COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

PROIECT DIDACTIC

Data: 25.05.2011
Profesor: ANCUȚA IULIANA
Clasa: A IX-A B
Disciplina: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
Tema lecției: Personalități, exemple, modele: „Genurile biograficului”
Tipul lecției: însușire de noi cunoștințe
Scopul lecţiei: evidențierea temei unității în texte memorialistice, relevanța biografiei pentru studiul
literaturii

Competenţe generale:
1. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în receptarea şi în producerea mesajelor în diferite
situaţii de comunicare
2. Folosirea modalităţilor de analiză tematică, structurală şi stilistică în receptarea diferitelor texte literare
şi nonliterare
3. Argumentarea în scris şi oral a unor opinii în diverse situaţii de comunicare

COMPETENŢE SPECIFICE: CONŢINUTURI:

1.1. utilizarea adecvată a achiziţiilor lingvistice niveluri ale receptării textelor orale şi scrise:
în receptarea diverselor texte fonetic, ortografic şi de punctuaţie,
morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual, nonverbal şi paraverbal
1.2. identificarea elementelor specifice din identificarea elementelor specifice textelor
structura unor tipuri textuale studiate memorialistice (istorie, biografie, instanțele
comunicării scrise, persoană, personalitate,
personaj, raportul realitate-ficțiune, viziune
despre lume și viziune artistică)
1.4 redactarea unor texte diverse redactare de texte memorialistice
1.3. exprimarea orală sau în scris a propriilor exprimarea orală şi scrisă a reacţiilor şi a
reacţii şi opinii privind textele receptate opiniilor faţă de textul biografic și autobiografic
1.5. utilizarea corectă şi adecvată a formelor normele limbii literare (DOOM 2)
exprimării orale şi scrise în diverse situaţii de
comunicare
3.3 argumentarea unui punct de vedere privind discurs argumentativ oral şi scris
textele studiate

Obiective cognitive:
o Să utilizeze corect limba română în organizarea discursului oral şi scris propriu;
o Să identifice specificul „biograficului”;
o Să aplice conceptele operaţionale specifice comunicării scrise ce include biograficul ca gen
(istorie, biografie, instanțele comunicării scrise, persoană, personalitate, personaj, relația realitate-
ficțiune, viziune despre lume și viziune artistică);
o Să argumenteze necesitatea cunoașterii biografiei pentru studiul operei literare a unui anumit
scriitor.

Obiective afective:
 Să interiorizeze valorile etico-estetice implicate de cunoașterea universului uman și de receptarea
universului literar ce se desprinde din cadrul acestuia
 Să-şi cultive sensibilitatea prin receptarea operelor literare

Metode şi procedee didactice:

o expunerea problematizantă
o conversaţie euristică
o lucru pe grupe
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
o diagrama Venn

Metode şi tehnici de evaluare:

o observarea curentă
o chestionarea orală
o fişă de autoevaluare pentru elevi
o autoevaluarea profesorului

Forme de organizare a învăţării: individual și pe grupe

Materiale şi mijloace tehnice de învăţământ:

o fragmente din memorii, autobiografii/ romane autobiografice, jurnale intime, tabel cronologic, CV,
articol de dicționar (schița biografică), interviu
o fişe de lucru individuale şi pe grupe
o fişă de autoevaluare
o tabla şi cretă
o caietele elevilor
o prezentare PowerPoint
o calculator și videoproiector

Bibliografie:
1. ***Dicționarul general al literaturii române,(coord. general Eugen Simion) vol. P-R, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2006 (articolul de dicționar: Preda, Marin)
2. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998
3. Ion Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, București, Editura Junimea, 1988
4. Noemi Kozma, Gabriela Scoruș, Literatura română. Repere critice fundamentale, Brașov, Editura
Aula, 2003
5. Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, București, Editura Cartex Serv, 2008
6. Marin Preda, Viața ca o pradă, București, Editura Cartex Serv, 2004
7. Marin Preda în evocări – SÂNZIANA POP în Formula As, nr. 940/ 2010 la adresa
http://www.formula-as.ro/2010/940
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

SCENARIUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII

I. Momentul organizatoric:
- notarea absențelor în catalog;
- asigurarea climatului adecvat desfăşurării lecţiei.

II. Captarea atenţiei elevilor şi asigurarea momentului afectiv

Se discută despre conceptul de biografie (definiţie, caracteristici), utilizând drept suport o prezentare
PowerPoint, ce include aceste informații. Elevilor li se solicită să noteze în caiete un argument și un
contraargument privind relevanța biograficului în studiul literaturii. (5 min.)

III. Reactualizarea celor învăţate anterior.

Elevii vor fi angajați într-o conversație prin care se actualizează noțiunile învățate anterior (conceptele de
persoană, personalitate, personaj). Se insistă pe statutul scriitorului ca model de existență și ca posibil obiect de
studiu al anumitor discipline, în special, limba și literatura română sau istoria. Se face apel la argumentele și
contraargumentele notate pentru a evidenția în ce măsură cunoașterea biografiei unui scriitor poate susține
receptarea operei sale, dar și la cercetarea pe care au avut-o de efectuat ca temă pentru acasă (identificarea
informațiilor biografice pentru un autor studiat preferat). Elevii sunt rugați să numească texte scrise ce includ ca
referent al comunicării persoana ca instanță istorică, personalitatea ca instanță ideală, posibilă și personajul ca
instanță fictivă. În funcție de această clasificare, se rețin tipurile de texte ce includ biograficul, urmând ca tipologia
să fie detaliată cu ajutorul prezentării PowerPoint (10 min.)

IV. Comunicarea titlului lecţiei în curs de desfăşurare şi a obiectivelor

Elevilor li se comunică scopurile lecției (evidențierea temei unității în texte memorialistice, relevanța
biografiei pentru studiul literaturii) și obiectivele operaționale, insistându-se asupra conceptelor operaționale
utilizate. (2 min.)

V. Prezentarea sarcinilor de lucru şi dirijarea învăţării

Se propune împărțirea în cinci grupe pentru a rezolva sarcinile de lucru (vezi fișa anexată); se anunță
sarcinile și se lucrează pentru a caracteriza câteva dintre elementele comunicării scrise în texte memorialistice
diverse, subliniindu-se rolul instanțele comunicării – emițător, receptor și modul în care se construiește mesajul și
se include un anumit referent. Sarcina finală este aceea a textului argumentativ, pornind de la o opinie critică, pe
tema raportului realitate-ficțiune și a viziunii artistice. (3 min.)

VI. Obţinerea performanţei şi asigurarea feed-back-ului

Elevii vor caracteriza succint instanțele comunicării, mesajul și referentul acestuia în cazul jurnalului intim,
romanului autobiografic, tabelului cronologic, articolului de dicționar, interviului, texte memorialistice ce-l vor
avea în centru pe Marin Preda. Se va stabili, așadar, care sunt elementele specifice „genului biografic”. Elevii vor
lucra pe grupe pentru rezolvarea sarcinilor de lucru prezentate anterior, își vor nota răspunsurile pe foaia de
flipchart şi le vor prezenta frontal, printr-un raportor. (15’)
Se discută, în continuare, despre imaginea scriitorului Marin Preda în epocă și în actualitate, având în
vedere și receptarea muncii sale de creație. Se va dezbate succint problema personalității și a modelului/
exemplului oferit de scriitor contemporanilor, dar și posterității.
După realizarea fiecărei sarcini de învăţare se vor face aprecieri în legătură cu nivelul activităţii (general
sau individual) elevilor şi se vor face referiri la calitatea răspunsurilor. Se vor sugera soluţii în cazul nereuşitei
învăţării şi se va avea în vedere permanent eliminarea erorilor şi a lacunelor.
VII. Evaluarea formativă
Pe parcursul activității elevii vor fi observați și notați. De asemenea, fișele de lucru, chestionarea orală și
prezentările orale constituie o resursă pentru evaluarea formativă.
VIII. Asigurarea retenţiei și a transferului
La finalul activității, elevii vor fi solicitați să completeze fișa de autoevaluare și vor avea de construit, drept
temă pentru acasă, un text argumentativ despre importanța literaturii în instituirea unui model în viața noastră,
pornind de la afirmația lui Jean-Claude Bonnet (Fantasma scriitorului): „(…) autorul este creația operei sale și,
totodată, creația numeroaselor discursuri care însoțesc opera (…).”.
Fișa de autoevaluare a elevului:
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
1. Ce moment al lecției ți-a plăcut cel mai mult?
2. Care sunt neclaritățile pe care le ai cu privire la tema discutată astăzi?
3. Care sunt cele mai importante trei idei pe care le-ai reținut?

Fișa nr. 1

DICȚIONAR

BIOGRAFÍE, biografii, s.f. Expunere (scrisă și comentată) a vieții unei persoane. [Pr.: -bi-o-] – Din fr.
biographie.(DEX)
BIOGRAFÍ//E ~i f. 1) Expunere (orală sau scrisă) despre viața și activitatea unei persoane. 2) Lucrare
care conține istoria unei vieți particulare. [Art. biografia; G.-D. biografiei; Sil. bi-o, -fi-e] /<fr. biographie
(NODEX)
BIOGRAFÍE (‹ fr. {i}) s.f. 1. Scriere care expune (comentează și analizează) în scopuri documentare,
istorice, portretistice, viața unor persoane. ♦ B. romanțată = povestirea literară sau literaturizată a vieții
unei persoane celebre. ♦ B. socială = metodă de (auto)înregistrare a experienței de viață a indivizilor
utilizată în studierea unor fenomene psiho-sociale, precum adaptarea și integrarea social-culturală, în
vederea prezentării cât mai veridice a vieții acestora în condițiile social-economice concrete. 2. Viața unei
persoane; totalitatea evenimentelor existenței sale. (DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC)
Viziune despre lume – imagine sau reprezentare a lumii în plan artistic sau filozofic, mod de a vedea sau
a concepe lucrurile, percepere prin spirit. (M. Lascăr, L. Paicu, M. Columban, V. Gal – Portofoliul
elevului. Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, București, Editura Art, 2010)
Viziune artistică – perspectiva proprie unui creator, mod de a reprezenta sau de a imagina o lume sau
diferite lumi, marcată fiind de originalitatea stilului. (M. Lascăr, L. Paicu, M. Columban, V. Gal –
Portofoliul elevului. Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, București, Editura Art, 2010)

Sarcini de lucru:
1. Identificați și descrieți instanțele comunicării scrise (la ce se persoană se relatează, relația autor-
narator-personaj)
2. Prezentați relația realitate-ficțiune, având în vedere referentul comunicării.
3. Precizați raportul stabilit în interiorul textului de autor cu istoria.
4. În ce constă mesajul textului? Ce tip de text este? Cărui stil funcțional îi aparține? Aduceți cel
puțin două argumente.
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, editura Cartex Serv, București, 2008, capitolul Jurnal foarte intim, pp. 272-273

1965
1 februarie
Aceste "însemnări" au deviat, nu mai sunt foarte intime şi, recitindu-le, îmi displac foarte tare, nu mă regăsesc în ele. Şi
nu regăsesc nici evenimentele exterioare în care să recunosc măcar timpul obiectiv care se scurge de la o lună la alta şi pe care
îl trăiesc împins în obsesii diverse şi schimbătoare.
Mi s-a promis că voi pleca la Paris cu Eta şi nu se vorbeşte nimic – între timp alţii au plecat de mai multe ori – şi ideea că
s-ar putea să aştept aşa ani întregi mi se pare a fi o idee de sinucigaş. Apoi la Uniune se întâmplă ceva. Beniuc se prăbuşeşte.
Va fi curăţat, dar nimeni nu ştie de ce. Titus Popovici, Aurel Rău şi alţii sunt aleşi deputaţi ai MAN, Eugen Barbu aşa şi pe
dincolo, aşa şi mai departe, lucruri cumplite prin efectul lor asupra conştiinţelor pe care le turmentează şi le abate de la scris.
Au efect şi asupra mea. Un trist efect, gândesc rău, citesc puţin, pălăvrăgesc tot timpul, scriu din ce în ce mai greu. Ar trebui să
fac puţină ordine în viaţa mea interioară, să iau contact cu ea și să nu-l mai pierd de aici înainte nici o clipă. Mi-e frică însă
atunci să nu ard lumânarea până la capăt, folosind-o ziua şi să nu rămân în întuneric, părăsit şi murind, sau chinuit de o boală,
la sfârşitul căreia nu mă aşteaptă nici lumina şi nici speranţa, ci moartea care nu eliberează şi nu rezolvă nimic.
Trăind cum trăiesc în prezent, adică înfundat în intriga eternă care însoţeşte întotdeauna actele creatoare ale oricărei
profesiuni, am iluzia că timpul se scurge pe un făgaş normal şi că viaţa mea îşi urmează cursul firesc pe o traiectorie a cărei
cădere e îndepărtată şi se pierde în negura unei bătrâneţi scăldate într-o spiritualitate mai puternică decât amintirea tinereţii şi
perspectiva morţii. Ca şi când viaţa ne-ar lăsa cu darurile pe care ni le-a pus în braţe din faşe şi din care ne-am înfruptat
inconştienţi, ani nesfârşiţi,
Ca şi cuvântul, scadenţa îi priveşte doar pe alţii şi, ca şi când frigul de care se plâng până şi cei mai fericiţi bătrâni, n-ar. ..
Să plecăm eu şi cu Eta la Paris zece zile, invitat de Demostene Botez, noul preşedinte, cu Eftimiu şi Jebeleanu, şi restul
şederii pe contul nostru. Voi scăpa de o obsesie mai sper, nădăjduiesc să nu rămân decât cu singurul lucru care mă mai poate
ţine în viaţă şi face fericit: să scriu – n-ar prefigura şi pentru noi frigul morţii de care nimeni n-a reuşit să scape.

Marin Preda – Viața ca o pradă

„Dacă aşi şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurile de siguranţă pentru a
înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa la
scris, nu aşi lua-o."

Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era
multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi
spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!" Şi
cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că
ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe
masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa,
cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: "Ia-o, mă, şi pe-asta!" Parcă m-am trezit
dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în
seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.
Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aven-
turile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o data e neputincioasă în
faţa lor, în rău, dar şi în bine.
N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ
doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat
mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind.
Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam
bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a
decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei,
mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei „măcar Citirea”.(…) la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi.
Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot nu-mi
luă cărţi. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar
că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui
şi eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în ciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se
părea că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi
cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să
nu fi existat.
Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a
cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi
din sat trebuia să devină un fapt. În realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o
prăbuşire.
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Marin Preda în evocări - SÂNZIANA POP (în Formula As, nr. 940/ 2010)

Reporter: Ce fel de om era, dincolo de carapacea lui de clasic în viață?

Sânziana Pop: - N-aș putea spune că era un bărbat foarte seducător. Poate și din cauza ochelarilor groși și a sprâncenelor
foarte stufoase, care-i dădeau un aer posac și bătrânicios. Cât despre felul în care se îmbrăca... pălăria lui, garnisită cu blană, a
intrat în legendă. La fel ca și Fiatul ponosit, 1500, pe care îl conducea îmbrăcat în palton. Domnul Preda avea ceva demodat,
provincial, în înfățișare, o rigiditate care nu te-ar fi lăsat sa ghicești ca ai in fata un scriitor de un milion de carate. Mai degrabă
un inspector de la finanțe. Dar toate astea, pana începea sa... zâmbească. "Razi, copile, sa iasă soarele!". Când d-l Preda
zâmbea, lumea se umplea, efectiv, de lumina. Un zâmbet cald, generos si afectuos, cu care ii răsplătea, mai ales, pe apropiați.
Sa-l fi văzut cum se "ilumina", de exemplu, când veneau copiii sa-l viziteze la Mogoșoaia. Iradia, pur si simplu, avea, efectiv,
lacrimi de fericire in ochi. Memoria colectiva a păstrat un portret extrem de neprietenos al lui Preda, un tip dur si nesociabil.
Sunt bucuroasa ca eu am avut acces la fata "nevăzuta" a personajului, extrem de blânda si de afectuoasa. Poate fiindcă eram
femeie. In orice caz, eu știu un alt Marin Preda decât îl știu "povestitorii" săi. Cu totul si cu totul altul. Toate amintirile mele
despre el sunt de o tandrețe indescriptibila. Dincolo de "coaja" lui oficiala, de scriitor mare si important, era un om foarte
blând, care se deschidea in fata oricui știa sa se apropie de el si sa-i acorde încredere...
R.: - Despre cărți nu vorbeați?
S.P.: - Nu-mi povestea niciodată ce scrie. Avea, in schimb, obsesia începutului si finalului unei cărți. Credea ca un roman
trebuie sa te prindă de la început, sa te înhațe. Cum spunea Braniște: „Orice literatura mare trebuie sa înceapă cu un foc de
pistol”. Daca nu prinzi cititorul de la primele pagini, nu-l mai prinzi niciodată. Din plimbările acelea cu d-l Preda, eu m-am
ales cu un record: un interviu cu el, făcut din memorie. Când i l-am dat spre aprobare m-a întrebat bănuitor si uimit: „Când v-
am dat eu dvs. un interviu?". I-am spus ca era rodul plimbărilor noastre prin Mogoșoaia. L-a citit, i-a plăcut si l-am publicat.
R.: - Bănuiesc ca nu ti s-a confesat niciodată.
S.P.: - D-l Preda se confesa prin întrebări. Tot ce mă întreba erau, de fapt, marile lui frământări. Își testa problemele personale,
verificându-le prin experiența altora. Nu cred ca i-am fost de folos. In vreme ce eu voiam sa trăiesc, pur si simplu, el visa sa
ajungă un mare scriitor. A si fost. Dar știa, si el, sa le fie altora de folos. Odată mi-a spus un lucru absolut superb, pe care l-am
repetat si intr-un interviu TV pe care l-am acordat Eugeniei Voda. Văzându-mă tăcuta si mai abătuta ca de obicei, m-a privit
intr-un fel anume si mi-a zis: "Doamna Sânziana, prea ii priviți pe oameni in ochi! Ridicați capul puțin mai sus. Deasupra e
cerul plin de stele!". Câtă dreptate avea! Dar pentru asta ai nevoie de înțelepciune, ceva ce mie-mi lipsea in anii de atunci. Si,
uneori, si acum.
R: - Prin ce te-a impresionat, in mod special, Marin Preda?
S.P.: - Prin zâmbet, cum ti-am spus. Si prin felul in care știa sa asculte. D-l Preda era un ascultător inegalabil. Niciodată nu-ti
punea întrebări degeaba, iar pe tine, ca interlocutor, te obliga sa fii la cel mai înalt nivel. Simțeai ca ești cu Marin Preda. Nu
puteai sa trăncănești oricum si orice cu el! Te obliga tot timpul sa fii superinteligent, sa-ti depășești condiția si, mai ales, sa
ajungi la esența. Nu te slăbea din privire, pana ce nu-i spuneai tot ce știi. Te asculta concentrat, tăcut, ce mai, ca la un examen.
De altfel, in afara plimbărilor, alte momente de neuitat erau discuțiile nocturne de pe terasa Casei de creație de la Mogoșoaia,
care dădea spre curtea interioara, cu vedere către lac si palat. (…) De fapt, in discuțiile acelea, cred ca d-l Preda își lămurea
cărțile, le testa in dinți, ca pe aur. Ce-i drept, avea ce-asculta! Serile acelea au fost adevărate academii de literatura, pe care
prezenta d-lui Preda le transforma in regal. Așa cum ti-am spus, atenția pe care ti-o acorda, gravitatea cu care te asculta, te
făceau sa mergi pe sarma, ca Strohschneider, sa lași lumea cu gura căscata. (…) In ce-l privește pe d-l Preda, avea o capacitate
de sinteza care pe noi, ceilalți, ne speria. Ne lăsa, pur si simplu, cu gura căscata. Noi trăiam in amănunte, in impresii, in
metafore. El avea o putere extraordinara de a înlătura aparentele, ajungând la miezul problemei. O minte rece si clara, ca un
cristal. In viața mea nu am întâlnit pe altcineva care sa aibă capacitatea lui de selecție. Ochea adevărul din prima. Așa cum face
si in "Imposibila întoarcere", una din cele mai bune cărți ale lui. (…)
R: - Sânziana, hai sa sfârșim interviul intr-un mod optimist. L-ai văzut fericit, vreodată, pe Preda la Mogoșoaia? Dar fericit
cu adevărat...
S.P.: - Oh, da, si nu doar o data. De pilda, l-am văzut fericit când a adus-o pentru prima data la Mogoșoaia pe tânăra sa soție,
Elena. Moromete cel sumbru era tot numai soare si cer senin. Foarte fericit era si in prezenta copiilor săi, pe care ii adora. Era
mândru de ei, uimit, aproape, ca zămislise asemenea îngeri. Ii strângea in brațe, ii alinta, le săruta mâinile si tălpile piciorușelor
goale, fără jena de efuziunile lui. Doamne, ce diferența, intre personajul posomorât si sever, care aproape ca nu răspundea la
salut, privindu-te bănuitor peste ochelarii cu rame groase, si bărbatul trântit in iarba plina de flori si de fluturi, răsfățându-si
minunile de copii: Nicușor si Alexandru cel mic si peltic, căruia ii spunea Sănducuțu. Dar gradul maxim de fericire al d-lui
Preda a fost atins intr-o dimineața de primăvara, când a ținut in mana un... zmeu. Chiar așa! Tocmai venise din oraș cu mașina
si trecea pe sub bolta de piatra a curții interioare, când, ce sa vezi! In mijlocul peluzei scânteietoare, un bărbat cu plete si barba
neagra alerga desculț, ținând de sfoara un zmeu. Era Puca. Marele grafician Florin Puca, un "veteran" al Mogoșoaiei artistice,
plin de har si de suflet, dar mai ales, "trimbulind" (cum ar zice Nichita Stănescu). Puca trăgea de un zmeu uriaș si portocaliu,
pe care vântul de primăvara îl făcea sa zbârnâie triumfal. In doua secunde, d-l Preda a fost lângă el. In palton, cu pălăria pe cap
si cu ochelarii aburiți de emoție, i-a întins servieta lui Puca, rugându-l ca un copil: "Da si mie zmeul, don' Puca! Te rog! Lasă-
mă sa-l țin doar o data". Bucuros ca jucăria lui are trecere la un barosan ca don Preda, Puca i-a luat servieta si i-a pus in mana
frâiele zmeului. Ce-a urmat a fost o scena mare, finala, de film rusesc. Cu sfoara in mana si ochii înălțați către cer, marele
prozator Marin Preda, ilustrul romancier si temutul director de editura, alerga prin vântul de primăvara, îndemnând zmeul
portocaliu sa rămână sus, in văzduhul albastru, sa zbârnâie liber si fericit. Daca si d-l Preda a zbârnâit in dimineața aceea de
primăvara, nu-ti pot spune, deși cred ca da. Dar fericit era sigur! Alerga de colo-colo pe iarba scânteietoare, in vreme ce toți cei
de fata îl priveau uluiți. Iar printre ei m-am numărat si norocoasa de mine, drept care închei povestea si încalec pe-o sa...
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
Marin Preda – tabel cronologic (în DGLR)
Perioada Viața
1922, Se naşte în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman,
5 august Marin Preda, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor CăIăraşu.
Frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa
1930-1934 învăţătorului Ionel Teodorescu, şcoala primară În comuna
natală.
Îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală.
1934-1937 Examenul de absolvire a clasei a VII-a îI susţine în comuna
Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
Respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat la
Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, Încearcă să se
1937 vara
Înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea
teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza.
Este primul admis la Şcoala Normală din Abrud.
Din cauza desfiinţării şcolii din Abrud, se transferă la Şcoala
1938 toamna
Normală din Cristur-Odorhei.
În urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-Odorhei
1940 intrând în teritoriul ocupat, se transferă la Şcoala Normală din
septembrie Bucureşti, unde îI va avea profesor de literatura română pe
Vladimir Streinu.
Prin intermediul lui Geo Dumitrescu face cunoştinţă cu
membrii grupării poetice Albatros: AI. Cerna-Rădulescu,
Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil lerunca), Marin
1941 Sârbulescu ș.a
primăvara iunie Termină anul al IV-lea al Şcolii Normale.
Lucrează la un şantier din Fierbinţi.
Încearcă să-şi găsească un mijloc de trai.
primăvara Sprijinit de Geo Dumitrescu, e angajat corector la
ziarul „Timpul”.
Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică.
1942 toamna Chemat să recruteze la Turnu Măgurele, se constată
că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri Întrucât nu Îşi
terminase studiile.
ianuarie-aprilie Frecventează cenaclul Sburătorul.
primăvara Începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945).
1943 iulie Împreună cu Constant Tonegaru, ia parte la
înmormântarea lui E. Lovinescu. Cu sprijinul lui Ion Vinea,
este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.
Este corector la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946) şi,
pentru un timp, la „România liberă”. O vreme este angajat la
Societatea Scriitorilor Români.
1945-1947
1946
septembrie Intră ca secretar de presă la Ministerul
Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul
romanului Desculţ de Zaharia Stancu; intenţiona să îi facă un
referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra
1948
lumii rurale.
Încearcă să îl cunoască pe G. Călinescu, dar este decepţionat
de lipsa de reacţie a criticului.
decembrie Îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor.
1949
I se acordă Premiul de Stat pentru Desfăşurarea.
1952
Este redactor la revista „Viaţa românească”.
1953
Opera
Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros”; potrivit unei
consemnări la „Poşta redacţiei”, ar fi fost reţinută doar cea
intitulată De capul ei, fără a fi publicată, din cauza
suspendării
revistei.
Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, care urma să fie
inclusă În volumul colectiv Sârmă ghimpată, alcătuit de
grupul de la Albatros şi interzis de cenzură.
aprilie 15, 16 Debutează cu schiţa Pârlitu' În ziarul
"Timpul", la rubrica „Popasuri", coordonată de Miron
Radu Paraschivescu.
Tot aici publică povestirile Calul şi La câmp, incluse cu
modificări semnificative În volumul de debut, şi Salcâmul,
nucleul constitutiv al viitorului roman Moromeții. Alte
schiţe publicate: Strigoaica, Noaptea.
Va citi în cenaclul Sburătorul schiţele De capul ei
(publicată ulterior cu titlul Măritişul) şi Calul, aceasta din
urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu
Nicodin.
Publică, în „Vremea războiului”, povestirea Colina.
Colaborează la „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”,
„Studentul român”, „Revista literară” ş.a.
Mai toate prozele publicate În acest răstimp (Plecarea,
Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oară, Întâia moarte a
lui Anton Tudose) nu vor fi incluse în volumul de debut,
dar din ele vor fi preluate diferite elemente în Moromeții.
Alcătuieşte volumul Întâlnirea din pământuri pentru a
participa la un concurs de debut organizat de Editura
Cultura Naţională (câştigat de Cella Delavrancea).
Apare, în două ediţii succesive, volumul Întâlnirea din
pământuri. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din
punct de vedere ideologic.
Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman
din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui
Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.
Se republică, separat, în colecţia „Cartea poporului” a
Editurii pentru Literatură şi Artă, nuvela O adunare
liniştită.
Apare nuvela Ana Roşculeţ care, în pofida caracterului
conformist, este supusă atacurilor în presa vremii.
Potrivit mărturisirilor scriitorului, de acum datează o primă
versiune a romanului Moromeții.
Publică În volum nuvela Desfăşurarea (apărută iniţial În
„Viaţa românească”).
Conform propriilor mărturisiri, ar fi Început să lucreze la al
doilea volum din romanul Moromeții.
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu.
1954
Călătorește la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor.
1955
Îşi aduce părinţii în Bucureşti.
1956
martie 20 Este distins cu Premiul de Stat pentru literatură,
clasa 1, pentru romanul Moromeții.
Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor.
octombrie-noiembrie la parte la o excursie a oamenilor de
1957
artă În câteva ţări din Mediterana.
decembrie Face o călătorie de documentare în Vietnam, pe
ruta Bucureşti-Moscova-Omsk-Tomsk-Irkuţk-Ulan-Bator-
Beijing-Hanoi.
Divorţează de Aurora Cornu.
1959
vara Călătorește la Moscova, Leningrad şi în Crimeea.
Se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966).
1959-1960
1962
La Conferinţa Scriitorilor critică activitatea lui Mihai Beniuc
şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea
scriitorului şi a misiunii lui.
1963
vara Îi moare tatăl.
1964
Participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu
dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena.
martie Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti.
1965 mai CăIătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez,
la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen
Ionescu.
Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1967
I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul
1968 Intrusul. Se căsătoreşte cu Elena Mitev.
Timp de o lună de zile vizitează Germania Federală.
1969
februarie 24 I se naşte primul fiu, Nicolae.
martie Este numit director al Editurii Cartea Românească.
1970
ianuarie 6 Se naşte al doilea fiu, Alexandru.
1971 Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa.
Ia atitudine împotriva „Tezelor din iulie”.
mai Este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
august 5 Este sărbătorit la Uniunea Scriitorilor.
1972 toamna Stă un timp la Paris.
E distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Marele
singuratic”.
1973
1974 martie 1 Este ales membru corespondent al Academiei RSA.
vara Face o călătorie în Grecia.
1975
1976
Nuvela Desfăşurarea este ecranizată de regizorul Paul
Călinescu.
Apare romanul Moromeții (publicat mai întâi în „Viaţa
românească”).
Se tipăreşte în volum nuvela Ferestre Întunecate (apărută
anterior în „Viaţa românească”), din care se vor prelua
diferite elemente În volumul al doilea din Moromeții.
Apare nuvela Îndrăzneala (publicată inițial în „Viaţa
românească”).
De acum datează proiectele Ion Fântână, Adam Fântână,
Marioara Fântână, încercări de constituire a volumului al
doilea din Moromeții.
Iese de sub tipar prima versiune din Risipitorii, roman cu o
geneză prelungită.
Susţine o rubrică în „Scânteia tineretului”, unde răspunde
scrisorilor primite la redacţie. Cazul înfăţişat în una din ele
îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul
Intrusul.
I se tipăreşte în volum nuvela Friguri, inspirată de
experienţa vietnameză.
Apare ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din
romanul Moromeții.
Împreună cu Ela Preda, traduce romanul Ciuma de Albert
Camus.
Apare ediția a II-a, „În întregime revăzută", a romanului
Risipitorii.
Publică volumul al doilea al romanului Moromeții.
Iese de sub tipar romanul Intrusul.
Publică piesa Martin Bormann, jucată la Teatrul Naţional
din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
Apare ediţia a III-a, „revăzută, definitivă", a romanului
Risipitorii.
aprilie Începe să colaboreze la „Luceafărul" (seria condusă
de Ştefan Bănulescu), în cadrul rubricii „În fiecare
săptămână, Marin Preda răspunde la o întrebare”. Un
articol, „Obsedantul deceniu”, va avea un puternic ecou în
lumea scriitoricească. Traduce, împreună cu Nicolae Gane,
romanul „Demonii” de Dostoievski.
Apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”, rod al
colaborării la „Luceafărul”.
Publică romanul „Marele singuratic”.
Alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui I.
L. Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate
„Despre actualitatea lui I. L. Caragiale”.
Începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la
Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul”.
Apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de
Florin Mugur.
Este publicată ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din
pământuri”.
Apare prima ediţie a romanului „Delirul”, şi, la scurt timp,
a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa
românească şi străină, atât din motive ideologice
(reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu), dar şi ca
realizare artistică.
Iese de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale
romanului „Moromeţii”, socotită de scriitor „definitivă”.
În regia lui lulian Mileu, este ecranizat romanul „Marele
singuratic”, după un scenariu al scriitorului.
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
mai 26-27 La Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales Editează romanul memorialistic „Viaţa ca o pradă”.
vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
1977
I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o
pradă”.
Face parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor la Congresul
1978 PEN-Clubului.
iunie La invitaţi a unor scriitori, vizitează Olanda.
februarie-martie Candidează, în circumscripţia Drăcşenei- Îi apare ultima scriere antumă, trilogia romanescă „Cel mai
Teleorman, pentru un loc de deputat în Marea Adunare iubit dintre pământeni”, care cunoaşte un mare succes de
1980
Naţională. critică şi de public.
mai 16 Marin Preda se stinge din viaţă la Mogoşoaia.
Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

(DGLR, vol. P-R, 2006)

PREDA, Marin (S.VIII.1922, Siliştea Gumeşti, j.Teleorman - 16.V.1980, Mogoșoaia), prozator, eseist şi traducător. Este fiul
Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la
sfârşitul războiului (Joița Preda, ca văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi
Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeții), iar mama, două fete: Maria şi Miţa (Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se
nasc Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei. Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se
desparte, astfel, de mentalitatea secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă și că regula
este că "toţi taţii sunt răi". Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii ţărăneşti, un mit care - explică el într-o
convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: "Scriind, totdeauna am
urmărit ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi
josnicia, omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au
mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei." Despre copilăria sa P. va scrie în repetate rânduri, în opera de
ficţiune, în publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. "Se spune - remarcă prozatorul în
aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al
problemelor insolubile." Copilul P. nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat. Este socotit "blegul" familiei,
pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o
găseşte sau, de-o găseşte, nu ştie de unde să o apuce. Suferă - spune prozatorul mai târziu – de un fel de "încetineală", o
maladie bizară de care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, "idiotul familiei", cum îl prezintă Sartre în celebru
său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi
de la un consătean. Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că Marin este trimis să
pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă din toate punctele de vedere mitului mioritic. Când se
îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului.
Copilul ascultă convorbirea si o va nota, mai târziu, într-o schiță memorabilă. În 1930 este dat la şcoală, la opt ani. Intenţia
tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun,
dar nu încă elev eminent. La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un învăţător bun, Ionel
Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care,
comentează scriitorul", parcă avea mintea undeva, pierdută în somn […] nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie,
mai sprintenă […] aveam într-adevăr această stare de încetineală". Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală,
continuă şcoala în sat, clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul final la o şcoală
dintr-un sat vecin, Ciolăneşti, În vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la Școala
Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este
admis la examen din cauza miop iei; încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Mirosi (Teleorman), dar nici aici nu are succes.
Sfătuit de un "fals librar", Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor
de română un om inimos şi priceput, Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi
prevede un mare destin: "Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor”. Neîncrezător, şcolarul zice în gând: "Hodoronc, tronc". In
1940, în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este desfiinţată şi P. ajunge la Școala Normală din
Bucureşti, după ce, în prealabil, trece pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că tatăl
îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu.
Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce. Începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia,
Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste, preferinţele merg spre domeniul
filosofiei şi, de bună seamă, al prozei. Citeşte din "marii ruşi" (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii
americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a scris un studiu convingător despre lecturile
lui P., răsturnând prejudecata că un scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. Îşi face o cultură solidă şi este
unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu
el o discuţie despre literatură: putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea prozatorului, că P.
citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a
morţilor. La începutul anilor'40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste câteva decenii, în Delirul (1975),
romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul generaţiei sale. "Inainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare
dădea buzna peste noi" - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977). Îi apare prima oară numele la
poşta redacţiei a revistei "Albatros" (1941), publicaţie studenţească condusă de Geo Dumitrescu. "Scrieţi mai explicit, păstrăm
De capul ei" – notează redactorul. Încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au cunoscut în această perioadă
(Al. Cerna-Rădulescu. George Macovescu, Geo Dumitrescu) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut.
Frecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul "Timpul". Este gata să publice, în 1942, în "Albatros",
poemul Întoarcerea fiului rătăcit, pregătit pentru "caietul" colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
vers anunţă: "nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame". In primăvara aceluiaşi an intră corector la "Timpul",
ziar ce are o pagină literară ("Popasuri"), coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu'.
Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de a-l fi publicat pe P. i-ar da dreptul de a
intra în istoria literaturii române. Tânărul mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp. Cele
mai multe vor intra în volumul de debut Întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi
place lui E. Lovinescu. "Are talent, are talent", ar fi zis criticul. Încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care
descumpăneşte pe Lovinescu: "Descriptiv, descriptiv". Un intim al cenaclului (s-a dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul
Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-l ajuta.
Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: "reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie", notează
el. În 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate de lângă Cernăuţi (Regimentul 3
Grăniceri). In aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la
"Timpul" (până la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor bucureştene, o tânără
femeie, . S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de aproximativ zece ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori,
extraordinar de importante, din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr creator
îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară. Colaborează la revista "Tinereţea" (1945) şi la
"Lumea" lui G. Călinescu. Este corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la "România liberă", apoi funcţionar la
Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul
este dat Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. P. îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la Cultura Naţională (în
juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot în 1948 apare Întâlnirea din Pământuri, punct de reper în
istoria literaturii române. Cartea este primită favorabil de Ov. S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul prozator Petru
Dumitriu. Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la douăzeci şi cinci de ani? Iată un
portret făcut de Paul Georgescu: "La 25 de ani, după cum se ştie, era slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait
Istrati, brăileanul fiind mai năsos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se
îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă, întoarsă asupra lui însuşi, asupra
senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să
înţeleagă punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în general punctul de vedere
al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi, nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se
enerveze, fie să râdă, fie să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere
al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii,
să mă întrebe ce-a vrut să spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe care le şi
uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea
plină de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să nu
treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau, îl perplexau, îl făceau să se gândească
multă vreme la un comportament sau la un punct de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios." Începe să scrie pe
la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl
abandonează. Trece printr-un moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie şi, când poate, nu îi place ce scrie. Publică nuvela
Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. P.
răspunde comenzii sociale şi ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor săi literari să-
I elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai
Novicov (critic partinic), îl acuză de naturalism, deviaţiuni ideologi ce etc. În 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar
nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective. Observă
un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, "un om de la marginea adunărilor" - cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras
de gesturile lui. Scrie nuvela Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică formulată
explicit, ameninţată de . clişeele "metodei unice" (realismul socialist), nu lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic
care este P. reuşeşte, chiar în condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunărilor. Revine,
în 1953, la romanul abandonat. În 1954 începe o idilă, la mare, cu tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în
1959. S-au păstrat scrisorile pe care P. i le trimite. Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare
succes şi va fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea Ferestre Întunecate. Călătoreşte
în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim
din timpul bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai târziu - voia să-şi regăsească
identitatea ca artist şi să facă o mare carieră internaţională. P., mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident, mai
profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o "boală albă", nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După
succesul cu Moromeţii încearcă să evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist ca Balzac, un scriitor
care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să devină, pe scurt, şi un prozator citadin. Începe
Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în prim-plan individul care se luptă cu cruzimile
istoriei. Din numeroasele variante, nici una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară.
Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă P. - şi literatura română - prin acest roman
experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie;
scriitorul trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată. S-au păstrat carnetele de atelier
şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se repetă) presupune scrisul predist. "Chinul" este amplificat în acest caz de
voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el numeşte "tema naratorului". Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o
condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu
merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. "Deodată
neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât ce
scrisesem până atunci. În doi ani l-am terminat şi abia peste opt sute de pagini [ ... ] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai
regăsit bun", notează el. În 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme lumini din
Câmpia Dunării ("s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până în toamnă"). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu
care se căsătorise în 1959; se desparte de ea în 1966 -, Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care P. îl admiră. Publică, după
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
doisprezece ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de "Luceafărul" condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la
"Gazeta literară", la care se asociază şi seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care
năvăleşte brutal istoria. Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie unui roman:
substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie,
Moromete este simbolică. P. încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie 1967), dar fără
succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă
semnalat de Ion Băieşu (un tânăr muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi, inclusiv
de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce? Este tema autorului, o temă camusiană. P. se
căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru. În martie 1970 se
înfiinţează Editura Cartea Românească, iar P. este numit director. Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la
moarte. Directorul îi publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al optulea apar aici.
Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în "Luceafărul". Aşa a fost scrisă Imposibila întoarcere
(1971), o carte excepţională de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii de
Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia "tezelor" din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are
de gând să reintroducă în literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi spună lui
Ceauşescu: "dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid". Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în
volumul Timpul n-a mai avut răbdare. P. revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. În aprilie-
octombrie acelaşi an au loc "convorbirile"cu Florin Mugur, poet remarcabil şi redactor la Carte Românească. Rezultă o carte
splendidă de confesiuni, reflecţii morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui 1. L. Caragiale (Opere
alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui comediograf ca nişte indivizi "buimăciţi de vorbe", 1. L.
Caragiale e modelul lui stilistic. Este si el un auditiv. In toamnă călătorește în Franța. "Dacă as ști că efortul pentru scrierea
unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din
care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o" - declară prozatorul. O
confesiune care spune esenţialul despre destinul lui P. Începe să pregătească romanul Delirul. Consulta la Biblioteca Academiei
Române ziarele din vremea războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei documentări. Romanul
apare în 1975. "Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare [ ... ) nu este o operă a
cărei gestaţie să fie scurtă", comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul aproape general este că aici
se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se spună adevărul despre o istorie complexă, tragică. Apar reacţii violente
în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari
contestă politiceşte romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai puţin estetice. Ca să
echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la
Europa Liberă au identificat în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe P. Suspiciunea nu se
susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază?
Acuzaţie fără noimă, în stilul războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, P. se gândeşte la altă carte. Scrie într-un timp
record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul, Cel mai iubit dintre pământeni, la care lucrează trei ani.
Nu vrea să vorbească despre tema lui. Întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în a acest timp, printr-o dramă familială,
este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are
presentimentul morţii şi este îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoșoaia de mulţi ani. Camera lui
este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul
Bibeştilor, cu o pajişte splendidă şi copaci mari, seculari. Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a
se apăra de cîinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. "Am mers prea mult, când eram
copil, desculţ pe pământul gol", replica el curioşilor. Stă de vorbă cu oameni simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă
poveştile lor, îi trage de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când călătoreşte de la Bucureşti
cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale.
Aşa descoperă pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din comun. În viaţa literară este
stimat, criticii literari îl numesc" un clasic în viaţă", scriitorii buni îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază
sistematic (în "Săptămâna", de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e provocat, P.
este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capşa, spune istorii amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes
întâmplări cu miez, râde cu poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: "Ce tot spui d-ta, acolo?
Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!" - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană.
Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi
place compania interlocutorului. Este preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în trei
volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru Marea Adunare Naţională în judeţul natal,
avându-l contracandidat pe Laurenţiu Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele
unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de
partid. Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii, zeci de mii de oameni îl caută, îl
citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot, dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se
numeşte emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un "roman total" şi laudă curajul moral şi curajul estetic. Alţii îi
reproşează inapetența filosofică şi stilul prea crud al naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O
discuţie care nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict negativ, radical. Opiniile
lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a trilogiei. În noaptea de 15 spre 16 mai P. moare în condiţii nici azi
elucida te. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic. Marele public
percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu o mare emoţie. "Va trebui să învăţăm să trăim, de acum
înainte, fără Marin Preda", spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea lui Eugen
Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat
opera. Adversarii nu întârzie să îl atace, contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un prozator să aibă un talent mai
mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru P. După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al
revizioniştilor de tot felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit "o dejecţie a lumii rurale", cum zice un
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria scriitorilor "nomenclaturişti". Portret completamente fals, acuzaţii
nedrepte. P. este un scriitor moral şi, trăind şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună neadevărul şi să-şi salveze, astfel,
opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin cultură: "Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm o sută de ani." A
dispărut, ca şi Liviu Rebreanu, înainte de a împlini cincizeci şi opt de ani. […]
Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii
morale, mici naraţiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl preocupă
şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele. P. vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv, Gheorghe,
"omul chemat" din Delirul, Megherel s.a.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-
a narat înainte, indirect, în opera de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel existenţial se face fără nici o pregătire
specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de
pe strada CA. Rosetti, nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul. Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca
şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi în
confesiunea autobiografică de acum. P. nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă de aici, fratele meu, este prototipul
personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că
faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a
creatorului. Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade), unde
personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă
naraţiune, ce îşi propune să deconspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de public şi de critică).
Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera
lui. P. vine, prin structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor. Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei
(deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-
zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele
autoritar. Mitul paternităţii este reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui mare
personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă.
După ce a creat un concept moral prin opera lui literară, prozatorul îl
identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa începe să imite literatura. […]

Obsedantă la Marin Preda a fost şi rămâne tentativa de a găsi şi de a regăsi punctul de echilibru între vocaţia unui realism
frust, neînduplecat în observarea aspectelor crude, de o cruzime inocentă (vocaţie ce s-a manifestat cu o violenţă triumfătoare
în nuvelele de debut) şi preocuparea dobândită, din ce în ce mai pronunţată şi tinzând să acopere tot orizontul operei, pentru
viaţa conştiinţei morale: de a păstra, în condiţiile unei literaturi acut deliberative, ceva din decizia aspră, din violenta primei
sale naturi. LUCIAN RAICU

E din ce în ce mai greu să ne închipuim literatura română fără Marin Preda. Pe măsură ce trec anii, contribuţia sa - devenită
masivă - la dezvoltarea şi consolidarea romanului naţional - recunoscută de la început ca demnă de un interes deosebit - ne
apare drept una din cele mai importante. În ce constă ea? La o întrebare atât de directă, nu putem răspunde decât tot într-un
mod direct. Reducând în acelaşi timp discuţia la ceea ce considerăm esenţial, determinant. Meritul principal al lui Marin
Preda e de a fi dat prozei noastre un volum de conştiinţă corespunzător. Cum trebuie să înţelegem termenul de conştiinţă în
legătură cu ceea ce vrem să spunem? Nu în sens civic, moral sau artistic - sensuri faţă de care autorul Imposibilei întoarceri şi
al unei opere atât de perfecte ca Moromeţii nu este şi nu poate rămâne străin, ci în acela mai special de complexitate a trăirii,
de totalitate a experienţelor interioare (şi orice experienţă, de orice natură, devine în ultimă instanţă interioară), de
amplitudine a comprehensiunii. VALERIU CRISTEA

Dacă romanul n-ar fi îmbibat de o mare poezie - a nu se confunda cu lirismul - şi de o mare ştiinţă a poeziei, distribuită
savant, cu o cunoaştere strategică a dozajelor, amintindu-ne de cuvintele lui Malraux că "Orice artă este lupta contra
destinului", paginile Moromeţilor ar ilustra doar un magistral sculptor şi rapsod. Originalitatea însă a artei ce se descoperă
în această carte demarează pare-se tocmai din poezia gândirii sale, a unei inteligenţe care sublimează şi preschimbă filosofia
în metaforă şi dă naraţiunii un sistem nervos în continuă alertă, introducând o trusă de acute în epica obişnuită, însă care ştie
proceda concomitent cu atâta obiectivă plasticitate şi fineţe încât combustiunile, acuitatea şi violenţa irecuzabilelor sale
argumente trec direct în sângele puterii noastre de asimilare, de disponibilitate, cu revelabila lesniciune încorporată
medicamentelor ideale. Rebreanu, descriind ţărani, descria forţe şi mulţimi; literatura lui e parcă o literatură a biologiei.
Sadoveanu, povestind ţăranii, a poetizat instincte, înţelepciuni şi elemente; literatura lui e parcă o simfonie cvasivegetală.
Marin Preda, urmărind prosopopeea rurală, problematizează şi adună sub proiectoarele gândirii circumvoluţiuni şi conştiinţe
care sunt ale unei pături socotite amorfă, dar care nu-s amorfe, şi pe care parcă le auzi murmurând introspectiv: "Prea multă
mare, noi am văzut destulă mare" (l-am citat pe Cesare Pavese). Literatura lui Preda e o literatură a potenţializării cerebrale,
a focarelor nervoase. "Ce este stilul?", se întreabă Apollinaire. Pentru o sută de oameni, o manieră complicată de a spune
lucruri simple. După noi, o manieră foarte simplă de a spune lucruri complicate. ION CARAION

SCRIERI: Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1973;
O adunare liniştită, Bucureşti, 1949;
Ana Roşculet, Bucureşti, 1949;
Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ed. pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1964;
Moromeţii, [1], cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ed. 7, Bucureşti, 1964;
Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ed. pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ed. I-II, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti,
1970; ed. I-II, Bucureşti, 1972; ed. I-II, Bucureşti, 1975; ed. I-II, îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti,
1995-1996;
Ferestre întunecate, Bucureşti, 1956;
Îndrăzneala, Bucureşti, 1959;
 COLEGIUL NAȚIONAL „NICOLAE TITULESCU” – PUCIOASA, DÂMBOVIȚA
Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ed. pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1985;
Risipitorii, Bucureşti, 1962; ed. 2, Bucureşti, 1965; ed. 3, Bucureşti, 1969; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972;
Friguri, Bucureşti, 1963;
Întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1966;
Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968;
Intrusul, Bucureşti, 1968; îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1974;
Martin Bormann, Bucureşti, 1968;
Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1972;
Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1978;
Delirul, Bucureşti, 1975; ed. 2, Bucureşti, 1975; ed. îngr. şi pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991;
Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977;
Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ed. I-III, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1984;
Albastra zare a morţii, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983;
Scrieri de tinereţe, îngr. şi introd. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1987;
Creaţie şi morală, îngr. Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1989;
Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1998;
Opere, I-IV, îngr. Victor Crăciun, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003.
Antologii: I. L. Caragiale, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1972.
Traduceri: Albert Camus, Ciuma, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eta Preda):
F.M. Dostoievski, Demonii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Nicolae Gane).

Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, Întâlnirea din Pământuri", CNI, 1948, 82;
Petru Dumitriu, Despre viaţă şi cărţi, 1954, 38-44,223-231;
J. Popper, Un scriitor talentat şi o concepţie literară greşită, "Scânteia", 1948, 7 iunie;
Nicolae Corbu, Întâlnirea din Pământuri", "Scânteia", 1948, 7 iunie;
Anton Strihan, Despre un viitor roman al lui Marin Preda, FLC, 1948, 42;
Geo Dumitrescu, Pentru ascuţirea vigilenţei în lupta împotriva naturalismului, FLC, 1950, 12, 13;
Lucian Raicu, "Moromeţii", CNI, 1955, 36;
D. Micu, "Moromeţii", CNI, 1955, 50;
S. Damian, Un complicat: Ilie Moromete, GL, 1956, 18;
D. Micu, Drama individualismului în "Moromeții", CNI, 1956, 29;
Matei Călinescu, Iluzie şi realitate, GL, 1958, 29;
N. Tertulian, O nuvelă valoroasă dedicată eliberării, GL, 1959, 23;
D. Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 108-137;
Matei Călinescu, Întâlnirea din Pământuri", GL, 1960, 32;
Silvian Iosifescu, În jurul romanului, Bucureşti, 1961, 218-235;
Ion Vitner, Prozatori contemporani, 1, Bucureşti, 1961, 7-64, 313-315; Ov.5.