You are on page 1of 4

Serea Veronica

Sociologie, Seria II, Grupa III

A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii.


Michel Foucault.

Sunt prezentate măsurile ce trebuia luate când într-un oraş era declarată ciuma. Închiderea a
oraşului şi a zonei, interdicţia de a ieşi din ţinut sub ameninţarea pedepsei cu moartea,
sacrificarea tuturor animalelor fără stăpân; împărţirea oraşului în cartiere distincte, în care puterea
este încredinţată câte unui intendent. Fiecare stradă e plasată sub autoritatea unui sindic, care are
misiunea s-o supravegheze. În ziua anunţată,tuturor locuitorilor li se ordonă să se închidă în casă:
ieşirea e interzisă sub pedeapsa cu moartea. Sindicul încuie personal, pe dinafară, uşa fiecărei case în
parte; ia cheia cu el şi o predă intendentului de cartier;acesta o păstrează asupra lui
până la ieşirea din carantină. Fiecare locuitor îşi va fi făcut în prealabil provizii; în
ce priveşte vinul şi pâinea, între strada şi interiorul caselor vor fi fost amenajate în
prealabil mici tuburi din lemn care să permită repartizarea raţiilor fără să existe vreun
contact între cei care fac aprovizionarea şi locuitori; pentru carne, peşte şi
legume, se folosesc scripeţi şi coşuri. Dacă este neapărat nevoie să se iasă din casă, ieşirile se vor
face cu rândul şi se evita orice fel de întâlnire. Fiecare este
ţintuit locului. Şi, dacă face vreo mişcare, îşi pune în joc viaţa, va fi contaminat
sau pedepsit. Zilnic, intendentul vizitează cartierul pe care1 are în grijă şi verifică dacă sindicii
se achită de sarcinile încredinţate, dacă locuitorii au ceva de reclamat în
privinţa lor; le „supraveghează acţiunile". Tot zilnic, sindicul vizitează strada de care răspunde; se op
reşte în dreptul fiecărei case; îi scoate pe toţi locuitorii la ferestre (celor care locuiesc spre curte li se
repartizează o fereastră ce dă spre stradă şi la care nimeni altcineva în afara
lor nu are voie să se arate); sindicul îi strigă pe fiecare pe nume; se informează, pe rând, despre
starea tuturor „la care locuitorii sunt obligaţi, sub ameninţarea pedepsei
cu moartea, să spună adevărul"; dacă vreunul dintre ei nu se prezintă la fereastră, sindicul trebuie să
se intereseze despre motivul acestei absenţe. După cinci sau şase zile de la
declararea carantinei, se purcede la dezinfectarea caselor, una câte una. Locuitorii sunt scoşi afară; în
fiecare încăpere, „mobilele şi mărfurile" sunt ridicate ori suspendate; se stropeşte cu
parfum, care e ars după ce sunt astupate cu grijă ferestrele, uşile şi chiar şi găurile cheilor care sunt
umplute cu ceară. Exilul leprosului şi stoparea Panoptismul ciumei nu conţin acelaşi
vis politic. Cel dintâi reprezintă visul unei comunităţi pure; celălalt, al unei
societăţi disciplinate. Două modalităţi de a exercita puterea asupra
oamenilor, de a le controla raporturile, de a desface periculoasele
lor posibilităţi de contact. Exilul leprosului şi stoparea Panoptismul ciumei nu conţin acelaşi
vis politic. Cel dintâi reprezintă visul unei comunităţi pure; celălalt, al unei
societăţi disciplinate. Două modalităţi de a exercita puterea asupra
oamenilor, de a le controla raporturile, de a desface periculoasele
lor posibilităţi de contact. imaginea ciumei este echivalentul tuturor neregulilor şi dezordinilor
posibile; aşa după cum imaginea leprei, a contactului ce trebuie întrerupt
se află în structura schemelor de excludere.
Iată ce a realizat în mod regulat puterea disciplinară încă de la începutul secolului al XlX-
lea: azilul psihiatric,penitenciarul, casa de corecţie, stabilimentul de educare supravegheată şi, parţial,
spitalele; în general toate instanţele de control individual
funcţionează în conformitate cu un dublu model: cel al împărţirii binare şi al marcării (periculos-
inofensiv; anormal-normal); şi cel al repartizării diferenţiale (cine este; unde trebuie să se
afle; prin ce anume poate fi caracterizat, cum poate fi recunoscut; cum se poate
exercita asupra lui, în mod individual, o supraveghere constantă
etc). Separarea constantă a normalului de anormal, separare la care este supus fiecare individ, aduce
până la noi, aplicate însă unor cu totul alte obiecte, marcajul binar şi exilul leprosului; existenţa
unui întreg ansamblu de tehnici şi instituţii ceşi propun săi evalueze, săi controleze şi săi îndrepte
pe anormali trezeşte la viaţă dispozitivele disciplinare născute din spaima de ciumă. Panopticonul lui
Bentham este imaginea arhitectonică a acestei „compuneri". Principiul lui este cunoscut:
Serea Veronica
Sociologie, Seria II, Grupa III

la periferie, o construcţie inelară; în centru, un turn


prevăzut cu ferestre largi ce dau spre faţa interioară a inelului; clădirea periferică este împărţită în
celule ce ocupă întreaga grosime a construcţiei; acestea au, fiecare, câte două ferestre,
una spre interior, către ferestrele turnuLui, cealaltă spre
exterior, permiţând astfel luminii să străbată celula dintro parte în alta.
E suficientă în aceste condiţii plasarea unui
supraveghetor în tumul central, iar în fiecare celulă închiderea unui nebun, a unui
bolnav, a unui condamnat, a unui muncitor ori a unui şcolar. Efectul major al
Panopticului: acela de a induce în deţinut o stare conştientă şi permanentă de vizibilitate ce garantează
funcţionarea automată a puterii. pe scurt, ca deţinuţii să fie prinşi întro situaţie de putere
ai cărei agenţi să fie ei înşişi. Bentham a stabilit principiul conform
căruia puterea trebuie să fie vizibilă şi cu neputinţă de verificat. Deţinutul va avea neîncetat dinaintea
ochilor înalta siluetă a turnului central de unde este pândit. Deţinutul nu trebuie niciodată să ştie dacă e
efectiv privit; dar trebuie să aibă certitudinea că poate oricând să fie. Panopticonul
este un loc privilegiat pentru a face posibilă experimentarea pe oameni şi pentru analizarea în
deplină certitudine a transformărilor ce pot fi operate pe ei.
Panopticonull poate constitui chiar şi un aparat de control al propriilor lui
mecanisme. Din turnul lui de veghe, directorul îşi poate spiona toţi angajaţii pe care-
i are în subordine: infirmieri, medici, contramaiştri, institutori, gardieni; va putea să-
i judece continuu, să le modifice comportarea, să le impună metodele pe care le consideră cele mai
bune; şi va putea fi şi el, la rândul său, observat cu uşurinţă. Mecanismele lui de observare
îi măresc eficacitatea şi capacitatea de pătrundere în comportamentul oamenilor. Panopticon-
u\ este polivalent în aplicaţii; serveşte la îndreptarea prizonierilor, dar şi la îngrijirea
bolnavilor, la instruirea şcolarilor, la paza nebunilor,
la supravegherea muncitorilor, la punerea la muncă
a cerşetorilor şi a celor leneşi. Reprezintă un tip de implantare a corpurilor în spaţiu, de repartizare a
indivizilor unii faţă de alţii, de organizare ierarhică, de dispunere a centrelor şi canalelor de putere, de
definire a instrumentelor şi modalităţilor de intervenţie ale acesteia, ce pot fi puse în
practică în spitale, ateliere, şcoli, închisori. De fiecare dată când va fi vorba de o
mulţime de indivizi cărora trebuie să li se impună o sarcină ori un mod de
comportare, schema panoptică va putea fi utilizată.
Benthamîşi propune, să proiecteze o instituţie disciplinară perfectă; dar îşi propune, poate, să arate şi
cum pot fi „deblocate" formele de disciplină şi cum pot fi ele făcute să funcţioneze
în stare difuză, multiplă, polivalentă în întregul corp social. Organizarea
panoptică oferă formula acestei generalizări. Ea programează, la nivelul unui mecanism
elementar şi uşor transferabil, funcţionarea de bază a unei societăţi integral traversate şi impregnate
de mecanisme disciplinare. Două imagini deci ale disciplinei. La o extremitate, disciplina-
bloc, instituţia închisă, instalată la marginea societăţii şi axată exclusiv pe
funcţii negative: stoparea răului, întreruperea comunicaţiilor, suspendarea timpului. La cealaltă extre
mitate, o dată cu apariţia panoptismului, disciplinamecanism: un dispozitiv
funcţional ce trebuie să amelioreze exercitarea puterii, făcândo mai rapidă, mai suplă,
mai eficace, o schiţă a constrângerilor subtile destinate unei societăţi viitoare. Mişcarea care duce
de la un proiect la celălalt, de la o schemă a disciplinei de excepţie
la aceea a unei supravegheri generalizate are la
bază o transformare istorică: extinderea progresivă a dispozitivelor de disciplină în cursul secolelor
al XVIIlea şi al XVIIIlea, multiplicarea lor în întregul corp social, formarea a ceea ce am
putea, în mare, numi societatea disciplinară.
Procese de adancime: 1. Inversarea funcţională a formelor de disciplină.
Acestora li se cerea, mai ales la origine, să neutralizeze pericole, să fixeze populaţii inutile
sau agitate, să înlăture inconvenientele concentrărilor prea mari de persoane; li se cere, de acum
înainte căci au devenit capabile de aşa ceva , să joace un rol pozitiv, făcând
să crească utilitatea posibilă a indivizilor. Disciplina militară nu mai este un simplu mijloc de
Serea Veronica
Sociologie, Seria II, Grupa III

a împiedica tâlhăriile, dezertările ori nesupunerea trupelor; ea devine o tehnică de bază pentru
ca armata să poată exista, dar deacum nu sub forma unei mulţimi strânse la un loc, ci ca o unitate ce
datorează tocmai faptului de a fi unitate o majorare a forţelor ei
2. Diseminarea mecanismelor disciplinare. în timp ce, pe de o parte, stabilimentele
de disciplină se înmulţesc, mecanismele lor au o anumită tendinţă de a se „dezinstituţionaliza", de
a ieşi din fortăreţele închise în care funcţionau şi de a circula în stare „liberă"; tipurile masive
şi compacte de disciplină se descompun în procedee suple de control, capabile de a
fi transferate şi adaptate
3. Etatizarea mecanismelor disciplinare.
„Disciplina" nu se poate identifica nici cu o instituţie, nici cu un aparat; ea este un tip de putere, un
mod de a o exercita, şi este constituită dintrun ansamblu
de instrumente, tehnici, procedee, niveluri de aplicare, ţinte; este o „fizică" sau o „anatomie"
a puterii, o tehnologie. Iar aceasta poate
să fie preluată fie de instituţii „specializate" (penitenciarele sau casele de corecţie din secolul al XlX-
lea), fie de instituţii ce se folosesc de ea ca instrument esenţial pentru atingerea unui scop
determinat (casele de educare, spitalele), fie de anumite instanţe preexistente ce află în ea
mijlocul de aşi întări sau reorganiza propriile mecanisme interne de putere . Se poate deci
vorbi în ansamblu, în această mişcare ce duce de la formele de disciplină închise -
un fel de „carantină" socială până la mecanismul indefinit generalizabil al „panoptismului",
de formarea unei societăţi disciplinare. La puţini ani după Bentham, Julius vorbea despre principiul
panoptic, el spunea că acesta e mult mai mult decât o simplă ingeniozitate arhitecturală:
un eveniment în „istoria spiritului uman". în aparenţă, nu este decât soluţionarea unei probleme tehnic
e; prin ea însă, se conturează un tip de societate.
Antichitatea fusese o civilizaţie a spectacolului. „A face accesibil unei mulţimi de oameni contactul cu
un număr mic de obiecte": aceasta era problema la care răspundea arhitectura templelor, a teatrelor şi
a circurilor. O dată cu spectacolul, predominau viaţa publică, intensitatea sărbătorilor, proximitatea
senzorială. în aceste ritualuri unde curgea sânge, societatea îşi recăpăta vigoarea şi alcătuia, o clipă,
un fel de mare corp
unic. Epoca modernă pune problema inversă: „A procura unui mic număr de oameni sau
chiar numai unuia singur vederea instantanee asupra unei mari mulţimi. Formarea societăţii
disciplinare trimite la o serie de procese istorice de mare amploare din rândul cărora ea face
parte: economice, juridicopolitice şi, în sfârşit, ştiinţifice.
1. Privind global, se poate spune că formele de
disciplină sunt tehnici în vederea asigurării ordonării mulţimilor umane ele încearcă să
definească, referitor la mulţimi, o tactică de putere care să răspundă la trei criterii: acela de a
face exerciţiul puterii cât mai puţin costisitor cu putinţă (din punct de vedere economic, prin
slaba cheltuială pe care o necesită; din punct de vedere politic, graţie discreţiei lor, a
minimei exteriorizări, a relativei invizibilităţi şi a infimei rezistenţe pe care o provoacă);
de a face în aşa
fel, încât efectele acestei puteri sociale să atingă un punct maxim de intensitate şi să fie cât ma
i extinse cu putinţă. Ele trebuie considerate drept tehnici ce
fac posibilă adaptarea, conform acestui
principiu, a mulţimii oamenilor la înmulţirea aparatelor de producţie. O mulţime, fie
ea atelier sau naţiune, armată sau şcoală, atinge pragul disciplinei atunci
când raportul dintre una şi cealaltă devine favorabil.
Piramida disciplinară a instituit minuscula celulă de putere în interiorul căreia separarea,
coordonarea şi controlul sarcinilor au fost impuse şi făcute să fie eficace; iar împărţirea anali
Serea Veronica
Sociologie, Seria II, Grupa III

tică a timpului, a gesturilor, a forţelor corpurilor a constituit o schemă operatorie ce


a putut fi cu uşurinţă transferată de la grupurile ce trebuia aservite
la mecanismele de producţie.
2. Modalitatea panoptică a puterii

Extinderea metodelor disciplinare se înscrie întrun proces istoric de


amploare: dezvoltarea, aproximativ în aceeaşi perioadă, a multor alte tehnologii —
agronomice, industriale, economice.