22, depresie severă și peste 23, depresie foarte
severă. Această scală va fi aplicată înainte și după terminarea intervenției. Scala are proprietăți
psihometrice bune. Ea ea fost adaptată pe populație românească, versiunea în limba română având
proprietăți psihometrice similare cu versiunea în limba engleză (vezi David, 2007).
Scala de Atitudini Disfuncționale (Disfuctional Attitude Scale, DAS; Weissman & Beck, 1978 )
este un instrument de autoevaluare care cuprinde 40 de itemi, prin care sunt evaluate gândurile
disfuncționale referitoare la aprobarea celorlalți și la aşteptările legate de performanță. Participanții
sunt rugați să indice măsura în care sunt de acord cu diferte afirmații (de ex. „Fericirea depinde în mare
măsură de atitudinea mea faţă de mine decât de ce simt alţii faţă de mine”) folosind o scală Likert cu 7
trepte (0 - dezacord puternic ; 7 - acord puternic). Această scală va fi aplicată înainte și după terminarea
intervenției. Scala are proprietăți psihometrice bune. Ea ea fost adaptată pe populație românească,
versiune în limba română având proprietăți psihometrice similare cu versiunea în limba engleză (vezi
David, 2007)
Scala de Atitudini și Convingeri (Attitude and Beliefs Scale-II; ABS-II; DiGiuseppe et al., 1988)
conţine 72 de itemi care măsoară patru tipuri de procese cognitive (gândire absolutistă, catastrofare,
toleranţă scăzută la frustrare şi evaluare globală), care vizează trei tipuri de conţinuturi (apreciere,
realizare şi confort), în două modalităţi de frazare (raţional şi iraţional). Această scală va fi aplicată
înainte și după terminarea intervenției. Scala are proprietăți psihometrice bune. Ea ea fost adaptată pe
populație românească, versiune în limba română având proprietăți psihometrice similare cu versiunea
în limba engleză (vezi David, 2007)
Chestionarul Gândurilor Automate (Automatic Thoughts Questionnaire; ATQ; Hollon &

Kendall, 1980; Netemeyer et al., 2002) este un chestionar care măsoară frecvența gândurilor automate
negative. Se cotează pe o scală frecvenţa cu care au apărut gânduri negative referitoare la propria
persoană într-un interval de timp. Această scală va fi aplicată înainte și după terminarea intervenției.
Scala are proprietăți psihometrice bune. Ea ea fost adaptată pe populație românească, versiunea în
limba română având proprietăți psihometrice similare cu versiunea în limba engleză (vezi David, 2007)
2.5. Criterii de includere în grup

1. Simptomatologie depresivă uşoară sau medie, fără risc suicidar crescut (evaluat pe baza
interviului clinic şi a răspunsurilor la itemii legaţi de suicid din BDI-II şi HAM-D). La cazurile cu
simptomatologie depresivă severă (vezi etalon BDI-II) şi/sau risc suicid crescut, este necesar consult de
specialitate şi intervenţie psihologică individuală până în momentul în care se consideră oportună
includerea în grup.
2. Minime deprinderi de scris-citit. Dat fiind faptul că nivelul de școlarizare este mai redus și că
deficitele cognitive sunt mai frecvente în cazul populației penitenciare comparativ cu populația
generală, se recomandă o mare atenție la utilizarea limbajului de interfață, atât pe parcursul evaluării
individuale cât și a intervenţiei de grup.
2.6. Criterii de excludere

1. Risc suicidar crescut (vezi mai sus). Persoanelor care dezvoltă și manifestă simptomatologie
depresivă severă sau risc suicidar crescut pe parcursul desfășurării programului, li se va asigura suport
medical și psihologic individual până la diminuarea intensității simptomatologiei depresive și a riscului
suicidar, fără a fi excluse din grup.
2. Prezenţa uneia dintre următoarele tulburări: tulburare psihotică, tulburare bipolară, tulburare
de stres posttraumatic, tulburare de panică.
2.7. Evaluarea eficienţei programului

Principalele obiective ale programului sunt: (1) reducerea simptomelor de tip depresiv ale
participantelor, prin restructurarea cogniţiilor dezadaptative/disfuncţionale/iraţionale în cogniţii
adaptative/funcţionale/raţionale; (2) activarea comportamentală și implicarea în activități cu sens; (3)
creşterea controlului emoţional şi reducerea emoţiilor disfuncţionale, prin creşterea abilităţii de
restructurare a gândurilor dezadaptative; (4) transferarea în cotidian a cunoştinţelor şi deprinderilor
dobândite în cadrul grupului. Recomandăm ca fiecare dintre aceste aspecte să fie avut în vedere în
evaluarea eficienţei programului.
3. Recomandări generale privind evaluarea şi intervenţia
Pentru asigurarea eficienţei demersului de evaluare şi a intervenţiei, este importantă respectarea

următoarelor principii (Beck, 2010):
• construirea unei alianței terapeutice solide;
• accentuarea importanței colaborării și participării active;
• orientarea spre scop și focalizarea pe rezolvarea problemelor;
• ancorarea în prezent prin focalizarea pe problemele curente;
• educarea (prin învățarea pacientului să fie propriul său terapeut) și orientarea spre
prevenirea recăderilor;
• conceptualizarea clară a problemelor pacientului;
• structurarea ședințelor pentru asigurarea clarității și fluenței procesului terapeutic;
• utilizarea unei varietăţi de metode și tehnici pentru schimbarea modului de gândire, stării
afective și comportamentului (Beck, 2010).
Alianţă terapeutică bună este una din condiţiile esenţiale ale succesului intervenţiei. În terapia
cognitiv-comportamentală, aceasta are ca elemente de bază (Beck, 2010):
• acceptarea necondiționată a pacientului;
• ascultarea activă, empatia și congruența manifestate de terapeut;
• accentuarea ideii de colaborare și consens pe parcursul demersului terapeutic;
• diminuarea rezistențelor manifestate de pacient;
• utilizarea limbajului de interfață în conceptualizare;
• solicitarea și oferirea permanentă de feedback;
• managementul, de către terapeut, a transferului și contratransferului;
• gestionarea eficientă a dificultăților apărute în relația terapeutică.
4. Structura intervenţiei
Sedinţa 1
Durată: 90 de minute
Obiective principale:
• Prezentarea terapeutului şi a membrelor grupului
• Prezentarea cadrului de desfăşurare a programului şi a obiectivelor acestuia
• Crearea coeziunii de grup
• Stabilirea regulilor de grup
Activităţi
1. Prezentarea psihologului şi a membrilor grupului
În această etapă, psihologul se prezintă şi antrenează participantele să se prezinte la rândul lor,
într-o ordine liber aleasă, cu menţiunea ca fiecare dintre ele să sublinieze cel puţin un aspect pozitiv
despre propria persoană (calitate, hobby, etc.).
2. Prezentarea programului şi a obiectivelor acestuia

Psihologul informează membrele grupului cu privire la: obiectivele programului, durată şi aspecte
legate de prezenţă.
3. Stabilirea regulilor de grup

Psihologul invită participantele să identifice câteva reguli care ar asigura funcţionarea optimă
a grupului. Pornind de la exemplele furnizate de acestea, se discută şi se stabilesc regulile de grup. Se
va ţine cont de următoarele reguli:
• Confidenţialitate – aspectele discutate în cadrul şedinţelor nu sunt împărtăşite cu persoane din
afara grupului;
• Respectarea şi acceptarea celorlalţi – se foloseşte un limbaj adecvat (fără înjurături, jigniri,
ameninţări), nu se emit judecăţi de valoare cu privire la alte participante, fiecare are dreptul
să-şi expună punctul de vedere;
• Prezenţă şi punctualitate – participantele vor respecta orarul de desfăşurare a programului;
• Realizarea temelor de casă – fiecare participantă va lua în serios temele de casă oferite în
cadrul ședințelor, acestea fiind parte esenţială a demersului terapeutic.
4. Semnarea contractelor terapeutice

Toate participantele vor completa şi semna contractul terapeutic. Prin aceasta îşi asumă
participarea, implicarea şi responsabilitatea în cadrul programului (Anexa 1).
5. Exerciţiu de creştere a coeziunii grupului

Exemplu exercițiu 1. Participantele vor primi sarcina de a-şi completa rebusul numelui.
Astfel: (1) îşi vor nota pe o foaie de hârtie, vertical, prenumele; (2) pentru fiecare literă a prenumelui,
vor trebui să identifice o caracteristică personală care poate să înceapă, să se termine sau să conţină
acea literă; (3) în momentul în care au finalizat exerciţiul, vor prezenta, în ordinea în care doresc,
rezultatul acestuia.
Exemplu exercițiu 2. Se utilizează o minge sau orice alt obiect care poate fi aruncat de la o
persoană la cealaltă. Participantele se aşează în cerc şi își pasează mingea de la una la alta. Cea care
deţine mingea spune: “Pe mine mă cheamă...şi îi dau mingea lui…” Mingea se pasează de la o
participantă la cealaltă, până când se prezintă toate. După ce toate participantele şi-au spus numele,
jocul continuă într-o variantă similară, dar de această dată, după rostirea numelui, participantele
trebuie să menționeze un lucru care le place și un lucru care le displace.
6. Explorarea așteptărilor privind participarea la grup

Exemplu exercițiu 1. Arborele aşteptărilor. Psihologul desenează pe o foaie de flipchart un
arbore. Fiecare participantă primește câte un bileţel pe care este rugată să noteze aşteptările pe care
le are de la program. Biletele sunt lipite apoi pe ramurile copacului și sunt discutate. La final,
psihologul explică faptul că “arborele” reprezintă fundamentul de la care se porneşte în demersul
terapeutic, iar îndeplinirea aşteptărilor constituie “ţinta” grupului.
Exemplu exercițiu 2. Un exercițiu similiar cu cel anterior este cel în care participantele își
exprimă atât așteptările cât și fricile cu privire la participarea la program. Astfel, se oferă fiecărei
participante o coală. Pe o parte a colii participanta va scrie așteptările pe care le are în legătură cu
ceea ce are de făcut în grup, iar pe cealaltă parte, va scrie fricile ei în legătură cu grupul. La sfârșit,
terapeutul strânge foile, le amestecă și le dă înapoi membrelor grupului, pentru a citi fiecare ce au
scris celalalte. Această activitate permite participantelor să împărtășească grupului infomații
personale într-un mod deschis și confortabil și oferă terapeutului posibilitatea de a vedea care sunt
fricile şi nevoile membrelor grupului.
7. Sumarizare finală și feedback

În cadrul fiecărei ședințe, sumarizările periodice vor fi dublate de sumarizarea finală, prin care
se urmăreşte clarificarea și fixarea informațiilor discutate în cadrul sedinței. Este important ca
psihologul să se asigure că fiecare membră a grupului a rămas cu ceva util în urma şedinţei.
Elementul final al fiecărei ședinte este reprezentat de acordarea şi primirea feedback-ului, care
are rolul de a dezvolta relația terapeutică şi de a consolida coeziunea grupului.
Recomandări pentru psiholog

• Utilizaţi în cursul şedinţei Contractul terapeutic din Anexa 1
• Puneţi accent pe stabilirea relaţiei terapeutice şi crearea coeziunii
de grup
• Adaptaţi limbajul la nivelul de înţelegere al membrelor grupului
• Antrenaţi participantele în a dezvălui cât mai multe aspecte despre
• propria persoană
Şedinţa 2
• Prezentarea principalelor componente ale intervenţiei
• Prezentarea componentelor şi cauzelor depresiei (modelul cognitiv)
Activităţi:
1. Monitorizarea dispoziţiei afective
Dispoziţia afectivă se va monitoriza la începutul fiecărei şedinte, cu ajutorul celor cinci întrebări
prezentate în Anexa 2. Se vor discuta cu participantele motivul și importanța monitorizării. Întrebarea
numărul 1 din chestionarul de monitorizare a dispoziţiei poate fi utilizată pentru a realiza un grafic al
evoluţiei dispoziţiei depresive a persoanei pe parcursul intervenţiei (vezi exemplul din Anexa 3).
2. Recapitularea şedinţei anterioare

Participantele vor fi încurajate să își exprime sentimentele cu privire la prima ședință și să
spună dacă au apărut schimbări în ultima săptămână. Se trec apoi în revistă cele mai importante lucruri
discutate în şedinţa anterioară. Sunt clarificate eventualele întrebări ale membrelor grupului.
3. Prezentarea și explicarea simptomelor depresiei

Cea mai importantă caracteristică a depresiei este tristeţea profundă. În afară de aceasta,
persoana mai poate trăi numeroase stări psihologice și fizice neplăcute, printre care:
• pierderea interesului, plăcerii şi entuziasmului faţă de lucruri care altădată îi plăceau
• sentimente de vinovăţie
• sentimentul că este lipsită de valoare
• probleme de concentrare
• probleme de somn
• modificarea poftei de mâncare
• oboseala şi lentoare în mişcări
• izolare socială şi scăderea numărului de activităţi
• gânduri suicidare
Exemplu exercițiu. Pentru a înțelege mai bine simptomele și a normaliza experiențele
participantelor, se poate realiza următoarea activitate. Se oferă fiecărei participante o fișă cu propoziții
care trebuie completate, după următorul model:
• În cea mai mare parte a timpului mă simt ...
• Când mă simt lipsită de speranță, eu ...
• Lucrul care mă deranjează cel mai mult la depresia mea este ...
Membrele grupului sunt apoi încurajate să împărtășescă răspunsurile lor cu grupul. Între timp
terapeutul notează răspunsurile pe o coală A3 sau pe o coală de flipchart. Fiecare răspuns este încadrat
într-unul dintre cele trei domenii: (1) motivație/energie, (2) comportament și (3) emoții, după care
terapeutul descrie fiecare domeniu. Participantele sunt apoi rugate să împărtășească cum a fost
experiența de a auzi despre problemele/depresia celorlalte.
Prin acestă activitate terapeutul poate înțelege mai bine simptomele participantelor. De asemenea,
membrele grupului se pot identifica cu simptomele celorlalte, primind, în același timp, suport din
partea colegelor de grup. Această activitate reprezintă partea introductivă pentru modelul cognitiv al
depresiei, care le va fi prezentat în continuare.
4. Prezentarea modelului cognitiv al depresiei

Psihologul prezintă participantelor modelul cognitiv al depresiei, insistând asupra aspectelor de mai
jos.
Simptomele depresive sunt rezultatul interacţiunii factorilor biologici, psihologici, sociali şi
evenimentelor de viaţă. Unul dintre cele mai cunoscute modele ale depresiei, modelul cognitiv (Beck,
2008; vezi Fig. 1 şi Anexa 4), susţine că evenimentele de viaţă negative din copilărie (de ex., moartea
unei persoane apropiate, boala gravă, probleme emoţionale ale părintelui, dificultăţile financiare severe
etc.) duc la formarea unor moduri dezadaptative/nesănătoase de a gândi în ceea ce priveşte propria
persoană, în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi sau viaţa. Acestea sunt activate de evenimente de viaţă
negative curente (de ex., pierderea locului de muncă, divorţ, încarcerare), ducând la apariţia
manifestărilor depresive descrise mai sus. Există şi o componentă biologică a depresiei. De exemplu,
unii oameni au o vulnerabilitate genetică mai mare de a face depresie. Astfel, persoanele care au rude
de gradul I care suferă de depresie sunt mai predispuse spre depresie decât cei care nu au depresie în
familie.
5. Prezentarea componentelor intervenţiei
Se explică participantelor că intervenţia va fi focalizată pe învăţarea şi exersarea unui mod
sănătos de a gândi şi de a se comporta. În cadrul şedinţelor se va lucra pe componenta cognitivă şi pe
cea comportamentală. Rolul componentei cognitive este acela de a identifica şi schimba
gândurile/credinţele dezadaptative/iraţionale şi de a dezvolta gânduri/credințe adaptative/raţionale.
Componenta comportamentală vizează identificarea şi schimbarea comportamentelor care accentuează
și/sau mențin depresia. Comportamentele dezadaptative pot fi schimbate prin: planificarea activităților,
antrenarea și exersarea abilităților sociale, învățarea unor strategii eficiente de rezolvare de probleme.

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2-4
• Apelaţi la cât mai multe exemple în explicarea modelului depresiei
• Utilizați exemple relevante pentru membrele grupului (în concordanță
cu experiența și contextul lor actual de viață)
• Adaptaţi limbajul la nivelul de înţelegere al membrelor grupului
Fişe de lucru pentru şedinţa 2

• Chestionarul de monitorizare a dispoziţiei afective (Anexa 2)
• Modelul cognitiv al depresiei (Anexa 4)
Sedinţa 3
• Definirea comportamentului şi prezentarea modelului ABC comportamental
• Discutarea relaţiei comportament-stare afectivă
• Identificarea impactului depresiei asupra comportamentului
Activităţi:
1. Monitorizarea dispoziţiei afective (Anexa 2)

Se trec în revistă cele mai importante aspecte discutate în şedinţa anterioară. Sunt clarificate
eventualele întrebări ale membrelor grupului.
3. Definirea comportamentului şi prezentarea modelului ABC comportamental

Se reiau, pe scurt, ideile prezentate în ședința anterioară cu privire la componentele intervenției,
punându-se accent pe componenta comportamentală. Se defineşte comportamentul şi se explică factorii
care îl menţin (modelul ABC comportamental, vezi Fig. 2 şi Anexa 5).
În sens larg, termenul de comportament se referă la orice activitate pe care o realizează un
organism, internă sau externă, care este observabilă şi măsurabilă. Focalizarea în această şedinţă şi în
şedinţele următoare (până la şedinţa 7 inclusiv) este mai ales pe comportamentele externe. Teoriile
comportamentale susţin că cea mai bună modalitate de a înţelege comportamentul este de a ne focaliza
nu doar asupra acestuia, ci asupra contextului în care el apare – adică asupra factorilor care îl preced
(Antecedente) şi asupra efectelor sale (Consecinţe).
A – antecedentele sunt factorii care creează oportunitatea apariţiei comportamenului. Ei sunt
reprezentaţi de stimuli externi (orice obiect/eveniment care influențează comportamentul; de exemplu,
faptul că cineva strigă la mine) sau interni (gânduri, amintiri, senzații, stări subiective; de exemplu,
gândul că nu sunt bună de nimic).
B – comportamentul (behaviour, în limba engleză) se referă la acțiunile propriu-zise pe care le
facem. Acesta prezintă şi poate fi evaluat sub aspectul mai multor dimensiuni: frecvenţa, durata,
intensitatea şi latenţa (intervalul de timp dintre stimulul care produce comportamentul şi manifestarea
acestuia).
C - consecinţele sunt urmări ale comportamentului, care menţin/cresc sau scad probabilitatea de
manifestare a acestuia. Consecinţele care menţin sau cresc probabilitatea de manifestare a
comportamentului se numesc întăriri, iar cele care îi scad probabilitatea de manifestare – pedepse.
Întăririle pot fi pozitive sau negative. Întărirea pozitivă apare atunci când comportamentul generează o
consecinţă care creşte probabilitatea ca acel comportament să apară în situaţii viitoare similare.
Întărirea negativă apare atunci când comportamentul duce la eliminarea sau stoparea unui eveniment
sau unei stimulări aversive, ceea ce creşte probabilitatea ca acel comportament să reapară în situaţii
viitoare similare.
Modelul ABC comportamental (Anexa 5) susţine, aşadar, că un comportament este generat de

antecedente și mențiunt de consecințele sale. Identificarea acestor factori, care determină și mențin
comportamentul se numește analiză funcțională. Utilizarea modelului ABC comportamental este un
mod eficient de a înțelege motivul pentru care comportamentul, fie el adaptativ sau dezadaptativ, apare
și se menține.
Exemplu exerciţiu. Ilustraţi modelul ABC comportamental pornind de la comportamente din

viaţa cotidiană
4. Distincţia comportament adaptativ – comportament dezadaptativ

Comportamentele adaptative sunt acele reacţii/răspunsuri observabile şi măsurabile care sunt
utile persoanei şi o ajută să se adapteze eficient la mediul său. Comportamentele dezadaptative sunt
acele reacţii/răspunsuri observabile şi măsurabile, care sunt în detrimentul persoanei şi o împiedică să
se adapteze eficient la mediul său (David et al., 1998, 2000).
Exemplu exerciţiu. Ilustraţi ideea de comportament adaptativ/dezadaptativ utilizând cât mai
multe exemple din viaţa cotidiană.
5. Prezentarea relaţiei comportament-stare afectivă/emoţie

Se subliniază că ceea ce facem afectează felul în care ne simțim. Comportamentele sunt urmate
de consecinţe care, la rândul lor, influenţează emoţiile. Implicarea în activități ne poate ajuta să ne
simțim mai bine, generează gânduri și amintiri plăcute, care persistă și după ce activitatea s-a încheiat,
ne distrage de la grijile pe care le avem, ne poate ajuta să ne menținem într-o formă fizică bună. Se
subliniază rolul întăririlor în menținerea comportamentului și se explorează cu participantele întăririle
rezultate din participarea la grup.
Exemplu exercițiu 1. Pornind de la situații de viaţă alese de psiholog, participantele vor

împărtăşi cu grupul comportamentele și emoțiile lor în aceste situații.
Exemplu exercițiu 2. Participantele pot fi rugate să facă diverse comportamente în timpul

ședinței (de ex., să stea într-o poziție încordată, să țină un creion între buze), iar apoi sunt întrebate cum
s-au simțit făcând acele comportamente. Pe baza acestei discuții se va evidenția ideea că acțiunile pe
care le facem afectează felul în care ne simțim.
6. Identificarea impactului depresiei asupra comportamentului

Se iniţiază o discuţie în care sunt reamintite caracteristicile depresiei: tristeţe prelungită,
pierderea speranţei, neajutorare, pierderea plăcerii, sentimente de vinovăție etc. Se prezintă modul în
care depresia împiedică implicarea în activităţi. Li se explică participantelor că neimplicarea în
activități menține simptomele depresive, privând persoana de întăriri pozitive (mai ales sociale).
Atunci când o persoană se simte deprimată, amână lucruri, spunându-şi că le va face când se va
simţi mai bine. Acest lucru contribuie însă la menţinerea depresiei. Una dintre cele mai eficinţe
strategii de reducere a acesteia este de a ne implica în cât mai multe activităţi utile şi plăcute, care vor
oferi întăriri pozitive şi vor creşte sentimentul de autoeficacitate.
Exemplu exerciţiu. Ilustraţi impactul depresiei asupra comportamentului pornind de la

exemple din experienţa participantelor.
7. Stabilirea temei de casă
Se va explica participantelor utilitatea şi importanţa temelor de casă, subliniindu-se următoarele
aspecte:
Tema de casă reprezintă o componentă obligatorie a demersului terapeutic cognitiv-
comportamental. Prin intermediul ei se creează oportunităţi de modificare a gândurilor şi
comportamentelor dezadaptative şi de exersare a celor noi, adaptative, între şedinţe. Tema de casă
adecvată contribuie la consolidarea efectelor terapiei şi la creșterea sentimentului de autoeficacitate.
Teme pentru şedinţa 3:

1. Termometrul stării afective (Anexa 6): participantele vor fi rugate să îşi monitorizeze, cu
ajutorul termometrului, dispoziţia în fiecare zi a săptămânii care urmează. Monitorizarea poate
fi făcută în orice moment al zilei.
2. Identificarea, pentru şedinţa următoare, a două activităţi pe care pot să le facă în următoarea
săptămână şi descrierea acestora.
3. Începerea monitorizării comportamentului, cu ajutorul Fişei de Monitorizare a
Comportamentului (Anexa 7)

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 5, 6, 7
• Apelaţi la cât mai multe exemple din experienţa de viaţă a participantelor
pentru a ilustra modelul ABC comportamental şi impactul comportamentului
asupra emoţiilor
• Insistaţi asupra faptului că activitățile distrag de la emoţiile negative,
oferă întăriri pozitive, creează amintiri plăcute şi te menţin într-o formă
fizică bună
Recomandări pentru psiholog (continuare)
Pentru a crește probabilitatea ca participantele să realizeze tema de casă este
indicat să:
• specificaţi explicit care dintre recomandările făcute sunt teme de casă
• oferiți o explicație cu privire la modul în care participantele vor
beneficia de pe urma temei
• operaționalizați temele cât mai clar
• oferiți teme care să nu depășească nivelul de înțelegere al participantelor
• vă folosiți de punctele forte ale participantelor atunci când alegeți tema de casă
• oferiți temele scrise pe o foaie
• discutați strategii de depăşire a obstacolelor care ar putea interfera cu realizarea
temei
• întrebați participantele cât de încrezătoare sunt că vor putea realiza tema
• modificați sau negociați tema dacă nu sunt încrezătoare că o pot face
• vă notați tema pe care ați dat-o
• vă asigurați ca participantele își iau un angajament cu privire la realizarea temei.
• colaborați cu membrele grupului și să le oferiți mai multe opțiuni
(atunci când acest lucru este posibil)

• Modelul ABC comportamental (Anexa 5)
• Termometrul stării afective (Anexa 6)
• Fişa de monitorizare a comportamentului (Anexa 7)
Sedinţa 4
• Ilustrarea impactului activităţii asupra stării afective
• Ilustrarea rolului convingerilor privind competenţa şi plăcerea pentru implicarea în activităţi
• Prescrierea unor activităţi cu rol de activare comportamentală
Activităţi:
3. Verificarea temei de casă

Este foarte important ca tema să fie verificată de fiecare dată. În caz contrar, ea va părea
neimportantă şi nu va fi realizată. Pe lângă verificarea temei, se recomandă și discutarea experienței de
a o face (de ex., cum s-au simțit, dacă au întâmpinat dificultăți etc). Dacă unele membre ale grupului nu
și-au făcut tema, se discută obstacolele pe care le-au întâmpinat şi se încearcă prevenirea lor pe viitor.
De asemenea, se recomandă oferirea de întăriri pozitive pentru realizarea temei.
4. Activitate ocupaţională cu scopul ilustrării rolului convingerilor privind competenţa şi plăcerea

pentru implicarea în activităţi
Psihologul va alege o activitate ocupaţională pe care participantele o pot desfăşura în mediul
penitenciar (de ex., desen, poezie, cusut, modelat, etc.). Se va încerca alegerea unei activităţi care e
probabil să genereze o uşoară rezistenţă (participantele considerând, de exemplu, că nu vor reuşi să o
facă). Activitatea va fi realizată sub îndrumarea psihologului.
5. Analiza activităţii ocupaţionale

Se explică participantelor că persoanele care suferă de depresie tind să supraestimeze gradul de
dificultate pe care îl implică un comportament şi să subestimeze capacitatea lor de a-l realiza şi
plăcerea pe care le-o va produce implicarea în activitate. Când suntem deprimați, alegem de multe ori
să nu ne implicăm în activități, considerând că nu vom reuși să le facem și/sau că nu ne vor face
plăcere. Daca ajungem să le facem, ne dăm seama însă că ne descurcăm mult mai bine decât am
anticipat şi că ne aduc mai multă bucurie decât am crezut. Explicaţi aceste lucruri pornind de la ce au
trăit participantele înainte de efectuarea activităţii şi felul în care s-au simţit la finalizarea acesteia.

1. Termometrul stării afective (Anexa 6)
2. Monitorizarea activităţii din cursul săptămânii cu ajutorul Fişei de Monitorizare a Comportamentului
(Anexa 7)
3. Desfăşurarea celor două activităţi pe care le-au identificat la tema anterioară şi monitorizarea
realizării lor (cu ajutorul fişei din Anexa 8).

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 6, 7 şi 8
• Apelaţi la experienţele trăite de participante în timpul activităţii din
Şedinţă, pentru a identifica discrepanța dintre evaluările iniţiale și cele finale cu
privire la competența şi gradul de satisfacţie/plăcere ulterior finalizării activităţii

• Fişa de monitorizare a comportamentului (Anexa 7)
• Fişa de monitorizare a activităţilor planificate( Anexa 8)
Sedinţa 5
• Consolidarea informaţiilor privind rolul convingerilor referitoare la competenţă şi plăcere
pentru implicarea în activităţi
• Realizarea unui plan individual de activitate, care să cuprindă activităţi utile şi plăcute, care
pot fi desfăşurate în penitenciar
Activităţi:

Pornind de la activităţile plăcute alese ca temă, se discută cu participantele ce au făcut şi cum s-
au simţit făcând activităţile. Se pune în continuare accent pe relaţia dintre comportament şi dispoziţie,
adică pe faptul că un comportament poate să distragă de la emoţii negative şi poate să ofere întăriri
pozitive. Se analizează şi situaţiile în care tema nu a fost realizată şi motivele nerealizării ei.
4. Conştientizarea discrepanţei dintre estimările privind competenţa şi plăcerea înainte de activitate şi

după realizarea ei şi a efectelor acesteia
Pornind de la ceea ce s-a făcut în şedinţa anterioară, se reia ideea că persoanele care suferă de
depresie tind să supraestimeze gradul de dificultate pe care îl implică un comportament şi să
subestimeze capacitatea lor de a-l realiza şi plăcerea pe care le-o va produce implicarea în activitate.
Psihologul roagă apoi o voluntară să dea un exemplu de situaţie concretă în care s-a simţit mai
bine după un comportament decât inainte să îl facă. Se va răspunde la următoarele întrebări: Care sunt
motivele pentru care crezi că te-ai simţit diferit? Ce s-a schimbat pe parcurs? Se recomandă implicarea
grupului în discuţii.
Pornind de la aceste discuţii, psihologul explică următoarele lucruri:
Oamenii au tendința să se implice în acele activități pe care cred că le vor putea duce la bun
sfârşit, nu în acţiuni despre care cred că le depăşesc posibilităţile. Indivizii depresivi se cred mai puţin
capabili decât alţii să realizeze diverse sarcini şi au un control perceput foarte slab asupra mediului.
Aşteptările negative cu privire la capacitatea de a realiza diverse activități apar atunci când individul nu
estimează corect anumite rezultate sau consecinţe, atunci când crede că ceea ce ni se întâmplă în viaţă
nu poate fi controlat sau că el nu este capabil să controleze în vreun fel mediul.
De asemenea, persoanele care suferă de depresie anticipează că realizarea unei activități le va
produce mai puțină plăcere decât le produce de fapt. Astfel, ele aleg să nu se implice în tot mai multe
activități care oferă întăriri pozitive, fapt care le adânceşte dispoziţia depresivă şi le face să atribuie
evenimentele de viaţă negative unor caracteristici interne stabile şi globale (Sunt prost, Nu fac nimic
bine, Nu o să mă simt bine dacă fac asta, Nu voi reuşi niciodată etc.). De cele mai multe ori, după ce
alegem să ne implicăm într-o activitate, perspectiva se schimbă. Ajungem să asociem acea experienţă
cu o emoţie pozitivă, şi să o evaluăm în lumină pozitivă (A fost mai uşor decât mă aşteptam, M-am
simţit mai comfortabil decât mă aşteptam).
Aşadar, este foarte important facem diverse activități chiar dacă simţim că nu putem să le facem
sau că nu ne vor face plăcere. Implicarea în activităţi este una din cele mai eficiente modalităţi de a
schimba ce simţim.
5. Identificarea activităţilor plăcute

Se va discuta cu participantele despre introducerea unor activități în programul lor. Aceasta este
o componentă importantă a tratamentului depresiei. Activitățile vor fi identificate de participante,
ţinându-se cont să se aleagă atât lucruri plăcute cât şi utile penrtru ele.
O modalitate de a le ajuta să identifice activitățile este de a le ruga pe să se gândească la
lucrurile care sunt importante pentru ele în viaţă. Se trec pe o coală domeniile majore de viaţă (de ex.,
familie, prietenie, educație, carieră, spirtualitate, sănătate etc.), iar participantele sunt rugate să se
gândească la lucruri importante pentru ele (valori) în fiecare domeniu de viaţă. Se încearcă apoi
identificarea de activităţi în concordanţă cu aceste valori.
Activitățile alese trebuie să fie observabile şi măsurabile. De exemplu, a-ți propune să fii un
părinte bun nu este o activitate măsurabilă și observabilă, dar a a-ţi propune să îl lauzi pe copilul tău de
fiecare dată când face ceva bun, este. A face exerciții fizice câte 10 minute în fiecare zi este ceva ce
poate fi observat și măsurat.
De asemenea, activităţile trebuie să fie variate ca grad de dificultate. Se va avea grijă să nu se
aleagă doar activităţi dificile, ale căror beneficii apar după mult timp.
Plecând de la această discuție, participantele sunt ajutate să identifice între 3-5 activităţi pe care
le consideră utile şi/sau plăcute. Cel puţin 3 dintre acestea vor fi incluse în planul de activitate pentru
săptămâna următoare. Cele 3 activităţi pe care le fac deja pot fi incluse în planul de activitate, dar se
poate creşte frecvenţa şi/sau durata lor.

1. Termometrul stării afective (Anexa 6)
2. Continuarea monitorizării comportamentului (Anexa 7)
2. Fiecare membră a grupului va primi o fişă de monitorizare şi planificare a activităţilor (Anexa 8), pe
care se trec, împreună cu terapeutul, cele 3 activităţi care vor fi realizate pe parcursul săptămânii.

• Încercaţi să implicaţi activ membrele grupului în discuţii, apelând la cât
mai multe exemple din viaţa lor

• Fișa de monitorizare a comportamentului (Anexa 7)
• Fişa de monitorizare a activităților planificate (Anexa 8)
Sedinţa 6
• Ilustrarea modului în care comportamentele prezente ne influenţează viitorul
• Identificarea obiectivelor de viaţă pe termen scurt şi mediu
• Identificarea paşilor care vor permite atingerea obiectivelor pe termen scurt (aproximativ 3 luni)
şi integrarea lor în planul de activităţi
Activităţi:

Pornind de la activitățile din planul individual de activitate (Anexa 8), se discută cu
participantele ce au făcut și cum s-au simțit făcând aceste lucruri. Se subliniază în continuare relația
comportament-stare afectivă. Se trec în revistă obstacolele şi dificultăţile întâmpinate.
4. Introducerea ideei că ceea ce facem în prezent (comportamentul prezent) ne influenţează viitorul

Psihologul identifică şi prezintă exemple concrete pe baza cărora ilustrează faptul că ceea ce
facem în la un moment dat are impact nu doar în acel moment, ci şi asupra viitorului nostru. Se aduc în
atenţia grupului şi aspectele de mai jos.
Din cauza evaluărilor negative pe care le fac cu privire la propria persoană, indivizii depresivi
nu îşi asumă reuşitele, dar se simt în totalitate responsabili pentru nereuşite, chiar şi atunci când
lucrurile nu sunt sub controlul lor. Astfel, ei ajung adesea să aibă o imagine sumbră asupra viitorului şi
să îşi creeze scenarii negative legate de viitor. De asemenea, persoanele cu depresie pot avea o
reprezentare alterată a timpului (care pare că se scurge foarte greu), lucru care are consecinţe negative
asupra planificării activităţilor. Astfel, persoana nu reuşeşte să se proiecteze în viitor şi se întoarce cu
mai multă plăcere spre trecut.
Pentru a exemplifica aceste idei, pot fi aduse în discuţie două situaţii frecvent întâlnite în detenţie:
• atunci când o deținută se implică în activităţi lucrative, educative, acest lucru îi poate influenţa
în mod pozitiv viitorul. Pe termen scurt, ea poate obține recompense imediate, se simte utilă şi
mai puţin deprimată, iar pe termen lung poate contribui la propria dezvoltare şi la o adaptare
mai uşoară după executarea pedepsei;
• atunci când o deţinută alege să-și petrece timpul în cameră, să se izoleze de cei din jur şi să nu
se implice implice în activităţi, acest lucru îi poate influenţa negativ viitorul. Starea afectivă
negativă se accentuază, la fel şi sentimentul de inutilitate. I se pare că timpul trece foarte greu şi
nu contribuie la a-şi construi o viaţă mai bună pe termen mediu şi lung.
5. Identificarea obiectivelor de viaţă pe termen scurt şi mediu

Fiecare membră a grupului va fi invitată să răspundă la întrebările:
• Care sunt planurile mele de viaţă pe termen scurt (3 luni)/ Ce îmi doresc să realizez în
următoarele 3 luni? și
• Care sunt planurile mele pe termen mediu (1 an)/ Ce îmi doresc să realizez în următorul an?
În stabilirea obiectivelor se va ţine cont de domeniile de viaţă majore (vezi mai sus) şi de
comportamentele dezadaptative prezente care le influenţează negativ viitorul şi care ar trebui reduse
sau eliminate.
6. Stabilirea paşilor care permit atingerea obiectivelor pe termen scurt şi integrarea lor în planul de
activitate
După definirea obiectivelor pe termen scurt, fiecare participantă va identifica 2-3 activități care
corespund fiecărui obiectiv, activităţi care vor începe să fie realizate gradual.
Se explică membrelor grupului că un obiectiv poate fi operaționalizat prin una sau mai multe
activități. Se face o ierarhizare a obiectivelor, de la cel mai simplu la cel mai dificil de realizat. Pentru
fiecare obiectiv se ierarhizează apoi activităţile care permit atingerea lui. Atunci când se face
ierarhizarea activităților se recomandă să se înceapă cu activitatea considerată cea mai ușoară şi cu
activitatea cea mai grea. Celelalte activități vor fi plasate în ierarhie prin raportare la aceste extreme.
Activităţile pentru fiecare obiectiv vor fi realizate în ordinea dificultăţii (începând cu cea mai
uşoară) Ele vor fi puse în planul de activitate şi vor fi făcute până la sfârşitul terapiei. Se recomandă
participantelor continuarea acestui exerciţiu şi după finalizarea terapiei. Pe măsura trecerii timpului, se
pot adăuga în plan noi activităţi şi obiective, pe termen mediu şi lung.
Pentru a crește probabilitatea de realizare a activităților se va ține cont de câteva reguli:
• activitățile trebuie să fie observabile și măsurabile;
• se va începe cu activitatea cea mai ușoară, iar apoi se va trece la următoarea ca grad de
dificultate;
• se va stabili ziua și momentul din zi în care activitatea poate fi realizată;
• se va aloca un interval de timp suficient pentru realizarea acesteia, cu o pauză între două
activităţi;
• se vor discuta posibilele obstacole în calea realizării activităţii;
• dacă participanta îşi dă seama că o activitate este prea greu de realizat, se recomandă
alegerea unei activități intermediare (de ex., o activitate intermediară celei de efectuare de
exerciții fizice este procurarea echipamentului);
• nu se trece la o nouă activitate decât după ce cea planificată anterior a fost realizată.
După cum s-a spus şi mai sus, odată stabilite activitățile, ele vor fi integrate în planul existent
(Anexa 8), în așa fel încât realizarea lor să fie bine planificată și să poată fi monitorizată.

• Monitorizarea comportamentului (Anexa 7)
• Realizarea activităţilor din planul de activitate şi monitorizarea lor (Anexa 8)

Recomandări pentru psiholog:
• Ajutaţi participantele în realizarea planului de activitate
• Încurajaţi participantele şi oferiţi întăriri pozitive pentru reuşite,
un comportament este mai probabil să se repete dacă este recompensat
• Ţineţi cont de dificultățile ce pot să apară în cadrul acestui demers și
discutați-le deschis cu participantele
• Pentru a schimba impresia timpului care trece foarte greu şi a zilelor goale,
încurajaţi participantele să planifice mai multe activităţi în cursul unei zile.
Acestea trebuie distribuite pe parcursul zilei, acordându-se suficient timp
pentru realizarea lor
• Creaţi etape intermediare. Atunci când o activitate pare prea complicată,
ea poate fi împărţită în mai multe activități mai uşor abordabile, fapt
care va facilita atingerea scopului

Şedinţa 7
• Clarificarea şi fixarea informaţiei transmise până în această şedinţă
• Realizarea unui grafic al evoluţiei dispoziţiei pacientei, pe baza itemului 1 al chestionarului de
monitorizare a dispoziţiei afective
Activităţi:

Se va trece în revistă tema de casă. Se vor avea în vedere următoarele aspecte: (1) câte dintre
activitățile planificate au fost realizate; (2) cât de grele sau ușoare au fost activitățile; (3) cum se simt
participantele, știind că au realizat toate acele activități; (4) ce activități își propun pentru săptămâna
viitoare; (5) dacă se simt mai bine implicându-se în activități; (6) dacă există activități planificate pe
care nu le-au făcut; (7) care au fost motivele pentru care nu le-au făcut; (8) dacă au considerat că
activităţile nerealizate nu sunt plăcute sau importante sau dacă au fost prea grele. Se discută obstacolele
întâmpinate și se încurajează participantele.
4. Clarificarea noţiunilor dobândite până în prezent şi fixarea rezultatelor

Se reiau, împreună cu participantele, principalele achiziţii de până în această fază a intervenţiei.
Se discută impactul lucrurilor învăţate asupra comportamentului.
5. Realizarea graficului evoluţiei dispoziţiei

Pornind de la primul item al chestionarului de monitorizare a dispoziției (completat la începutul
fiecărei ședințe), se va realiza un grafic al evoluției dispoziției de la începutul tratamentului până în
prezent. Se va observa faptul că dispoziția fluctuează, și că atunci când facem diverse activități
începem să ne simțim mai bine.
6. Activitate ocupaţională, aleasă de psiholog, sau exerciţiu de relaxare (vezi materialele suplimentare
privind relaxarea)
Se va alege o activitate ocupațională plăcută care se poate realiza în timpul ședinței. Alternativ
se poate alege unul dintre exercițiile de relaxare (vezi materialele suplimentare) care va fi prezentat și
realizat în timpul ședinței. Exerciţiile de relaxare pot deveni parte a planului de activitate şi pot fi
utilizate şi după încheierea intervenţiei.
7. Sumarizarea finală și feedback

• Concepeţi activităţile ocupaţionale în funcţie de specificul grupului
Fişe de lucru pentru şedinţa 7:

• Exerciţiu de relaxare (vezi modulul suplimentar și Anexele 16-19)
Şedința 8
• Realizarea distincţiei: gând – emoţie – comportament
• Prezentarea modelului A-B-C cognitiv
Activităţi:
2. Distincţia gând – emoţie – comportament

Înainte de a oferi explicații și exemple pentru definirea celor trei componente, psihologul va
iniția o dezbatere referitoare la recunoașterea și identificarea acestora. Participantele vor fi solicitate să
dea exemple de gânduri, emoții și comportamente, acestea fiind notate pe o coală de flipchart, împărțită
în 3 coloane.
Ulterior se explică și exemplifică aceste diferenţe: comportamentul este ceea ce faci (inclusiv
ceea ce spui), emoţia este ceea ce simţi, gândurile sunt ceea ce îţi trece prin minte.
Distincţia G-E-C se va face pe baza unor scenarii simple de viaţă, elaborate de psiholog (de ex.,
Ai stabilit o întâlnire cu o prietenă, iar aceasta întârzie o oră, fără să te anunţe. Ce simţi, la ce te
gândeşti, ce faci?), cu ajutorul fişei din Anexa 9.
3. Prezentarea modelului A-B-C cognitiv (pe baza modelului propus de Albert Ellis în psihoterapia
raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală)
După realizarea distincţiei G-E-C, se va sublinia faptul că nu situaţiile negative ne supără, ci
felul în care gândim asupra acestora. Pentru a se ilustra acest lucru, se va lua ca exemplu o situaţie (de
ex., Eşti obligată să stai la o coadă lungă) în care două persoane diferite pot avea emoţii diferite.
Situaţia fiind aceeaşi, ea nu explică diferenţa în emoţii. Reacţiile diferite sunt explicate prin modul în
care interpretăm sau gândim despre situaţie.
Modelul ABC cognitiv (Fig. 3) explică felul în care apar emoţiile, atât cele pozitive cât şi
negative, atât cele adaptative cât şi cele dezadaptative. Elementele modelului ABC cognitiv sunt:
A – evenimentul activator, adică orice eveniment care a avut loc, are loc sau este anticipat (va
avea loc). Emoţiile negative apar mai ales în legătură cu evenimente care blochează atingerea
scopurilor persoanei. Acestea pot fi grupate în trei mari categorii: situații de pierdere (a
respectului, prieteniei, poziției, etc.); situații de amenințare (perceperea unui pericol iminent sub
forma unei posibile respingeri, eșec, disconfort etc.); situații de frustrare (perceperea unei
nedreptăți, injustiţii etc.).
B – (de la beliefs în limba engleză) convingerile persoanei; acestea reprezintă modul în care
gândim asupra evenimentului activator şi se interpun între evenimentul activator şi consecinţe.
C – consecinţele sunt răspunsurile emoţionale (de ex., tristeţe, frică, vinovăţie) şi
comportamentale (de ex., agresivitate, consum de alcool, izolare socială) care rezultă din
modul în care interpretăm evenimentul activator.
Aceste trei componente interacţionează şi se influenţează reciproc. În terapie la ele se mai
adaugă două elemente importante, care transformă modelul ABC în modelul ABCDE (David, 2006;
Ellis, 1994).
D = dezbaterea cognițiilor dezadaptative/iraţionale în vederea restructurării lor.
E = (de la effective în limba engleză), adică învăţarea unui mod de gândire sănătos şi înlocuirea
cogniţiilor dezadaptative/iraţionale cu convingeri adaptative/raţionale, care dau naştere unor emoţii
funcţionale.
• Se solicită participantelor să identifice 3 situaţii (A) şi emoţiile (C) asociate acestora, folosind
fişa de lucru cu modelul ABC cognitiv (Anexa 10).
5. Sumarizare și feedback

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 9, 10
• Apelaţi la cât mai multe exemple în explicarea modelului ABC cognitiv,
pornind de la situaţii din viaţa de zi cu zi, inclusiv din mediul penitenciar.
Puneţi accent pe faptul că oamenii reacţionează diferit în aceeaşi situaţie
pentru că gândesc diferit.

• Fişa pentru realizarea distincţiei gând-emoţie-comportament (Anexa 9)
• Modelul ABC cognitiv (Anexa 10)
Şedinţa 9
• Realizarea distincţiei între gânduri adaptative (raţionale) /dezadaptative (iraţionale)
• Identificarea şi evaluarea gândurilor dezadaptative (iraţionale)
Notă: Având în vedere importanţa lor, dar şi gradul mai ridicat de dificultate, dacă psihologul
consideră necesar, activităţile din această şedinţă pot fi desfăşurate pe parcursul a două întâlniri.
Încercaţi să legaţi de fiecare dată distincţia dintre gânduri adaptative/raţionale şi gânduri
dezadaptative/iraţionale de consecinţele emoţionale ale acestora, adică de emoţii
funcţionale/disfuncţionale. Gândurile adaptative/raţionale sunt legate de emoţii funcţionale (de ex.,
îngrijorare, tristeţe), în timp ce gândurile dezadaptative/iraţionale sunt legate de emoţii disfuncţionale
(de ex., anxietate, depresie).
Activităţi:

Pe baza temei din şedinţa 8 (trei evenimente activatoare, A, şi emoţiile corespunzătoare, C), se
vor identifica şi completa în formular cogniţiile (B) pentru fiecare situaţie. Dacă participantele
întâmpină greutăţi în identificarea B-urilor, implicaţi tot grupul în exerciţiu (La ce crezi că se gândeşte
cineva care în situaţia (descrieţi situaţia), simte (emoţia)?)
4. Realizarea distincţiei între gânduri adaptative (raţionale) şi gânduri dezadaptative (iraţionale)

Li se spune participantelor că gândurile pe care le avem în legătură cu diverse situaţii pot fi
sănătoase şi adaptative (raționale) sau nesănătoase şi dezadaptative (iraționale). Dacă gândurile noastre
legate de evenimente sunt dezadaptative, atunci şi consecinţele emoţionale sau comportamentale vor fi
la fel. Un gând este nesănătos şi dezadaptativ atunci când nu este susţinut din punct de vedere logic
(modul de a gândi faţă de o situaţie nu are consistenţă logică), empiric (nu avem dovezi care să susţină
felul în care gândim) sau este lipsit de pragmatism (nu ne ajută). Gândurile care întrunesc unul sau mai
multe dintre aceste criterii se numesc gânduri iraţionale.
Se prezintă exemple care să ilustreze caracteristicile cogniţiilor iraţionale. De exemplu: Am
greșit față de familia mea, deci sunt o persoană complet lipsită de valoare. Acest gând este incorect
formulat din punct de vedere logic, întrucât extragem o concluzie generală pe baza unei singure situaţii
(întreaga mea valoare ca persoană depinde de faptul că am greșit familiei mele). Gând nu este susţinut
nici din punct de vedere empiric, întrucât nu ia în considerare alte situaţii prin care am trecut şi care
dovedesc contrariul (că pot să fac lucruri bune şi valoroase). În fine, este probabil ca acest gând să
producă tensiune şi distres şi să blocheze mobilizarea resurselor de care am nevoie pentru a ieşi din
impas şi a mă simţi mai bine (deci nu mă ajută). Aşadar, neajutându-mă, nu are valoare pragmatică, ci
ar trebui să-l înlocuiesc cu altul, mai folositor.
Folosind aceleaşi criterii (logic, empiric şi pragmatic), definim un gând ca fiind raţional atunci
când acesta este logic, susţinut empiric şi generează consecinţe adaptative. Gândul: Am greșit față de
familia mea, dar acest lucru nu spune despre mine că sunt o persoană lipsită de valoare, ci că am avut
un comportament nepotrivit care poate fi schimbat pe viitor este alternativa raţională a gândului
iraţional de mai sus.
Se reia apoi legătura dintre gânduri și emoții, făcându-se totodată distincţia între tipurile de
emoţii. Emoțiile pe care le trăim pot fi pozitive (de ex., bucurie, recunoştinţă) sau negative (de ex.,
furie, tristeţe). Atât emoţiile pozitive cât şi cele negative pot fi funcționale (de ex., tristeţe, îngrijorare,
remuşcare) sau disfuncționale (depresie, anxietate, vinovăţie). Emoțiile disfuncționale sunt generate de
cogniții iraționale și au consecințe dezadaptative, în sensul că nu ne ajută să ne adaptăm la mediu şi să
facem faţă situaţiilor cu care ne confruntăm. Emoțiile funcționale sunt generate de cogniții raționale și
au consecințe adaptative, în sensul că ne ajută să ne adaptăm la mediu şi să facem faţă situaţiilor cu
care ne confruntăm.
Se discută şi exemplifică, folosind un limbaj cât mai simplu şi mai accesibil participantelor,
categoriile de emoții, făcându-se referire la funcționalitatea și valența lor (vezi Tabelul 1 şi Anexa11)
Tabelul 1. Tipuri de emoţii, pe baza funcţionalităţii şi valenţei
Valență Funcționalitate
Funcțional Disfuncțional
Pozitiv Emoții pozitive funcționale Emoții pozitive disfuncționale
Negativ Emoții negative funcționale Emoții negative disfuncționale

(ex. tristeţe) (ex.tristeţe şi deprimare)
5. Prezentarea tipurilor de cogniţii dezadaptative (iraţionale) şi adaptative (raţionale)

Odată clarificată diferența între cogniţii raționale și iraționale, se prezintă principalele tipuri de
gânduri iraționale, în paralel cu variantele lor raționale. Se recomandă ca distincţia să se bazeze pe cât
mai multe exemple relevante pentru participante.
Gând Gând
Descriere Exemplificare Descriere Exemplificare
iraţional raţional
Tendinţa de a ne
Formularea dorinţelor în Îmi doresc foarte
formula aşteptările cu
termeni flexibili, în mult să ies din
privire la Trebuie cu Formularea
Trebuie condiţiile înţelegerii penitenciar, dar
evenimentele din necesitate să ies preferenţială a
absolutist faptului că a dori ceva nu înţeleg că nu e
viaţa noastră în din penitenciar dorinţelor
presupune că acel lucru obligatoriu ca
termeni inflexibili/
se va şi întâmpla acest lucru să se şi
rigizi/absolutişti
întâmple
E neplăcut că
Interpretarea familia mea nu mă
Interpretare realistă şi
evenimentelor E groaznic dacă vizitează, dar nu
Non- nuanţată a gravităţii
Catastrofare negative ca fiind cel familia mea nu este cel mai rău
catastrofare evenimentelor cu care ne
mai grav lucru care ni mă vizitează. lucru care mi se
confruntăm
se poate întâmpla poate întâmpla,
putând găsi
multumire/fericire
Gând Gând
Descriere Exemplificare Descriere Exemplificare
iraţional raţional
în alte lucruri.
E neplăcut să fii în
Interpretarea Recunoaşterea faptului închisoare, dar pot
Toleranţă Toleranţă
situaţiilor negative ca Nu suport /nu pot că anumite lucruri sunt suporta/tolera
scăzută la crescută la
fiind imposibil de tolera să fiu în neplăcute, dar sunt în această situaţie,
frustrare frustrare
suportat închisoare. acelaşi timp suportabile putând găsi
multumire/fericire
în alte lucruri.
Mă accept ca
Extragerea unor
persoană, cu
concluzii Acceptarea
calităţi şi defecte.
Evaluare generale/globale necondiţionată a propriei
Faptul că am
globală pornind de la situţii şi Faptul că am persoane (pentru simplu
ajuns la închisoare
negativă a comportamente ajuns la fapt că suntem oameni,
Acceptare arată că am avut
propriei specifice. De închisoare arată iar greşelile sunt
necondiţionată un comportament
persoane, a exemplu, eşecurile şi că sunt o comportamente
rău, care poate fi
celorlalţi şi a comportamentele persoană rea şi contextuale care pot fi
corectat, nu că
vieţii individuale sunt lipsită de valoare. îmbunătăţite), acceptarea
sunt o persoană
văzute ca definind necondiţionată a
rea şi lipsită de
valoarea persoanei celorlalţi şi a vieţii
valoare.
per ansamblu
Exemplu exerciţiu 1. Acest exerciţiu se poate face pentru a clarifica distincţiile de mai sus. Li
se cere participantelor să se gândească la un moment din săptămâna trecută în care s-au simțit cel mai
rău (adică, au avut o emoţie negativă disfuncţională). Apoi în cadrul grupului se încercă:
• identificarea gândurilor specifice;
• integrarea gândurilor într-o categorie de cogniţii iraţionale;
• argumentarea caracterului iraţional al gândurilor;
• identificarea alternativelor raţionale.
Apoi participantele sunt rugate să se gândească la momentul în care au intrat în închisoare și, împreună
membrele grupului, vor încerca să identifice cognițiile iraționale pe care le-au avut în acel moment în
timp ce se discută impactul acestora asupra emoțiilor.
Exemplu exerciţiu 2. Se oferă participantelor fișe sau scenarii elaborate în prealabil de terapeut,
pentru a le ajuta să înțeleagă distincția dintre cogniţii raționale și iraționale. Se discută apoi faptul că în
depresie apare frecvent o combinaţie între convingerile de tip trebuie absolutist şi evaluarea globală a
propriei persoane. Se explorează aceste gânduri în cazul fiecărei participante.
6. Introducerea conceptului de distorsiune cognitivă

Distorsiunile cognitive sunt procesări informaţionale greşite care rezultă din convingerile
dezadaptative/iraţionale referitoare la sine, la ceilalţi şi la viaţă. Aceste distorsiuni se pot manifesta la
nivelul atenţiei, memoriei sau raţionamentului/inferenţelor. De exemplu, evaluarea globală a propriei
persoane este asociată cu tendinţa de a ne focaliza asupra informaţiilor negative şi de a ignora
informaţiile pozitive despre noi înşine.
Se discută cele mai des întâlnite distorsiuni cognitive (prezentate mai jos) (Beck, 1976), pe baza
experienţelor de viaţă ale participantelor. Se poate face acest lucru pentru fiecare distorsiune cognitivă
în parte.
(1) Gândirea dihotomică – plasarea experienţelor de viaţă şi a persoanelor în două categorii
distincte, diametral opuse (de ex. bun-rău, inteligent-prost), fără a vedea nuanţele intermediare;
(2) Inferenţa arbitrară – extragerea unei concluzii în lipsa dovezilor care să o susţină sau în
prezenţa dovezilor care o infirmă;
(3) Abstracţiunea selectivă – centrarea pe un detaliu scos din context şi ignorarea aspectelor mai
relevante ale situaţiei şi conceptualizarea întregii experienţe pe baza detaliului respectiv;
(4) Minimalizarea şi maximizarea – evaluarea eronată a semnificaţiei sau magnitudinii unui
eveniment, într-o măsură suficient de mare pentru a constitui o distorsiune;
(5) Suprageneralizarea – extragerea unei reguli generale sau concluzii pe baza unuia sau mai
multor incidente izolate şi utilizarea acestei reguli în alte situaţii asociate sau nu cu incidentul respectiv;
(6) Personalizarea – tendinţa de a asocia nejustificat evenimente externe cu propria persoană.

• Se solicită participantelor să realizeze ABC-ul cognitiv pentru trei emoţii negative în cursul
săptămânii care urmează.
• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 10, 11
• Puneţi accent pe exemplele participantelor, pentru a face distincţia între tipurile
de gânduri şi emoţiile funcţionale/disfuncţionale.

• Model ABC cognitiv (Anexa 10)
• Lista cu emoţii funcţionale/disfuncţionale (Anexa.11)
Şedinţa 10
• Identificarea gândurilor dezadaptative/iraţionale
• Dezbaterea gândurilor dezadaptative/iraţionale
• Înlocuirea gândurilor dezadaptative/iraţionale cu gânduri adaptative/raţionale, în scopul
înlocuirii emoţiilor disfuncţionale (de ex., deprimare) cu emoţii funcţionale negative (de ex.
tristeţe) sau cu emoţii pozitive (de ex. satisfacţie)
Notă: Având în vedere importanţa lor, dar şi gradul mai ridicat de dificultate, dacă psihologul
consideră necesar, activităţile din această şedinţă pot fi desfăşurate pe parcursul a două întâlniri.
Activităţi:

Pornind de la formularele ABC cognitiv pe care participantele le-au completat ca temă de casă,
se vor discuta evenimentele cu care s-au confruntat şi ce fel de emoţii au simţit, luându-se în
considerare caracterul funcţional/disfuncţional al acestora şi tipurile de credinţe pe care le-au
identificat, urmând distincţia adaptativ/raţional şi dezadaptativ/iraţional.
Este util ca discuţia să se focalizeze mai ales asupra stărilor de tip depresiv. În aceste cazuri, se
va pune accent asupra cogniţiilor iraţionale specifice depresiei.
Psihologul va corecta eventualele greşeli care au apărut în tema de casă în ceea ce priveşte
diferenţierea între A-uri, B-uri şi C-uri sau distincţia între cogniţii raţionale şi iraţionale.
4. Identificarea cogniţiilor dezadaptative/iraţionale

Pentru a demonstra identificarea gândurile dezadaptative/iraţionale, psihologul poate folosi
două abordări. Prima strategie este de a porni de la teorie şi de a deduce împreună cu pacienţii ce
consecinţe ar avea diferite credinţe dezadaptative/iraţionale la nivel subiectiv şi comportamental în
situaţii concrete. Cea de a doua strategie este de a lucra pornind de la exemple concrete din viaţa
pacienţilor şi de a identifica, prin întrebări de ghidare, ce gânduri şi credinţe au fost prezente în acele
situaţii.
Se poate opta pentru oricare dintre strategii sau pentru o combinaţie între ele. Dacă se optează
pentru strategia care porneşte de la teorie, este important să se aibă în vedere nivelul de înţelegere al
modelului ABC pe care participantele l-au demonstrat în realizarea temelor de casă. Dacă psihologul
constată că modelul nu este încă suficient de clar, este indicat să se recapituleze modelul sau să se
aleagă a doua strategie ca punct de pornire. Mai jos sunt prezentate exemple de activităţi care pot fi
desfăşurate cu participantele în fiecare abordare.
a. Abordarea pronind de la teorie

Exemplu exerciţiu 1. Psihologul lansează invitaţia de a descoperi împreună care sunt gândurile
care ar putea sta în spatele unei emoţii disfunţionale. Se porneşte de la un exemplu de emoţie
disfuncţională (C-ul) şi situaţia în care aceasta a apărut (A-ul), oferit de o persoană din grup. Acestea
sunt notate pe tablă sau pe flipchart, A-ul în partea de sus, iar C-ul în partea de jos. Întreg grupul este
invitat apoi să participe la identificarea gândurilor care ar putea duce la acea emoţie.
Psihologul aduce în discuţie, pe rând, fiecare credinţă iraţională şi raţională, începând cu
gândirea rigidă/absolutistă şi alternativa sa raţională, gândirea preferenţială. Se discută apoi celelalte
cogniţii iraţionale (şi variantele lor raţionale) relevante din punct de vedere teoretic pentru C-ul avut în
vedere. Cele două categorii de cogniţii sunt trecute, pe două coloane, între A şi C. Se discută apoi cum
este probabil să se simtă o persoană care gândeşte în fiecare mod identificat, în situaţia respectivă. Se
trage o concluzie asupra celui mai probabil set de cogniţii care ar conduce la emoţia disfuncţională
trecută la C. La final se analizează care ar fi consecinţa emoţională a credinţelor raţionale în aceeaşi
situaţie.
Exemplu exerciţiu 2. Se utilizează fişa de lucru din Anexa 12 pe care participantele o

completează individual. La final, se discută în grup fiecare exerciţiu din fișă, iar psihologul ghidează
formularea unor răspunsuri care converg cu teoria, privind rolul credinţelor raţionale şi iraţionale în
apariţia emoţiilor funcţionale şi disfuncţionale. În această discuţie sunt punctate consecinţele specifice
fiecărui tip de credinţă.
b. Abordarea folosind întrebări de ghidare
Exemplu exerciţiu 1. Pentru a ilustra identificarea gândurilor dezadaptative/iraţionale prin
întrebări de ghidare, psihologul poate lucra în faţa grupului cu una dintre participantele care se oferă
voluntar, pe un exemplu concret în care aceasta a trăit o emoţie disfuncţională. Terapeutul identifică
emoţia (asigurându-se că este disfuncţională), evenimentul activator, şi trece apoi la identificarea
cogniţiilor dezadaptative/iraţionale. Întrebarea de început poate fi: Ce ai gândit în situaţia aceasta?
În cele mai multe cazuri această întrebare nu va duce în mod direct la identificarea gândurilor
relevante şi sunt necesare întrebari suplimentare. Astfel, psihologul poate folosi întrebări mai specifice
de tipul: Ce anume ai gândit astfel încât te-a făcut să te simţi aşa cum te-ai simţit? Uneori, chiar şi
aceste întrebări duc la identificarea unor distorsiuni cognitive (de ex., la nivel de raţionament/inferenţă:
nimeni nu mă place), nu neapărat la identificarea credinţelor iraţionale. Pentru a ajunge la acestea,
psihologul poate adresa întrebări de tipul: Să presupunem că acest lucru este adevărat. Ce ar însemna
asta pentru tine? sau Ce ne spune asta despre tine sau De ce ar fi asta ceva rău pentru tine?. Astfel de
întrebări pot fi adresate repetat atunci când apar inferenţe, până se ajunge la identificarea evaluărilor
iraţionale.
Dacă procesul de identificare a gândurilor şi cogniţiilor dezadapatative/iraţionale este foarte
dificil (de ex., pacienta nu reuşeşte să le identifice ca urmare a întrebărilor ghidate), psihologul poate
apela şi la tehnici mai didactice, în care să avanseze o serie de ipoteze cu privire la posibilele gânduri
care stau în spatele emoţiei pacientei, ipoteze pe care să le discute cu aceasta.
Exemplu exerciţiu 2. Identificarea credinţelor iraţionale se poate realiza şi prin activităţi

individuale, în care participantele utilizează fişa de lucru din Anexa 13 pentru a-şi identifica fiecare
cogniţiile dezadaptative/iraţionale, după un exemplu oferit de terapeut. La sfârşit se discută în grup ce a
lucrat fiecare.
5. Dezbaterea cogniţiilor dezadaptative/iraţionale (D)

După identificarea cogniţiilor dezadaptative/iraţionale, se trece la dezbaterea acestora.
Dezbaterea are rolul de a pune sub semnul întrebării cogniţiile problematice ale pacientului, care
generează emoţiile disfunţionale. Scopul dezbaterii este acela de a-i arăta pacientului că gândurile sale
dezadaptative/iraţionale nu se suţin (sunt tautologice, se bazează pe premise false, sunt inconsistente
etc.) şi că sunt nepractice (nu îl ajută să se adapteze, au consecinţe negative pe termen lung etc.).
Dezbaterea se poate face în mai multe feluri:
• Logic: evidenţierea erorilor logice şi inconsistenţelor în modul de gândire al persoanei;
• Empiric: evidenţierea faptului că nu există dovezi pentru felul în care gândeşte persoana sau că
există dovezi contrare;
• Pragmatic: atragerea atenţiei asupra faptului că modul de gândire al persoanei îi face rău şi nu îi
permite atingerea scopurilor;
• Metaforic/Experienţial: utilizarea literaturii, muzicii, umorului, textelor religioase pentru a
ilustra aspectele de mai sus.
Demonstrarea în timpul şedinţei a dezbaterii poate fi realizată printr-o activitate similară
cu cea folosită pentru identificarea gândurilor. Odată identificate cogniţiile
dezadaptative/iraţionale, psihologul realizează legătura B-C şi sumarizează cogniţiile relevante
pentru emoţie. Psihologul adresează apoi întrebări şi problematizează cu pacientul natura
gândurilor: E logic gândul acesta?, Ce dovezi ai care să arate că aşa stau lucrurile?, Dacă în
cele din urmă te simţi rău, te ajută cu ceva să gândeşti în felul acesta? Mai jos sunt prezentate
câteva strategii de dezbatere care pot fi utilizate în cazul fiecărei cogniţii iraţionale:
• Trebuie abolutist. Se adresează întrebări care evidenţiază incosistenţele logice din felul în care
gândeşte persoana. Unde scrie/cum ai ajuns să crezi că dacă tu îţi doreşti ceva, trebuie să se şi
întâmple?
• Evaluare globală negativă a propriei persoane. Se adresează întrebări care să ilustreze faptul că
un comportament greşit sau prostesc nu ne defineşte în întregime, ca oameni. De exemplu:
Imaginează-ţi un măr care are o pată pe coajă. Doar pentru că are o pată, poţi spune că întreg
mărul este stricat şi că trebuie aruncat? Aşa e şi în cazul tău, merită să spui că eşti lipsită de
valoare, doar pentru că ai greşit cu ceva la un moment dat?
• Catastrofare. Se foloseşte o tehnică de punere în perspectivă. Terapeutul evaluează, pe o scală

de la 0 la 100, caracterul negativ al evenimentului. Apoi, apelează la exemple de situaţii care pe
aceeaşi scală ar fi evaluate ca fiind mai rele, şi le ghidează pe paciente spre a realiza faptul că
ceea ce s-a întâmplat nu este cel mai rău lucru şi că, orice s-ar întâmpla, există lucruri care ar fi
şi mai rele.
• Toleranţă scăzută la frustrare. Se discută exemple de situaţii din viaţa participantelor care au
fost dificil de tolerat. Se adresează întrebări de genul: Poţi să-mi dai câteva exemple şi de altele
situaţii în care ţi-a fost greu? Poate chiar mai greu decât acum? Se aşteaptă câteva exemple,
după care terapeutul adresează întrebări care pun sub semnul întrebării cogniţia, din punct de
vedere empiric şi pragmatic: Mi-ai dat exemple de lucruri care ţi s-au întâmplat, care par greu
de suportat, dar peste care ai trecut până la urmă. Cum poţi spune că nu poţi suporta ceea ce
se întâmplă acum? Te ajută cu ceva să îţi tot spui asta?
• Restructurarea distorsiunilor la nivel de inferenţe – se discută dovezile care susţin şi cele care
nu susţin o anumită inferenţă. Aceastea sunt puse în balanţă şi se insistă asupra probabilităţii ca
distorsiunea să fie adevărată, date fiind dovezile care o contrazic. Dacă este dificilă identificarea
de dovezi, se insistă asupra caracterului pragmatic. Un exemplu de dezbatere ar putea fi: Sunt
mai multe dovezi care contrazic ce îţi spui în această situaţie. Cu toate acestea, tu alegi să
gândeşti în felul acesta. Ce crezi despre asta?
Ilustrarea strategiilor de dezbatere se poate realiza şi prin activităţi individuale, folosind
fişe de lucru. După ce au fost identificate gândurile şi credinţele dezadaptative/iraţionale
folosind Anexa 13, participantele sunt invitate să completeze Anexa 14, unde sunt prezentate
întrebările prin care ar putea reduce încrederea în propriile credinţe nesănătoase. Terapeutul va
oferi un exemplu la începutul exerciţiului, iar la final va discuta cu toate membrele grupului
modul în care a fost realizat exerciţiul.
Credinţele dezadaptative/iraţionale pot fi dezbătute și prin realizarea de experimente

comportamentale. Acestea sunt printe cele mai eficiente strategii de schimbare din terapia
cognitiv-comportamentală și au ca obiectiv prescrierea unor activități care permit testarea și
infirmarea convingerilor iraționale. Experimentele comportamentale pot fi prescrise ca temă de
casă. Se lansează în grup ideea că putem schimba felul în care gândim, schimbându-ne
comportamentul. Participantele sunt rugate să aleagă un aspect al vieții din închisoare care este
asociat cu emoții negative disfuncționale și să identifice credinţele şi gândurile
dezadaptative/iraţionale pe care le au faţă de acel eveniment. Se alege, în cazul fiecăreia, o
credinţă care poate fi confruntată în cursul săptămânii care urmează adoptând un comportament
diferit. În planificarea experimentelor comportamentale se va ține cont de următoarele lucruri:
§ realizarea comportamentului să permită testarea în mod direct a credinţei;
§ realizarea comportamentul să nu poată duce la consecinţe negative serioase pentru
participante;
§ comportamentul să poată fi realizat ușor în mediul penitenciar;
§ stabilirea unor criterii obiective pentru a evalua măsura în care a fost realizat
comportamentul și pentru a evalua dacă credinţa aleasă este susţinută de
confruntarea cu realitatea.
De exemplu, dacă credinţa iraţională este o evaluare globală de tipul sunt incapabilă, nu sunt în
stare să fac nimic, un posibil experiment comportamental ar consta în implicarea în activităţi
ocupaționale sau intelectuale. Rezultatele experimentului comportamental sunt discutate la
ședința următoare.
6. Înlocuirea gândurilor iraţionale cu gânduri raţionale (E)

După dezbaterea credinţelor dezadaptative/iraţionale, se va trece la identificarea unor alternative
adaptative, raţionale:
a. înlocuirea cerinţelor absolutiste (trebuie cu necesitate) cu preferinţe flexibile (îmi doresc
foarte mult ca …, dar accept că lucruile pot să nu se întâmple aşa cum îmi doresc);
b. înlocuirea catastrofării (este groaznic, oribil) cu evaluări non-catastrofale (este neplăcut,
este foarte rău, dar nu este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla şi pot găsi
mulţumire/plăcere în alte lucruri);
c. înlocuirea intoleranţei la frustrare (nu suport) cu toleranţă crescută la frustrare (este foarte
neplăcut, dar pot să support şi pot găsi mulţumire/plăcere în alte lucruri);
d. înlocuirea evaluării globale negative (sunt un om rău) cu evaluări situaţionale şi acceptarea
necondiţionată a propriei persoane (uneori greşesc, dar mă pot accepta ca persoană, aşa
cum sunt, cu bune şi rele şi pot încerca să corectez relele);
e. înlocuirea distorsiunilor cognitive la nivel de inferenţe cu alternative adaptative (de ex.,
înlocuirea distorsiunii de ignorare a elementelor pozitive cu o perspectivă realistă, care să
ia în calcul atât aspectele negative cât şi pe cele positive (chiar dacă ceilalţi greşesc uneori
faţă de mine, sunt şi momente în care se poartă frumos şi cinstit).
Este important ca pe lângă modificarea cognițiilor dezadaptative/iraţionale, terapeutul să le

implice pe participante în activităţi care să le demonstreze că această modificare are impact la nivel
emoţional.
Exemplu exerciţiu 1. În continuarea exercițiilor de identificare și dezbatere a credinţelor

dezadaptative/iraţionale, psihologul discută cu membrele grupului cum ar putea gândi mai sănătos în
aceeaşi situaţie, astfel încât să schimbe modul în care se simt. După identificarea cognițiilor adaptative,
participantele sunt invitate să îşi imagineze că ar trece din nou prin acelaşi eveniment, dar că, de data
aceasta, ar gândi aşa cum au stabilit în timpul exerciţiului. Participantele sunt întrebate dacă există vreo
diferenţă în modul în care s-ar simţi. Psihologul încheie exerciţiul prin punctarea diferenţelor între
emoţiile funcţionale și cele disfuncţionale. Acest exercițiu poate fi realizat și printr-o activitate
individuală, pe baza fişei de lucru din Anexa 15.
Exemplu exerciţiu 2. (adaptat după Ellis & MacLaren, 2003). Imageria raţional-emotivă este o
tehnică experienţială de identificare şi schimbare a emoţiilor disfuncţionale, prin conştientizarea
cogniţiilor dezadaptative/iraţionale care stau la baza lor. Ea permite, totodată, explorarea strategiilor de
coping şi cogniţiilor adaptative care i se potrivesc cel mai bine persoanei şi exersarea lor.
Membrele grupului sunt rugate să închidă ochii şi să se gândească, cât mai în detaliu, la o
situaţie problematică recentă în care au trăit o emoţie disfuncţională puternică. Sunt rugate, pe rând, să
numească emoţia disfuncţională (de ex., anxietate, furie). Apoi sunt invitate să îşi imagineze că
schimbă acea emoţie, într-una adaptativă, sănătoasă (de ex., îngrijorare, nemulţumire). După ce au
reuşit să “schimbe” emoţia, sunt rugate să deschidă ochii şi să spună fiecare care este noua emoţie. Se
discută apoi cum s-a ajuns la emoţia sănătoasă, punându-se accent pe legătura B-C. Acest exerciţiu
poate fi prescris şi ca temă de casă.

• Completarea integrală a modelului ABCDE, pentru cel puţin trei emoții negative (Anexa 10)
• Prescrierea unui experiment comportamental care să vizeze unul din gândurile problematice
identificate

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 10, 12, 13, 14, 15
• Pentru a realiza dezbaterea în mod cât mai eficient, puneţi accent pe experiențele
personale ale participantelor
• Fișă de identificare a credinţelor disfuncţionale/iraţionale (Anexa 12)
• Fișă de identificare a gândurilor nesănătoase prin întrebări (Anexa 13)
• Fișă de dezbatere a gândurilor nesănătoase prin întrebări (Anexa 14)
• Fișă de identificare a gândurilor alternative sănătoase (Anexa 15)
Şedinţa 11
• Identificarea cognițiilor dezadaptative/iraţionale
• Dezbaterea cognițiilor dezadaptative/iraţionale
• Înlocuirea cognițiilor dezadaptative/iraţionale cu cogniții adaptative/raţionale
Activităţi:

Se va discuta completarea modelelor ABCDE realizate de participante de la ultima întâlnire. Se
vor avea în vedere toate componentele: distincţia între A, B şi C, natura fucţională/disfunţională a
consecinţelor, caracterul dezadaptativ/iraţional al B-urilor, modalităţile de dezbatere utilizate şi
alternativele de gândire mai sănătoasă identificate.
Se va analiza în detaliu și realizarea experimentului comportamental. Fiecare membră a
grupului va fi rugată să prezinte experimentul realizat și consecințele acestuia.
4. Exersarea modelului ABCDE pe cât mai multe emoții

Participantele vor fi încurajate să exploreze și alte emoții prin prisma modelului ABCDE,
folosind exerciţii similare cu cele din Ședința 10. Se va încuraja o independenţă mai mare a
participantelor în parcurgerea pașilor, rolul psihologului fiind, de această dată, acela de a superviza şi
de a ghida, și mai puţin de a oferi instrucţiuni specifice.

• Completarea integrală a modelului ABCDE pentru cel puţin trei emoții negative (Anexa 10)
• Prescrierea unui experiment comportamental care să vizeze o credinţă problematică, respectând
aceleaşi cerinţe ca în şedinţa 10

• Utilizaţi în cursul şedinţei fişele de lucru din Anexele 2, 10, 12, 13, 14, 15
• Pentru a realiza dezbaterea în mod cât mai eficient, puneţi accent pe
experiențele personale ale participantelor

• Fiță de identificare a credinţelor disfuncţionale/iraţionale (Anexa 12)
• Fișă de identificare a gândurilor nesănătoase prin întrebări (Anexa 13)
• Fișă de dezbatere a gândurilor nesănătoase prin întrebări (Anexa 14)
• Fișă de identificare a gândurilor alternative sănătoase (Anexa 15)
Şedinţa 12
• Recapitularea principalelor informaţii prezentate pe parcursul programului
• Trecerea în revistă a abilităţilor dobândite
• Prevenirea recăderilor
Activităţi:

Se vor analiza ABCDE-urile și experimentul comportamental, după modelul din ședința 11.
3. Recapitularea celor mai importante abilități învățate pe parcursul programului

Recapitularea se realizează în manieră interactivă, antrenând participantele în discuţii, pornind
de la următoarele întrebări:
• Ce am învăţat despre depresie?
• Cum putem schimba modul în care ne simţim?
• Cum ne putem schimba comportamentul?
• Cum putem schimba felul în care gândim, astfel încât să ne simțim bine?
Psihologul va ghida discuţia, scoţând în evidenţă punctele cheie abordate pe parcursul
programului.
4. Evaluarea prgresului realizat şi a elementelor care mai au nevoie de îmbunătățire

Psihologul va invita fiecare participantă să reflecteze timp de 2-3 minute şi să noteze pe o foaie
(opțional), cum a învăţat să facă faţă problemelor cu care a venit la începutul programului. Se prezintă
apoi în grup cu ce probleme s-au confruntat participantele și cum au învăţat să le depăşească. Grupul va
fi încurajat să ofere feedback pozitiv și să laude progresele.
Psihologul va adresa întrebări suplimentare referitoare la acele probleme ale participantelor care
nu au fost aduse în discuție. Întrebările vor viza măsura în care aceste probleme au fost depăşite.
Ultima parte a discuţiei se va focaliza asupra problemelor pe care participantele simt că nu le-au
depășit în totalitate și asupra abilităților pe care consideră că nu le stăpânesc pe deplin. Psihologul va
implica membrele grupului în identificare unor modalităţi de a depăşi aceste probleme și de a dezvolta
abilităţile necesare.
5. Prevenirea recăderilor
Psihologul aduce în discuţie evenimente care ar putea duce la revenirea depresiei, respectiv
obstacolele care ar putea împiedica folosirea abilităților învăţate. Se vor alege situații relevante pentru
participante, similare cu cele care au fost asociate cu ultimul episod depresiv. Discuţia va fi ghidată
spre cum ar putea utiliza ce au învăţat pentru a preveni recăderile şi cum ar putea depăşi obstacolele în
aplicarea lucrurilor învăţate.
Această activitate poate fi realizată în întregime în grup sau prima parte (evenimente și
obstacole posibile) poate fi făcută individual, concluziile fiind discutate în grup. Se pot realiza şi jocuri
de rol, de exemplu, o persoană este mintea pesimistă, care vede problemele, iar a doua persoană este
mintea optimistă, care oferă soluţii la problemele ridicate.
La final, psihologul oferă participantelor informaţii cu privire la resursele pe care le pot accesa
pentru a aprofunda cunoştinţele dobândite și pentru a menține câștigurile: cărţi de tip self-help,
prescripţii psihologice, carduri terapeutice, etc.
6. Mesaj pentru acasă

La finalul ședinței, fiecare participantă va primi un scurt mesaj scris, care să sublinieze ideea
principală a programului (de ex., Gândind şi comportându-mă raţional, pot depăşi oricând depresia!).

• Recapitulați cât mai multe aspecte relevante
• Acordați suficient timp exercițiului referitor la prevenirea recăderilor
• Încurajați și creșteți speranțele de viitor ale participantelor

• Listă cu evenimente şi obstacole relevante pentru prevenirea recăderilor pe
care psihologul o pregăteşte în prealabil, pe baza experienţei cu grupul
Şedinţe Suplimentare
După terminarea programului, psihologul poate programa, la intervalele pe care le consideră

oportune (de ex., 3-4 săptămâni), două şedinţe de monitorizare a evoluţiei grupului şi a
menţinerii câştigurilor dobândite.
MODUL SUPLIMENTAR
Rezolvare de probleme şi antrenament asertiv
Pe lângă strategiile de modificare a cogniţiilor dezadaptative (B), în terapie putem apela şi la

strategii care au ca scop dezvoltarea unor abilităţi cu impact asupra situaţiilor problematice cu care se
confruntă pacientul (A). Printre acestea de numără rezolvarea de probleme, antrenamentul asertiv,
managementul timpului, dezvoltarea abilităţilor sociale. În acest modul ne oprim, pe scurt, asupra
rezolvării de probleme şi antrenamentului asertiv.
Abordarea rezolvării de probleme în context terapeutic presupune ghidarea pacientului în

rezolvarea eficientă a unor probleme practice din viața sa, iar ședințele trebuie să conțină exerciții
interactive și teme de casă relevante. Se discută cu participantele de ce este importantă această
componentă. Se alege o problemă practică oferită de una dintre participante și se discută etapele
rezolvării de probleme, după cum urmează:
1. Identificarea problemei:
- Se operaționalizează problema și se definește scopul (Ce vreau să obțin la
finalul demersului?)
- Problemele se rezolvă pe rând; nu se trece de la o problemă la alta
2. Propunerea unor soluții realiste:
- Se încearcă generarea cât mai multor soluții de rezolvare a problemei
- Soluțiile sunt propuse atât de participante cât și de terapeut
- Nu se discută viabilitatea implementării soluțiilor găsite până când nu a fost
generat un număr cât mai mare de soluții
3. Evaluarea soluțiilor generate:
- Se discută avantajele și dezavantajele fiecărei soluții identificate, printr-un
proces de evaluare a raportului costuri/beneficii
- Se subliniază faptul că nici o soluție nu este ideală, soluțiile bune putând avea
dezavantaje (de ex., implică abilități pe care pacientul încă nu le-a dobândit),
iar soluțiile mai puțin bune putând avea avantaje (de ex., funcționează pe termen
scurt, dar nu sunt benefice pe termen lung)
4. Selectarea unei soluții:
- Participantele sunt încurajate să aleagă o soluție viabilă în urma analizării
avantajelor și dezavantajelor; soluția trebuie să fie cât mai aproape de scopul
definit inițial
- Este preferabilă alegerea unei soluții mai ușor de implementat, chiar dacă aceasta
nu este ideală, pentru a crește autoeficacitatea persoanei
5. Dezvoltarea și implementarea unui plan de acțiune:
- Planul de acțiune se realizează de terapeut împreună cu participantele; acesta
trebuie să fie etapizat și detaliat
- Se verifică dacă persoana are toate prerechizitele pentru a pune planul în aplicare
- Se discută potențialele obstacole și felul în care pot fi depăşite
- Unii pași pot fi repetați/exersaţi de terapeut împreună cu pacienta (de ex., joc de
rol care simulează o conversație dificilă)
6. Evaluarea eficienței soluției adoptate:
- Se evaluează rezultatele generate în urma implementării planului, prin prisma
scopului definit inițial
- Unele obstacole nu pot fi prevăzute, iar unele rezultate vor fi doar parțiale; se
discută acest lucru cu participantele și sunt recompensate eforturile depuse până
acum
- Se reconsideră planul de acțiune sau se alege o altă variantă de acțiune în cazul
în care rezultatele nu sunt satisfăcătoare
Fiecare participantă face o listă de 2-3 probleme practice pe care ar dori să le rezolve în
perioada următoare. Se alege o problemă și se parcurge demersul de mai sus. Celelalte probleme sunt
abordate în ședințele următoare, iar apoi (în momentul în care participantele stăpânesc demersul), ca
temă de casă.
Antrenamentul asertiv este o tehnică de intervenţie care vizează abilitățile de relaționare

interpersonală. Aceasta tehnică le poate ajuta pe participante să se adapteze mai bine contextului în care
trăiesc, asertivitatea fiind o alternativă la agresivitate sau pasivitate, aspecte caracteristice mediului
penitenciar. Pentru a învăța participantele să fie mai asertive se discută și implementează următorii pași
(adaptare după David, 2006):
1. Examinarea interacțiunilor cu ceilalți (de ex., alte deținute și personalul din penitenciar,
familia etc.). Se vizează identificarea situațiilor în care participantele sunt pasive sau
agresive în raport cu ceilalți. Se pot folosi fișe de monitorizare sau informații din partea
celorlalte participante la grup.
2. Identificarea acelor situații în care participantele și-ar dori să se comporte mai asertiv
(de ex., situaţii în care au fost agresive cu o colegă sau în care nu au respectat drepturile
acesteia).
3. Identificarea caracteristicilor comportamentului asertiv, prin raportare la un eveniment
din istoricul personal. Se examinează aspecte ce țin de postură, mimică, gesturi, de
conținutul și de modalitatea de transmitere a mesajului, etc.
4. Observarea comportamentului asertiv la ceilalți – se poate lua ca exemplu
comportamentul asertiv al unei membre a grupului.
5. Identificarea mai multor variante de comportament asertiv și exersarea lor prin joc de rol
în cadrul grupului, urmată de feedback din partea celorlalte membre și a psihologului.
6. Exersarea comportamentelor asertive în afara grupului și analizarea, în şedinţă, a
rezultatelor lor.
7. Gestionarea așteptărilor – discutarea faptului că dezvoltarea abilităţilor de relaţionare
eficientă cu ceilalţi este un proces continuu şi dificil uneori. Efectele pozitive ale
antrenamentului asertiv se vor menţine şi multiplica doar prin exerciţiu constant.
MODUL SUPLIMENTAR
Tehnici de relaxare
În timp ce tehnicile descrise în modulul anterior (rezolvare de probleme, antrenament asertiv)

vizează schimbarea A-ului, strategiile de relaxare sunt intervenţii la nivelul consecinţelor (C) din
modelul ABC cognitiv.
Se discută cu participantele faptul că depresia „se hrănește cu stres”. O mai bună gestionare a
stresului ne poate ajuta să reducem și simptomele depresive. O practică foarte utilă pentru gestionarea
stresului este relaxarea. Participantele pot fi învățate una sau mai multe dintre tehnicile de relaxare
simple și scurte enumerate mai jos. Acestea se învață și exersează în cadrul ședinței, urmând ca apoi să
fie practicate și în afara ședințelor:
• controlul respirației – vezi Anexa 16
• ancorarea senzorială – vezi Anexa 17
• relaxarea musculara – vezi Anex 18
• imageria dirijată – vezi Anexa 19
Se insistă asupra importanței exercițiului sistematic în vederea învățării tehnicilor de relaxare și
a beneficierii la maximum de avantajele acestora. Se subliniază că exercițiile trebuie abordate în
manieră flexibilă. Încrâncenarea și „forțarea” relaxării pot avea efect contrar, împiedicându-ne să ne
relaxăm.
Bibliografie
Alonso, J., Angermeyer, M.C., Bernert, S., Bruffaerts, R., Brugha, T. S., Bryson, H.,… Vollebergh, W.
A. M. (2004). Prevalence of mental disorders in Europe: results from the European Study of the
Epidemiology of Mental Disorders (ESEMeD) project. Acta Psychiatr Scand, 109, 21-27. doi:
10.1111/j.1600-0047.2004.00327.x
American Psychiatric Association. (1994). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (4th
ed.). Washington, DC: American Psychiatric Press.
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th
ed.). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.
Beautrais, A. L., Joyce, P. R., & Mulder, R. T. (1996). Risk factors for serious suicide attempts among
youths aged 13 through 24 years. Journal of the American Academy of Child & Adolescent
Psychiatry, 35(9), 1174-1182. doi: 10.1097/00004583-199609000-00015
Beck, A. (2008). The evolution of the cognitive model of depression and its neurobiological correlates.
American Journal of Psychiatry, 165(8), 969-977.
Beck, A. T. (1976). Cognitive Therapy for Emotional Disorders. New York: International Universities
Press.
Beck, A. T., Steer, R. A., & Brown, G. K. (1996). Manual for the BDI-II. San Antonio: The
Psychological Corporation.
Beck, J.S., (2010). Psihoterapie Cognitivă:Fundamente și Perspective, Cluj Napoca: Romanian
Psychological Testing Services.
Brieger, P., Ehrt, U., & Marneros, A. (2003). Frequency of comorbid personality disorders in bipolar
and unipolar affective disorders. Comprehensive psychiatry, 44(1), 28-34. doi:
10.1053/comp.2003.50009
Cuijpers, P., & Smit, F. (2002). Excess mortality in depression: a meta-analysis of community studies.
Journal of affective disorders, 72(3), 227-236. doi: 10.1016/S0165-0327(01)00413-X
David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Iași: Polirom.
David, D. (Coordonator). (2007). Sistem de evaluare clinică. Cluj-Napoca: Editura RTS.
David, D., & Dobrean, A. (2012). Inventarul de depresie Beck. Ediţia a 2a. Adaptare în limba română.
Cluj-Napoca: Editura RTS.
David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., &, Băban A. (1998) Psihoterapie si hipnoterapie cognitiv-
comportamentală. Cluj-Napoca: Editura Risoprint.
David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., &, Băban A. (2000) Psihoterapie si hipnoterapie cognitiv-
comportamentală, ediția a II-a. Cluj-Napoca: Editura Risoprint.
Davis, L., Uezato, A., Newell, J. M., & Frazier, E. (2008). Major depression and comorbid substance
use disorders. Current Opinion in Psychiatry, 21(1), 14-18. doi:
10.1097/YCO.0b013e3282f32408
DiGiuseppe, R., Leaf, R., Exner, T., & Robin, M. W. (1988). The development of a measure of
irrational/rational thinking. In World Congress of Behavior Therapy, Edinburgh, Scotland.
Ellis, A. (1994). Reason and Emotion in Psychotherapy. New York: Carol Publishing Group.
Ellis, A., & MacLaren, C. (2003). Rational emotive behavior therapy. A therapist’s guide. Atascadero,
CA: Impact Publishers.
Farmer, R. F., & Chapman, A. L. (2008). Behavioral interventions in cognitive behavior therapy.
Practical guidance for putting theory into action. Washington DC: Americal Psychological
Association.
Fazel, S., & Danesh, J. (2002). Serious mental disorder in 23 000 prisoners: a systematic review of 62
surveys. The Lancet, 359(9306), 545-550. doi: 10.1016/S0140-6736(02)07740-1
Ferreira de Castro, E., Cunha, M. A., Pimenta, F., & Costa, I. (1998). Parasuicide and mental disorders.
Acta Psychiatrica Scandinavica, 97(1), 25-31. doi: 10.1111/j.1600-0447.1998.tb09958.x
First, M. B., Spitzer, R. L., Gibbon, M., & Williams, J. B. (1994). Structured clinical interview for Axis
I DSM-IV disorders. New York: Biometrics Research.
Florian, G. (2001). Psihologie penitenciară: studii şi cercetări. București: Oscar Print.
Gillham, J. E., Shatte, A. J., & Freres, D. R. (2000). Preventing depression: A review of cognitive-
behavioral and family interventions. Applied and Preventive Psychology, 9, 63–88. doi:
10.1016/S0962-1849(00)80007-4
Gunter, T. D. (2003). Incarcerated women and depression: a primer for the primary care provider.
Journal of the American Medical Women's Association, 59(2), 107-112.
Hamilton, M. (1960). A rating scale for depression. Journal of neurology, neurosurgery, and
psychiatry, 23(1), 56-62.
Harris, E. C., & Barraclough, B. (1997). Suicide as an outcome for mental disorders. A meta-analysis.
The British Journal of Psychiatry, 170(3), 205-228. doi: 10.1192/bjp.170.3.205
Hasin, D. S., Goodwin, R. D., Stinson, F. S., & Grant, B. F. (2005). Epidemiology of major depressive
disorder: results from the National Epidemiologic Survey on Alcoholism and Related Conditions.
Archives of general psychiatry, 62(10), 1097-1106. doi:10.1001/archpsyc.62.10.1097
Hollon, S. D., & Dimidjian, S. (2009). Cognitive and behavioral treatment of depression. In I. H.
Gotlib. & C. L. Hammen (Eds.), Handbook of Depression (pp. 586-603), New York, NY:
Guilford Press.
Hollon, S. D., & Kendall, P. C. (1980). Cognitive self-statements in depression: Development of an
automatic thoughts questionnaire. Cognitive therapy and research, 4(4), 383-395. doi:
10.1007/BF01178214
Hollon, S. D., DeRubeis, R. J., Shelton, R. C., Amsterdam, J. D., Salomon, R. M., O’Reardon, J. P., ...
& Gallop, R. (2005). Prevention of relapse following cognitive therapy vs medications in
moderate to severe depression. Archives of general psychiatry, 62(4), 417-422. doi:
10.1001/archpsyc.62.4.417.
Hollon, S. D., Thase, M. E., & Markowitz, J. C. (2002). Treatment and prevention of depression.
Psychological Science in the Public Interest, 3, 39–77. doi: 10.1111/1529-1006.00008
Jacobson, E. (1968). Progressive relaxation. (Ed. a 2a). Chicago: Chicago University Press.
Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O. Jin, R.,Koretz, D, Merikangas, K. R., …, & Wang, P.S. (2003)
The epidemiology of major depressive disorder: results from the National Comorbidity Survey
Replication (NCS-R). Journal of the American Medical Association, 289, 3095-3105.
doi:10.1001/jama.289.23.3095
Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O., Jin, R., Merikangas, K. R., &. Walters, E. E. (2005). Lifetime
Prevalence and Age-of-Onset Distributions of DSM-IV Disorders in the National Comorbidity
Survey Replication. Arch Gen Psychiatry, 62, 593-602. doi:10.1001/archpsyc.62.6.593
Kessler, R. C., Greenberg, P. E., Mickelson, K. D., Meneades, L. M., & Wang, P. S. (2001). The
effects of chronic medical conditions on work loss and work cutback. Journal of Occupational
and Environmental Medicine, 43(3), 218-225. doi: 10.1097/00043764-200103000-00009
Kupfer, D. J. (1991) Long-term treatment of depression. Journal of Clinical Psychiatry, 52, 28-34.
Laishes, J. (1997). Mental health strategy for women offenders. Ottawa, ON: Correctional Service of
Canada.
Lamb, H. R., & Weinberger, L. E. (1998). Persons with severe mental illness in jails and prisons: a
review. Psychiatric Services, 49(4), 483-492.
Lejuez, C. W., Hopko, D. R., Acierno, R., Daughters, S. B., Pagoto, S. L. (2011). Ten year revision of
the brief behavioral activation treatment for depression: revised treatment manual. Behavioral
Modification, 35(2), 111-161.
Macavei, B. (2002). A Romanian adaptation of the Attitudes and Beliefs Scale 2. Romanian Journal of
Cognitive and Behavioral Psychotherapies, 2, 105-122.
Mathers, C. D., & Loncar, D. (2006). Projections of global mortality and burden of disease from 2002
to 2030. PLoS medicine, 3(11), e442. doi: 10.1371/journal.pmed.0030442
McIntyre, R. S., Liauw, S, & Taylor, V. H. (2011). Depression in the workforce: the intermediary
effect of medical comorbidity. Journal of Affective Disorders, 128, 29- 36. doi: 10.1016/S0165-
0327(11)70006-4
National Collaborating Centre for Mental Health (2010). Depression: the Treatment and Management
of Depression in Adults (Update). Updated edition. Leicester and London: The British
Psychological Society and the Royal College of Psychiatrists.
Netemeyer, R. G., Williamson, D. A., Burton, S., Biswas, D., Jindal, S., Landreth, S., ... & Primeaux,
S. (2002). Psychometric properties of shortened versions of the Automatic Thoughts
Questionnaire. Educational and Psychological Measurement, 62(1), 111-129. doi:
10.1177/0013164402062001008
Pripp, C., & Țogoaie, S. (2009). Program specific de asistenţă psihosocială şi de prevenţie a riscului
suicidar. București: Autoritatea Națională a Penitenciarelor.
Saarni, S. J., Suvisaari, J., Sintonen, H., Pirkola, S., Koskinen, S., Aromaa, A. et al. (2007). Impact of
psychiatric disorders on health-related quality of life: general population survey. British Journal
of Psychiatry, 190, 326-332. doi: 10.1192/bjp.bp.106.025106
Saboya, P. M. H. P., Zimmermann, P. R., & Bodanese, L. C. (2010). Association between anxiety or
depressive symptoms and arterial hypertension, and their impact on the quality of life.
International Journal of Psychiatry in Medicine, 40, 307-320. doi: 10.2190/PM.40.3.f
Simon, G. E., Goldberg, D. P., von Korff, M., & Ustun, T. B. (2002) Understanding crossnational
differences in depression prevalence. Psychological Medicine, 32, 585–594. doi:
10.1017/S0033291702005457
Smit, F., Willemse, G., Koopmanschap, M., Onrust, S., Cuijpers, P., & Beekman, A. (2006). Cost-
effectiveness of preventing depression in primary care patients Randomised trial. The British
Journal of Psychiatry, 188(4), 330-336. doi: 10.1192/bjp.188.4.330
Trivedi, M. H., Rush, A. J., Wisniewski, S. R., Nierenberg, N. N., Warden, D., Ritz, L.,…, & Fava, M.
(2006). Evaluation of outcomes with citalopram for depression using measurement-based care in
STAR*D: implications for clinical practice. Am J Psychiatry, 163, 28-40. doi:
10.1176/appi.ajp.163.1.28
Tylee, A., & Jones, R. (2005). Managing depression in primary care: Public confidence needs to be
restored after concerns over the safety of SSRIs. BMJ: British Medical Journal, 330(7495), 800-
801. doi: 10.1136/bmj.330.7495.800
Winans, E. A, & Bettinger, T. L.(2004). Mood disorders: bipolar and major depressive disorders. In G.
Schumock, D. Brundage, M. Chapman M, et al. (Eds). Pharmacotherapy Self-Assessment
Program. 5th ed. (pp.1-38). Kansas City: American College of Clinical Pharmacy.
Wittchen, H. U., & Jacobi, F. (2005). Size and burden of mental disorders in Europe - a critical review
and appraisal of 27 studies. European Neuropsychopharmachology, 15, 357-376. doi:
10.1016/j.euroneuro.2005.04.012

TR - Protocol Depresie Femei Penitenciar

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

TR - Protocol Depresie Femei Penitenciar

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

PROTOCOL CLINIC DE GRUP

Recomandări generale privind evaluarea şi intervenţia

Modul suplimentar: rezolvare de probleme şi antrenament asertiv

Modul suplimentar: tehnici de relaxare

Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

1.1. Tratamentul tulburărilor depresive

Evenimente de viață Atitudini disfuncționale

Fig. 1. Modelul cognitiv al depresiei (după Beck, 2008, p. 972 )

1.3. Depresia în rândul populaţiei din penitenciar

1.4. Particularităţi ale intervenţiei terapeutice la populaţia carcerală

2.1. Resurse materiale şi umane

2.2. Reguli de funcţionare a grupului

2.3. Selecţia participantelor la grup

Chestionarul Gândurilor Automate (Automatic Thoughts Questionnaire; ATQ; Hollon &

2.5. Criterii de includere în grup

2.6. Criterii de excludere

2.7. Evaluarea eficienţei programului

Pentru asigurarea eficienţei demersului de evaluare şi a intervenţiei, este importantă respectarea

2. Prezentarea programului şi a obiectivelor acestuia

3. Stabilirea regulilor de grup

4. Semnarea contractelor terapeutice

5. Exerciţiu de creştere a coeziunii grupului

6. Explorarea așteptărilor privind participarea la grup

7. Sumarizare finală și feedback

Recomandări pentru psiholog

2. Recapitularea şedinţei anterioare

3. Prezentarea și explicarea simptomelor depresiei

4. Prezentarea modelului cognitiv al depresiei

6. Sumarizare finală și feedback

Recomandări pentru psiholog

Fişe de lucru pentru şedinţa 2

1. Monitorizarea dispoziţiei afective (Anexa 2)

2. Recapitularea şedinţei anterioare

3. Definirea comportamentului şi prezentarea modelului ABC comportamental

Modelul ABC comportamental (Anexa 5) susţine, aşadar, că un comportament este generat de

Exemplu exerciţiu. Ilustraţi modelul ABC comportamental pornind de la comportamente din

4. Distincţia comportament adaptativ – comportament dezadaptativ

5. Prezentarea relaţiei comportament-stare afectivă/emoţie

Exemplu exercițiu 1. Pornind de la situații de viaţă alese de psiholog, participantele vor

Exemplu exercițiu 2. Participantele pot fi rugate să facă diverse comportamente în timpul

6. Identificarea impactului depresiei asupra comportamentului

Exemplu exerciţiu. Ilustraţi impactul depresiei asupra comportamentului pornind de la

Teme pentru şedinţa 3:

8. Sumarizare finală și feedback

Recomandări pentru psiholog

Fişe de lucru pentru şedinţa 3

1. Monitorizarea dispoziţiei afective (Anexa 2)

2. Recapitularea şedinţei anterioare

3. Verificarea temei de casă

4. Activitate ocupaţională cu scopul ilustrării rolului convingerilor privind competenţa şi plăcerea

5. Analiza activităţii ocupaţionale

6. Stabilirea temei de casă

7. Sumarizare finală și feedback

Recomandări pentru psiholog

Fişe de lucru pentru şedinţa 4

1. Monitorizarea dispoziţiei afective (Anexa 2)

2. Recapitularea şedinţei anterioare

3. Verificarea temei de casă

4. Conştientizarea discrepanţei dintre estimările privind competenţa şi plăcerea înainte de activitate şi

5. Identificarea activităţilor plăcute

6. Stabilirea temei de casă

7. Sumarizare finală și feedback

Recomandări pentru psiholog