AFECTIVITATEA LA

COPILUL DE LA

0 – 1 AN
AFECTIVITATEA LA COPILUL DE LA 0 – 1 AN

Activitatea umană, în afara axei motivaţie-scop, esenţiala pentru buna ei

desfăşurare, trebuie să dispună şi de un puternic suport energetic. Când ne
întâlnim cu o serie de situaţii noi, neprevăzute, când trebuie să facem faţă
acţiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolut
necesare, dar nu şi suficiente. În asemenea împrejurări se impune cu stringenţă
reactivarea, restructurarea şi redistribuirea energetică a organismului,
tensionarea sau detensionarea individului. Acest lucru este posibil de realizat cu
ajutorul proceselor afective.
Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă obiectele,
fenomenele, evenimentele care acţionează asupra lui au un ecou, o rezonanţă în
conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau nu nevoilor lui, îi
satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii interni şi realitatea
înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri ale căror efecte sunt tocmai
procesele afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne
generează plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie , contrazicere sau
nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc. În
cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi
semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este
important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie
obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce
stări afective variate unor persoane diferite. La vederea unui trandafir, o
persoană poate trăi o emoţie plăcută, deoarece îşi aminteşte că ori de câte ori a
oferit trandafirul unei alte persoane a produs mulţumire şi satisfacţie. La vederea
aceluiaşi trandafir o altă persoană poate fi cuprinsă de o stare afectivă neplăcută,
deoarece îşi aminteşte că ori de câte ori a pus mâna pe trandafir s-a înţepat.
Procesele psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de
trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
Afectivitatea este o vibraţie, concomitent, organică, psihică şi
comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau
respingere, căutare sau ezitare. Afectivitatea reprezintă rezonanţa lumii în
subiect şi vibraţia subiectului în lumea sa. Dacă în procesele cognitive subiectul
se subordonează obiectului, pe care încearcă să-l epuizeze cognitiv, de data
aceasta el se subordonează relaţiei, într-un fel sieşi, pentru că el este cel care
introduce o anumită valoare sau semnificaţie emoţională în obiectul reflectat.
Deşi procesele afective sunt declanşate prin fapte cognitive, cum ar fi vederea
unei cărţi, reamintirea unei întâmplări, ele nu sunt reductibile la acestea.
Procesele afective, deşi diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă
interacţiune cu ele. Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre

1
emoţii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea
ideilor, concepţiilor, modalităţilor de rezolvare, randamentul activităţii
intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade,
ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi capacitatea
individului de a soluţiona probleme noi.
Nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în
relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Afectivitatea este prezentă, începând
cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu realizările ultimative ale conştiinţei.
Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componenta bazală, infrastructurală
a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se
diferenţiază profund de roboţi şi calculatoare, de aşa zisa inteligenţă artificială.

Proprietăţile proceselor afective

a. Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita,

fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a
satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei
procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi, cu elemente contrare:
bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie etc. Polaritatea trăirilor afective se manifestă
în funcţie de particularităţile situaţiei, dar mai ales dependent de particularităţile
personale.
b. Intensitatea proceselor afective indica forţa, tăria, profunzimea de
care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectiva vom
întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin
intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia
lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a
subiectului.
c. Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a
acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat, sunt sau nu
prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura
câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi după
ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este.
d. Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în
interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare
afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire
la alta atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie
deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare
la alta însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de
vreo necesitate subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al
slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.
e. Expresivitatea proceselor afective constă in capacitatea acestora de a
se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Exteriorizarea,

2
manifestarea în afară se realizează prin intermediul unor semne exterioare care
poartă denumirea de expresii emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii,
poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor, etc., prin
intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferinţa, mâhnirea,
descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza, etc.);
 pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul:
ţinuta, mersul, gesturile; mersul sprinţar, săltăreţ trădează bucuria,
bună dispoziţie, pe când mersul încet, agale trădează supărare,
tristeţe);
 modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea
ritmului respiraţiei, vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea
conductibilităţii electrice a părului, hiper- sau hipotonusul
muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau
hormonilor etc., soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi,
transpiraţie, gol în stomac);
 schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei,
timbrului vocii etc.; după intonaţie: un „da” poate semnifica mai
mult decât un „nu”).
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se
subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita
emoţional-expresivă. De exemplu, conduita expresivă a tristeţii (atârnarea
braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi coltul buzelor lăsate în jos, mişcări fără
vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se deosebeşte de conduita expresivă a
bucuriei (ţinuta dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor în
genere, a muşchilor etc.).
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul
omului, dintre care mai semnificative sunt:
 rol de comunicare (se face cunoscut în exterior starea afectivă
trăită de o persoană sau cea pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o
perceapă; citind expresiile emoţionale imprimate pe chipul elevilor
săi profesorul îşi poate da seama dacă aceştia au înţeles sau nu;
prin propriile sale expresii emoţionale profesorul poate întării forţa
de sugestie a cunoştinţelor);
 rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte
(o persoana poate plânge pentru a impresiona, a obţine
mângâierea, acordul sau ceea ce şi-a propus; o alta manifestă
temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva; în acest sens vorbim
de utilizarea socială a expresiilor emoţionale cu scop, pentru a
obţine ceva);

3
  rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu
care ne confruntăm (plângem în situaţiile triste, râdem în cele
vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de
dezadaptare expresiv-emoţională);
 rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi
la alte persoane, de a da naştere la stări afective colectiv-pozitive
sau negative – prin aceasta întărindu-se forţa de coeziune sau de
dezbinare a membrilor grupurilor);
 rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective
(plângând ne putem „descărca”, elibera sau, dimpotrivă, „încărca”
afectiv).
În viaţa socială, unele expresii şi conduite emoţionale sunt întărite şi
valorificate, altele inhibate şi respinse, având loc parcă un fel de „dresaj”. În
cultura noastră occidentală, de exemplu, plânsul este rezervat femeilor şi refuzat
bărbaţilor, în timp ce în alte culturi el este înconjurat tocmai la bărbaţi. Apoi,
unele expresii emoţionale se standardizează, se generalizează şi se asociază cu o
serie de semne afectogene dând naştere astfel unui „limbaj afectiv”. Tristeţea
produsă de pierderea unei persoane dragi este simbolizată prin doliu – negru la
anumite popoare, alb, la altele. Sărutul s-a standardizat sub diferite specii:
părintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Rezultă că expresiile
emoţionale au nu doar o semnificaţie individuală, ci şi una socială.

Clasificarea trăirilor afective

Procesele afective se pot împărţii în trei categorii: primare, complexe,

superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumărate subspecii.
A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan,
sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate
cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional. În categoria lor
includem:
a. tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile
emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere; o senzaţie, o
reprezentare, o amintire, un gând etc., trezesc în noi stări afective de care
adeseori, nici nu ne dăm seama;
b. trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna
sau proasta funcţionare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales,
„ciocnirilor” dintre organele interne în stare de boală;
c. afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive,
puternice, foarte intense şi violente de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi
desfăşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns
zgomotos, râsul în hohote etc. sunt astfel de afecte care, deşi reorganizate
cultural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o expresivitate
bogată, se manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate.

4
 B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare
de conştientizare şi intelectualizare. Cuprind :
a. emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durată, active,
intense provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ,
desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată (spre un obiect sau
o persoană anumită). Printre acestea enumerăm: bucuria, tristeţea, simpatia,
antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea,
dezgustul etc.
b. emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate
pe care o desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în
reflectarea frumosului din realitate, în realizarea comportamentului moral.
c. dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi
durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă ele sunt
mai vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau chiar mai multe, însă
individul, cel puţin momentan, nu-şi dă seama de existenţa acesteia. Dacă
dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise,
taciturne, anxioase, mohorâte, blazate, ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele,
entuziaste se formează tocmai prin repetarea şi prelungirea în timp, în
personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa sa
personală.
C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare
restructurare şi raportare valorica, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare),
de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depăşind prin
conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.
a. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ
stabile, specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi
generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme,
uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.
Sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala,
dragostea de adevăr), care apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de
ideile proprii sau ale altora; estetice (admiraţia, extazul), apărute în procesul
reflectării frumosului din viaţă, natură, societate; morale (patriotismul şi datoria),
ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduitele personale sau ale
semenilor. Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele, se formează sentimentele Eu-
lui (amorul propriu; sentimentele de inferioritate sau de superioritate). Situaţia
individului de „a fi în lume” sau de „a fi în timp” generează atitudini distincte
faţă de ambiguitatea destinului; angoasa şi speranţa, ca sentimente extrem de
complexe dar decisive pentru viaţa individului. La fel de importante sunt şi
sentimentele sociale şi psihosociale ale omului (vanitate, demnitate şi
sociabilitate).
b. Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de
stabilitate şi generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Dacă

5
emoţia este pasageră, simplă, dezordonată, pasiunea este durabilă, complexă,
organizată.

Declanşarea şi rolul proceselor afective

Procesele afective, luate în ansamblul lor, îndeplinesc ambele categorii

de roluri dar în condiţii diferite. Astfel, ele dezorganizează conduita atunci când
sunt foarte intense sau când individul se confruntă cu situaţii noi, neobişnuite
pentru care organismul nu şi-a elaborat încă modalităţile comportamentale
adecvate. Stările de groază, de furie, de depresiune, de ură, prin intensitatea lor
crescută, paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios,
devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activităţii. Dacă însă
trăirile afective au o intensitate normală (medie), dacă ele apar în situaţii pentru
care organismul şi-a eliberat deja diferite modalităţi comportamentale, atunci ele
organizează conduita.
Funcţia esenţială a proceselor afective, ca şi a expresiilor lor, este aceea
de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita
umană. Chiar dezorganizarea iniţială, care apare uneori, va duce, în final la o
organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să
reacţioneze. Procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea energetică
a activităţii (dacă procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele
afective furnizează energia necesară formării şi operării cu aceste produse
psihice). Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, „regizează” schimbările cu
ambianţa permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante, dacă
au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi
solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduite agresive, represive sau
autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă, autorealizare.
Afectivitatea îndeplineşte funcţii importante nu doar în raport cu
activitatea ci şi cu procesul cunoaşterii interpersonale. „Cheia înţelegerii altora-
scria Vasile Pavelcu – se află în propriile noastre vibraţii afective”. Mai mult
decât atât, afectivitatea, prin una dintre formele specializate, simpatia, are un
mare rol chiar în apariţia şi menţinerea societăţii. Psihologul francez Théodule
Ribot afirma, încă din 1897, că „simpatia este baza întregii existenţe sociale”.

6
 SUBSISTEMUL AFECTIV ÎN STRUCTURA PSIHICǍ A
DEFICIENŢILOR MINTAL

Omul care se bucură de viaţă, se înţelege cu oamenii şi are încredere în

sine şi este capabil de efort, pe când cel bolnav (fizic sau psihic) rămâne sub
imperiul oboselii continue.
Învăţământul special ajutător din ţara noastră urmăreşte pregătirea
persoanelor ce prezintă deficienţe mintale pentru viaţă, pentru activitatea
practică, reprezentând unul dintre instrumentele primordiale şi eficiente de
reabilitare biologică, instructiv-educativă şi social profesională.
Procesul de adaptarea şi recuperare a unora dintre handicapaţii de
intelect este facilitat de existenţa unor particularităţi pozitive ale afectivităţii,
deşi din unele studii se degajă ideea persistenţei unor dereglări, cum ar fi: stările
depresive (16,4%), ostilitate faţă de adulţi (13,8%), absenţa răspunsului la
solicitări (13,8%), anxietate în legătură cu afecţiunea adulţilor (10,8%),
indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor (10,8%), comportament pueril (9,5%),
tensiune emotivă (8,2%), urmate de alte tulburări. În conturarea tabloului
specific deficienţei mintale se remarcă structurile emoţional-afective, care sunt
uşor de surprins: emotivitate crescută, infantilism afectiv, sentimente de
inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic, controlul
limitat al stărilor afective. Aceste particularităţi ale afectivităţii generează
imaturitatea personalităţii cu predominarea formelor de dizarmonie ce determină
manifestări comportamentale instabile: frica nejustificată, antipatie sau simpatie
nemotivate, nervozitate, iritabilitate sau inhibiţie, pasivitate, crize de furie sau
reacţii agresive fără control, labilitate exagerată la trecerea de la o stare la alta.
Trăiesc intens conflicte şi stări frustrante în neconcordanţă cu factorii
determinanţi ai acestor stări. Reacţiile, manifestările la aceşti factori sunt
nefireşti, uneori chiar absurde. De asemenea, posibilităţile de ameliorare a
acestor trăiri sunt reduse, deoarece nu sunt receptivi, nu vor să accepte
îndrumările, sfaturile adulţilor, ba uneori devin chiar ostili la aceste încercări de
echilibrare a trăirilor afective. Aceste caracteristici îşi pun amprenta asupra
desfăşurării activităţii, dar, prin folosirea unor metodologii corectiv-recuperative
adecvate, se pot depista stimulente motivaţionale gradate în funcţie de
deteriorarea intelectului, care să faciliteze desfăşurarea unor activităţi instructiv-
educative.
Afectivitatea deficientului mintal este modificată prin:
- organizarea deficitară a structurilor şi funcţiunilor neuropsihice;
- autonomie marcantă a structurilor cu predominarea structurilor
energetice;
- dezorganizarea circuitelor cortico-subcorticale;
- dereglarea mecanismului neuroendocrin;
- slaba corticalizare care dă o nediferenţiere a comportamentului
emoţional;

7
 - structura axiologică a comportamentului emoţional care prezintă o
slabă forţă de integrare valorică.
Toate aceste dereglări au consecinţe de modificare structurală şi
funcţională a afectivităţii, dar nu împiedică total manifestarea acesteia, din
contră, oricât ar părea de paradoxal, dezordinea cu care este dotată organizarea
personalităţii deficientului creează formule foarte diferite ale comportamentului
afectiv cu un grad mult mai mare de probabilitate decât în cazul copiilor
normali. Acest fapt creează, pe de o parte, o mare dificultate în stabilirea
categoriilor de manifestări afective, iar pe de altă parte, o complicaţie extremă în
ceea ce priveşte educabilitatea deficientului mintal.
Mai mult poate decât la copilul normal, afectivitatea deficientului mintal
este legată de procesul de motivaţie existenţială. Inserţia socială a deficientului
mintal, datorită tulburărilor procesului de formare a eu-lui creează totdeauna o
stare conflictuală. De aceea socotim că una din caracteristicile de bază care
definesc formula afectivităţii deficientului mintal este starea conflictuală.
Cele mai des întâlnite tulburări ale comportamentului afectiv sunt:
- în majoritatea absolută a cazurilor se întâlneşte simptomul de întârziere
în apariţia şi organizarea formelor diferenţiate de reacţii afective şi de
comportament afectiv.
- crizele de afect sunt descărcări puternice a afectelor primare care se
manifestă prin agitaţie motorie, ţipete, răgete, tendinţa la violenţă, la
automutilare, etc.
- mânie, furie pe fondul unei afectivităţi crescute, dezgust manifest,
alterare biologică, crize de râs de plâns fără motivare.
- teamă, frică, comportament de apărare.
- inhibiţie afectivă, defensivitate, retragere, refuz, negativism. Cel mai
frecvent întâlnit este negativismul care se manifestă printr-o forţă deosebită de
nonparticipare la activitate, la relaţii, la joc.
- somnolenţă, dezinteres, apatie.
- trecerea rapidă de la apatie la explozii afective: râs – plâns, respingere –
adeziune.
- enurezisul nocturn, onicofagia, anorexia, vise terifiante, agitaţie
motorie nocturnă, tulburări de lungă durată a somnului.
- instabilitate psiho-afectivă relaţională, hiperemotivitate, impulsivitate.
- insensibilitate afectivă, anxietate, frică de noutate, de schimbări.
- tulburări ale ritmului vorbirii, ale fonaţiei şi articulaţiei.
- sugestibilitatea crescută, credulitate prin lipsă de discernământ
axiologic.
- minciuna constituie un fenomen frecvent la deficientul mintal care însă
are o altă bază psihologică de explicare.
- confabulaţia face parte din simptomatologia consecutivă sentimentului
de inferioritate şi constituie un mecanism de compensare.
- fugile

8
 - vagabondajul.
- violenţa este prezentă într-o proporţie suficient de mare în contextul
deficienţei mintale.
- comportamentele perverse, cele mai frecvente forme sunt perversiunile
sexuale şi dintre acestea primul loc este ocupat de sexualitate şi onanie.
Afectivitatea se constituie ca o formă de interrelaţii între toate structurile
persoanei umane şi ea cunoaşte o evoluţie ierarhizată şi diferenţiată generată de
relaţiile ei cu celelalte structuri. Am văzut până acum că, structurile
neurofiziologice generează forme diferite de stări emoţionale care sunt filtrate
şi structurate sub forma unor comportamente complexe emoţionale la nivelul
cortical. Din punct de vedere filogenetic se constată că, cu cât animalul este mai
socializat, cu atât deci reprezintă o organizare psihosocială cu un grad mai mare
de complexitate, cu atât formele diferenţiate de afectivitate sunt mai numeroase.
Din contră, cu cât sistemul nervos este mai neevoluat şi animalul este mai puţin
integrat social, cu atât formele de activitate sunt mai sărace, mai generalizate,
mai nediferenţiate. Putem deci concluziona că evoluţia, structura şi diferenţierea
afectivităţii umane în general, este determinată de:
- structura sistemului neuroendocrin şi integritatea sa morfofuncţională;
- maturarea nervoasă şi psihică a individului;
- diferenţierea funcţională imprimată de dezvoltarea circuitelor;
- gradul de evoluţie a structurilor psihointelectuale;
- gradul de corticalizare a stărilor emoţionale;
- capacitatea de filtrare intelectuală şi valorică a emoţiilor.
În funcţie de aceşti parametri vom distinge două modalităţi de
diferenţiere a afectivităţii. Prima este cea ontogenică. A doua formă de
diferenţiere a afectivităţii este cea filogenetică care cuprinde categoriile mari de
comportamente afective organizate ale omului în timpul evoluţiei sale. În
general, psihologia utilizează aceste mari categorii şi mai puţin nuanţele date de
diversele combinări şi recombinări ale stărilor primare, de bază. Aceste forme de
bază sunt după majoritatea psihologilor următoarele:
- Reactivitatea primară nediferenţiată caracterizată prin calitatea
organismului de a răspunde la stimulii exteriori fără organizarea afectivă a
configuraţiei de stimuli şi mai ales fără organizarea unui comportament
diferenţiat emoţional. Există în categoriile cu deficienţă mintală sever, în care
scoarţa cerebrală este profund lezată, forme de activitate primară nediferenţiată;
- Dispoziţiile sunt stări emoţionale cu un grad oarecare de organizare
care permit trăiri pozitive şi negative ale unei situaţii cauzate fie de o stimulare
directă exterioară, fie de o stimulare interioară. De obicei, dispoziţia este dirijată
de impulsuri sau de trăirea celor doi poli de bază ai subiectivităţii noastre,
plăcerea şi neplăcerea. Plăcerea provoacă o dispoziţie cu receptivitate mărită
pentru evenimentele externe cu forme de manifestare adezivă, tot aşa după cum
neplăcerea provoacă inhibare, dezgust, mânie, nesiguranţă, anxietate, frică etc.
La om, dispoziţia poete fi cauzată pe baza aceluiaşi mecanism din motive

9
psihologice care se traduc în ultimă instanţă în calitatea de a fi plăcute sau
neplăcute pentru organism. Deci dispoziţia se leagă în principal de semnificaţia
stimulului pentru trăirea vitală a organismului.
- Emoţiile. Gama acestora este foarte variată tocmai pentru că ele sunt
forme mai complexe ale afectivităţii care presupun pe de o parte antrenarea unei
experienţe ancestrale (filogenetice), pe de altă parte, o experienţă ontogenică de
relaţie. Emoţiile se prezintă ca reacţii afective de o mare intensitate care creează
o stare complexă cu manifestări subiective şi obiective. Pot exista grade diferite
ale intensităţii emoţiei care variază de la emoţia şoc până la emoţia lejeră şi
pasageră. Principalele categorii de emoţii sunt: frica, mânia, panica, furia, ura
etc. După cum am văzut, aceste stări pot fi determinate şi prin leziuni corticale
sau subcorticale, dar pot fi determinate tot atât de bine pe calea relaţiilor
psihologice.
- Sentimentele. Există o mare varietate de accepţie a termenului de
sentiment de la Pierre Janet şi până la psihologii existenţialişti sau structuralişti
moderni. Există de asemenea o accepţiune freudiană a termenului de sentiment.
Caracteristicile stării afective denumite sentiment sunt următoarele:
 Reprezintă o formă diferenţiată a comportamentului emoţional;
 Este generat în special de către relaţiile de schimb afectiv şi cognitiv cu
mediul uman şi social;
 Se structurează ca formulă complexă de trăire afectivă pe o constelaţie de
valori culturale, sociale, morale
Sentimentele deci sunt formule complexe de trăiri totale afective
intelectuale care antrenează atât baza organică neuroendocrină, cât şi
conţinuturile de conştiinţă. Caracteristica lor de bază este dată de durata în timp
şi de intensitatea acestora. Fiinţa umană cunoaşte o varietate extrem de mare de
sentimente. Noi ne vom opri la categoriile generale ale acestora în raport cu
experienţa socio-culturala a individul
 Sentimente ale propriei persoane: iubirea de sine, autocompătimirea,
sentimentul de superioritate, sentimentul de inferioritate etc.
 Sentimente intelectuale sunt formele de trăire afectivă de lungă durată
legate de satisfacţiile cunoaşterii, ca de pildă iubirea de înţelepciune,
dragostea pentru studii, pentru natură, pentru tehnică, pasiunea pentru
progres, descoperire etc.
Necesitatea studierii comportamentului afectiv la copilul normal a făcut
obiectul multor studii în psihologia generală.
Constituită ca o structură cu autoreglare şi cu valoare semnificativă în
procesul de organizare a personalităţii, afectivitatea cunoaşte o dinamică
specifică şi tocmai acest model al dinamicii este caracteristic personalităţii
normale şi personalităţii decompensate. Şi acest fapt pentru că: „Dinamica
sensibilităţii afective este supusă legilor adaptării, contrastului şi saturaţiei.
Adaptarea se exprimă în diminuarea intensităţii iniţiale a trăirii pe măsura
prelungirii contactului comunicaţional cu obiectul care a condiţionat-o şi

10
instalarea unei habituări emoţionale, fie de semn negativ (obişnuinţa cu emoţia
de teamă) fie de semn pozitiv (calmarea emoţiei iniţiale de bucurie). Contrastul
este rezultatul interacţiunii receptorilor şi tonalizatorilor afectivi; el se manifesta
cel mai pregnant în contextul interacţiunii trăirilor de semn opus. Astfel,
persistenţa îndelungată a unei trăiri pozitive sporeşte acuitatea în raport cu o
trăire pozitivă, intensitatea acesteia, atunci când se produce, fiind supraestimată;
la rândul ei, persistenţa unei trăiri negative sensibilizează tonalizatorii trăirii
pozitive, astfel că subiectiv, intensitatea şi plenitudinea acesteia vor fi supra-
evoluate. Saturaţia implică adaptarea, dar ea caracterizează toleranţa faţă de
semnul sau tipul trăirii emoţionale şi când limita acestei toleranţe este depăşită,
înregistrându-se fie întreruperea contactului comunicaţional cu obiectul, fie
trecerea trăirii iniţiale într-o trăire de semn opus (iubirea în ură sau ura în
iubire)”.
În contextul acestor modalităţi de adaptabilitate are loc producerea
funcţiei de reglare de optimizare – cu alte cuvinte, de adaptare optimală. Starea
afectivă optimală se traduce, în esenţă, prin obţinerea unui echilibru dinamic a
proceselor afective. Există deci o limită (cu nivel maxim si minim) fie pentru
forma negativă, fie pentru forma pozitivă a trăirii afective.
Limitele maxime şi minime ale trăirilor afective la deficientul mintal
sunt profund modificate.
„Indiferent de forma concretă în care se exprimă un proces afectiv pune
întotdeauna în evidenţă o natură relaţional-comunicaţională şi o funcţie selectiv-
evoluativă.
Emoţia şi formele diferenţiate ale afectivităţii sunt forme de comunicare
interpersonale şi deci au o valoare de mediere între eu şi lume.
Afectivitatea copilului este rezultatul unei intercomunicări. Primele
elemente cu valoare comunicaţională sunt părinţii. În etapele de început,
afectivitatea constituie limbajul de schimb între părinte-copil.
Având în vedere faptul că din punct de vedere intenţional părintele are
iniţiativa comunicării la care copilul răspunde, într-o anumită gamă, nu este
lipsită de importanţă atitudinea afectivă a părinţilor deficienţilor mintali.
S-a constatat că existenţa unui copil deficient mintal în familie produce
un grav traumatism, modificări importante ale vieţii cotidiene, modificări ale
aspiraţiilor, iar cele mai grave dintre acestea sunt cele în legătură cu modificarea
propriei lor valori şi a imaginii lor însăşi. Toate problemele ridicate de către
deficientul mintal determină o gravă stare de anxietate, de conflictualitate la
părinte.
Afectivitatea părinţilor deci comunică, mediază un model de afectivitate
a copilului handicapat. Mesajul afectiv al relaţiei părinte-copil structurează o
formă determinată a structurilor afective ale copilului. Organizarea
comportamentului afectiv la deficientul mintal cunoaşte o intensitate maximă
între 3 – 9 ani, după care evoluează într-un ritm mai puţin alert.

11
 Tulburările afectivităţii apar la debilii mintal în diferite forme şi grade,
între care este greu să se facă o delimitare: tulburări afective comune,
instabilitate emotivă, nevrozele şi psihozele.
Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un
copil debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor.
Manifestările emotive sunt adeseori exagerate în raport cu ceea ce le-a produs.
Uneori aceşti copii prezintă frică nejustificată, nervozitatea ia proporţiile unei
crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea
obiectelor, lovirea propriului corp.
Veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit. Lipsa de stăpânire,
inhibiţia redusă, se observă şi în manifestarea simpatiei. Manifestările emotive
sunt exagerate, ele nefiind însă expresia unor trăiri profunde şi stabile, ci
rezultatul capacităţii reduse de control a scoarţei cerebrale asupra centrilor
subcorticali. Există însă debili mintal care au o capacitate redusă de a stabilii
contacte cu cei din jur, fiind mai izolaţi şi mai necomunicativi. În general,
debilul mintal are nevoie de multă simpatie şi căldură sufletească din partea
educatorilor, mai ales dacă se ţine seama de faptul că mulţi dintre ei au un climat
nefavorabil în familie, sub acest aspect.
Conduita emoţional-expresivă, corespunzătoare diferitelor stări afective,
nu are bogăţia celei a copilului normal. Aceasta nu este reglată şi adaptată
conform intensităţii stimulilor cauzali. La debilul mintal predomină emoţiile, ca
şi procese afective simple dar intense, având un caracter situativ, fiind violente
şi de scurtă durată. Prin caracterul lor exploziv şi haotic, emoţiile au deseori un
efect dezorganizator asupra activităţilor debililor mintal. Nu toţi însă se
caracterizează prin aceste emoţii explozive, aceştia fiind placizi, pasivi, inerţi.
Chiar şi când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, debilii mintal au o
gamă mai redusă de manifestări afective decât ale normalilor.
Caracteristici ale afectivităţii debilului mintal: imaturitate afectivă,
organizare întârziată a comportamentului afectiv, intensitatea accentuată a
proceselor afective primare, infantilismul afectiv, controlul emoţional redus,
carenţe relaţional-afective şi uneori chiar inversiunea afectivă.
Un tablou general al afectivităţii acestuia s-ar caracteriza prin:
comportament afectiv dezorganizat, exploziv sau reprimat, sărac, mimică
redusă, excitabilitate, creşterea sau scăderea accentuată a tonusului afectiv
(euforia sau depresia), rigiditate afectivă, instabilitate, sentimente de
inferioritate, anxietate.

12
 AFECTIVITATEA LA COPILUL DE LA 0 – 1 AN

Cerinţa sau trebuinţa de afecţiune se realizează prin intermediul structurii

relaţiilor şi regulilor incluse în structura familiei. „Foamea” de prezenţa
adultului este foarte activă în primul an. Complexul reactivării este expresia
satisfacerii acesteia. E vorba de o reacţie complexă de înviorare la apropierea
mamei.
Conduita afectivă este strâns legată de cea comunicaţională, formele
comunicării nonverbale (C.N.V.) fiind principalele mijloace de exteriorizare a
ei. La început emoţiile sunt vagi, confuze, imprecis determinate, par a nu avea o
cauză precisă, sunt extrem de fluctuante, au un pronunţat caracter situaţional,
sunt legate şi determinate de prezent, au o mare extensie, cuprinzând întreaga
scenă psihică a copilului, expresiile emoţionale sunt sărăcăcioase, puţin
inteligibile. Comunicarea nonverbală include în variantele sale nenumărate
„distanţe psihologice”. Acestea cresc atunci când părinţii exercită conduite
blamate, agresive, punitive, când copiii manifestă conduite „opozante” sau când
în familii domină o excesivă penurie de comunicare.
Copilul mic este relativ amorf din punctul de vedere al comunicării (în
primele săptămâni de viaţă). La 3 – 4 săptămâni se manifestă zâmbetul ca
expresie a C.N.V. Spre deosebire de zâmbetul rictus fiziologic, zâmbetul C.N.V.
are o adresare clară şi un conţinut ce este accentuat de „contactul vizual”, o
formă de privire intensă iradiant luminoasă.
Debutul acesta de comunicare aduce după sine o adevărată explozie de
reacţii C.N.V., ceea ce va lărgi comunicarea copilului sugar cu cei din jur, dar
mai ales cu mama. La 2 luni se conturează destule momente în care copilul îşi
întrerupe suptul pentru a zâmbi, ca răspuns la discursul afectiv al mamei. La 3 –
4 luni zâmbetul devine mai mult reacţie la surâsul mamei şi mai ales reacţie la
contactul vizual.
Pe locul al doilea în contextul C.N.V. se află gestica mâinilor. La copilul
mic, gestica mâinilor este mai densă după 6 – 7 luni în intenţii afective, refuz,
situaţii ceremoniale învăţate pentru ocazii de contact social. La adulţi, gestica
mâinilor este implicată în numeroase forme de comunicare cum ar fi
intenţionarea, refuzul, chemarea, mângâierea (afecţiunea), pedeapsa. După 4
luni fac parte din C.N.V. întinderea mâinilor şi a corpului de către copil pentru a
fi luat în braţe, forme variate de mimică pentru stări de disconfort, agăţarea de
mamă pentru a fi luat în braţe, atragerea atenţiei pentru a fi luat în seamă şi a
stabilii comunicarea, solicitarea, conduitele de exprimare a afecţiunii, conduitele
de abandon, geamătul, oftatul, ţipătul.
E.Hull, unul din întemeietorii „proxemicii”, adică ai funcţiei de
comunicare a spaţiului, a pus în evidenţă faptul că în distanţele dintre cei ce
comunică există încorporate o serie de dimensiuni ascunse de comunicare şi de
relaţionare afectiv-socială. Comunicarea intimă de maximă afecţiune este de
mică distanţă (20 – 35 cm). El a atras atenţia asupra faptului că nu întâmplător

13
„distanţa intimă” este egală cu aceea dintre faţa mamei şi aceea a copilului când
suge, fiind în braţele ei. În cazul în care intervine o răceală în comunicarea
dintre două persoane sau un dezacord, o neînţelegere, ele se distanţează spontan,
concomitent se modifica tonul, vocea mimica. A doua formă de distanţă, mai
puţin încărcată de afecţiune şi mai socializată, în care se comunică informaţii a
fost denumită convenţional distanţa personală. Urmează o distanţă, numită
oficială. Este distanţa în care se comunică decizii, se organizează activităţi etc.
Cu aceasta din urmă se va familiariza copilul când va fi primit în creşă sau în
grădiniţă.
Distanţa intimă este distanţa marilor preferinţe în copilăria timpurie. Nu
se poate ignora nici problema „atingerii”. Atingerea este „distanţa” maximei
iubiri şi afecţiuni, dar şi a maximei agresiuni. Copilul utilizează atingerea ca
formă de comunicare, dar utilizează şi respingerea atingerii, când se supară sau
vrea să fie lăsat să se târască singur într-o direcţie oarecare. Distanţa intimă şi
atingerea sunt preferate până la un an. Momentul învăţării deplasării modifică
structurile distanţelor. Distanţa intimă cu o intensificare a atingerii rămâne
rezerva momentelor de oboseală şi de joc, distanţa personală se construieşte
complementar prin cerinţa exprimată a copilului de a fi asistat în escapadele sale
de mers. Tot până la un an se conturează şi experienţa distanţei oficiale, faţă de
persoanele străine de familie. Acestea sunt tratate în genere ca intruse în „spaţiul
intim” şi se manifestă discordanţe faţă de ele. Între timp se diversifică formele
primare de C.N.V. Zâmbetul conjugat cu mimica ia foarte numeroase forme,
privirea capătă nuanţe de atenţionare, contemplare, mişcare, observare.
„Contactul vizual” devine şi el mai încărcat de solicitare, reproş, durere sau
încântare şi iubire. Acesta din urmă, ca şi zâmbetul, diminuează în contactele
tensionale şi devine nul în relaţiile neutre, crescând ca intensitate şi frecvenţă în
contactele pozitive, plăcute.
Fără îndoială, experienţa afectivă are o importanţă excepţională în primul
an de viaţă. În cele descrise până acum au fost evocate numeroase forme de
emoţii. Se obişnuieşte să fie prezentate separat pentru precocitatea lor
ontogenetică; zâmbetul, apoi râsul, simpatia evidenta şi antipatia, mânia, furia,
mirarea etc. Există însă chiar în primul an de viaţă o organizare primară
complexă atitudinală de afecte ce se insinuează în ansamblul adaptării şi
reacţiilor copilului la şocul realului.
Aceste forme de organizare timpurie afectivă au fost numite „complexe”.
S. Freud a atras atenţia asupra faptului că ele se constituie ca efecte psihice
nedirijate de conştiinţă, că sunt reglate inconştient printr-o entitate numită
imago. Se consideră că teoria complexelor şi imago au revoluţionat psihologia.
Printre primele complexe ontogenetice se manifestă complexul
servajului, care fixează relaţia şi situaţia de dependenţă a alăptării şi este legat de
imagoul matern. Servajul se fundează pe emoţiile cele mai arhaice şi stabile ce
unesc copilul cu mama sa şi prin aceasta cu societatea. Complexul servajului se
constituie în primele luni şi persistă mai intens sau mai slab în toate conduitele

14
de dependenţă ca un fel de cerinţă continuă de „lactaţie”. La persoanele adulte se
manifestă sub forme deviate în toxicomanii.
Tot în ontogeneza timpurie se constituie complexul de intrusiune care se
manifestă în variantele gelozie. De la 2 luni la 2 ani copilul se confruntă cu
cuplul şi cu grupul fratreriei în ataşamentul dintre el şi mama. Relaţiile sale sunt
adesea supuse intrusiunii din care motiv treptat se constituie tot felul de conduite
faţă de intrusiune, reacţii impregnate (mai ales) de rivalitate. Complexul
intrusiunii exprimă implicaţia unui al treilea personaj într-o relaţie afectivă duală
intensă. Acest complex are un rol important în identificarea şi intuirea forţei lui
alter şi a lui ego. Copilul se descoperă în oglindă, îşi mişcă mâinile, îşi
zâmbeşte, observă, imprimă controlul de conduită şi mimică şi are apoi o
explozie de energie, comprehensiune. Imaginea speculară creează
comprehensiune şi eliberare de tipul de adaptare primară necentrat. Imagoul
corespunzător este al lui dublul eu. Momentul se consideră ca fiind de trecere
spre un nivel de inteligenţă instrumentală şi coincide cu constituirea structurii
narcisiste a sinelui, structură ce se exprimă prin tendinţele de afirmare, prin
dorinţa de a vedea şi a fi văzut, ca şi prin dorinţa de a apărea într-o lumină
favorabilă.
Oricum, copilul are foarte mare nevoie de afecţiunea mamei sale în
primul an de viaţă. Mulţi autori au semnalat prezenţa acestei cerinţe vitale, de
prezenţa stabilă a mamei pentru dezvoltarea normală a copilului.
Cercetările lui R. Spitz ca şi cele ale lui M. Rutter au pus în evidenţă
faptul că separaţia de mamă pe o perioadă de mai mult de o lună, la 7 luni, duce
la o adevărată depresie. Aceasta are trei faze. Prima (câteva zile după plecarea
mamei) se caracterizează prin tulburării de somn, o scădere a tonusului muscular
şi, în mod paradoxal, o creştere a acroşării sociale. În faza a doua se manifestă o
susceptibilitate la boli ca: enterite, pneumonie, greaţă şi vomă. Sociabilitatea
scade, creşte plânsul mocnit şi atitudinile de refuz. În faza a treia, copiii mai
sensibili refuză jucăriile, devin apatici, somnolenţi, ci priviri vagi şi goale.
Afectivitatea este polarizată, copilul trăind atât stări plăcute, pozitive
(plăcerea îşi face apariţia pe la 2 luni, râsul apare la 6 luni, bucuria pe la 8 luni)
cât şi neplăcute, negative (la 3 săptămâni apar reacţiile de suferinţă, între 4 şi 9
săptămâni se adaugă lacrimile; după trei luni se stabilizează mimica dezolării, pe
la 5 luni apar frica şi anxietatea, furia şi agresivitatea). Dintre acestea cele
negative sunt predominante ceea ce arată că viaţa sugarului nu este chiar atât de
plăcută. Imediat după naştere, efortul deosebit de adaptare la mediu se trăieşte ca
o încordare şi generează mai ale trăiri negative, astfel încât toate reacţiile
afective din primele 2 – 3 săptămâni sunt negative. Pe măsură ce se realizează
adaptarea la mediu şi mai ales pe măsură ce se lărgeşte posibilitatea de explorare
a acestuia, se schimbă sursele afectivităţii şi începe să se pozitiveze astfel încât
pe la trei luni proporţia emoţiilor pozitive este de 15%. Stările afective sunt
determinate de satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, de prezenţa unor

15
persoane străine, de apariţia neaşteptată a unor stimuli. Multe dintre ele sunt
învăţate prin condiţionare, imitaţie sau inducţie.
Plânsul copiilor sănătoşi are şi el o evoluţie. În primele luni de viaţă,
majoritatea copiilor plâng fără lacrimi, cu ţipete concomitente. La unii, lacrimile
apar totuşi devreme. Între 3 – 6 luni, plânsul se însoţeşte de mişcări şi agitaţie.
După 6 luni copiii plâng fără să se agite. Plânsul este în primele zile legat de
foame, apoi se leagă de indispoziţii fizice, foame etc., dar se manifestă şi la
persoane străine, ori în momentele de oboseală de dinainte de adormire.
Reactivitatea emoţională este foarte diferită la copiii mici. În general,
stimulii nu provoacă reacţii după mărimea lor, ci mai ales după gradul de
incitaţie. În emoţionalitate se implică şi mecanismele de apărare ale sinelui,
vigilitatea de restabilire a confortului psihic al sinelui şi echilibrul identităţii
aflate în dezvoltare.
Caracteristica esenţială a acestei perioade o constituie dependenţa
profundă, multidimensională şi încărcată psihic a copilului de mama sa. Mama –
personajul central pentru copil, aflat la intersecţia satisfacerii trebuinţelor sau a
întârzierii şi suspendării acestora, este pentru copil propriul său eu, sugarul
confruntându-se cu ea, dar şi un „prim altul” pe care el îl diferenţiază.

16
Trăsături Particularităţi ale persoanelor cu Particularităţi ale Specif diferenţelor dintre pers.cu
psihice ale dezvoltare psihică normală persoanelor cu debilitate dezv. psihică normală şi cu deb.
vârstei 0-1 an mintală mintală
Trăiri negative Agitaţie motrică generală, ţipăt, Agitaţie motrică La debilul mintal manifestările
lacrimi, frica şi anxietatea, furia şi generală, ţipăt, lacrimi, emotive sunt adeseori exagerate.
agresivitatea, dezgust frica şi anxietatea, furia Frica este nejustificată.
şi agresivitatea, dezgust
Trăiri pozitive Surâs, zâmbet, gestica mâinilor- Surâs, zâmbet, mimica La debilul mintal emoţiile sunt
întinderea lor pentru a fi luat în redusă, râsul, bucuria explozive şi haotice, violente şi de
braţe sau respingere râsul, bucuria, scurtă durată veselia se poate
privirea capătă nuanţe de plăcere, transforma în crize de râs
încântare sau de nemulţumire, nestăpânit, are un comportament
reproş,simpatie afectiv dezorganizat.

17
 BIBLIOGRAFIE

1.Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1995), Psihologia copilului, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedegogică.
2.Păunescu, C. (1977), Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
3.Popescu – Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T. (1996), Psihologie, manual
pentru clasa a X-a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
4.Sima, M., (2005), Conflict şi frustraţie la adolescenţii cu debilitate
mintală, comparativ cu adolescenţii cu dezvoltare psihică normală, Sibiu,
Editura Psihomedia.
5.Sima, M., (2005), Introducere în Psihopedagogia specială, Sibiu,
Editura Psihomedia.
6.Şchiopu, U., Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
7.Verza, E., (1995), Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a
XIII-a, şcoli normale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

18