Principii sfinte

Iosif Anca
 Prefaţă

Principii sfinte este un studiu al unor expresii specifice literaturii sacre. Aceste sintagme sunt
adevăruri chintesenţiale, care conferă celui ce şi le însuşeşte, o stare după voia lui Dumnezeu. Dacă Legea lui
Dumnezeu a fost forma concentrată de exprimare a adevărului, principiile sfinte sunt o altă formă de exprimare
a adevărurilor divine, pentru omul aflat sub efectul lucrării Duhului lui Dumnezeu, prin ispăşirea şi
răscumpărarea realizată prin Domnul Isus Hristos, dar cu libertatea de a alege un mod de viaţă sfânt sau păcătos.
Cuvântul lui Dumnezeu, dătătorul Legii, cuprinde diverse forme de prezentare a voii lui Dumnezeu „cea bună,
plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2), pentru că El vorbeşte „când într-un fel, când într-altul” (Iov 33:14),
numai omul să ia seama.
Lecţiile de studiu biblic, Principii sfinte, sunt o posibilitate de verificare a spiritualităţii omului născut
din nou, care surprind activităţi cotidiene sau stări neanticipate de ispitiri. Toate la un loc descriu statutul şi
statura noastră în Hristos, în vederea obţinerii unor performanţe spirituale demne de chemarea şi harurile de care
dispune fiecare din cei chemaţi la gloria Fiului lui Dumnezeu. Totodată, studierea acestor principii, poate folosi
iniţierii celor noi convertiţi, fiind o ucenicizare în spirit biblic, pentru dobândirea unor norme de conduită morală
şi caracter sfânt.
Un specific al acestei cărţi, este posibilitatea studierii fiecărei lecţii în parte, fiecare principiu fiind
tratat în mod independent, chiar dacă principiile sfinte interferează profund în complexitatea vieţii creştine.
Studierea distinctă oferă documentare biblică şi exemplificări aplicative, care, în primul rând, permit observarea
unor stări de comportament firesc care trebuie eliminat, altfel există riscul degradării şi chiar distrugerii vieţii
spirituale. Astfel principiul „Biruieşte răul prin bine” va contribui la păstrarea unui mediu propice mântuirii, în
familie şi societate. Pierderea bătăliei în faţa răului şi acceptarea unei forme de ură, duce la pierderea luminii
spirituale şi a capacităţii de slujire. În al doilea rând, studiul Principii sfinte este un îndrumător de consiliere
spirituală necesar „momentelor” de ispită sau durere, prin stimularea nădejdii creştine şi conştientizarea faptului
„...că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu ...” (Romani 8:28). Lecţia
„Binecuvântaţi şi nu blestemaţi”, este un îndemn pentru situaţii critice, care va face ca finalul unei ispitiri să fie
o biruinţă, iar lecţia „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng”, ne asociază imperativ în ce
priveşte „darea” şi „primirea”, şi în cele sufleteşti, nu doar în cele materiale. Nu în ultimul rând, principiile
sfinte, ne vor „ordona” pe axa slujirii spirituale în funcţie de creşterea spirituală pe care au stimulat-o. Îndemnul
biblic: „Fiţi plini de râvnă cu duhul”, ne activează permanent pentru a nu pierde nicio ocazie de slujire în marea
lucrare de mântuire, iar principiul: „Slujiţi Domnului” este o reafirmare a misiunii noastre sacre, pentru a evita
adandonarea înaltei chemări prin pasiuni lipsite de valoare reală. Alte principii ca: „Oricine se laudă, să se
laude în Domnul”; „Cine citeşte să înţeleagă”; „Feriţi-vă de orice se pare rău”, sunt avertizări pentru
verificarea altor dimensiuni ale vieţii creştine. Există şi „Saluturi sfinte”, dintre care am ales pentru începerea
studierii principiilor sfinte, unul dintre saluturile epistolare: „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin
cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!” (2 Petru 1:2)
Prin studierea principiilor sfinte, nu doar al celor amintite în prefaţă sau prezentate în acest studiu,
înţelegem că Biblia este o comoară nesecată, după cum a declarat un om care a gustat din mierea fagurului divin:
„Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale însă sunt fără margini. Cât de mult iubesc Legea Ta!
Toată ziua mă gândesc la ea. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu
mine. Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere
decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc Cuvântul
Tău. Nu mă depărtez de legile Tale, căci Tu mă înveţi. Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai
dulci decât mierea în gura mea!” (Psalmul 119:96-103)
 „Biruieşte răul prin bine” (Romani 12:21)

INTRODUCERE
1. Alternanţa şi lupta dintre bine şi rău provine de la consumul protopărinţilor noştri din pomul cunoştinţei
binelui şi răului (Geneza 2:9, 17; 3:1-6)
2. Omul trăieşte sub această dublă provocare, fiecare având efectele ei imediate şi veşnice (Geneza 4:7;
Deuteronom 30:15, 19)

I. PREZENTARE
A. Înfrângerea păcătosului (Proverbe 24:20)
1. Oameni cărora le place să facă răul (Isaia 5:20; Mica 3:1-4; Psalmul 52:3)
2. Oameni care doresc binele, dar fac răul (Romani 7:18-21) din obişnuinţă sau supărare (Ieremia 4:22; 13:23;
Psalmul 37:8)
B. Explicaţia răului
1. Cei ce fac răul sunt influenţaţi sau posedaţi de un duh rău (1 Samuel 16:14; Psalmul 143:10)
2. Cel rău acţionează şi se justifică după „legea talionului” (Geneza 21:23; Judecătorii 15:3; Luca 6:33)
C. Metode de înfrângere a răului
1. Acceptarea educaţiei sfinte – învăţarea binelui – umplerea inimii cu bunătate (Psalmul 1:1; Isaia 1:17; Amos
5:14-15)
2. Dobândirea noii naturi, divine – rodul pomului binelui (Iov 28:28; Proverbe 8:13; Matei 7:17-18; 12:35)
3. Rezistenţa la ispite acţionând după modelul şi puterea divină – când răul este îngăduit (Iov 1:1; 2:10; Proverbe
20:22; Tit 3:1-4, 8; Iacov 1:12; 1 Petru 3:9-14; 3 Ioan 11)
4. Iniţiativa unor acţiuni concrete - „jertfele binelui” (Evrei 13:16; 1 Samuel 24:9-19; Proverbe 18:22; 31:12;
Ieremia 29:7; Galateni 6:9-10)
5. Facerea binelui ca „pentru Dumnezeu”. De rău (răi) se ocupă El (Psalmul 97:10; Romani 12:17-21)

II. EXEMPLE
A. Dumnezeu - „cel prea bun” (Psalmul 59:17)
1. Binele divin a realizat mântuirea omenirii, recuperând lumea afectată de păcat (Geneza 1:31; Deuteronom
28:11; Romani 5:8-9)
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a modelului Său (Mica 6:5; Psalmul 103:2, 17)
B. Sfinţii Vechiului şi Noului Testament
1. Iosif – o bunătate revărsată peste toţi (Geneza 37-50)
2. Filimon – bunătatea care iartă şi iubeşte (Filimon 1:5-6, 14-21)
 ÎNCHEIERE
1. Fii atent să nu comiţi răul şi la fel de atent să nu omiţi binele! (1 Tesaloniceni 5:15; Iacov 4:17)
2. Stăruinţa în bine va aduce pentru veşnicie: slavă, cinste, pace (Romani 2:7, 10)

INTRODUCERE

Principiul „Biruieşte răul prin bine” este un sfat imperativ, cu o istorie la fel de veche ca istoria omului.
Alternanţa între bine şi rău provine de la consumul protopărinţilor noştri Adam şi Eva din pomul
conştinţei binelui şi răului. „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la
vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Geneza
2:9) Apoi a zis omului: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). În jurul acestui pom apare şarpele care i-a abordat în mod
ispititor pe cei doi şi i-a provocat să mănânce din el (Geneza 3:1-6). De atunci, pe pământ, binele şi răul sunt
într-o continuă luptă. Alte religii spun că originea binelui şi răului este din veşnicie şi ele trebuie să fie într-un
echilibru. Noi ştim însă că răul este temporar şi doar binele este veşnic. De aceea vrem să ne şi luptăm, să fim
biruitori ai răului prin bine.
Omul trăieşte sub această dublă provocare: la rău prin diavolul şi lumea păcătoasă şi respectiv la
bine prin Dumnezeu şi toţi cei care vor binele şi se luptă pentru el. Binele şi răul au efecte imediate, dar şi
efecte veşnice. Iată ce i-a zis Dumnezeu lui Cain: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci
rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7). Dar, nu este uşor
să faci binele, căci trebuie să ţii răul sub control, să rezişti în faţa presiunii lui. De aceea, măcar că oamenii ştiu
efectele binelui şi ale răului, nu este uşoară „lupta cea bună”. Iată un exemplu: În cazul fumătorilor, deşi pe
panourile publicitare şi pe pachetele de ţigări, sunt inscrisuri foarte clare care arată că tutunul dăunează grav
sănătăţii, cei mai mulţi dintre ei nu rezistă provocării şi continuă să-şi cheltuie banii şi să-şi grăbească moartea,
dovadă că provocarea răului este aproape irezistibilă la unii. Totuşi rămâne valabil ceea ce Dumnezeu a spus
poporului Israel: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul” (Deuteronom 30:15). „Iau azi cerul şi
pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege
viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta.” (Deuteronom 30:19) Iată ce combinaţie frumoasă: viaţa şi binele, moartea
şi răul. Binecuvântarea aduce şi păstrează viaţa, iar răul, prin blestem, aduce moartea.

I. PREZENTARE

A. Înfrângerea păcătosului

Haideţi să observăm cu atenţie în Scripturi şi să privim sinceri la realitatea din viaţa noastră şi a
oamenilor în general, de ce slăbiciunea umană, în faţa răului, este atât de accentuată. De ce oamenii fac răul până
acolo încât, spune cartea Eclesiastul, că păcătosul face răul şi stăruieşte de o sută de ori în el? Cum putem să
biruim răul prin bine? Asistăm la ceea ce am numit „înfrângerea păcătosului”. Omul este doborât de rău,
„căci cel ce face răul n-are nici un viitor şi lumina celor răi se stinge” (Proverbe 24:20). Oamenii răi nu au viitor
şi pentru ei nu este rezervată lumina vieţii, de aceea trebuie să ne gândim foarte serios la modul de abordare a
acestui conflict spiritual.
Sunt unii oameni care fac răul din plăcere, pentru că au ajuns extrem de răi şi s-au lăsat prinşi în mrejele
răului. Despre ei scrie în Isaia 5:20: „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este
lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune! ” Există
oameni care au inversat valorile şi în mod făţiş proclamă răul în locul binelui. Aceeaşi realitate vinovată o
constată şi o condamnă Domnul şi prin alţi profeţi ai acelei generaţii: „Am zis: «Ascultaţi, căpetenii ale lui Iacov
şi mai mari ai casei lui Israel! Nu este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea? Şi totuşi voi urâţi binele şi iubiţi
răul, le jupuiţi pielea şi carnea de pe oase! După ce au mâncat carnea poporului Meu, după ce-i jupoaie pielea
şi-i sfărâmă oasele; îl fac bucăţi, ca ceea ce fierbe într-o oală, ca şi carnea dintr-un cazan, apoi strigă către
Domnul. Dar El nu le răspunde, ci Îşi ascunde Faţa de ei în vremea aceea, pentru că au făcut fapte rele.»”
(Mica 3:1-4) Iată că, deşi trăiau în această ipostază păcătoasă, pretindeau ca Dumnezeu să-i asculte. Aici este
paradoxul: faci răul şi apoi apelezi la cel care este Binele cerându-I să te ferească de rău (nenorocire) şi să-
ţi facă bine. Aceleaşi stări păcătoase şi motive ale comiterii răului, sunt prezentate prin alt profet: „Căci poporul
Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul,
dar nu ştiu să facă binele.” (Ieremia 4:22) Deci unii oameni au pierdut dorinţa pentru bine şi s-au obişnuit să
facă răul, fază din care schimbarea în bine este greu de realizat, de unde în întrebările aceluiaşi profet: ,,Poate un
etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi,
care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23)
Să admitem că nu avem în adunare oameni atât de răi, dar există mulţi credincioşi, care vor să facă
binele, dar din nefericire, fac răul. Pentru ei scrie Pavel în Romani 7:18-21, prezentând lupta aceasta care este
atât de acerbă în fiinţa umană: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea
pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care
vreau să-l fac, nu-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci
păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de
mine.” Deci, în primul rând, oamenii nu fac binele pentru că natura umană este coruptă, fiindcă toţi suntem
născuţi din sămânţa lui Adam şi a Evei, care s-au hrănit din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pentru omul
păcătos sunt multe situaţii de provocare la rău, de aceea îndemnul: „Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te
supăra, căci supărarea duce numai la rău.” (Psalmul 37:8) Deci nu trebuie să rămâne pasivi şi să privim cu
fatalism la această realitate, căci de aceea, spune apostolul Pavel, că în minte a primit o altă lege care îi
sugerează binele. Vom vedea că există posibilităţi prin care răul poate fi biruit prin bine, atât în cazul celor dedaţi
la rău, cât şi a celor ce nu şi-au pierdut dorinţa pentru bine dar sunt neputincioşi în faţa acestei provocări.
 B. Explicaţia răului

Ce se întâmplă de fapt când oamenii fac răul? Chiar atât este de slabă natura pe care noi o
dobândim genetic de la (proto)părinţii noştri? Scriptura ne spune că natura noastră păcătoasă, a fost
determinată şi este întreţinută de o forţă a răului şi de aici înţelegem că cei ce fac răul sunt posedaţi sau cel puţin
influenţaţi de un duh rău. În contrast cu aceasta, binele poate fi provocat doar de influenţa unui duh bun. Iată ce
scrie în 1 Samuel 16:14 despre un împărat : „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh
rău care venea de la Domnul.” De îndată ce guhul bun s-a retras, a venit peste el un duh rău şi el a început să
facă răul din ce în ce mai demonic. Să nu vă pară ciudat sau incorect finalul versetului: ,, duh rău care venea de
la Domnul”. Era un duh rău îngăduit de Dumnezeu datorită neascultării, pentru că neascultarea este tot atât de
vinovată ca şi închinarea la idoli. Deci neascultarea lui Saul, a fost echivalentă cu refuzul de a mai sta sub
autoritatea lui Dumnezeu şi cu dorinţa de a sluji lui Satan. În acest context spiritual trebuie să apelăm la
Dumnezeu cu rugăciune: „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă
călăuzească pe calea cea dreaptă!” (Psalmul 143:10) Eu, de mulţi ani mi-am ales acest verset şi-l repet în mod
regulat, ca dorinţă, înaintea Domnului.
Pentru ca omul să fie înşelat, diavolul creează de regulă, impresia şi starea de fapt că altul a păcătuit întâi
şi cel în cauză este în legitimitate să se apere de rău, asemeni lui Samson, care se scuza în acţiunile sale, cu
„legea talionului”, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. „Samson le-a zis: «De data aceasta nu voi fi vinovat faţă
de filisteni, dacă le voi face rău»” (Judecătorii 15:3). Dumnezeu, când a dat legile pe muntele Sinai şi a prescris
reguli prin care se pedepsea răul cu rău, a avut în vedere ca judecătorii să folosească metoda aceasta pentru ca
oamenii să vadă efectele păcatului şi să guste starea de durere cauzată de rău, dar numai El are drept să se
răzbune şi să judece, când se va termina vremea mântuirii şi îndurarea Sa. De aceea, să fim cu luare aminte la
cuvintele Domnului, pentru a observa distincţia dintre principiile credincioşilor şi ale celor de afară: „Dacă
faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa.” (Luca 6:33)

C. Metode de înfrângere a răului

Cum să procedăm să înfrângem răul? Un mod special de a înfrânge răul care ţi se face prin bine, este să
ai iniţiativa binelui, chiar fără speranţa unei răsplătiri ulterioare din partea oamenilor. Pentru aceasta, acceptă
educaţia sfântă, învaţă binele, umple-ţi inima de bunătate! Dacă sunt oameni care se trudesc să înveţe pe alţii
să facă răul, ca în terorism, un fenomen din ce în ce mai frecvent pe plan mondial, cu atât mai mult trebuie să ne
silim, cei ce cunoaştem pe Dumnezeu, să învăţăm să facem binele. Iată ce scrie pe această temă în Psalmul 1:1:
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe
scaunul celor batjocoritori!” Dacă stai în preajma unor oameni care îţi dau idei rele, să ştii că vei fi influenţat şi
ajungi să faci răul. Atât copiii cât şi tinerii care sunt în perioada de învăţare, au fost surprinşi făcând crime sau
alte păcate imorale, pentru că le-au vizionat sau au citit despre ele. Aşadar, nu lua parte la „ore” în care diferiţi
dascăli sau colegi te provoacă la rău, ci dimpotrivă, du-te la „şcoala sfântă”!
Tratamentul de la începutul cărţii Isaia este dat oamenilor pe care Dumnezeu îi considera bolnavi „ din
talpi până-n creştet” şi care pot fi recuperaţi, căci „tot învăţul îşi are şi dezvăţul”. „Învăţaţi-vă să faceţi binele,
căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1:17) Nu există altă
variantă de biruinţă asupra răului, decât să ne interesăm şi să întrebăm cum să facem binele. În primă fază binele
trebuie să fie realizat în teorie, apoi în practică. În Amos 5:14-15, avem un sfat asemănător: ,, Căutaţi binele şi nu
răul, ca să trăiţi şi ca astfel, Domnul, Dumnezeul oştirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi! Urâţi răul şi iubiţi
binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul, Dumnezeul oştirilor, va avea milă
de rămăşiţele lui Iosif.” Doamne ajută-ne!
Prin învăţarea binelui, acumulăm informaţii la nivelul minţii, prin care putem să dobândim o nouă
gândire, specifică altei naturi, pentru că oamenii fac răul datorită faptului că sunt născuţi din Adam, într-o natură
păcătoasă şi trebuie ca prin Duhul să regenerăm în Hristos, cel de-al doilea Adam şi astfel să devenim un pom al
binelui în care nu mai sunt fructele răului. „…orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.
Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.” (Matei 7:17-18).Deci roada este
dată de natură. Dacă se schimbă mai întâi natura, binele se dezvoltă şi se ajunge la rodire; mai întâi sunt
floricele de bine, prin cuvinte şi dorinţe, apoi apar fructele care vor ajunge la coacere, tot felul de fapte
bune. Aceeaşi idee este prezentată în altă comparaţie, în Matei 12:35: „Omul bun scoate lucruri bune din
vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. ” Cel ce a fost la sfatul
celor răi şi s-a alimentat de acolo, nu poate da decât din ceea ce a asimilat. Deci trebuie să ajungem să facem
binele prin acumularea de noi resusrse, dintr-o natura duhovnicească şi nu artificial. Este adevărat că doar după
transformarea de la venirea Domnului, vom face binele fără să mai simţim nicio tendinţă de rău, dar dacă trăim
prin Duhul, putem să avem biruinţă asupra răului.
Avem suficiente exemple de sfinţi care au biruit răul. Despre Iov este scris că „…se abătea de la rău”
(Iov 1:1), ceea ce înseamnă că era provocat să facă rău, dar el învingea acele ispite. El a rezistat şi când răul a
izbit în casa şi în trupul lui într-un mod neobişnuit, căci a recunoscut autoritatea divină, care permite pe acest
pământ provocările diavolului, numit în Scripturi „cel rău”. El a zis soţiei sale: ,,…«Ce! primim de la Dumnezeu
binele şi să nu primim şi răul»?” (Iov 2:10) În asemenea situaţii, Iacov ne dă ca exemplu pe Iov şi ne îndeamnă
să stăm tari în faţa răului. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii,
pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12) Este aceeaşi corelaţie prezentată în Deuteronom
30, unde binele este legat de viaţă, motivând pe cel ce a înţeles principiul studiat: Fă binele când vine ispita
răului şi vei dobândi cununa vieţii.
Apostolul Petru ne dă şi el un sfat practic de a rezista ispitei răului în familie, când soţul sau soţia spune
o vorbă rea, sau în societate când cineva ne face un rău: „Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară;
dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea. Căci cine iubeşte viaţa
şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să se depărteze de
rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi
urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul. Şi cine vă va
face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine. Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!
N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi!” (1 Petru 3:9-14) Nimeni să nu ne oprească din facerea binelui, nici
chiar atunci când răul ne înconjoară! „Preaiubitule (scria Ioan lui Gaiu), nu urma răul, ci binele. Cine face
binele, este din Dumnezeu (iată cum ne putem verifica statutul nostru de copii ai lui Dumnezeu): cine face răul,
n-a văzut pe Dumnezeu (şi pot continua să afirm, fără să greşesc: nici n-o să-L vadă.” (3 Ioan 1:11)
Dar, ca să poţi face binele când ţi se face răul, trebuie să te sacrifici, căci binefacerea este o jertfă
(Evrei 13:16). Orice binefacere este o jertfă, dar, să faci o binefacere unei persoane care ţi-a făcut rău este o
jertfă desăvârşită. Aici este superlativul vieţii. Să luăm un exemplu specific deopotrivă vieţii de familie şi
problemelor sociale şi politice, cazul conflictului dintre Saul şi David: „David a zis lui Saul: «De ce asculţi tu de
vorbele oamenilor care zic: «David îţi vrea răul?» Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile
mele în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat şi am zis: «Nu voi pune mâna pe
domnul meu, căci este unsul Domnului»... Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune
mâna pe tine... (văzând atitudinea aceasta binevoitoare, Saul) a zis lui David: «Tu eşti mai bun decât mine; căci
tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău.»” ( (1 Samuel 24:9-17) De ce acest comportament atât de contrastant?
În 1 Samuel 16 este scris că peste David venise Duhul Domnului, iar peste Saul, venise un duh rău, deci fiecare
se alimenta din duhul care-l stăpânea.
Să luăm aminte la aprecierea înţeleptului, când face referire la soţie bună, fapt valabil şi pentru un soţ
bun: „Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul. ” (Proverbe
18:22) În ce constă fericirea aceasta? Răspunsul este dat în Proverbe 31:12 - „Ea îi face bine şi nu rău, în toate
zilele vieţii sale.” Dar aceasta înseamnă că celălalt i-a făcut numai bine? Nu întotdeauna şi nu toţi procedează
aşa. Chiar dacă partenerul îţi face rău, fă-i binele, dovedeşte că nu va părăsit Duhul lui Dumnezeu deodată pe
amândoi şi nu cădeţi în ispită ca Adam şi Eva, într-o singură zi. Să reziste măcar unul, ca să-l poată ridica apoi
pe celălalt, care va putea să-i spună, ca Saul către ginerele lui, David: „Tu ai fost mai bun decât mine”. „Faceţi
binele fără să vă temeţi de ceva” recomanda apostolul Petru chiar şi soţiilor care au soţi necredincioşi, arătând
posibila convertire a lor, ca urmare a biruinţei binelui (1 Petru 3:1-6).
Dacă în familie situaţiile de atac a răului sunt totuşi mai rare, în societate sunt mai frecvente. Mereu
întâlnim oameni care vor să ne facă rău, de aceea i-a învăţat Dumnezeu pe evrei şi în locurile de deportare:
„Urmăriţi binele cetăţii...” (Ieremia 29:7). Vom lupta pentru acest ideal? În Galateni 6-9-10, ne sunt prezentate
câteva trepte, să putem urca mai uşor, pentru a ajunge la stadiul acesta binecuvântat: ,,Să nu obosim în facerea
binelui; căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşa dar, cât avem prilej, să facem
bine la toţi şi mai ales fraţilor în credinţă.” Aici textul se referă la binele făptuit în mod general, dar luptându-te
să faci bine în orice circumstanţe, vei ajunge la binele care trebuie să fie un răspuns la rău. Un bine făcut
unilteral te poate obosi mai mult ca un bine făcut cu regularitate unuia care este recunoscător, dar atunci se vede
puterea binelui şi valoarea principiilor sfinte.
 Fă binele ca pentru Dumnezeu şi nu purta grija răului, că de rău se ocupă El! Aceasta este una din
concluziiile care se impun, în textul biblic de referinţă a acestui principiu (Romani 12): „Nu întoarceţi nimănui
rău pentru rău, urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi,
trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui
Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este
foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi
cărbuni aprinşi pe capul lui.” (Romani 12:17-20) Adică nu recurge la rău, pentru a pedepsi răul, ci lăsă-l pe
Dumnezeu să acţioneze. Nu te gândi ce are în minte (răul), ci gândeşte-te ce are în stomac (foame). Nu te gândi
la faptele lui care te-au lovit, gândeşte-te la picioarele lui, care sunt pe o cale rea şi îndreaptă-le pe calea cea
bună. Gândeşte-te la sufletul lui, care ar putea fi recuperat. Doamne, dă-ne încredinţarea practicării acestiu
principiu sfânt! Trebuie să fii interesat de bine şi să înveţi să-l faci. Dacă unui şef al tău, care ţi-a făcut rău, îi
place ceva, oferă-i ceea ce doreşte, ca şi acel copilaş bine educat, care avea mămica în închisoare pentru credinţă
şi n-a putut să-i dea un buchet de flori aşa cum obişnuia şi le-a dat ofiţerului care o arestase. Vei vedea că după
ce-ai învăţat să faci binele, dobândeşti un comportament natural al binelui şi consideri că este corect să biruieşte
răul prin bine, chiar în situaţii dificile.

II. EXEMPLE

A. Dumnezeu - „cel prea bun” (Psalmul 59:17)

Dumnezeu a creat un univers extraordinar de frumos (Geneza 1:31) şi, dintr-odată ni l-a dat nouă, cel
puţin pământul, iar oamenii, la impulsurile diavolului, învăţând răul, întinându-ne cu păcatul, îl distrus
sistematic. Se luptă ecologiştii să-l ocrotească din punct de vedere fizic, pentru ca să nu fie afectat mediul
înconjurător, dar s-au distrus relaţiile interumane şi prin filozofie, imaginea despre Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu
a răspuns acestui rău prin a trimite binele, să biruiască răul prin bine, prin jertfa Sa mântuitoare, după cum este
scris: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a
murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi
mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” (Romani 5:8-9) Slăvit să fie El!
Să luăm cunoştinţă de modelul lui Dumnezeu şi să nu uităm binefacerile Lui, oferite chiar şi celor
ce fac răul. Deşi oamenii stăruiesc în rău, Dumnezeu îi încălzeşte şi îi luminează cu soarele Său, le vorbeşte, îi
cheamă la viaţă şi fericire, iar binele suprem este mântuirea, care recuperează integral şi natura afectată de păcat
Dumnezeu a luptat împotriva răului prin bine. În final va anihila, prin forţa puterii Sale, răul care nu se lasă biruit
prin bine. Satan şi îngerii lui nu pot fi cuceriţi cu bunătate, dar oamenii pot fi câştigaţi pentru Dumnezeu.

B. Sfinţii Vechiului şi Noului Testament

 Iosif - o bunătate revărsată peste toţi

Iosif, fiul lui Iacov este un exemplu pentru tineri: Geneza 37:13 - „Israel a zis lui Iosif: «Fraţii tăi pasc
oile la Sihem! Vino, căci vreau să te trimet la ei». «Iată-mă, sunt gata», a răspuns el.” Iosif a fost gata nu doar să
meargă la fraţii săi, ci a fost gata să suporte răul pe care i l-au făcut, deşi el nu le-a făcut niciun rău fraţilor săi.
Acele rapoarte aduse tatălui său despre ei constituiau o grijă spre bine. Mai târziu, Geneza 39:6 ni-l reprezintă pe
Iosif în casa lui Potifar. „Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea şi n-avea altă grijă decât să mănânce
şi să bea. Dar Iosif era frumos la statură şi plăcut la chip.” Era el frumos, dar bunătatea este farmecul omului.
Totuşi Potifar „A luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi şi întemniţaţii împăratului; şi
astfel Iosif a stat acolo în temniţă.” (Geneza 39:20) Iosif a putut să spună: „Căci am fost luat cu sila din ţara
evreilor şi chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniţă.” (Geneza 40:15) Binele lui a fost răsplătit cu
răul, acasă, între fraţi şi în societate. Însă peste ani, privind la Iosif, se poate observa cum arată un pom cu roade
bune: „Când au văzut fraţii lui Iosif că tatăl lor a murit, au zis: «Dacă va prinde Iosif ură pe noi şi ne va
întoarce tot răul, pe care i l-am făcut?» Şi au trimes să-i spună lui Iosif: «Tatăl tău a dat porunca aceasta
înainte de moarte: «Aşa să vorbiţi lui Iosif: «Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut
rău!» Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!» Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea. Fraţii
lui au veni şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la pământ înaintea lui şi i-au zis: «Suntem robii tăi». Iosif le-a zis:
«Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar
Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în
mare număr. Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri». Şi i-a mângâiat şi le-a
îmbărbătat inimile.” (Geneza 50:15-21) Nici o urmă de răutate nu s-a văzut la Iosif, ci doar o bunătate deplină,
căci Iosif avea Duhul lui Dumnezeu, avea în el un duh bun.

Filimon - bunătatea care iartă şi iubeşte

Iată contextul cazului: Filimon avusese un sclav care-l păgubise - Onisim, dar care prin activitatea
misionară a apostolului Pavel a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru a repara relaţiile afectate, apostolul l-a
trimis înapoi pe Onisim la Filimon, ocazie cu care i-a scris următoarele: „…pentru că am auzit despre credinţa
pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate
prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos.” (Filimon 1:5-6) Oare s-ar putea scrie
câteva cărţi sau epistole despre binele care se face între noi în Hristos după modelul lui Dumnezeu? Pavel mai
scria: „Dar n-am voit să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci din bună
voie. Poate că el a fost despărţit de tine, pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru veşnicie, dar nu ca pe un rob,
ci mult mai pe sus decât pe un rob: ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine şi cu atât mai mult de tine, fie în
chip firesc, fie în Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi. Şi dacă ţi-a
adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, «voi plăti» – scriu cu
mâna mea – ca să nu-ţi zic că tu însuţi te datorezi mie. Da, frate, fă-mi binele acesta în Domnul şi înviorează-mi
inima în Hristos! Ţi-am scris bizuit pe ascultarea ta şi ştiu că vei face chiar mai mult decât îţi zic.” (Filimon
1:14-21) Comportament anticipat de Pavel, în noua dimensiune a relaţiilor frăţeşti, bazate pe dragoste, total
diferită de ceea ce este în lume, arată fără echivoc posibilitatea biruinţei binelui asupra răului, odată cu
dobândirea noii naturi duhovniceştie.

ÎNCHEIERE

Să încheiem cu atenţionarea: „Fii atent, să nu faci răul şi tot de atât de atent să poţi face binele!”,
potrivit cu sfatul apostolului: „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutaţi
întotdeauna să faceţi ce este bine atât între voi, cât şi faţă de toţi.” (1 Tesaloniceni 5:15) Uneori, din neatenţie,
nu facem un bine şi după aceea ne pare rău. Cu atât mai mult, dacă ştie cineva să facă bine şi nu-l face,
săvârşeşte un păcat (Iacov 4:17).
Tot făcând binele şi urând răul, într-o zi vom vedea că stăruinţa în bine ne va aduce bucurie, pace şi
fericirea eternă: „Şi anume (Dumnezeu), va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava,
cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă
de nelegiuire...Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. ”
(Romani 2:7-10)
 „Fiţi plini de râvnă cu duhul!” (Romani 12:11)

INTRODUCERE
1. Râvna este entuziasmul şi pasiunea până la gelozie pentru o cauză bună (Iacov 4:5)
2. Dimensiunea umană poate fi activată prin râvnă (Matei 26:41)

I. PREZENTARE
A. Orientări greşite
1. Ocupaţii şi preocupări demonice (Isaia 47:12-15; Fapte 19:19-20, 28, 34)
2. Pasiuni lumeşti: materiale, culturale, sportive (2 Petru 2:12-14; 2 Timotei 4:10; 1 Ioan 2:15; Fapte 17:21;
20:33)
3. Fervoare religioasă tradiţională, legalistă sau mistică (Romani 10:1-4; Fapte 21:20; 22:3; Galateni 4:17)
4. Există oameni fără pasiune? (Iosua 18:1-4; Proverbe 26:13-16)
B. Orientări corecte (Efeseni 5:18)
1. Fii plin de râvnă şi pocăieşte-te! (Apocalipsa 3:19; 2 Corinteni 7:11)
2. Fii plin de râvnă şi slujeşte Domnului! (Psalmul 69:9; 119:20, 139; Efeseni 6:15; 1 Timotei 3:1-7); exemplul
lui Elisei (2 Regi 2:2, 4, 6, 9-10; 3:15; 13:14-17)
3. Fii plin de râvnă în fapte bune! (Tit 2:14; 2 Corinteni 8:16-17, 22; 1 Petru 3:14)
C. Râvna – o disciplină stimulativă (Romani 12:11)
1. Pasiunile adevărate sunt unidirecţionale (Matei 6:24; Luca 10:39-42; Filipeni 3:12-14)
2. Râvna accentuează şi permanentizează activitatea prin Duhul (1 Corinteni 14:12-13, 39-40); exemplul lui Iehu
– ambiţia fără sfinţenie (2 Regi 10:16, 31)
3. Râvna sfântă este o provocare bună pentru ceilalţi (2 Corinteni 8:7-8; 9:2; Filipeni 1:12-14)

II. EXEMPLE
A. Dumnezeu - râvna desăvârşită
1. Viaţa duhului are vigoare permanentă (Isaia 9:7; 37:32)
2. Râvna conferă statornicie (imuabilitate) şi perseverenţă în planuri (Psalmul 33:11; Ieremia 30:24)
B. Sfinţii – râvna dobândită
1. Ilie - un proroc plin de râvnă pentru Domnul şi pentru Israel (1 Regi 17:1, 21; 18:36-40; 19:10)
2. Pavel - apostolul neobosit (Galateni 1:14; Fapte 21:20; Filipeni 3:6; 1 Corinteni 15:9-11; 2 Corinteni 10:12-
16; 11:2, 22-27)

ÎNCHEIERE
1. Râvna produce cantitate şi calitate (Evrei 6:9-12)
2. Oamenii cu râvnă sunt aleşi de Dumnezeu în lucrare (Numeri 25:7-13)

INTRODUCERE

În dorința trăirii unei vieţi plăcute Domnului, vom aborda principiul sfânt: „Fiţi plini de râvnă cu
duhul”. Râvna este o pasiune ardentă, entuziasmul de-a face totul cu toată inima, până într-acolo încât să fii
marcat de gelozie, evident pentru o cauză bună. Duhul lui Dumnezeu are această caracteristică şi, prin prezenţa
Sa în noi, ne-o va conferi şi nouă. „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să
locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iacov 4:5)
Ca oameni, cu Duhul lui Dumnezeu în noi, ne activăm permanent şi capacitatea noastră este
supradimensionată faţă de limitele noastre naturale; râvna Duhului ne ţine în permanenţă în picioare, în poziţie
de luptă, sau la muncă, în vigoare şi veghere. Râvna nu ne lasă să lenevim şi să aţipim. Domnul Isus spunea
celor trei ucenici pe care i-a luat împreună cu Sine în Ghetsimani: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în
ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:4) Astfel, noi abordăm
acest principiu „Fiţi plini de râvnă” nu doar în dimensiunea noastră fizică, ci în dimensiunea noastră spirituală.
„Fiţi plini de râvnă cu duhul”.

I. PREZENTARE

A. Orientări greşite

În univers nu există numai duhuri bune ci și duhuri rele, de aceea oamenii pot să aibă râvnă și
pentru lucruri rele. Există multe orientări greşite şi pasiuni păcătoase. Astfel, unii au preocupări demonice şi se
observă că acolo unde este un duh rău, în cazul unui vrăjitor, de exemplu, omul acela desfăşoară activităţi de o
capacitate ieşită din comun, pentru că şi duhurile rele au râvnă pentru cauza lor. Nu găsim nicăieri în Scriptură că
diavolul și slujitorii săi ar fi obosit şi nu mai au pasiune să facă rele, ci sunt în permanenţă activi. În Fapte 19:19-
20 avem prezentaţi nişte vrăjitori în momentul pocăinţei lor: „Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii, şi-au adus
cărţile şi le-au ars, înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta putere se
răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.” Ei n-au avut doar o simplă broşură, ci o bibliotecă întreagă. Iată ce
s-a întâmplat în continuare, în Filipi, când duhurile de idolatrie (căci noi ştim că în spatele unui idol stă un duh,
un demon), i-au activat pe argintar şi pe meșterii lui. „Cuvintele acestea i-au umplut de mânie şi au început să
strige: «Mare este Diana efesenilor!»” (Fapte 19:28) Dar când l-au cunoscut (pe unul din colaboratorii lui
Pavel) că este iudeu, au strigat toţi într-un glas, timp de aproape două ceasuri: „ Mare este Diana efesenilor!”
(Fapte 19:34). Scriptura ne prezintă, spre avertizare, informaţii despre domeniile oculte, în care oamenii s-au
lansat adesea inconştienţi şi demonii respectivi îi stăpânesc cu autoritate, forţându-i să „muncească” în mod
excesiv pentru stăpânul lor - Satan. Noi cunoaştem experienţe de genul acesta în plan pozitiv, când stăm două ore
în rugăciune, lăudăm pe Domnul și ne umplem într-o măsură mai mare de Duh.
Există diverse pasiuni pentru lucruri din lumea aceasta, dar să nu uităm că diavolul controlează
ca stăpânitor sistemele instaurate pe pământ. Astfel, întâlnim oameni care sunt total pasionaţi de sport, scop
pentru care sunt în stare să-şi piardă sănătatea. Alţii sunt pasionaţi de filme, în timp ce altora le place dansul şi
muzica populară încât își petrec timpul liber cu aceste activităţi. Există multiple distracții lumeşti, de exemplu în
Spania, serbările cu toreadori se organizează aproape în fiecare localitate, deși sunt condamnaţi pentru unele
practici, de organizaţii ce luptă protecția animalelor. În zilele respective se amenajează spaţii în interiorul
localităţilor şi aproape toată lumea participă la eveniment; unii ies în faţa taurilor pe stradă și îi întărâtă într-o
procesiune în care uneori mor oameni. Spectacolele crude au loc şi în arene, unde toreadorii, cu săgeţi îi doboară
pe tauri. Unii oameni au preocupări excesive pentru muncă și nu mai văd altceva decât efort şi realizări
economice. O pasiune filozofică şi retorică greu de egalat avem prezentată în Fapte 17:21 - „ Căci toţi atenienii
şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva
nou.”
În Fapte 20:33 este prezentat apostolul Pavel, care a declarat că în timpul slujirii lui, nu a avut nici o
râvnă pentru cele lumeşti şi în mod special pentru cele materiale: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici
la hainele cuiva”, deşi un altul din echipa lui, Dima (2 Timotei 4:10), a părăsit calea sfântă din dragoste pentru
lume. Auzim adesea pe unii din cei care se convertesc, declarând cât de mult au iubit lucrurile din lumea aceasta,
de aceea şi apelul apostolului: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume ...” (1 Ioan 2:15) Tendinţa privirii spre
lume, prin prisma pasiunilor din ea, este aparent o formă umană, dar tot cu o tentă demonică, pentru că ne
activează spiritul. Omul pune suflet în aceste lucruri, căci nu ies realizări de excepţie, dacă nu se contopeşte
spiritul cu materia şi întreaga viaţă este pusă pe altar pentru un ideal.
Există orientări greşite chiar și în plan religios. Sunt unii oameni care au râvnă pentru biserica lor, sau
pentru o organizaţie, chiar dacă nu-i bună. Iată ce spunea apostolul Pavel despre evrei în Romani 10:1-3
- ,,Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi, este să fie mântuiţi. Le
mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut
neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus
astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu.” Pavel scrie chiar despre el în Fapte 22:3 - „Eu sunt iudeu, născut în
Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu
deamănuntul Legea părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi
azi.” El ştia ce râvnă aveau iudeii, până acolo că erau gata să-l omoare, cum făcuse şi el la rândul lui, prins în
aceeaşi lucrare nechibzuită. Iudeii luptau împotriva lui Pavel şi, implicit, împotriva lui Dumnezeu, care făcea
prin el lucrarea Sa, dar apostolul a zis: „Nu cu gând bun sunt plini de râvnă ei pentru voi, ci vor să vă
dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei.” (Galateni 4:17) Domnul Isus a prevenit pe ucenici când a
spus că unii vor omorî pe sfinți şi vor crede că prin aceasta aduc o jertfă lui Dumnezeu. Există în istoria Bisericii
multe astfel de exemple, cum şi în vremea noastră unii care sunt foarte zeloşi pentru cauza penticostală, alții
pentru cea baptistă sau ortodoxă şi sunt gata să facă orice să-şi dovedească râvna pentru organizaţia lor şi uneori
nu cu un gând bun și curat.
Există și oameni fără râvnă și fără pasiune? Nu am un răspuns complet la această întrebare, dar
totuşi, sunt unii oameni leneşi și apatici, la care nu găseşti aproape nimic care să le placă. Aceștia sunt asemeni
unor copii cărora nu le place nici matematica, nici disciplinele filologice, nici chiar educaţia fizică sau muzica.
Totuşi, se întâmplă să aibă o pasiune, dar poate fi ascunsă. Să observăm un caz din Iosua 18:3-4, un moment din
istoria evreilor, imediat după ocuparea Canaanului. „Iosua a zis copiilor lui Israel: «Până când vă veţi lenevi să
mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri? Alegeţi trei bărbaţi de
fiecare seminţie şi-i voi porni. Să se scoale, să străbată ţara, să facă un plan în vederea împărţelii şi să se
întoarcă la mine.»” Ați ajuns în ea şi vă este greu să o împărţiţi administrativ, să intraţi efectiv în posesia ei? În
cartea Proverbe 26:13-16 sunt prezentaţi leneşii, fără nici o pasiune: „Leneşul zice: «Afară este un leu, pe uliţe
este un leu»! Cum se învârteşte uşa pe ţâţânile ei, aşa se învârteşte leneşul în patul lui. Leneşul îşi vâră mâna în
blid şi-i vine greu s-o ducă iarăşi la gură. – Leneşul se crede mai înţelept decât şapte oameni care răspund cu
judecată.” Probabil are şi leneșul pasiune pentru încăpăţânarea şi prostia lui, căci sunt și oameni care aleargă, dar
nu încotro trebuie să alerge, sau care umblă după nimicuri. Însă diavolul tot îi cercetează cu anumite preocupări
păcătoase și pe leneși.

B. Orientări corecte

Să observăm din Scripturi ce preocupări sfinte ne recomandă Dumnezeu. Pentru ce suntem

îndemnaţi să fim plini de râvnă? În Apocalipsa 3:19 se dă un sfat pentru o Biserică în staţionare spirituală, sau
chiar în regres: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”
Un om păcătos nu are şanse să se pocăiască decât dacă o va face din toată inima și cu toată silinţa. Scriptura
compară drumul nostru spre Împărăţia lui Dumnezeu cu o alergare, la care vor fi încununaţi cu succes, numai cei
ce nu încetinesc ritmul. Corintenii sunt un exemplu de credincioşi care s-au înpotmolit la un moment dat, dar
apoi au reintrat în ritmul râvnei necesare finalizării cu bine a cursei cereşti: „ Căci uite, tocmai întristarea
aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce
mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa
aceasta.” (2 Corinteni 7:11) Ce înseamnă să te pocăieşti cu râvnă? Să citeşti în Biblie, ca şi cum ai avea un
examen foarte important la teologie, să fii nelipsit de la adunare, stăruind în legătura frăţească, să te rogi de mai
multe ori pe zi şi să te fereşti de orice alte activităţi lumeşti, ce te-ar putea atrage spre vechile pasiuni şi păcate.
Dacă am reuşit să ne eliberăm de pasiunile lumeşti, trebuie să fim plini de râvnă în a sluji
Domnului, pentru că inactivitatea este un păcat, o stare periculoasă în ispitire. Toţi sfinţi au putut să spună:
„Căci râvna Casei tale mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea. ” (Psalmul 69:9) Cei
trimişi să vestească Evanghelia, trebuie să fie total dăruiţi acelei lucrări ,,având picioarele încălţate cu râvna
Evangheliei păcii” (Efeseni 6:15). Altfel ne vom „izbi” de fraţi care sunt trecuţi pe programarea pentru misiune
şi nu vor merge pentru că nu au râvnă. Cum ar fi ajuns Evanghelia în alte ţări dacă nu ar fi fost oameni care au
slujit cu multe sacrificii: să înveţe o altă limbă, să suporte alte condiţii de climă, stări de sărăcie şi chiar
persecuţie. Eşti pasionat, te interesează ce se întâmplă în adunarea ta? Ai o contribuţie la lucrarea sfintă? Aceasta
nu înseamnă că ţii la o organizaţie, ci la Dumnezeu şi lucrarea Lui.
Râvna trebuie să fie o permanenţă în viaţa lucrătorilor. „Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă
râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.»” (1 Timotei 3:1) Dacă doreşte cineva să facă lucrarea lui
Dumnezeu și nu are râvnă de la început, cum să cârmuiască activitățile spirituale şi administrative cu râvnă?
Dacă şi-a pierdut-o pe parcurs, cum îşi va mai face lucrarea până la sfârşitul vieţii? Să ne amintim de Elisei, care
a avut râvnă imediat ce a preluat ştafeta de la Ilie şi a fost activ toată viaţa. La bătrâneţe, bolnav fiind, când
împăratul s-a dus să-l viziteze, profetul i-a zis: „Ia un arc şi săgeţi”. Tânărul împărat a tras de trei ori şi s-a oprit.
Elisei s-a mâniat pe el, zicându-i: „Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori: atunci ai fi bătut pe sirieni până i-ai
fi nimicit.” El a ştiut că aceeaşi râvnă slabă o va avea şi în organizarea războiului şi pe front, ceea ce s-a şi
dovedit. Doamne, ridică lucrători plini de râvnă! Nu cântăreți care cântă numai până pe la 30 de ani, nu proroci
care au prorocit doar cândva, în tinereţe și nu predicatori care nu mai au râvnă pentru cercetarea Bibliei şi pentru
misiune - oameni care mor la jumătate de viață și sunt îngropați la sfârșit. Să fim dăruiţi toată viața și cu toată
inima pentru lucrarea Domnului! Amin!
Râvna trebuie să cuprindă toate domeniile vieţii, să fim plini de râvnă pentru fapte bune, căci: „El
S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să
fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14) Nu vei putea să ai o viaţă plină de fapte bune, dacă nu ai
râvnă pentru ele. Scriptura spune când e vorba de pace: „Caută pacea și aleargă după ea”, la fel, dacă vrei să
faci milostenie, te interesezi şi ce nu poţi face singur, te asociezi cu alţii, care au posibilități să ajute acea lucrare.
O râvnă cu duhul va avea ca rezultat şi fapte bune. Așa se confecționează hainele de in subţire pentru Mireasa
Domnului. Iată exemplul unui frate activ în acest domeniu: 2 Corinteni 8:16-22 -„Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, care a pus în inima lui Tit aceeaşi râvnă pentru voi. Căci el a primit îndemnul nostru; ba încă,
stăpânit de o râvnă arzătoare, a pornit de bună voie spre voi…Am trimes cu ei pe fratele nostru, a cărui râvnă
am încercat-o de atâtea ori în multe împrejurări şi care, de data aceasta, arată mult mai multă râvnă, din
pricina marii lui încrederi în voi.” Trebuie să n-ai linişte dacă nu faci un bine şi să fii preocupat într-un mod
intens şi permanent de astfel de lucruri, nu sporadic. Cine n-are râvnă este stopat repede, dar pe cel ce o are nu-l
poate opri nimic: „Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine? Chiar dacă aveţi de suferit
pentru neprihănire, ferice de voi! «N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi!»” (1 Petru 3:13-14)

C. Râvna – o disciplină stimulativă

Pentru stimularea râvnei, apostolul îndemna: „În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu
duhul. Slujiţi Domnului.” (Romani 12:11) Orice lucrare necesară şi cu atât mai mult dacă este urgentă, să nu o
amânăm pe mâine. A nu pregeta înseamnă că nu e suficientă o anumită măsură de râvnă, ci trebuie eliminată
orice formă de abandon sau pasivitate. Domnul să ne ajute! Amin.
Pasiunile adevărate sunt unidirecţionale: dacă faci un lucru cu toată inima, nu mai este loc pentru
altceva. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, căci dacă iubeşte pe unul, din oficiu, îl urăşte pe celălalt (Matei
6:24). Când stau cu faţa spre miazănoapte sunt cu spatele spre miazăzi și nu pot să merg în două părţi. Domnul
Isus a văzut pe cele două surori ale lui Lazăr, căci aveau râvnă, numai că râvna lor în acea zi, era diferită: „…
Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire,
a venit repede la El şi I-a zis: «Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi
ajute». Drept răspuns, Isus i-a zis: «Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un
singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.»” (Luca 10:39-41) Maria avea
râvnă în ceea ce făcea, căci dacă ar fi fost alta în situaţia ei, s-ar fi „simţit” la sesizarea Martei şi nu ar mai fi
aşteptat să-i spună Domnul să-şi schimbe prioritatea şi activitatea.
Dacă nu putem să avem decât o singură pasiune adevărată, atunci să alegem pasiunea sfântă.
Aceasta nu înseamnă să nu-ţi faci lucrul, în funcţie de activitatea profesională specifică, dar mai întâi să fi
interesat de cele sfinte. După ce ţi-ai spus rugăciunea, după ce ai citit din Biblie în fiecare dimineaţă, poți să faci
şi mâncare, dar mai întâi fă ceva pentru suflet. Dacă este o situaţie specială, când au apărut musafiri pe
neaşteptate, le faci mâncare întâi, dar spune-ți rugăciunea măcar în gând și pasiunea pentru cele sfinte îţi rămâne.
Amintiţi-vă de râvna lui Pavel, pentru tradiţiile strămoşeşti, pe care a manifestat-o din copilărie şi de felul în care
pasiunea pentru ceea ce făcea în plan religios a rămas, dar cu un alt conţinut. El scria: „ Nu că am şi câştigat
premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de
Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi
aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos
Isus.” (Filipeni 3:12-14) Apostolul desfăşura o activitate foarte intensă, pentru că el slujea Domnului cu toată
inima. Din nefericire, în vremea noastră, există mulţi oameni fără pasiune, deşi sunt creştini, care nu se ţin de
orarul şi activităţile unei biserici, deşi sunt membri în acea biserică.
Râvna te face să fii în permanenţă activ și să slujeşti cu o capacitate din ce în ce mai mare, dar să nu
confundăm râvna sfântă cu ambiţia. Iehu avea râvnă pentru unele activităţi, dar nu a avut o râvnă sfântă ce-şi are
izvorul într-o inimă predată Domnului în întregime. Pe front, conducea carul de luptă cu mare viteză, iar când
Dumnezeu i-a spus să nimicească toată casa lui Ahab, n-a amânat lucrurile ci a operat schimbările şi a aplicat
pedesese cu repeziciune. Peste tot, în Samaria, în Izreel, i-a adunat pe toţi preoţii lui Baal şi fii dinastiei Omri şi
i-a nimicit. De ce s-a poticnit şi n-a mai avut râvnă să nimicească şi viţeii lui Ieroboam de la Dan şi Betel? De ce
n-a mai avut râvnă pentru Casa lui Dumnezeu, să facă măcar o vizită la Templul de la Ierusalim? El s-a lăudat cu
râvna lui pentru Domnul, când a zis lui Ionadab, fiul lui Recab: „Vino cu mine şi vei vedea râvna mea pentru
Domnul” (2 Regi 10:16), dar s-a domolit repede, pentru că nu a căutat pe Domnul „din toată inima lui” (2 Regi
10:31). Râvna care este activată de Duhul lui Dumnezeu ne conduce numai pe direcţia bună şi nu doar până la o
vreme. O astfel de pasiune sfântă este o permanenţă în viaţa adunării, după cum este scris: „Tot aşa şi voi,
fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a
Bisericii.” (1 Corinteni 14:12) Aşa ar trebui, dar există o slăbiciune specifică adunărilor noastre, pentru că
râvnim până la vorbirea în limbi, dar nu mai râvnim după tălmăcirea limbilor. Aceasta este o dovadă că râvnim,
nu din râvnă totală pentru Domnul, ci fiindcă aşa e tradiţia Bisericii Penticostale, să ai vorbirea în limbi ca semn
al primirii Duhului Sfânt, ca să fi mântuit. Biblia însă spune că trebuie să ne rugăm să avem şi darul tălmăcirii,
pentru zidirea Bisericii: „De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească.” (1
Corinteni 14:13) O râvnă bună este o râvnă completă, dar chibzuinţă: „Astfel dar fraţilor, râvniţi după
proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” (1
Corinteni 14:39-40)
Râvna este şi o provocare sfântă pentru întreaga colectivitate, fiind o dorinţă sinceră de
promovare a adevărului şi binelui, o dăruire motivaţională în lucrarea Domnului. Râvna unora îi va motiva
pe alţii, aşa s-a întâmplat unor biserici din sfera de lucru a apostolului Pavel, de aceea le-a scris: „ După cum
sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă şi în dragostea voastră pentru noi,
căutaţi să sporiţi şi în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora
şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre.” (2 Corinteni 8:7); „Cunosc, în adevăr, bunăvoinţa voastră,
cu care mă laud cu privire la voi către macedoneni şi le spun că Ahaia este gata de acum un an. Şi râvna
voastră a îmbărbătat pe foarte mulţi din ei.” (2 Corinteni 9:2) Când te rogi cu foc înaintea Domnului, îi
determini şi pe cei de lângă tine să se roage mai stăruitor. Când cânţi cu toată inima, vor fi îndemnaţi şi alţii să
cânte. Râvna mobilizează şi produce resursele necesare în lucrare sau în luptă, ca pe vremea lui David, când
evreii erau pe punctul să piardă un război şi unii se retrăgeau resemnaţi, dar unii dintre ostaşii au rezistat, au
întors direcţia frontului şi astfel s-a câştigat războiul.

II. EXEMPLE
A. Dumnezeu - râvna desăvârşită

Râvna este o permanenţă în activitatea lui Dumnezeu. El este consecvent în toate lucrările Sale,
pentru că El are râvnă, face totul cu pasiune și o vigoare permanentă. „El va face ca domnia Lui să crească şi o
pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin
judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor. ” (Isaia 9:7) Putem
să înţelegemm şi noi în parte, că fără râvnă, Dumnezeu ar fi abandonat de mult omenirea, dar El va păstra pentru
ea aceeaşi pasiune în veci de veci. Nu se va întâmpla ca după sute de milioane de ani, dintr-o dată, Dumnezeu să
nu mai fie pasionat de noi şi de scopurile Sale iniţiale. Nu! Acelaşi adevăr apare şi în Ieremia 30:24 - „ Mânia
aprinsă a Domnului nu se va potoli, până ce va împlini şi va înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul
lucrul acesta în cursul vremurilor.” Deci, privind în istorie, pe măsură ce etapele planului etern se derulează, ne
vom da seama cum Dumnezeu şi-a continuat lucrarea cu aceeaşi râvnă.

B. Sfinţii – râvna dobândită

 Ilie – - un proroc plin de râvnă pentru pentru Domnul şi pentru Israel

În vremea când poporul se îndepărtase de Dumnezeu, mai erau doar câteva mii de oameni care slujeau
Domnului, el se ridică şi zice: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia
nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.” (1 Regi 17:1) Atât profetul, cât şi Dumnezeu au rămas
statornici și trei ani şi jumătate. Ilie nu s-a mai rugat să plouă, deşi el însuşi a ajuns să rabde de foame şi sete. În
1 Regi 18:36-38 apare prorocul după o zi de luptă cu prorocii lui Baal pe vârful muntelui: „ În clipa când se
aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă
să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut
după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti
adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine»! Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit
arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul şi a supt şi apa care era în şanţ. ” Râvna lui Ilie nu a fost o ambiţie
firească: „Aşa vreau să fac şi vă arăt că mă ţin de aceasta”. Focul care s-a pogorât din cer a fost dovada
consacrării lui, prin ascultarea rugăciunilor pline de râvnă. De asemenea, când s-a rugat să vină ploaia, a insistat
în rugăciune până la şapte ori şi ploaia a venit. Ultimul aspect al râvnei, manifestată de Ilie, după o zi de trudă și
după rugăciunile acelea repetate, este menţionat în versetul 46: „Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a
încins mijlocul şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel.” Ce râvnă! Imaginaţi-vă cum mergea
Ahab cu caii şi Ilie, mânat de Duhul Domnului, căci altfel de unde așa resurse? Mai târziu, în 1 Regi 19:10, îl
vedem pe Ilie în slăbiciunea lui, căci și el era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi. „ El (Ilie) a răspuns:
«Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au
sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa»!”
(1 Regi 19:10) Însă Domnul nu l-a îngropat acolo pe munte, ci i-a dat un nou mesaj, în virtutea căruia s-a dus
mai departe. În asemenea momente critice, Domnul să ne înnoiască puterile şi vom fi ca Moise şi Caleb, care la
o sută douăzeci de ani şi respectiv la optzeci şi cinci de ani, aveau aceeaşi vigoare și aceeaşi dorinţă pentru
Domnul.

Pavel – apostolul neobosit

El scrie despre sine: „…şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o
vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.” (Galateni 1:14) Pentru el
exista riscul să rămână în categorie aceea de iudei care au crezut în Domnul Isus, dar au rămas cu tradiţia
rabinică. Aceștia i-au fost prezentaţi apostolului astfel: „…«Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt
plini de râvnă pentru lege?” (Fapte 21:20). Diferența dintre obiceiuri şi râvna sfântă pentru ceea ce-i scris în
Scripturi se vede foarte clar în viaţa lui Pavel. Copilăria şi tinereţea i-au fost marcate de râvnă pentru
interpretarea tradiţională a Scripturilor, dar după ce a ajuns apostol, scria: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce
sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui
Dumnezeu care este în mine. Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.” (1 Corinteni
15:10-11) El a fost hiperactiv, gândiţi-vă numai la dorinţa lui de a ajunge la Roma şi în Spania, sau la râvna cu
care slujea, atunci când nu se mulţumea să încheie slujba seara, ci continua uneori până după miezul nopţii. Ceva
asemănător am citit în cartea „Triumful lui Hristos în ţara preşedintelui Mao”. În ea este scris despre adunările
credincioşilor din China şi despre represaliile de care au parte cei ce vor să slujească Domnului. Credincioșii se
adună uneori de dimineaţa şi până seara târziu şi pe parcursul a câtorva zile studiază în secret Biblia, pentru că
nu au destule exemplare. Aceasta înseamnă să ai cu adevărat râvnă pentru lucrare.
Pentru a asocia râvna cu înţelepciunea, să-l ascultăm în continuare pe apostolul Pavel: „Noi, însă, nu ne
lăudăm dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor, pe care le-a însemnat Dumnezeu câmpului nostru
ca să ajungem până la voi. Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci, în adevăr, până
la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos. Nu ne lăudăm peste măsura noastră, adică, nu ne lăudăm cu
osteneala altuia; ci avem nădejdea că, dacă credinţa voastră creşte, va creşte şi câmpul nostru de lucru între
voi, nespus de mult, după măsura noastră.” (2 Corinteni 10:13-15) Pavel nu a spus că în râvna lui, ar vrea să
evanghelizeze toată lumea, ci doar atât cât Dumnezeu hotărâse pentru, în limitele chemării lui. Dar oare toţi
slujim la adevărata dimensiune a chemării noastre? Un copil oricât ar fi de harnic, nu poate lucra cât un om
mare, dar nici nu-i cere nimeni. Dar un copil poate să nu lucreze nimic, dacă nu are chef şi este leneş, sau chiar
un om mare, poate să nu lucreze nici măcar nici cât un copil, dacă nu are bună dispoziţie. Ferice de cel ce are
râvnă pozitivă, care să nu devină o gelozie păcătoasă, care este o faptă a firii pământeşti. Pavel prezenta râvna sa
pentru cauza sfântă în acord cu voia lui Dumnezeu: „Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui
Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”
(2 Corinteni 11:2)
Pentru a evalua valoarea râvnei apostolului Pavel, să urmărim problemele şi pericolele prin şi
peste care a trecut în dorinţa lui arzătoare de a sluji lui Dumnezeu în vederea mântuirii oamenilor: „Sunt
ei evrei? Şi eu sunt! – Sunt ei israeliţi? Şi eu sunt! – Sunt ei sămânţă a lui Avraam? Şi eu sunt! – Sunt ei slujitori
ai lui Hristos? – vorbesc ca un ieşit din minţi – eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai
mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci
de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a
sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe
râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea
păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În
osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!”
(2 Corinteni 11:22-27) Râvna l-a făcut să treacă peste toate condiţiile vitrege, pentru că inima îi bătea pentru
Dumnezeu, după cum copiii cărora le place joaca, sunt în stare să se bulgărească în zăpadă şi dacă sunt îngheţaţi
de frig, sau să se joace cu mingea până curge apa pe ei, pentru că le place. Oare de ce nu facem şi noi lucrarea
sfântă, nu până la epuizare, ci doar până la capacitatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, doar noi suntem oameni
mari la minte, nu copii?

ÎNCHEIERE

Râvna sfântă produce cantitate şi calitate. Unii afirmă că lucrează puţin, căci vor să facă ceva de
calitate. Dar nu s-ar putea mai mult şi totuşi bine? Se poate, urmând sfatul din Evrei 6:9-12: „Măcar că vorbim
astfel, prea iubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu
este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea, pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi
ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi. Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit
o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare,
moştenesc făgăduinţele.” E suficient să faci din dragoste, numai până la oboseală şi vei vedea că este şi
cantitate şi calitate. Nu trebuie decât să faci ceea ce poţi, dar unii prea repede spun: „Nu mai pot!” Dacă ar fi să
fie plătit mai bine, să vezi că mai poate, sau dacă ar trebui să lucreze pentru cineva care îi este drag, atunci să
vezi cât mai poate. De ce nu am putea în orice condiţii şi de ce nu am fi gata să facem în orice vreme? Fiindcă
nu avem râvnă, sau poate avem doar pentru casele noastre, nu pentru Casa Domnului, cum a fost cazul celor
mustraţi de Domnul prin profetul Hagai, pentru preocupările lor materialiste.
Dacă toţi oamenii trebuie să se pocăiască şi să slujească plini de râvna Duhului, cu atât mai mult trebuie
cei care cârmuiesc (Romani 12:8). De aceea Dumnezeu caută şi alege oameni cu râvnă pentru lucrarea Sa.
Un exemplu foarte elocvent şi categoric este preotul Fineas, despre care Dumnezeu a zis în tinereţea lui:
„Fineas…a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel, prin râvna pe care a avut-o pentru Mine…De aceea să spui
că închei cu el un legământ de pace.” (Numeri 25:11-12) Deci o adunare de credincioşi, plină de râvnă pentru
fapte bune, trebuie condusă de lideri ca Fineas, ca toţi să poată sluji Domnului cu toată inima. Amin.
 „Răscumpăraţi vremea” (Efeseni 5:16)

INTRODUCERE
1. Timpul este valoarea vieţii ce trebuie folosit cu maximă productivitate şi rentabilitate (Efeseni 5:16)
2. Răscumpărarea este procesul prin care un lucru vândut sau pierdut reintră în posesia deţinătorului iniţial
(Leviticul 25:24-28)

I. DUMNEZEUL RĂSCUMPĂRĂTOR
A. Activitatea lui Dumnezeu
1. Lucrarea iniţială – creaţia (Geneza 1:31; 2:1-3)
2. Lucrarea de răscumpărare – mântuirea (Evrei 9:11-15). Trimiterea lui Iona; neascultarea, recuperarea lui, a
corăbierilor şi a ninivenilor (Iona 1-4)
B. Răscumpărarea omului
1. Un act al harului divin (Psalmul 49:7; Iov 19:25; Romani 3:24)
2. Realizarea trăirii unei vieţi de la început, cu alte principii (Galateni 3:13; 1 Timotei 2:6; Psalmul 107:1-2)

II. OMUL RĂSCUMPĂRĂTOR

A. Nu pierde vremea – nu o vinde ieftin, nu o da pe nimic!
1. Evită lucrurile deşertăciunii, pasiunile păcătoase – căci ai fost răscumpărat din ele! (Coloseni 4:5; 2 Timotei
2:14-23; Tit 2:14; 1 Petru 4:1-3, 7, 10)
2. Nu face lucrul altuia, că-l încurci, rămâne lucrul tău nefăcut şi nu te plăteşte nimeni! – 40 de zile pierdute în
Valea terebinţilor şi alţi ani pierduţi în Israel, pentru Saul (1 Samuel 17:8-11, 16; ….31)
B. Foloseşte vremea – vinde-o la un preţ bun!
1. Fă toate lucrurile la timpul lor – atunci sunt frumoase! (Eclesiastul 3:1-8, 11). Fructifică ocaziile unice ca
Maria (Luca 10:39-42; Ioan 12:3-8)
2. Fă totul cu tragere de inimă, ca pentru Domnul – lucrează bine, să nu fie nevoie să rectifici (Exodul 35:5-9,
21; 1 Cronici 29:2-3, 9; 1 Corinteni 16:14)
C. Răscumpără vremea – îmbogăţeşte timpul!
1. Organizează-ţi bine timpul – în concordanţa evenimentelor şi în corelare cu comunitatea! (Proverbe 24:27;
31:13-27); Sfatul lui Ietro (Exodul 18:13-24); Judecata Abigailei (1 Samuel 25)
2. Tot ce a fost greşit trebuie reluat şi completat ce se mai poate – refă-ţi căsătoria, prietenia, viaţa spirituală!
(Psalmul 90:15; Osea 3:1-3; 2 Cronici 33:10-16; Iov 1; 42)

ÎNCHEIERE
1. Omul nu trece de două ori prin viaţă, ea este irepetabilă şi fără răscumpărare este pierdută şi irecuperabilă
(Eclesiastul 11:9-10; 12:8)
2. Dumnezeu îşi răscumpără lucrarea pentru că este veşnic; omul are şansa răscumpărării numai în timpul vieţii
– o vei folosi? (Apocalipsa 21:5-8)

INTRODUCERE

Binecuvântat să fie Numele Domnului, care poate să ne ofere binecuvântări înţelepte, însă noi oamenii,
nu întotdeauna suntem suficient de atenţi ca să le primim şi să le păstrăm. În vederea folosirii înţelepte a
ocaziilor vieţii, să studiem principiul enunţat prin cuvintele: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.”
(Efeseni 5:16)
De-a lungul istoriei omenirii, au fost perioade când oamenii au trăit mai mult şi vremurile au fost mai
bune. Însă în vremea din urmă, din punct de vedere moral şi spiritual al stării societăţii, zilele sunt rele, iar
timpul este valoarea vieţii ce trebuie folosit cu maximă productivitate şi rentabilitate. Viaţa are o singură
copilărie, o singură tinereţe şi, bineînţeles, o singură bătrâneţe, de aceea fiecare moment trebuie folosit în
modul cel mai înţelept. Haideţi să facem o retrospectivă sinceră a felului în care ne-am consumat viaţa până
aici, pentru că, pe bună dreptate, se spune că timpul este valoarea ce nu poate fi economisită, doar valorificată. Şi
toate acestea să constituie pentru noi un sfat înţelept în vederea unei mai bune preţuiri a timpului.
Răscumpărarea este posibilitatea ca un lucru odată vândut sau pierdut, să reintre în posesia deţinătorului
iniţial. În Leviticul 25:24-28 avem prezentat principiul răscumpărării în domeniul funciar, o imagine ce ne poate
sluji în studiul nostru: „De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru
pământuri. Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda
lui cea mai îndeaproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său. Dacă un om n-are pe nimeni care să
aibă dreptul de răscumpărare şi-i stă în putinţa lui singur să facă răscumpărarea, să socotească anii de la
vânzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisoseşte şi să se întoarcă la moşia lui. Dacă n-are cu ce să-i dea
înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la anul de veselie; la anul de veselie, el să se
întoarcă la moşia lui şi cumpărătorul să iasă din ea.” Să privim mai întâi la Cel care a dat acest principiu – la
Dumnezeu. În Scriptură Îl vom vedea ca un posesor care şi-a răscumpărat lucrarea pierdută. Apoi să privim la
noi şi la posibilităţile prin care putem folosi cu maximă eficienţă timpul şi chiar să răscumpărăm ce am pierdut.

I. DUMNEZEUL RĂSCUMPĂRĂTOR

A. Activitatea lui Dumnezeu

În activitatea Sa, Dumnezeu, a creat ceea ce avem prezentat în cartea Geneza 1, apoi în Geneza 2:1
există o sinteză a creaţiei Sale cosmice. „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.” Dar,
datorită afectării cosmosului, mai întâi a părţii din cer, apoi a pământului şi a omului, Dumnezeu a pierdut o
parte din valorile Sale, din proprietatea Sa. El însă nu le-a lăsat pierdute, ci a iniţiat un proces de
răscumpărare plătind un preţ, pentru ca lucrurile care I-au aparţinut şi pot să fie revalorificate, să
redevină proprietatea Sa, după un calendar stabilit de El. Lucrarea de răscumpărare este efectuată în Domnul
Isus Hristos. În Evrei 9:11-15 este scris despre dreptul de răscumpărare, referitor la om şi prin el întreg pământul.
„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit,
care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea
sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică...Şi
tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din
abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost
făgăduită.”
După principiul răscumpărării din Leviticul 25, noi nu aveam putere să ne răscumpărăm singuri, dar
rudenia noastră, Domnul Hristos, a plătit preţul şi ne-a răscumpărat. Astfel, Dumnezeu este din nou stăpânul
nostru de drept şi de fapt. Lucrul acesta se poate observa atât la nivel universal, cât şi în cazul unor evenimente
particulare. Gândiţi-vă la misiunea lui Iona pentru niniveni. Dumnezeu l-a trimis să vestească pedeapsa iminentă.
El a plecat în altă parte, dar Dumnezeu nu a lăsat lucrarea pierdută, ci, printr-o furtună, l-a reperat pe Iona şi a
cercetat pe corăbieri. Apoi, printr-un peşte, l-a recuperat pe Iona şi l-a trimis din nou la Ninive şi astfel a salvat şi
pe niniveni (Iona 1-4). Acesta este stilul de lucru al lui Dumnezeu, de a câştiga tot ce nu este pierdut cu
desăvârşire.

B. Răscumpărarea omului

În Psalmul 49:7-8 este prezentată imposibilitatea de-a ne răscumpăra singuri: „Dar nu pot să se
răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării. Răscumpărarea sufletelor lor este aşa
de scumpă, că nu se va face niciodată.” Şi Iov, care a fost un om foarte bogat, nu a încercat să se folosească de
posesiunile sale pentru a se răscumpărara, ci dimpotrivă, avea credinţă în şansa unei răscumpărări divine. El
zicea: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. ” (Iov 19:25) De aceea,
prin răscumpărare, noi putem să începem viaţa noastră de la început, căci Dumnezeu, dă tuturor lucrurilor un nou
început. Dacă Geneza 1 prezintă omul pe primul pământ, finalul - Apocalipsa prezintă imaginea
răscumpărătoare a unui nou început. Dumnezeu ne-a creat şi noi, în mod natural, devenim oameni mari, dar
suntem destinaţi morţii fizice. Însă, prin lucrarea naşterii din nou, Dumnezeu, aduce o răscumpărare şi ne
reîncepem viaţa de la început. Este ceea ce nu pricepea Nicodim, ca un om bătrân să se mai nască odată. Dar,
ceea ce se întâmplă acum, nu este decât o regeneză spirituala, pentru că înnoirea totală va fi la revenirea
Domnului, când vom lua totul de la început şi cele vechi nu ne vor mai veni în minte. Starea care a fost pierdută
va fi uitată totalmente pentru că Dumnezeu va răscumpăra tot ce a fost pierdut. Trebuie să ne clădim şi noi viaţa
pe principiul răscumpărării. În primul rând, în vederea răscumpărării veşnice, şi în al doilea rând, în vederea
răscumpărării tuturor lucrurilor care pot fi răscumpărate în viaţa aceasta trecătoare.

II. OMUL RĂSCUMPĂRĂTOR

A. Nu pierde vremea

Voi prezenta câteva principii prin care omul poate să răscumpere vremea şi, prin aceasta, valorile vieţii,
iar în final, viaţa. Fiecare trebuie să fie atent pentru a nu da timpul pe gratis sau al vinde prea ieftin, evitând
lucrurile deşertăciunii şi pasiunile păcătoase, pentru că am fost răscumpăraţi din ele. Ori de câte ori ne pierdem
vremea cu lucrurile păcătoase, care aparţin lumii acesteia, pierdem vremea şi „vindem” zile scumpe şi
binecuvântate care ar putea fi folosite pentru slava lui Dumnezeu. Lucrurile deşertăciunii se comit de regulă
în relaţii cu cei de afară pentru că ei prin foarte multe activităţi îşi pierd vremea fără folos. În acest context este
valabil îndemnul: „Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea.” (Coloseni 4:5)
Vedeţi cum răspundeţi celor ce vă invită la diverse activităţi de petrecere a timpului şi nu vă lăsaţi
provocaţi de ei, căci odată cu pierderea timpului se pierd şi alte valori. Astfel, în domeniul vorbirii, se
cheltuie mult timp, dar se comit şi multe păcate, de aceea îndemnurile: „Fereşte-te de vorbăriile goale şi
lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu” (2 Timotei 2:16); „Fereşte-te de
întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri.” (2 Timotei 2:23); „Deci dacă cineva se
curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună. ”
(2 Timotei 2:21) În loc să fii un vas în care oamenii să toarne toate sucurile lor, aparent dulci, dar nehrănitoare,
mai bine fii un vas la dispoziţia lui Dumnezeu, în care El să pună apa Sa sfântă, pentru a fi cu adevărat folositor
semenilor tăi.
Să privim şi posibilitatea folosirii timpului sub determinarea mântuirii răscumpărătoare: „El S-a dat pe
Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui,
plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14) Un timp de două ore, care îl ai liber, îl poţi folosi benefic şi pentru a
avea o răsplată, muncind ceva util pentru tine, sau pentru alţii, potrivit îndatoririlor tale şi nevoilor celor din jur.
Dar trebuie să ai pasiune şi înţelepciune pentru aşa ceva. Aici se pune problema unei gândiri înţelepte şi apoi a
evitării pierderii de vreme: „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de
gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în
trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi
făcut voia neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti
neîngăduite…Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar şi vegheaţi în vederea rugăciunii. ” (1
Petru 4:1-7) Lumea aceasta este constituită pe sistemul deşertăciunii. Oamenii adună bani şi apoi îi
consumă în mod păcătos, pentru ca timpul de muncă să distrugă timpul de odihnă şi refacere, apoi este
distrus şi timpul de muncă prin diminuarea capacităţii intelectuale şi fizice. Totul se pierde parcă
evaporându-se şi vremea s-a dus!
 Pentru a nu pierde vremea, nu face lucrul altuia, că-l încurci, rămâne lucrul tău nefăcut şi nu te
plăteşte nimeni. Fă-ţi treaba ta! Un exemplu specific, de pierdere a vremii, este prezentat în cartea 1 Samuel,
capitolele 17 la 31, Începând cu evenimentele din Valea terebinţilor şi până după moartea lui Saul. A fost o
pierdere de vreme, pentru că Saul ar fi trebuit să înţeleagă că Dumnezeu l-a lepădat şi să-l lase pe David în locul
lui, dar pentru că nu a înţeles, au stat 40 de zile până când a venit David - noul împărat şi a adus izbăvirea, apoi
au mai stat ani de zile, până au înţeles la nivel naţional, că fiul lui Isai a fost ales de Domnul şi trebuie pus în
funcţie. Câtă vreme Saul a încercat să rămână împărat, victoria definitivă asupra filistenilor a întârziat tot atâţia
ani. Au murit oameni, a fost duşmănie în ţară şi abia într-un târziu evreii l-au acceptat pe David împărat.
În felul acesta, se poate întâmpla, ca în familie soţii, sau alţi membri să nu-şi facă fiecare lucrarea lui şi
să se amestece în treburile altuia. De exemplu, soţul să se amestece în toate amănuntele bucătăriei şi să n-o lase
pe soţie să lucreze aşa cum ştie, timp în care nici el nu-şi face lucrul lui. Sau soţia, în loc să-şi facă treaba ei în
casă, s-ar duce din cinci în cinci minute la soţ să-i spună cum să aşeze cărămizile în zid, sau să-i dea telefon, să-l
întrebe întruna de ce face aşa şi nu face altfel. În felul acesta, s-ar bruia unul pe altul, nelăsându-se reciproc, să-şi
facă treaba la timp. La fel se poate întâmpla şi în biserică, dacă nu ne înţelegem locul, ne pierdem vremea
nefăcându-ne treaba noastră şi nelăsând nici pe alţii să-şi facă lucrul încredinţat de Domnul.

B. Foloseşte vremea

Făcând toate lucrurile la timpul lor, foloseşti vremea corect sau să o vinzi la un preţ bun. E foarte
important să ştii ce trebuie făcut într-un anumit sezon, să ştii când trebuie să mergi la serviciu, când trebuie să
vii, când trebuie să te culci şi când trebuie să te scoli. În unele privinţe este simplu că avem orarul de la fabrică
sau de la şcoală, dar trebuie ordine în toate domeniile, nu numai în cele impuse de alţii. Dacă copiii trebuie să fie
la şcoală la ora opt, ei sunt punctuali datorită impunerii, dar dacă ştiu să-şi folosească bine timpul şi când vin
acasă, îşi vor face temele şi vor avea timp de mâncare, joacă, odihnă şi alte activităţi. Unii oameni spun: „N-
am vreme să mănânc”, pentru că nu ştiu cum să se organizeze. Poate că ar putea să mânânce numai în
timpul cât se vaită că nu au timp, dar ceasul din mintea lor are un tic-tac prea încet.
Nu degeaba spune Scriptura că toate lucrurile sunt frumoase la vremea lor, dar să-l ascultăm pe Solomon
care enumeră câteva activităţi ce trebuie făcute la orarul lor: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub
ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi
smulgerea celor sădite îşi are vremea ei…tămăduirea îşi are vremea ei…zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are
vremea lui şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre
îşi are vremea ei şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei şi depărtarea de
îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea îşi are vremea ei şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea
ei şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei
şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui şi
pacea îşi are vremea ei.” (Eclesiastul 3:1-8). Versetul 11 concluzionează: „Orice lucru El îl face frumos la
vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la
sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Noi nu avem o organigramă infinită în mintea noastră, dar măcar
în măsura în care putem să anticipăm şi s-o organizăm, s-o respectăm. Dacă timpul este folosit corect, este o
binecuvântare, dar dacă am pierdut vremea, este o pagubă, adesea irecuperabilă.
Sunt unele lucruri în viaţă, ca de exemplu activităţile din agricultură, în care dacă nu ai semănat
sau plantat ceva la timpul potrivit, o poţi face cu întârziere de un sezon, în toamna sau primăvara
următoare, în funcţie de soiul şi specificul fiecărei culturi, dar sunt în viaţă unele ocazii unice. Iată un
eveniment ce evidenţiază acest adevăr: Domnul poposea cu ucenicii în casa Martei şi a Mariei. „…Maria, care s-
a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede
la El şi I-a zis: «Doamne, nu-Ţi pasă că soru-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute». Drept
răspuns, Isus i-a zis: «Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru
trebuieşte, Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.»” (Luca 10:39-41) Maria a răscumpărat vremea
părtăşiilor sfinte, dar Marta nu a înţeles pe deplin valoarea acelor ceasuri de prezenţă divină. Şi ca dovadă că în
viaţa Mariei funcţiona bine acest principiu şi nu a fost doar o întâmplare, iată ce scrie în Ioan 12:3-8: „ Maria a
luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a
umplut casa de mirosul mirului. Unul din ucenicii Săi, Iuda iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă,
a zis: «De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor»? Zicea lucrul acesta nu pentru
că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea. Dar Isus
a zis: «Las-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe
Mine nu Mă aveţi totdeauna.»” Pe săraci ar fi putut să-i ajute şi săptămâna următoare, dar gestul care l-a făcut
Maria pentru Domnul nu mai putea fi făcut peste câteva zile.
De aceea, înţelegeţi care sunt ocaziile unice! Dacă nu ai făcut un bine cândva, poţi purta o remuşcare în
suflet toată viaţa. Că nu te-ai rugat într-un moment special, poţi avea pierderi irecuperabile. Dar să poţi face toate
lucrurile la vremea lor şi să nu ratezi ocaziile unice trebuie să lucrezi cu tragere de inimă, ca pentru Domnul,
lucrând cât se poate de bine, încât să nu mai fie nevoie să rectifici. Un copil care îşi scrie urât un text, în ideea că
se grăbeşte şi vrea să câştige timp, s-ar putea să fie nevoit să-l mai scrie o dată şi a cheltuit mai mult timp decât
dacă ar fi scris frumos de la început. Cine spune o mulţime de vorbe necontrolate, s-ar putea să supere pe mulţi şi
să cheltuiască mai mult timp, pentru a fi iertat. Omul care spune mai puţine, dar pe înţeles, nu va pierde vremea
nici el, nici alţii, care nu ştiu ce să facă, pentru că nu au înţeles ce voia să spună.
Iată două imagini „unice” din istoria Israelului: Dumnezeu i-a poruncit lui Moise şi prin el întregii
adunări, următoarele: „Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l
lasă inima: aur, argint şi aramă; materii vopsite în albastru, în purpură, în cărămiziu, în subţire şi păr de capră;
piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm, untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii
pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; pietre de onix şi alte pietre pentru împodobirea
efodului şi a pieptarului.” (Exodul 35:5-9) Dacă o familie nu ar fi dat atunci, ci peste un an de zile, s-ar fi dus la
Moise să-i spună: „Acum vrem să dăm şi noi, hai, mai fă un cort”. Ce rost ar fi avut? A fost o şansă unică pentru
evrei să aibă o contribuţie la fabricarea Cortului şi a obiectelor sacre. Când s-a construit Templul, împăratul
David şi toţi ceilalţi care au vrut, au făcut diferite donaţii pentru Domnul. David, în dragostea lui, a adunat multe
materiale şi i-a predat lui Solomon planul primit de la Domnul. Apoi a mai dat din bunurile lui proprii şi
exemplul său a fost urmat de alţi demnitari (1 Cronici 29). La fel ca în cazul din pus, a fost o unica şansă în viaţa
acelei generaţii, de a dărui pentru locaşul sfânt. Când se construieşte o biserică, unii se jertfesc foarte mult, alţii
au rezerve şi găsesc motive să nu contribuie, dar au ratat vremea potrivită pentru acea lucrare şi nu se mai
întâlnesc cu ea.
Apostolul Pavel oferă un sfat general în vederea folosirii vremii cu înţelepciune şi randament maxim:
„Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!” (1 Corinteni 16:14) Să ştiţi că pentru ce-aţi făcut din dragoste nu vă
pare rău niciodată şi n-aţi pierdut vremea, dar când s-a făcut ceva cu jumătate de inimă, a rămas o energie
nefolosită, care oricum s-a pierdut, căci „din oficiu” îmbătrânim.

C. Răscumpără vremea

Prin răscumpărare se îmbogăţeşte timpul comun. În ce fel timpul poate să fie folosit, încât nu doar eu
să-l valorific, ci să-i ajut şi pe alţii să-l valorifice cu intensitate? Timpul nostru este paralel cu timpul celor de
lângă noi. Dacă cineva a vorbit doar zece minute, dar a spus ceva fără valoare şi apoi a încercat să se scuze
afirmând că a epuizat un timp foarte scurt, să ţină cont dacă în sală au fost de mie de oameni, că zece minute ori
o mie, înseamnă zece mii de minute, adică mai mult de o sută şaizeci şi şase de ore, deci aproape o săptămână
întreagă s-a consumat. Astfel s-a consumat greşit timpul multora, cu excepţia celor care au avut inspiraţia şi
posibilitatea să facă altceva în acele minute.
Organizează-ţi bine timpul în concordanţa evenimentelor, în evoluţia lor cronologică şi în corelare
cu cei din jur. Dacă eşti mecanic şi te apuci să montezi un motor, pune componentele în ordinea tehnologică şi
verifică pe etape realizarea procesuluio. În paralel, dacă eşti într-un atelier auto şi trebuie efectuate şi alte
reparaţii la acea maşină, asigură-te că se lucrează şi la alte sisteme sau părţi, pentru ca să fie toate gata într-un
timp optim, să nu aştepte unii după alţii, dacă pot lucra mai mulţi deodată. La fel este şi în alte domenii.
Să luăm aminte la câteva sfaturi înţelepte: Proverbe 24:27 - „Vezi-ţi întâi de treburi afară, îngrijeşte
de lucrul câmpului şi apoi apucă-te să-ţi zideşti casa.” Agricultura şi vremea nu stau după nimeni. Cărămizile
pot să aştepte, până ai timp să le zideşti, dar, în câmp, recolta nu aşteaptă. Iată cum ştie să răscumpere vremea
femeia înţeleaptă, dar în egală măsură pot să ia exemplu şi bărbaţii: „Ea face rost de lână şi de in şi lucrează cu
mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pâinea…Se gândeşte la un ogor şi-l
cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie. Ea îşi încinge mijlocul cu putere şi îşi oţeleşte braţele. Vede că
munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă şi degetele ei ţin fusul.” (Proverbe
31:13-19) În corespondenţă cu organizarea muncii ei intelectuale şi fizice, ea îşi corelează activitatea cu ceilalţi
din casă. „Ea se scoală când este încă noapte şi dă hrană casei sale şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor
sale.” (Proverbe 31:15) Ce câştig ar fi să se scoale ea la ora patru dimineaţa, să muncească până la nouă şi apoi,
obosită, ca alta până seara, să -şi dea seama că o parte din activităţi le puteau executa alţi membri ai familiei sau
unele ajutoare. Astfel de situaţii sunt o necesitate de zi cu zi în gospodărie, căci poţi să pui mai întâi rufele în
maşina de spălat şi apoi să mergi la bucătărie şi se fac toate deodată, chiar dacă nu ai ajutoare. Dacă lucrurile au
demarat bine şi sunt supravegheate, funcţionează bine. „Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi
nu mănâncă pâinea lenevirii.”
În general, noi, oamenii dacă nu suntem controlaţi, avem tendinţa să o lăsăm mai încet şi să pierdem
vremea. Acum să nu înţelegem din cele afirmate până aici, că trebuie să ne consumăm toată viaţa numai în
muncă, doar nu suntem sub lui robia lui Faraon şi a lui Mamona, fără să mai avem timp pentru suflet şi pentru
odihnă. Dimpotrivă, dacă nu-ţi organizezi bine munca, nu mai ai timp nici să mănânci, cu atât mai mult să dai
mâncare sufletului şi aceasta numai din lipsă de organizare şi de corelare a lucrului cu cei din jur.
Să observăm care a fost sfatul lui Ietro, pentru Moise, care a avut o capacitate nemaiîntâlnită, căci la 120
de ani nu-i slăbise vederea, nu i se epuizase energia fizică şi avea puterea să stea de dimineaţa până seara să
judece pe poporul Israel. „Socrul lui Moise a văzut tot ce făcea el pentru popor şi a zis: «Ce faci tu acolo cu
poporul acela? De ce stai singur şi tot poporul stă înaintea ta, de dimineaţa până seara?» Moise a răspuns
socrului său: «Poporul vine la mine ca să ceară sfat lui Dumnezeu. Când au vreo treabă, vin la mine; eu judec
între ei şi fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui». Socrul lui Moise i-a zis: «Ce faci tu nu este bine.
Te istoveşti singur şi vei istovi şi poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale şi
nu-l vei putea face singur. Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat şi Dumnezeu va fi cu tine!»” (Exodul
18:14-19) Moise a luat în seamă sfatul şi i-a organizat pe evrei în structuri ierarhice şi numai cazurile mai grele
ajungeau la el, iar dacă era cazul să-i depăşească pe el, se prezenta cu ele la Dumnezeu. Când cineva ne dă un
sfat mai bun, referitor la folosirea timpului, să-l ascultăm şi să nu spunem: „Eu aşa ştiu şi nu-mi schimb stilul”.
Dacă vei ţine numai de ideea ta, îţi vei pierde vremea, numai să ştii că nu trăieşti mai mult. Dacă se poate face
ceva mai uşor, printr-o conexiune sau delegare, fă-o.
Răscumpărarea prin reluare şi completare este o altă formă de revalorificare a timpului. În ce fel,
în ziua de astăzi, sau în săptămâna aceasta, se mai poate valorifica ceva din timpul ce s-a scurs până aici? De
exemplu, sunteţi căsătoriţi de 4 sau de 15 ani şi v-aţi obişnuit într-un anumit stil, folosind cuvinte neplăcute
pentru partener sau pierzând timp cu unele activităţi lipsite de valoare. Vedeţi ce se poate modifica, ca pentru
viitor să nu se mai repete greşelile şi să câştigaţi, dacă se poate, ce s-a pierdut în trecut. Nu că se mai pot întoarce
anii aceia, dar se poate îmbunătăţi şi îmbogăţii viaţa de familie, bucurându-vă acum cu o intensitate mai mare
unul de celălalt, căci celui ce i se iartă mult, iubeşte mult. În toate domeniile şi în toate relaţile, este bine să fim
marcaţi de dorinţa de recuperare a ceea ce s-a pierdut, rogându-ne ca psalmistul: „Înveseleşte-ne tot atâtea zile
câte ne-ai smerit, tot atîţia ani cât am văzut nenorocirea!” (Psalmul 90:15)
Să luăm exemplul profetului Osea, care a avut o viaţă de familie insuportabilă şi totul părea distrus,
trecutul, prezentul şi viitorul. El scria: „Domnul mi-a zis: «Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi
preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care iubesc
turtele de stafide!» Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz. Şi i-am
zis: «Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a nici unui alt bărbat şi voi fi şi eu la fel
cu tine!»” (Osea 3:1-3) Asta înseamnă să nu mai aminteşti nimic din toate relele din trecut, să nu mai foloseşti în
mod păcătos timpul, cum ai făcut-o până atunci şi să iei totul ca de la început. Ce a cerut Osea de la ea, s-a oferit
şi el la rândul lui, să facă. Nu a fost uşor, dar a plătit un preţ ca să o răscumpere şi apoi s-a plătit preţul greu al
schimbării stilului de viaţă. Cineva mi-a spus despre un om care şi-a risipit timpul pentru o vreme, absentând de
la biserică. La un moment dat, fiind cercetat de Domnul, s-a hotărât să-L slujească cu toată dăruirea, aşa încât
fraţii au constatat că nimeni nu-l întrece în râvnă. El voia să răscumpere ce a pierdut înainte. Banii pe care nu i-a
dat o perioadă la biserică, îi răscumpără dând acum mai mult, timpul pe care nu l-a folosit în cele sfinte, îl
foloseşte acum cu mult zel.
Manase, împăratul lui Iuda, este un alt exemplu de viaţă schimbată. El a avut cea mai lungă domnie
- 55 de ani şi a fost multă vreme din cale afară de rău, dar iată ce s-a întâmplat: „Domnul a vorbit lui Manase şi
poporului său, dar ei n-au vrut să asculte. Atunci Domnul a trimes împotriva lor pe căpeteniile oştirilor
împăratului Asiriei, care au prins pe Manase şi l-au pus în lanţuri. L-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la
Babilon. Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui şi s-a smerit adânc înaintea
Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni; şi Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a
adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu. După aceea, a zidit
afară din cetatea lui David, la apus, spre Ghihon în vale, un zid care se întindea până la poarta peştilor şi cu
care a înconjurat dealul şi l-a făcut foarte înalt. A pus şi căpetenii de război în toate cetăţile întărite ale lui
Iuda. A înlăturat din Casa Domnului dumnezeii străini şi idolul Astarteei, a dărâmat toate altarele pe care le
zidise pe muntele Casei Domnului şi la Ierusalim, şi le-a aruncat afară din cetate. A aşezat din nou altarul
Domnului, a adus pe el jertfe de mulţumire şi de laudă şi a poruncit lui Iuda să slujească Domnului,
Dumnezeului lui Israel.” (2 Cronici 33:10-16) Pocăinţa i-a adus lui Manase o răscumpărare spirituală a vieţii, dar
şi un câştig material, prin binecuvântare în cele pământeşti.
Pentru cei care au rămas credincioşi în viaţa de familie şi în pocăinţă, prezint exemplul lui Iov. Printr-o
conjunctură cosmică ciudată, el şi-a pierdut averea, familia, sănătatea, relaţiile de familie şi prietenii. Toate au
fost afectate şi părea totul pierdut, dar dintr-o dată Dumnezeu a făcut ca totul să fie răscumpărat. Foarte posibil
ca şi ani să-i fi dat Domnul în plus şi timpul acela pierdut să fi fost total recâştigat. Nu ştiu dacă el şi-ar fi dublat
în timpul acela averea, dacă lucrurile ar fi mers în mod obişnuit, dar după ce a dobândit o răscumpărare a tuturor
lucrurilor, toate posesiunile i s-au dublat. Dumnezeu poate şi cu noi să facă aşa ceva. Trebuie doar să ne lăsăm la
îndemâna Lui, pentru ca timpul şi viaţa noastră va fi răscumpărată în întregime. Amin.

ÎNCHEIERE

Răscumpărarea are în esenţă dragostea şi harul lui Dumnezeu atribuit oamenilor prin naşterea din nou şi
prin înnoirea tuturor lucrurilor. Dumnezeu nostru este un Dumnezeu răscumpărător, căruia îi place ca ceea ce a
făcut să nu se piardă şi să fie recuperat. În ideea aceasta, vedeţi să nu fiţi afectaţi de „teoria reconcilierii
universale”, conform căreia Satan şi ceilalţi îngerii căzuţi vor fi răscumpăraţi. Dumnezeu răscumpără sistemul şi
creaţia ca întreg, ca lucrare, nu toate fiinţele. Oamenii au parte de harul răscumpărării, în baza substituirii
realizate de jertfa Domnului Hristos, dar îngerii nu beneficiază de acest har, pentru că statutul lor a fost diferit.
În aceste condiţii favorabile, trebuie să ne folosim cu eficienţă viaţa. Înţeleptul Solomon spunea:
„Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt
trecătoare.” (Eclesiastul 11:10) Să nu pierdem vremea cu lucruri lumeşti, să ne folosim de ocaziile repetabile sau
unice, organizându-ne activităţile în mod inteligent şi recuperând ce se mai poate, prin înnoire spirituală, stare,
care oferă posibilitatea recâştigării lucrurilor pierdute.
În Apocalipsa 21:5-8 este arătată răscumpărarea lui Dumnezeu în forma finală şi este prezentată
şansa omului de a-şi răscumpăra timpul, pentru că răscumpărarea maximă a timpului înseamnă: cu viaţa aceasta
să câştigăm veşnicia. Dacă iei totul de la început, în condiţia veşniciei, nu se pune în socoteală timpul ce s-a
scurs, dar dacă pierzi timpul şi nu-l răscumperi, nu poţi să intri în veşnicie. „Cel ce şedea pe scaunul de domnie
a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi». Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi
adevărate». Apoi mi-a zis: «Sa isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi
voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul
lui şi el va fi fiul Meu.» (Aceasta numai Dumnezeu poate să o facă. Oamenii rectifică, retehnologizează, dar
Dumnezeu face totul de la început. Cât despre ceilalţi care rămân în stări de păcate şi îşi cheltuie vremea în mod
inuti) …partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Ei şi-au ratat toată
veşnicia. Amintiţi-vă de cazul tâlharului mântuit, care şi-a răscumpărat viaţa şi a intrat în Împărăţia lui
Dumnezeu cu şanse sigure datorită adeveririi date de Mântuitorul. Ceilalţi care se pierd, când te uiţi la
bătrâneţea lor, îţi dai seama că au pierdut totul şi nu pot să-şi răscumpere timpul, chiar dacă cineva a fost un om
de stat sau mare savant. A-ţi răscumpăra viaţa înseamnă să ai şansa s-o iei de la început, dar aceasta nu se
poate decât prin mântuire.
 „Îngăduiţi-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:13)

INTRODUCERE
1. Îngăduinţa creştină este permisivitatea în acţiunile şi relaţiile umane, care nu afectează principiilor divine
(Coloseni 3:13; Romani 14:18-19)
2. Dumnezeu este modelul desăvârşit al îngăduinţei înţelepte

I. UN DUMNEZEU ÎNGĂDUITOR
A. Dragostea divină tratează cu îngăduinţă libertatea fiinţelor create
1. El „îngăduie” oamenilor (le oferă, le dă har) să se bucure de viaţă (1 Regi 1:48; Eclesiastul 5:19). Ex.:
„Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27)
2. El suportă pe cei răi până la o vreme (Neemia 9:30; Daniel 7:12; Romani 2:4)
B. Autoritatea divină controlează (vizează) totul
1. Îngăduinţa Lui e conformă desfăşurării planului divin (2 Regi 19:25; Fapte 2:27; 4:27-28; 14:3; 1 Corinteni
16:7; Iacov 4:13-16)
2. Îngăduinţa nu afectează siguranţa credincioşilor în raport cu: spiritele rele (1 Corinteni 10:13; Deuteronom
18:14); oamenii (Geneza 20:6; 31:7; 1 Cronici 16:21; Psalmul 121:3-4)
3. Nu este îngăduită scurgerea de informaţii din rai (2 Corinteni 12:4; Apocalipsa 10:4)

II. ÎNGĂDUINŢE UMANE

A. Autoîngăduinţe
1. Regula filtru a legii slobozeniei: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile
îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Corinteni 6:12; 10:23; Filipeni 2:4; 2
Corinteni 3:17; Galateni 5:13)
2. Atenţie la viaţa de familie! (1 Corinteni 7:4-6; Ezechiel 22:10)
B. Îngăduinţe reciproce
1. Acceptarea altora şi a stilurilor diferite (Iacov 3:17; Deuteronom 2:26-30; 1 Samuel 25:24; Fapte 10:28;
Galateni 2:3; Matei 12:2, 7, 12; atenţie la răutate şi formalism)
2. Acceptarea celor slabi şi a celor ce greşesc (Romani 14:1-10, 13-16, 21-23; Coloseni 3:13; 2 Timotei 2:24-26;
Efeseni 4:1-3; 2 Corinteni 11:4; dragostea acceptă, îngăduie, pe cei sinceri nu pe cei răi; în aspecte aleatorii nu
păcătoase)

ÎNCHEIERE
1. Îngăduinţa este exprimarea dragostei în familia divină, determinată de evoluţiile diferite în procesul creşterii
spirituale (Efeseni 4:11-16)
2. Îngăduinţa lui Dumnezeu este unilaterală, dar a noastră trebuie să fie bilaterală - „unii pe alţii” (Coloseni
3:13)

INTRODUCERE

În studierea principiilor sfinte, dorim ca prin lumina Sfintele Scripturi şi prin harul Sfântului Duh ce ne
va fi dat, să cultivăm învăţături pentru o viaţă demnă, aşa după cum se aşteaptă de la cei mântuiţi. Să
analizăm sintagma: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:13a).
Ce este îngăduinţa creştină? În planul relaţiilor interfrăţeşti trebuie să existe o anumită permisivitate în
acţiuni, dar în toate trebuie să ţinem cont de principiile divine, pentru că nu ne putem permite orice. Totodată,
fiecare trebuie să îngăduie pe alţii şi el la rândul lui, trebuie să fie îngăduit de alţii. Iată ce scrie apostolul
Pavel, după ce tratează câteva noţiuni despre îngăduinţă: „Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui
Dumnezeu şi cinstit de oameni. Aşa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. ” (Romani
14:18-19) Deci, îngăduinţa creează un mediu de colaborare şi pace în vederea unei zidiri reciproce, acceptând
chiar unele stări nedesăvârşite, evident, nu de dragul acelor slăbiciuni, ci cu scopul zidirii şi mântuirii, pentru că
nu suntem cu toţii într-o înţelegere uniformă şi nu avem o creştere egală.
Pentru a nu fi înşelaţi şi să nu îngăduim ce trebuie, sau să îngăduim prea mult, vă propun în această
lecţie să-L privim pe Dumnezeu ca model al unei îngăduinţe înţelepte şi, după aceea, să observăm din Scripturi
şi din viaţa practică, ce anume putem să ne permitem unii altora.

I. UN DUMNEZEU ÎNGĂDUITOR

A. Dragostea divină tratează cu îngăduinţă libertatea fiinţelor create

Dumnezeu îi îngăduie pe oameni, căci viaţa este o îngăduinţă de la Dumnezeu, El le oferă şansa să se
bucure de existenţa lor. Să analizăm câteva pasaje biblice care prezintă acest subiect. Împăratul David, la
sfârşitul vieţii sale, declara astfel: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care mi-a dat astăzi un
urmaş pe scaunul meu de domnie şi mi-a îngăduit să-l văd!” (1 Regi 1:48) Este un har să te bucuri de urmaşi, nu
doar să-ţi vezi copilul pe tron, ci şi să-ţi vezi copiii căsătoriţi, să ajungi să-ţi vezi nepoţii şi să-ţi cunoşti
strănepoţii. Totodată, Dumnezeu a dat posibilitatea omului de a gusta din bunurile vremelnice oferite de El.
„Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele şi
să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.” (Eclesiastul 5:19) De multe ori, tinerii şi
bogaţii, nu realizează îngăduinţa aceasta. Dar cei ce duc lipsă o vreme, sau cei ce nu au avut şi apoi au ajuns să
aibă, o socotesc ca pe un har. Cine stă o vreme bolnav într-un cărucior şi apoi ajunge iar pe picioare, îşi dă seama
că mişcarea este o îngăduinţă a lui Dumnezeu, un har pentru om.
Generalizând, putem afirma că tot ce oferă Dumnezeu oamenilor nu este contra cost, nici dintr-o altă
obligaţie sau merit, ci El face toate acestea ca un har sau, uneori, ca un hatâr. Mântuitorul le-a explicat celor din
vremea Sa, care încadrau pe Dumnezeu şi principiile religioase în legi rigide şi adesea indiferente la nevoile
oamenilor: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” (Marcu 2:27) Fariseii nu îngăduiau
poporului să aibă destindere nici în ziua odihnei; „aceasta nu-i voie, cealaltă nu trebuie făcută”, măcar că erau
subiectivi în prescripţiile lor. Ei n-au înţeles că ziua de odihnă este o îngăduinţă de la Dumnezeu pentru om. El
putea să-i poruncească lui Adam, în urma păcatului lui, să muncească fără a se odihni şi să sufere în trup toată
viaţa, însă Dumnezeu îngăduie să ne bucurăm de binefacerile Sale, dar toate acestea trebuie să se întoarcă de la
noi spre El, cu recunoaşterea şi mulţumirea cuvenită.
Trebuie să observăm din Scripturi şi din toată istoria, că Dumnezeu îi îngăduie şi pe cei răi. Toţi
oamenii sunt păcătoşi, dar unii sunt foarte răi şi se luptă împotriva lui Dumnezeu, dar El îi îngăduie, adică îi
tolerează o vreme. Iată ce citim despre Israel în Neemia 9:30: „I-ai îngăduit astfel mulţi ani, le-ai dat înştiinţări
prin Duhul Tău, prin proroci şi tot n-au luat aminte. Atunci i-ai dat în mâinile unor popoare străine.” Până a-i
abandona, i-a îngăduit mulţi ani, deşi au fost unii împăraţi răi, lăsaţi pe tron 20 sau chiar 40 de ani. Acest fapt
este valabil pentru toate popoarele. În prezentarea profetică a imperiilor ce s-au succedat în istorie, apare
următoarea menţiune: „ Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii
până la o vreme şi un ceas anumit.” (Daniel 7:12) Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a îngăduit oameni ca:
Hitler, Stalin şi atâţia alţii. Noi uneori nu avem îngăduinţă nici pentru cei de lângă noi, care nu ne-au făcut un rău
intenţionat, dar Dumnezeu îngăduie şi pe cei care stăruiesc în rău. Cineva poate se întreabă: Dar de ce este
Dumnezeu atât de îngăduitor, încât permite până la limită unele situaţi şi îngăduie ca oamenii să se
chinuie unii pe alţii şi să domine răul, aproape să crezi că-I nepăsător şi că nu-L doare de cei ce suferă?
Iată explicaţia: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4) Dumnezeu are o rezervă imensă de bunătate,
care face să domnească îngăduinţa.

B. Autoritatea divină controlează (vizează) totul

Dumnezeu îngăduie totul în limitele stabilite de El, nu în mod absolut. Dacă Dumnezeu ar permite
diavolului să facă tot ce vrea, ar recurge la distrugeri urgente. Dacă oamenii ar fi lăsaţi în răutatea lor să-
şi împlinească gândurile rele, răul n-ar mai avea limite. Dumnezeu pune, fiinţelor create, anumite hotare, ca
şi mării, şi vom vedea că îngăduinţa Lui pentru toţi oamenii este conformă desfăşurării planului divin, fără să se
încalce termenele stabilite de El. Iată un caz: împăraţii Asiriei, în expansiunea lor imperială, au zdrobit cetate cu
cetate, au nimicit regiuni întregi, au deportat popoare şi au ajuns la porţile Ierusalimului. Deveniseră semeţi, dar
în acel moment le-a fost transmis un mesaj din partea lui Dumnezeu, prin prorocul Isaia: „N-ai auzit că Eu de
mult am pregătit aceste lucruri şi că le-am hotărât din vremurile vechi? Acum însă am îngăduit să se
împlinească şi să prefaci cetăţi întărite în mormane de dărâmături.” (2 Regi 19:25) Iată cum răutatea oamenilor
este încorporată în planul lui Dumnezeu, pentru a se descoperi bunătatea şi harurile Sale şi pentru a se vedea
păcătoşenia omului şi scopurile diavolului. Tot ce este îngăduit de sus, are un scop conform planului lui
Dumnezeu. Domnul Isus cunoştea bine mersul lucrurilor, când i-a zis lui Pilat, care credea că el este autoritatea
ultimă: „N-ai avea nici o putere dacă nu ţi-ar fi dată de sus…” (Ioan 19:11) Atunci când a fost îngăduit
oamenilor să-L batjocorească şi să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, ucenicii au rămas uimiţi în faţa acestei
realităţi. De ce a fost îngăduit? Toate s-au petrecut conform mesajelor profetice din Scripturi, care se refereau la
Domnul Isus: „…căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă
putrezirea.” (Fapte 2:27) A fost îngăduit să-L omoare, dar n-a fost îngăduit să rămână în mormânt. „În adevăr,
împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont
cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău. ” (Fapte
4:27-28)
Trebuie să înţelegem că şi planurile noastre în activităţile din biserică sau în domeniul familial, nu
se realizează decât atât cât îngăduie Dumnezeu şi El îngăduie atât cât este în planul Lui. Când Dumnezeu
vrea să ne limiteze sau să ne canalizeze eforturile într-o anumită direcţie, vom vedea că nu-i îngăduit nimic mai
mult. Iată cum a înţeles Pavel acest adevăr: „De data aceasta nu vreau să vă văd în treacăt, ci trag nădejde să
mai rămân cu voi câtăva vreme, dacă va îngădui Domnul.” (1 Corinteni 16:7) Vedeţi, nu a putut să-şi facă un
plan sigur, cu ce să facă şi când să facă. Acest „dacă” are de-a face cu îngăduinţa lui Dumnezeu. La fel este şi în
plan economic. Unii zic: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face
negustorie şi vom câştiga!” (Iacov 4:13) Recomandarea apostolului este în conformitate cu principiul
suveranităţii divine: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” (Iacov 4:15) Cât de
reală este poezia fratelui Ioanid, despre un ţăran care spunea că face tot ce vrea şi când s-a dus la târg, să-şi
vândă boii, lucrurile de la piaţă nu s-au potrivit cu afirmaţia lui de acasă, deşi soţia lui l-a prevenit şi i-a spus:
„Vei face, vei vinde, dacă îţi va îngădui Dumnezeu”. „Cum dacă-mi îngăduie Dumnezeu? Fac ce vreau cu marfa
mea”, a protestat el. Dar bietul de el a sosit doar spre dimineaţă, fără nici un ban şi bătut zdravăn. Când a sosit la
uşă şi soţia lui a întrebat cine e, el a răspuns: „Bărbatul tău, dacă va îngădui Dumnezeu”. Iată, aşadar că tot ce
este în univers, depinde de libertatea îngăduită de Dumnezeu, de limitele şi timpul pe care El le decide.
Îngăduinţa pe care o permite Dumnezeu celor răi, nu ne nelinişteşte prea mult pe noi, căci ştim că El le
stăpâneşte şi le sincronizează pe toate, în aşa fel, încât spiritele rele să nu ne poată afecta peste măsură şi nici
oamenii să nu poată abuza în a ne face rău fără limite. De aceea, trebuie să fim liniştiţi, să nu ne revoltăm pe cei
răi şi să nu-i pizmuim când vedem că Dumnezeu le dă libertăţi. Ei nu ne vor putea oprima pe noi, dacă
Dumnezeu ne le îngăduie. Există un control al lui Dumnezeu şi în timp de ispită. „Nu v-a ajuns nici o ispită,
care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi
peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. ” (1
Corinteni 10:13)
Să luăm un exemplu pentru a vedea şi înţelege limitele îngăduinţei lui Dumnezeu, în raporturile dintre
oameni. Bătrânul Avraam avea nouăzeci şi nouă de ani şi Sara spre optzeci şi nouă, când ajunseseră din nou într-
o ţară străină, în Gherar. Abimelec, după spusele lui Avraam, a luat-o drept „liberă” pe Sara şi a dus-o la curtea
sa, dar „Dumnezeu i-a zis în vis: «Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată: de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti
împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea.»” (Geneza 20:6) Dacă în acest caz Dumnezeu ar fi
permis ceea ce s-a întâmplat cu Faraon în Egipt (Geneza 12), gândiţi-vă că în lunile următoare trebuia să apară
Isaac şi s-ar fi creat premiza unor dubii cu privire la paternitatea lui? Dar Dumnezeu n-a îngăduit. Situaţii de
acest gen sunt mai rare, dar alte situaţii pot fi frecvente. Noi avem anumite bunuri şi am vrea ca Dumnezeu să-i
nu-i lase pe alţii să le fure, sau să nu-şi bată joc de noi. Au fost situaţii când unii erau pe punctul să fie prădaţi şi
hoţii au avut o reţinere. Cineva urma să fie înşelat şi lucrurile s-au încurcat, căci este valabil ce scrie în Psalmul
121: 3-8 - „Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte, nu va dormita. Iată că nu
dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna
ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îţi va
păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.” Patriarhul Iacov a experimentat
aşa ceva şi a spus soţiilor lui: „Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu
i-a îngăduit să mă păgubească.” (Geneza 31:7)
Îngăduinţele lui Dumnezeu se extind în orice domeniu, al vieţii acesteia şi al celei viitoare, astfel, nu este
îngăduit să se scurgă informaţii din rai. Oamenii fac tot felul de speculaţii, unii pretind viziuni, alţii emit teorii,
dar este interzis să ştim exact cum va fi în Împărăţia lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 12:4, apar cuvintele unuia
căruia i-a fost dat să întregească Scripturile, ale unuia care a avut harul să fie vrednic de crezare: ” …a fost răpit
în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.” Slavă
Domnului, că va veni vremea când ne vom duce acolo şi o să fie îngăduit să le vedem. Este scris, de asemenea în
Apocalipsa, că sunt nume care nu este voie să le ştim decât atunci. Sunt alte aspecte ale planului divin care sunt
interzise să fie divulgate. În Apocalipsa 10:4, Ioan relatează că, pe când a început să scrie, i s-a spus:
„Pecetluieşte... şi nu scrie...”.

II. ÎNGĂDUINŢE UMANE

A. Autoîngăduinţe

Ce trebuie să-mi îngădui, ce pot să-mi permit? Noi trăim după legea slobozeniei, dar, după cum în
societate, libertatea nu presupune să faci ce vrei, la fel este şi în plan spiritual. A fi slobozi nu înseamnă că putem
face orice vrem, orice gândim, ci avem limite. O metodă de filtrare este enunţată de apostolul Pavel: „Toate
lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos…” (1 Corinteni 6:12) „Toate lucrurile îmi sunt
îngăduite, înseamnă: tot ce visez, tot ce îmi vine în minte, tot ce mi se propune, pot să le notez pe o listă, ca
fiindu-mi îngăduite, evident aici nu cuprindem ceea ce stim din start că este păcat. Pot să trec în inventarul
libertăţii teoretice, multe lucruri. După aceea trebuie să aplic filtrul, pentru a-mi permite doar ceea ce trebuie şi
este util. Iată câteva: pot să-mi permit o dată să nu vin la adunare dacă sunt obosit şi nu trebuie să mă mustre
conştiinţa şi să-mi imaginez că sunt lepădat pentru că am lipsit de la adunare; pot să-mi permit o dată să nu
postesc într-o zi în care obişnuiam, sau să mănânc, înainte de ora mea obişnuită, dacă am o problemă specială.
Dar sub ce gând îmi voi permite libertatea aceasta? Care gând mă va cârmui în a o face? Apostolul Pavel
prezintă libertăţi diferite, în domeniul alimentar şi al sărbătoririi zilelor, dar afirmă în dreptul lor motivaţia sfântă
a unei opţiuni, nu o atitudine ce nu ţine cont nici de Domnul, nici de semeni (Romani 14). În primul rând
trebuie să ne gândim dacă acele libertăţi îngăduite folosesc vieţii spirituale. Nimeni să nu se uite numai la
foloasele lui, ci la foloasele altuia (Filipeni 2:4). Adică îmi pot permite să nu vin într-o zi la adunare, dacă cineva
are o problemă specială ce nu se poate amâna pe a doua zi, am slobozenia să mă duc să-l ajut, dar nu pentru vreo
plăcere păcătoasă.
„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Corinteni
6:12b). Dacă eu mi-am permis odată să rămân de la adunare acasă, pentru că am avut o problemă de rezolvat şi
lucrul acesta devine cronic şi eu lipsesc mereu, înseamnă că a pus stăpânire pe mine. Îngăduinţa mă sesizează:
vezi că devii robul unei stări păcătoase. Tot în aceeaşi idee, Pavel scria: „… Toate lucrurile sunt îngăduite, dar
nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:23). Scopul îngăduinţei nu este satisfacerea firii pământeşti, nici slobozenia
ei din când în când, să-i mai slăbim chingile şi s-o lăsăm să-şi dea drumul, să nu se sufoce de tot şi apoi iar
ne pocăim şi strângem curelele, ci zidirea noastră, creşterea spirituală, mântuirea. Unul poată să pretindă:
„Eu am îngăduinţa să mă îmbrac mai sumar sau să beau băuturi alcolice”. Dar acestea zidesc? Dacă nu ajută la
creşterea spirituală a comunităţii frăţeşti, restrânge-ţi îngăduinţa. Altul se poate scuza zicând: „Eu am îngăduinţa
să glumesc, căci am umor nativ”. Da, dar cei din jur, care sunt mai reţinuţi, vor fi deranjaţi de stilul tău distractiv
şi, dacă nu-i ajuţi spiritual, caută să nu-i întristezi.
În 2 Corinteni 3:17, regula libertăţii şi a îngăduinţei, este prezentată într-un alt cadru: „Căci Domnul
este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” Dacă ne vom lăsa călăuziţi de Duhul lui
Dumnezeu, El ne va face sensibili la ce să ne permitem şi ce să nu ne permitem. În cărţile lui, Watchman Nee,
scrie despre un creştin dintr-o localitate izolată, care nu avea pe cine să consulte în probleme de îngăduinţă, Când
s-a pus la masă să-şi consume paharul de vin cu care era obişnuit, a avut o reţinere. Văzându-i ezitarea, soţia i-a
zis: „Dar nu iei paharul?” „Ceva mă reţine”, a răspuns el. „ Dar ţi-a spus predicatorul că nu-i voie?”, a adăugat
ea. „Nu, dar ceva din mine nu mă lasă”. Ulterior a întrebat şi ce bine că a primit acelaşi sfat. Duhul lui
Dumnezeu ne dă undă verde sau ne arată stopul de oprire. Doamne călăuzeşte-ne, te rugăm! „ Fraţilor, voi aţi
fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci
slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Galateni 5:13) Pentru că exact aici îţi vei da seama ce te lasă Duhul şi ce nu
te lasă, căci este în contradicţie cu firea păcătoasă. Vezi cine reclamă îngăduinţa aceea? Aceasta nu înseamnă să
nu-mi îngădui să mănânc, dacă mie îmi este foame şi să beau dacă îmi este sete, dar voi ţine cont de ceea ce este
sănătos şi cu pace.
Trebuie să existe multă îngăduinţă în viaţa de familie, căci „Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci
bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de
datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea;
apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre. Lucrul acesta îl
spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă.” (1 Corinteni 7:4-5) Deci, poţi să-ţi îngădui anumite perioade de
abstinenţă în viaţa de familie, dar nu poţi face o regulă generală sau un orar unilateral, dacă celălalt nu poate
rezista tentaţiilor cărnii. Pe de altă parte, nu putem să îngăduim orice fantezie sexuală. În Ezechiel 22:10 sunt
condamnaţi cei care îşi permit, îşi îngăduie, să aibă relaţii intime, atunci când soţia, din punct de vedere fizic, nu
poate să ia parte în mod normal, natural, la acest act.

B. Îngăduinţele reciproce

Trebuie să îngăduim pe alţii cu stilurile lor diferite. Nu suntem toţi la fel şi cine nu va înţelege pe
altul va cădea în ispita de a nu-l suporta. Unora le place muzica clasică, astfel ei doresc să cânte corul, alţii
dacă nu-i o cântare mai „populară”, o doină, spun că nu a fost har. În muzică e nevoie să ne îngăduim unii pe
alţii, dar aceasta nu înseamnă că nu avem limite şi acceptăm orice stil în muzică. Sunt temperamente diferite,
unii foarte vulcanici, extrovertiţi, iar alţii introvertiţi, melancolici. Unul este foarte concentrat la vorbe, altul care
este lent, trebuie să-l laşi să se exprime, căci, dacă-l grăbeşti ca şi pe celălalt, îl stresezi. Unul mănâncă repede şi
doreşte să se ridice de la masă, iar altul doreşte să mai stea şi să mănânce încet. Soluţia rezolvării diferenţelor
care pot provoca divergenţe este „Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor
de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” (Iacov 3:17) Dacă nu-i îngădui pe
ceilalţi în astfel de aspecte ale vieţii, vei ajunge să te separi de ei fără temei, să nu-i asculţi, să te cerţi, să-i
bănuieşti de lucruri rele, iar ceilalţi să te învinuiască exact la fel pe tine. Fenomenele ce s-au întâmplat la
începuturile Bisericii, nu sunt întru totul repetabile, dar principiile sunt valabile. Dumnezeu a trebuit să-l ajute pe
Petru, cu o vedenie, să se deplaseze acasă la Corneliu şi, când a ajuns acolo, le-a spus înainte de predică. „ ...că
nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar
Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat.” (Fapte 10:28) Trecând Evanghelia de la
o ţară la alta, apar multe diferenţe şi mulţi misionari au trebuit să se îmbrace şi să mănânce ca băştinaşii şi astfel
s-au îngăduit unii pe alţii. Fiecare trebuie să aibă o toleranţă în comportament, aşa au acceptat iudeii pe neamuri
şi neamurile între ele.
Fii atent, dacă nu cumva, din răutate sau formalism, nu-l îngădui pe altul. Dragostea rezolvă aceste
tendinţe, ea este superioară formelor şi este opusul răutăţii, al urii. Observă cu obiectivism ce nu te lasă să-i
îngădui pe alţii. Doar pentru că aşa ai fost obişnuit tu? Dar ştii că şi ei au fost obişnuiţi altfel? Românii care
pleacă în Europa, se întâlnesc în aceeaşi biserică, cu credincioşi veniţi din alte zone ale ţării. Fiecare vine cu
părerea şi obişnuinţa lui şi este nevoie să se îngăduie unii pe alţii: ardelenii pe moldoveni şi împreună pe olteni,
nu numai în domeniul limbajului, cu regionalismele şi accentele specifice, ci în multe alte privinţe. Dacă nu-l
poţi îngădui nici cum vorbeşte, cum îl vei îngădui ce vorbeşte?
De asemenea, trebuie să-i acceptăm şi să-i îngăduim pe cei slabi, care greşesc mai uşor. Iată ce scrie
în Romani 14:1-2 - „Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri. ” Încearcă
să înţelegi pe fiecare, nu-ţi bate joc de nimeni, cum sunt unii care dispreţuiesc pe cei ce au alt meniu, sau alte
practici, în probleme de încredinţare. De duhovnicesc ce eşti judeci sau dispreţuieşti? Poate că unii mănâncă mai
sănătos, sau alţii, din educaţie religioasă, nu mănâncă sau nu sunt obişnuiţi cu un orice meniu. „Cine mănâncă
să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă
Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba
stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea. Unul
socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în
mintea lui.” (Romani 14:3-5) Dacă cineva vrea să pună deoparte o zi pentru Domnul, trebuie preţuit, nu numai
îngăduit. Fiecare să lucreze cu dragostea care îi va uni şi-i va creşte spre maturitate şi pe unul şi pe celălalt. „Să
nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o
piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este
necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.” (Romani 14:13-14)
„Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte
singur în ce găseşte bine. ...Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat.” (Romani 14:22-23) Deci trebuie să
îngăduim anumite diferenţe, pentru că nu toţi au aceeaşi convingere, fiind educaţi diferit şi până ajung în
dragoste să înţeleagă şi să trăiască la fel, e bine să se accepte unii pe alţii. „Noi, care suntem tari, suntem datori
să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce
este bine, în vederea zidirii altora.” (Romani 15:1-2)
Dragostea îngăduie pe cei slabi, nu pe cei răi. Nu-ţi cere Dumnezeu să îngădui pe unul care lucrează
din răutate. Pe acesta trebuie să-l îndemni, să-l mustri de două, trei ori, iar în final, dacă nu se îndreaptă, să rupi
legătura cu el. Într-o biserică, un frate nu participa la Cina Domnului pe considerentul că ea trebuie servită numai
seara”. În aceste condiţii, i-am sfătuit pe fraţi să pregătească o dată Cina Domnului într-o seară, dar fără să ştie el
că lucrarea se face din pricina lui. Să anunţe din timp, ca el să se poată pregăti şi dacă atunci o ia liniştit, cu pace,
înseamnă că aceasta a fost înţelegerea lui şi nu trebuie neapărat condamnat. Dar dacă nici atunci nu o ia şi e tot
ispitit, înseamnă că are şi alte probleme. Nu trebuie acceptaţi toţi cu toate dorinţele lor, de dragul îngăduinţei
creştine. De exemplu, dacă vine cineva în adunare şi afirmă cu aroganţă: „Pe mine trebuie să mă lăsaţi să cânt în
stilul meu, să mă îmbrac în felul meu, să mă rog cum vreau eu, căci trebuie să mă îngăduiţi”.Un astfel de om,
trebuie sfătuit cu dragoste, iar dacă rămâne indisolubil şi rece, trebuie „măsurat” cu întelepciune şi „împachetat”
tot cu înţelepciune, căci apostolul scria: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care
noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie,
pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” (2 Corinteni 11:4) Numai pe cei sinceri, indiferent de gradul
de cunoaştere şi maturitate, trebuie să-i înţelegem. Astfel, unele surori participă la Cina Domnului, în orice
condiţii biologice, altele nu. Nu trebuie să se anatemizeze unele pe altele pentru încredinţarea pe care au
moştenit-o sau dobândit-o. În mod special, lucrătorii trebuie să fie plini de o îngăduinţă răbdătoare (2 Timotei
2:24-26). Dar totodată îngăduinţa este o necesitate pentru toţi, de aceea Pavel scria: „Vă sfătuiesc dar eu, cel
întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care aţi primit-o, cu toată
smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea
Duhului, prin legătura păcii.” (Efeseni 4:1-3) În adunare este ca şi în familie: când te căsătoreşti, fiecare are
stilul lui, la mâncare sau în comportament, dar în dragoste îl accepţi, ba încă eşti în stare să faci cum îi place
celuilalt.

ÎNCHEIERE

Îngăduinţa este o exprimare a dragostei în cadrul familiei divine determinată de evoluţiile diferite
în procesul creşterii spirituale. În Efeseni 4:11 este scris că au fost rânduiţi de Domnul, diferiţi slujitori pentru
edificarea altor slujitori cu scopul zidirii trupului lui Hristos „până vom ajunge toţi la unirea credinţei…”
(vers.13). Dar până ajungem toţi la unire, cum ne raportăm unii la alţii? E nevoie să ne acceptăm până vom
învăţa cum este mai bine şi apoi vom accepta toţi binele, căci „dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere,
Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă” (Filipeni 3:15-16). Nu toată viaţa trebuie să ne suportăm, ci să
mergem spre uniformizare în credinţa adevărului şi în dragoste.
Principiul de referinţă are anexate următoarele sfaturi, pe care le prezint drept concluzie: „Îngăduiţi-vă
unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum va iertat Hristos, aşa
iertaţi-vă şi voi.” (Coloseni 3:13) Îngăduinţa lui Dumnezeu este unilaterală, numai El ne îngăduie pe noi, noi nu
avem ce să-I îngăduim Lui. El este desăvârşit şi ne îngăduie. Dar, între noi, îngăduinţa este bilaterală, în familie,
atât soţul, cât şi soţia, trebuie să se accepte unul pe celălalt, iar în adunare trebuie să ne iertăm şi să ne îngăduim
unii pe alţii şi astfel avem nădejde că vom ajunge aşa cum îi place Domnului. Aşadar, dacă este cazul, redefiniţi-
vă principiul îngăduinţei, căci în familie este nevoie tot timpul de îngăduinţă, iar în Biserică şi mai mult, dar
avem nădejdea că într-o zi vom ajunge desăvârşiţi şi Dumnezeu va fi totul în toţi. Amin.
 „Fiţi recunoscători” (Coloseni 3:15)

INTRODUCERE
1. Recunoştinţa este o atitudine intelectuală şi sentimentală de gratitudine, mulţumire, izvorâtă din cunoaşterea şi
recunoaşterea adevărului (Coloseni 3:15)
2. Omul recunoscător este amabil, plăcut la fire şi vorbeşte cu inimă curată şi mulţumitoare (Proverbe 3:6)

I. RECUNOŞTINŢA ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU

A. Prezentare
1. Recunoaşterea tuturor binefacerilor lui Dumnezeu (Judecători 5:11):
a) haruri vremelnice (Psalmul 103:1-5; Mica 6:3-8; Iosua 23:14)
b) perspective veşnice (Evrei 12:28)
2. Recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în judecată, atitudini şi acţiuni (Deuteronom 11:2-5; 8:3-5; Psalmul
64:9)
B. Exemple
1. Nebucadneţar - o recunoştinţă învăţată prin smerire şi înălţare (Daniel 4:26, 31-34; 5:21)
2. Cei zece leproşi – recunoştinţa mulţumirii (Luca 17:13-19)3.
3. Părinţii orbului din naştere vindecat de Domnul Hristos – o totală lipsă de recunoştinţă (Ioan 9:18-23)

II. RECUNOŞTINŢA ÎN RELAŢIILE INTERUMANE

A. Prezentare
1. Afirmarea şi reafirmarea adevărului (Deuteronom 21:17; Geneza 18:12-15)
2. Mulţumirea pentru toate serviciile (2 Corinteni 9:12-15)
B. Exemple
1. Locuitorii Sihemului – pedeapsa pentru nerecunoştinţă (Judecătorii 9:16-24, 56-57)
2. Pavel – recunoştinţa pentru slujirea frăţească (Romani 16:3-4; Filipeni 4:10-20)
3. Ahaşveroş – o recunoştinţă târzie (Estera 2; 6)
4. David – un om recunoscător faţă de mulţi (1 Samuel 30:26-31; 2 Samuel 9:1-7; 1 Regi 2:7)

ÎNCHEIERE
1. Omul recunoscător are un adevăr preţuit şi etichetat corect, pe care-l poartă în inimă şi în faptă (Matei 11:25-
26; Romani 13:5)
2. Tratează-i cu bunătate şi pe nerecunoscători! (Luca 6:35; Proverbe 3:3)
 INTRODUCERE

În această lecţie, vom continua prezentarea principiilor sfinte, cu sfatul apostolic: „Fiţi recunoscători”
(Coloseni 3:15b). Recunoştinţa este o atitudine intectuală şi sentimentală, de gratitudine, de mulţumire,
izvorâtă din cunoaşterea şi recunoaşterea adevărului şi cuprinde întreaga noastră fiinţă, făcându-ne
amabili, plăcuţi la fire şi cu o inimă caldă. Omul recunoscător vorbeşte cu inimă curată şi mulţumitoare.
„Recunoştinţa este o floare rară”, dar cei credincioşi o cultivă. Astfel, ea creşte, înfloreşte şi răspândeşte
mirosul ei binecuvântat, mireasma sfântă.
Pe parcursul acestui studiu să încercăm să ne analizăm cu sinceritate, să vedem, în primul rând, în ce
măsură suntem recunoscători faţă de Dumnezeu şi apoi cât de recunoscători suntem în relaţiile interumane. Nu
ne vom propune să analizăm cât de recunoscători sunt alţii faţă de noi, ci cât de recunoscători suntem noi.

I. RECUNOŞTINŢA ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU

A. Prezentare

Trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările prmite de la El. Prorociţa şi
judecătoarea Debora chema poporul „…Să laude cu glasul lor binefacerile Domnului, binefacerile cârmuirii
Sale în Israel…” (Judecători 5:11) Putem să clasificăm binefacerile Domnului în haruri vremelnice, în tot ceea ce
El ne oferă în viaţa pământească şi în perspective veşnice. Referitor la viaţa pe pământ, dar cu efecte veşnice,
David recomanda: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui
cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate
fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate
şi îndurare; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul. ” (Psalmul 103:1-5)
Întreaga fiinţă umană poate să recunoască această realitate şi să participe la exprimarea recunoştinţei faţă de
Dumnezeu. Chiar dacă în viaţa aceasta, nu avem parte de împlinirea tuturor idealurilor, atunci când vom primi
un trup de slavă vom beneficia din plin de toate harurile pregătite de Tatăl ceresc. Dar până atunci, harurile
vremelnice sunt de mare valoare şi toate le primim de la Dumnezeu. În comparaţie, dacă ai avut parte de un
tratament medical binefăcător, de un medic care a efectuat cu succes o operaţie chirurgicală, atunci când te
întâlneşti cu el este normal să-i spui: „Vă sunt aşa de recunoscător”. Sau în alte domenii ale vieţii, dacă cineva ţi-
a făcut un bine, e potrivit să te întorci cu mulţumire spre el. Dar pe Dumnezeu nu-L întâlnim pe stradă, ca atunci
să ne amintim de binefacerile Lui şi să-I fim recunoscători. Totuşi, la orice pas, se poate vedea bunătatea Lui, de
aceea prin credinţă, în mod conştient, repetat şi regulat, să ne plecăm genunchi cu recunoştinţă. În acest peisaj,
ce atrage atenţia prin manifestarea naturală a bunătăţii lui Dumnezeu, nu este loc pentru nemulţumire. Vom
vedea mai târziu, când vom reveni la această idee, că opusul recunoştinţei este nemulţumirea, acea stare care
nu vrea să-şi amintească un bine, iar nemulţumitul, este cel care nu vrea să mulţumească deşi ar avea
motive să o facă.
Să ne amintim de evrei, dar fără să le repetăm atitudinea. Ei au avut parte din plin de grija lui
Dumnezeu, care i-a întrebat mai târziu: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut şi cu ce te-am ostenit? Răspunde-Mi! Căci
te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei şi am trimes înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria!
Poporul Meu, adu-ţi aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului, şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor şi ce
s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoşti binefacerile Domnului! «Cu ce voi întâmpina pe Domnul
şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de
un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu fărădelegile
mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu»? «Ţi s-a arătat, omule, ce este
bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul
tău»?” (Mica 6:3-8) Avem datoria să nu uităm tot ce ne-a făcut Dumnezeu, să avem o atitudine de respect şi
recunoştinţă, ceea ce evreii nu au avut, deşi Dumnezeu i-a copleşit cu bunătăţi şi le-a dat tot ce le-a promis.
Să ascultăm ce a spus Iosua, la sfârşitul vieţii lui, referitor la recunoştinţă: „ Iată că astăzi eu mă duc pe
calea pe care merge tot ce este pământesc. Recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru,
că nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas
neîmplinit; toate vi s-au împlinit, nici unul n-a rămas neîmplinit.” (Iosua 23:14) Evreii au avut istoria lor, noi
pe a noastră (personală, familială sau raportată la un alt colectiv), dar în toate se poate vedea bunătatea lui
Dumnezeu faţă de oameni. Să învăţăm din experienţele evreilor şi să fim recunoscători, faţă de Dumnezeu,
pentru tot ce ne-a oferit în viaţa aceasta şi în perspectivă eternă: „Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se
poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi
cu frică…” (Evrei 12:28) Dacă vom fi recunoscători lui Dumnezeu în fiecare închinare pentru împărăţia care am
primit-o, deşi nu am intrat în ea în mod definitiv, doar aşa va fi închinarea noastră plăcută.
Uneori datorită stărilor noastre vinovate, nu avem parte de la Dumnezeu, doar de binefaceri şi
promisiuni veşnice ci şi de aplicarea dreptăţii, de judecată. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu trebuie să accepte
toate atitudinile şi toate acţiunile Lui care sunt drepte. Înţeleptul Solomon scria: „Recunoaşte-L (pe Dumnezeu)
în toate căile tale” (Proverbe 3:6). Întorcându-ne din nou la istoria evreilor, în Deuteronom 11:2-5 vom întâlni
binecuvântările lui Dumnezeu împletite cu judecăţile Sale, cu încercările prin care i-a trecut. „ Recunoaşteţi
astăzi – ce n-au putut recunoaşte şi vedea copiii voştri – pedepsele Domnului, Dumnezeului vostru, mărimea
Lui, mâna Lui cea tare şi braţul Lui cel întins, semnele Lui şi faptele pe care le-a săvârşit în mijlocul Egiptului
împotriva lui faraon, împăratul Egiptului şi împotriva întregii lui ţări. Recunoaşteţi ce a făcut el oştirii
Egiptului, cailor lui şi carelor lui, cum a făcut să vină peste ei apele mării Roşii, când vă urmăreau şi i-a nimicit
pentru totdeauna.” Moise le aminteşte şi de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu ei, în drum spre Canaan.
„Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici
părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din
gura Domnului trăieşte omul…Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un
om pe copilul lui.” (Deuteronom 8:3-5) Uneori când părinţii îşi disciplinează copiii, datorită imaturităţii, ei să nu
recunosc faptul că părinţii au dreptate. La fel putem fi noi în relaţia cu Dumnezeu, dacă s-a întâmplat să fim
lipsiţi de anumite bunătăţi, vom recunoaşte că El a făcut aşa, ca să prelucreze fiinţa noastră? De aceea, Domnul
să ne dea înţelepciunea să-L putem recunoaşte în toate, să-I vedem mâna întinsă spre noi, fie cu daruri, fie ca o
avertizare părintească.

B. Exemple
Nebucadneţar - o recunoştinţă învăţată prin smerire şi înălţare
Decretul „din sfatul străjerilor cerului” referitor la împăratul Babilonului, cuprindea şi „ Porunca să lase
trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta iţi va rămânea ţie îndată ce vei recunoaşte
stăpânirea Celui ce este în ceruri” (Daniel 4:26). Dumnezeu a luat o măsură severă împotriva lui: şapte ani să
trăiască printre animale, până va ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu l-a pus pe tron şi tot El poate să-i
retragă prerogativele când vrea şi să i le dăruiască iarăşi. Episodul a început într-un moment de mândrie, când
împăratul şi-a asumat rolul suprem, în realizările sale. „Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului şi un
glas s-a pogorât din cer şi a zis: «Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!” (Daniel 4:31) Iată şi
finalul experimentului, în declaraţia lui: „După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre
cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte
veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam.” (Daniel 4:34) Să-
l ascultăm şi pe profet prezentând evenimentul şi oferind explicaţii: „…a fost izgonit din mijlocul copiilor
oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca
la boi şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeu Cel Prea Înalt stăpâneşte
peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea.” (Daniel 5:21) Iată cum Dumnezeu a reuşit, fără greutate, să
aducă pe acest împărat în condiţia de a fi recunoscător. Cazul lui poate fi generalizat, pentru că, în final, toţi
îngerii şi întreaga umanitate, vor trebui să recunoască pe Dumnezeu în toate harurile, dar şi în toate judecăţile
Sale.
Cei zece leproşi – recunoştinţa mulţumirii
Ei „şi-au ridicat glasul şi au zis: «Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!» Când i-a văzut Isus, le-a zis:
«Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!» Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat,
s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a
mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: «Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă,
unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu»? ” (Luca 17:13-18)
Iată că Mântuitorul a socotit necesară recunoaştinţa acestui om vindecat şi le-a imputat celorlalţi absenţa acestor
atitudini. Nu ştiu care a fost viitorul celor nouă, dar cât despre acesta, Mântuitorul i-a zis, în timp ce încă era
aplecat la pământ înaintea Sa, într-o atitudine de recunoştinţă: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit”
(vers. 19).
Părinţii orbului din naştere vindecat de Domnul Hristos – o totală lipsă de recunoştinţă
Ei au fost într-o situaţie asemănătoare cu a leproşilor: „Iudeii n-au crezut că fusese orb şi că îşi căpătase
vederea, până n-au chemat pe părinţii lui. Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat: «Acesta este fiul vostru, care
spuneaţi că s-a născut orb? Cum dar vede acum?» Drept răspuns, părinţii lui au zis: « este în vârstă, el singur
poate vorbi despre ce-l priveşte». Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii
hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au
zis părinţii lui: «Este în vârstă, întrebaţi-l pe el.»” (Ioan 9:18-23) Dacă Domnul Hristos ar fi fost de faţă (oricum
El ştia totul), oare ce atitudine ar fi avut aceşti doi părinţi? Desigur ei s-au rugat lui Dumnezeu să le vindece
copilul şi acum El se îndurase de el. Poate au murmurat, în acei ani de boală a fiului lor, nu ştiu, dar păcate grave
care să fi cauzat pedeapsa orbirii n-au fost, a spus-o Mântuitorul, dar să ţi se vindece copilul, după ce a fost orb
din naştere şi ca părinte să zici: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede acum, sau
cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el”, este o lipsă gravă de recunoştinţă. Măcar pe ascuns să fi mers
la Mântuitorul să spună: „Suntem aşa de bucuroşi pentru ce-ai făcut fiului nostru”. N-au făcut-o nici pe faţă, nici
pe ascuns, pentru că au fost nerecunoscători. Dar lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile date. Poate un om şi-ar
fi cerut înapoi darul, dacă nu ştii să spui nici: „Mulţumesc frumos!”.

II. RECUNOŞTINŢA ÎN RELAŢIILE INTERUMANE

A. Prezentare

Să analizăm recunoştinţa pe care trebuie să o avem faţă de oameni, dar fără să uităm vreodată o atitudine
de veşnică proşternere înaintea lui Dumnezeu, pentru tot ce ne-a oferit în viaţa aceasta şi ceea ce a păstrat pentru
veşnicia viitoare. Recunoştinţa are de-a face cu afirmarea şi reafirmarea adevărului. Nu poţi să fii
recunoscător dacă nu recunoşti un adevăr, dar adesea oamenii uită binefacerile făcute de semenii lor. De
exemplu, potrivit cu permisivităţile familiale dictate de împietrirea inimilor evreilor, dacă la un moment dat un
bărbat, voia să aibă încă o femeie, poate mai frumoasă, poate mai tânără, putea să o ia. Dacă cea de-a doua
femeie, ajungea mai iubită decât cea dintâi, era tentat să-i favorizeze copiii, uitănd lucruri din prima căsnicie şi
încălcând dreptul celor întâi născuţi. În situaţia aceasta avea următoarea obligaţie: „…să recunoască de întâi
născut pe fiul aceleia pe care n-o iubeşte şi să-i dea o parte îndoită din averea lui; căci fiul acesta este cel dintâi
rod al puterii lui şi lui i se cuvine dreptul de întâi născut.” (Deuteronom 21:17)
Uneori oamenii nu vor să recunoască un adevăr pentru că aceasta înseamnă smerire şi chiar
pedeapsă, ceea ce în general omului nu îi place. Cred că este o combinaţie de stări şi atitudini, pe de-o parte
frica, iar pe de alta umilinţa, fapt evidenţiat în următoarele două cazuri: Solii lui Dumnezeu au vizitat familia lui
Avraam şi când au prevestit naşterea unui fiu „Sara a râs în sine, zicând: «Acum, când am îmbătrânit, să mai am
pofte? Domnul meu bărbatul de asemenea este bătrân». Domnul a zis lui Avraam: «Pentru ce a râs Sara,
zicând: «Cu adevărat să mai pot avea copil eu, care sunt bătrână?»…Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am râs». Căci
i-a fost frică. Dar El a zis: «Ba da, ai râs.»” (Geneza 18:12-15); Iacov urma să se prezinte mascat în faţa lui
Isaac pentru a primi binecuvântarea, atunci a zis mamei sale Rebeca: „ Poate că tatăl meu mă va pipăi şi voi
trece drept mincinos înaintea lui şi, în loc de binecuvântare, voi face să vină peste mine blestemul.” (Geneza
27:12)
Mulţumirea pentru toate serviciile face parte din recunoştinţă, aşa cum se observă în cazul slujirii
de ajutorare din adunările primelor generaţii de credincioşi. În Ierusalim erau credincioşi în condiţii de
sărăcie, iar cei din Macedonia, săraci şi ei, dar nu în vreme de foamete, au hotărât să-i ajute, alături de cei din
Ahaia. Apostolul i-a motivat şi a explicat: „Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acoperă nevoile
sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu. Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul
acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui
Hristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi; şi-i face să se roage pentru voi şi să vă
iubească din inimă, pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu
pentru darul Lui nespus de mare!” (2 Corinteni 9:12-15) Ce frumos le împleteşte apostolul Pavel aici! Toţi
suntem datori lui Dumnezeu, să-I mulţumim, iar când ne ajutăm unii pe alţii, să apreciem ajutorul dat,
mai cu seamă când un sărac a dat din puţinul lui.
Din următoarea întâmplare vom vedea ce înseamnă să fii recunoscător faţă de binefacerile de care ai
avut parte: Într-un compartiment de tren erau, printre alţii, doi călători care se vedea că se cunosc de mai multă
vreme. Deodată, unuia i s-a făcut rău, (o criză de epilepsie), atunci celălalt, şi-a dat repede jos puloverul, i l-a pus
la cap, a trecut la intervenţiile necesare şi, până şi-a revenit, s-a ocupat de el tot timpul. După ce s-a restabilit
vigoarea celui bonav, au continuat să discute împreună. Când a văzut ce s-a întâmplat, un călător din
compartiment, a devenit curios şi cînd s-a ivit ocazia, l-a întrebat în particular, pe cel ce a fost atât de atent cu
prietenul lui: „De ce te porţi cu atâta grijă faţă de acest om, este rudenia ta?” Răspunsul a fost: „Nu”. Cu o şi mai
mare curiozitate, respectivul, a întrebat din nou: „Eşti plătit pentru aceasta printr-un venit social?” A primit
acelaşi răspuns: „Nu”. Atunci, a continuat el: „Dar care e explicaţia?” „Este o istorie comună”, a răspuns
binefăcătorul: „Noi amândoi am fost soldaţi pe frontul din Vietnam şi într-o luptă, eu am fost rănit, iar cel care
este acum bolnav, m-a dus în spate mai multe zile, pentru că eu nu mai puteam să mă deplasez pe picioare, iar
frontul înainta. Datorită lui, eu am scăpat cu viaţă şi sunt relativ sănătos. El m-a îngrijit cum a putut, până am
reuşit să ajungem la unitatea noastră. După terminarea războiului el s-a stabilit în Anglia, iar eu în Statele Unite.
Am fost atât de marcat de efortul lui făcut pentru mine, încât am rămas prieteni după război şi am corespondat.
După câţiva ani, am aflat că binefăcătorul meu ajunsese bolnav şi a rămas singur. Atunci mi-am vândut
posesiunile care le aveam în Statele Unite şi m-am mutat în Anglia să fiu lângă el, fără să am pretenţia să fiu
plătit pentru aceasta. Trăiesc din pensie şi din veniturile bancare aferente proprietăţilor vândute. Tot ce fac, este
din recunoştinţă pentru ceea ce el a făcut în război pentru mine”.
O astfel de atitudine trebuie să-şi regăsească şi în viaţa noastră echivalentul. Poate soţul sau soţia te-a
îngrijit atunci când erai bolnav. Acest aspect trebuie să-i marcheze şi pe copii şi să nu uite că atunci când au fost
mici, părinţii nu au dormit, i-au îngrijit, i-au spălat şi le-au făcut toate cele necesare. Toţi trebuie să aibă o
recunoştinţă în egală măsură faţă de părinţi la bătrâneţe, în cazul unei boli sau în apropierea morţii. Sunt
suficiente motive să fim mulţumitori unii faţă de alţii, de aceea, Dumnezeu să ne dea harul recunoştinţei! Cred ar
fi mult mai bine să devenim mai naturali, nu standardizaţi după calendar. Oamenii obişnuiesc să-şi trimită
felicitări cu diferite ocazii, dar ar fi mai potrivit să îi mulţumeşti cuiva printr-un telefon, printr-o scrisoare, sau
prin câteva vorbe, atunci când te întâlneşti cu acea persoană, chiar pentru lucruri din trecut, nu doar în virtutea
obiceiului. Oamenii care sunt recunoscători, fac doar ceea ce sunt datori să facă. Şi chiar dacă va fi ceva în plus,
va fi răsplătit din plin de Dumnezeu. Tendinţa firească este să nu fii recunoscător în inima ta, să nu găseşti
motive să răspunzi cu recunoştinţă, cu mulţumire, ca să nu mai zic de o recunoştinţă practică de îngrijire sau alte
recompense materiale. Altfel relaţiile dintre oameni se frâng, atunci când cineva ajunge în necaz şi cel căruia i-a
făcut bine nu-i răspunde cu bunăvoinţă, Satan nu va pierde ocazia să-i spună: „Vezi, tu l-ai ajutat la rândul tău,
când el a fost la greu, iar el a uitat să fie recunoscător”. Va fi tentat să spună ca psalmistul: „Când ei erau bolnavi,
eu posteam şi mă rugam şi acum nimeni din neamul lor nu vine să mă vadă”. Dar dacă tu vei fi recunoscător
cuiva şi dacă nu pentru el, ci pentru altcineva, cum a zis David de Mefiboşet: „Îţi voi face bine pentru tatăl tău
Ionatan”, ferice de tine. Dacă nu găsiţi pe nimeni pentru care fiţi recunoscători, faceţi-o în Numele Domnului
Isus.

B. Exemple
Locuitorii Sihemului – pedeapsa pentru nerecunoştinţă
Să ne amintim mai întâi despre starea nenorocită în care se afla Israel sub asuprirea madianiţilor, care
„Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi,
nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr,
ei şi cămilele lor şi veneau în ţară ca s-o pustiiască. Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian şi
copiii lui Israel au strigat către Domnul.” (Judecătorii 6:4-6) Ştiţi ce s-a întâmpla când evreii au strigat către
Domnul? El le-a ridicat ca izbăvitor pe Ghedeon. Prin el, Dumnezeu le-a dat odihnă patruzeci de ani. Ghedeon
avusese 70 de copii şi unul dintre fiii lui, Abimelec, împreună cu nişte oameni de nimic, i-au ucis pe toţi pe
aceeaşi piatră. A scăpat doar Iotam, cel mai tânăr dintre ei, fugind şi din muntele Garizim el a strigat cu glas tare,
către locuitorii Sihemului, arătându-le cât au fost de nerecunoscători. „Acum, oare cu adevărat şi cu toată
curăţia aţi lucrat voi, făcând împărat pe Abimelec? Aţi arătat voi bunăvoinţă faţă de Ierubaal şi de casa lui? V-
aţi purtat voi oare cu el potrivit cu slujba pe care v-a făcut-o? Căci tatăl meu s-a luptat pentru voi; şi-a pus
viaţa în primejdie şi v-a izbăvit din mâna lui Madian; şi voi v-aţi ridicat împotriva casei tatălui meu, i-aţi ucis
fiii, şaptezeci de oameni, pe aceeaşi piatră şi aţi făcut împărat peste locuitorii din Sihem pe Abimelec, fiul
roabei lui, pentru că este fratele vostru.” (Judecătorii 9:16-18) După ce le-a vorbit astfel, le-a rostit blestemul:
„Dacă în adevăr şi cu toată curăţia v-aţi purtat voi astăzi faţă de Ierubaal şi casa lui, bine! Abimelec să fie
bucuria voastră şi voi să fiţi bucuria lui! Dacă nu, să iasă un foc din Abimelec şi să mistuie pe locuitorii din
Sihem şi casa lui Milo; şi un foc să iasă din locuitorii Sihemului şi din casa lui Milo şi să mistuie pe Abimelec! ”
(Judecătorii 9:19-20) Dumnezeu i-a îngăduit trei ani de zile, după care, blestemul lui Iotam, sentinţa pentru
nerecunoştinţa lor s-a adeverit. „Atunci Dumnezeu a trimes un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului, şi
locuitorii Sihemului au fost necredincioşi lui Abimelec, pentru ca şi cruzimea săvârşită cu cei şaptezeci de fii ai
lui Ierubaal să-şi ia pedeapsa şi sângele lor să cadă asupra fratelui lor Abimelec, care-i ucisese şi asupra
locuitorilor Sihemului, care-l ajutaseră să ucidă pe fraţii săi.” (Judecători 9:23-24) „Astfel a făcut Dumnezeu să
cadă asupra lui Abimelec răul pe care-l făcuse tatălui său, ucigând pe cei şaptezeci de fraţi ai lui; şi Dumnezeu
a făcut să cadă asupra capului oamenilor din Sihem tot răul pe care-l făcuseră. Astfel s-a împlinit faţă de ei
blestemul lui Iotam, fiul lui Ierubaal.” (Judecătorii 9:56-57) Au murit toţi şi cetatea a fost distrusă.
Dumnezeu ne pretinde recunoştinţă, iar atunci când ea nu este adusă, ne facem vinovaţi înaintea Lui. De
aceea, inima trebuie să ne devină sensibilă şi plină de mulţumire. Să nu uităm: cu ce măsură am măsurat, ni se va
măsura, adăugându-se dobânda. La fel, dacă am luat cu împrumut, trebuie să dăm dobânda (Luca 6:38).
Pavel – recunoştinţa pentru slujirea frăţească
În Romani 16:3-4, el scrie despre oamenii cărora le era recunoscător. „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui
Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu
numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre neamuri.” Această recunoştinţă nu a fost un caz izolat. Iată o
altă scrisoare de mulţumire, de recunoştinţă: „Am avut o mare bucurie în Domnul, că, în sfârşit, aţi putut să
vă înnoiţi iarăşi simţămintele voastre faţă de mine. Vă gândeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul. Nu zic
lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu
să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu
în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la
strâmtorarea mea. Ştiţi voi înşivă, filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o
Biserică nu a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea” şi „primirea” afară de voi. Căci mi-aţi trimes în
Tesalonic, odată şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu
după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate şi sunt în belşug. Sunt bogat, de când am primit prin
Epafrodit ce mi-aţi trimes, …un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi
Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos. A lui
Dumnezeu şi Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (Filipeni 4:10-20) Deci Pavel nu ar fi fost
nemulţumit, dacă filipenii nu l-ar fi ajutat, dar a fost încântat de gestul lor. Cunoscându-le inima, el a fost atât de
legat de filipeni! Şi el şi ei erau foarte recunoscători. Apostolii i-au învăţat pe credincioşi să fie plini de căldură
sufletească unii faţă de alţii.
După ce am amintit aceste două cazuri, cred că este de dorit pentru toţi, să-l urmăm pe Pavel nu pe
Abimelec. Abimelec este tipul omului firesc, pe când Pavel este tipul omului cu duhovnicesc, care s-a dat pe sine
exemplu, călcând pe urmele Domnului.
Ahaşveroş - o recunoştinţă târzie. Acest împărat s-a „trezit” târziu - într-o noapte şi a considerat
necesar să-i fie recunoscător lui Mardoheu, care a intervenit pentru viaţa sa (Estera 2; 6). El poate fi luat şi ca
exemplu de uitare să mai fi recunoscător, dar vorba proverbului: „mai bine mai târziu, decât niciodată”.
David – un om recunoscător faţă de mulţi. El nu a uitat, atunci când a avut posibilitatea, să se
revanşeze faţă de Ionatan (2 Samuel 9:1-7), dar nici faţă de ceilalţi prieteni ai săi (1 Samuel 30:26-31). Iar pe fiii
lui Barzilai, galaaditul, i-a lăsat în sarcina fiului său, Solomon, să-i răsplătească pentru tatăl lor (1 Regi 2:7).
 ÎNCHEIERE

Omul recunoscător are toate lucrurile măsurate, preţuite şi etichetat corect, ceea ce înseamnă să ai
om atitudine corectă în minte şi în mod practic, faţă de toţi cei cărora le eşti dator. Nu ar fi o realizare să
devenim recunoscători doar din cultură, din politeţe. E bună şi aceasta, dar este mecanică, nu naturală, ca în
cazul următor, când un om a reclamat că a avut anumite neplăceri în cursul unui zbor cu avionul şi a făcut o
sesizare la acea companie. La foarte scurt timp, i-a venit o scrisoare în care directorul general îşi cerea scuze
speciale. Când a văzut el ce atitudine a avut acel om, s-a dus până la birourile companiei, pentru a-l cunoaşte
personal pe acel funcţionar atât de amabil. Dar, înainte de a ajunge la director, secretara i-a zis: „Da, acesta-i
formularul pe care îl folosim pentru orice reclamaţie, pentru a nu ne pierde clienţii”. Omul a fost total
decepţionat, dându-şi seama că toată problema a fost să completeze încă un formular şi să treacă numele
reclamantului în spaţiul gol. Nu-i suficient să devenim politicoşi, încât să se mire ceilalţi cum ştim noi să
mulţumim şi să apreciem, dar fără să punem suflet în aceasta.
Recunoştinţa este o atitudine a inimii. Când îi mulţumeşti soţiei tale, de fiecare dată când te aşteaptă
cu căldură şi cu masa pregătită, cu inima plină de iubire şi pace, să nu afirmi acestea doar pentru ca ea s-o facă şi
mai departe şi să nu o dezamăgeşti. Să o faci pentru că aşa se cuvine, la fel cum în raporturile noastre cu
autorităţile, trebuie să acţionăm din îndemnul cugetului, nu doar de frica pedepsei (Romani 13:5) sau pentru că
aşa ar fi normal să nu ne pierdem prestigiul. Uneori spunem copiilor: „Mulţumeşte pentru ceea ce ai primit!”, dar
dacă ei nu înţeleg sensul mulţumirii, ea n-are mare valoare. Dacă avem conştienţa recunoştinţei, nu mai e nevoie
să ne sesizeze cineva, ci vom fi recunoscători cu promtitudine, ca Domnul Isus, care a zis Tatălui: „... «Te laud,
Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!»” (Matei 11:25-26) Cu alte cuvinte:
„Îţi sunt recunoscător pentru ce ai făcut, pentru ceea ce Eu văd şi constat pe teren în fiecare zi”.
Mulţi oamenii sunt nemulţumitori, dar Dumnezeu „este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi”
(Luca 6:35). Să îi urmăm şi noi modelul, dacă suntem sau dacă vrem să devenim copiii Lui. Dacă
Dumnezeu îi tratează cu bunătate pe toţi, să-i tratăm şi noi la fel. Nerecunoştinţa, care uită repede binele,
este specifică oamenilor din lunme, aşa cum rezultă şi din următoarea istorioară: Un paşă a trecut cu trăsura
peste un pod, dar caii s-au speriat, el a căzut în apă şi era să se înece. Atunci un cerşetor, care stătea lângă pod, a
sărit în apă şi l-a salvat. După recuperarea atelajului, paşa l-a luat cu el în caleaşcă şi i-a zis: „Îţi mulţumesc şi îţi
voi fi foarte recunoscător. Îţi voi da un sac cu galbeni”. Dar mergând pe drum, paşa s-a răzgândit şi-a zis: „Nu-ţi
dau galbenii promişi, căci s-ar putea să te prade hoţii şi va fi rău de tine, dar pentru că tot trebuie să mă
revanşez, o să-ţi dau o turmă de oi şi o să o duci bine şi nu va mai fi nevoie să cerşeşti lângă pod”. Dar pe
parcurs, iar s-a răzgândit şi a zis: „Tu nu ştii să te ocupi de oi şi vor muri toate”. Spunând acestea, au ajuns la
palat. Servitorii au deschis repede porţile şi prima vorbă a paşei a fost: „Luaţi-l pe acest om şi daţi-i o bătaie
bună, căci sigur, pentru aceasta, mă va ţine minte mai mult decât dacă i-aş da bani sau turme de oi”. În schimb,
credincioşii adevăraţi iartă şi uită toate relele, după cum toate păcatele noastre nu mai sunt amintite de
Dumnezeu, care ne-a promis ştergerea tuturor păcatelor (Evrei 10:17). Să nu ne mai aducem aminte de cele rele
şi vom deveni mulţumitori şi recunoscători, dar să ne aducem aminte de cele bune: „Să nu te părăsească
bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.” (Proverbe 3:3) Amin.
 „Da, da; nu, nu” (Matei 5:37)

INTRODUCERE
1. Da şi respectiv nu, sunt cele mai scurte dar mai categorice, contrare şi definitive exprimări ale deciziilor şi /
sau ale convingerilor (Matei 5:37)
2. Exprimarea verbală are valoarea unui angajament responsabil (Matei 12:36-37)

I. REGLEMENTĂRI BIBLICE
A. În perioada Vechiului Testament
1. Angajamente prin jurăminte sau făgăduinţe (Evrei 6:17-20; Numeri 30:1-8; Eclesiastul 5:4-5)
2. Modificările erau determinate doar de imposibilitatea de drept şi de păcat (Numeri 30:8, 12; Leviticul 5:1, 4-6;
27:28-29; Psalmul 15:4; Marcu 6:26; Daniel 6:8)
B. În perioada Noului Testament
1. Abrogările au fost determinate de îmbunătăţirea relaţiilor (Matei 5:33-37; Iacov 5:12)
2. Există domenii, situaţii în care nu sunt obligatorii da şi / sau nu (Ioan 7:8-9, 14; 19:9)

II. PRINCIPII ALE AFIRMĂRII ŞI NEGĂRII

A. Exemplul lui Isus Hristos
1. Isus Hristos – Da, pentru credincioşi:
a) făgăduinţele Cuvântului (2 Corinteni 1:17-20; Fapte 2:18, 39; Apocalipsa 1:7; 22:20; Luca 11:51)
b) intervenţii particulare (Matei 8:2-3; 11:9-10; 26:63-64; 27:11)
2. Isus Hristos – Nu, pentru necredincioşi (Matei 13:29; 25:9-12; Luca 16:30)
B. Principiile exprimărilor categorice: „da” sau „nu”
1. Valoarea lui „da” şi „nu” exprimă statornicia (stabilitatea) într-o lume fără valori concrete (stabile). Valoarea
de adevăr sau minciună (Neemia 6:3-4; Luca 1:60; Fapte 5:7-8)
2. Compatibilitatea lui „da” sau „nu” cu „înduplecarea înţelepciunii” (Iacov 3:17-18; Fapte 19:8, 26). Stăruinţa
nu trebuie să facă din „da” (adevăr) - „nu” (minciună), căci aduce moartea (Judecătorii 14:16-17; 16:16-17; 1
Regi 13:7-10, 14-24). Înduplecarea instaurează un adevăr întreg (Matei 21:28-30), nu-l schimbă (Galateni 5:7-8;
Matei 27:20)
3. Determinarea lui „da” şi „nu” în condiţii speciale (Proverbe 16:33; 18:18; Exodul 28:30; 1 Samuel 23:9-14; 2
Samuel 5:19-25; Ezra 2:62-63)

ÎNCHEIERE
1. „Da, da” şi „nu, nu” arată fidelitatea pentru Dumnezeu şi valorile adevărului, dar şi rezistenţa în faţa
presiunilor şi înşelătoriilor demonice (Luca 22:56-60; Psalmul 62:1-5)
2. „Da, da” şi „nu, nu” constituie şi un mod de exprimare sfântă - „morţii se acoperă cu pământ, viii cu hârtii,
iar credincioşii cu da şi nu”

INTRODUCERE

În această lecţie vom încerca să înţelegem ceea ce Domnul Isus a spus ucenicilor şi totodată nouă prin
cuvintele: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.”
(Matei 5:37) Aşadar ne vom opri la expresia: „Da”, reconfirmată ori de câte ori este nevoie şi „Nu”, care este
repetat pentru a dovedi o realitate. Acestea sunt cele mai scurte, dar şi cele mai categorice şi definitive exprimări
ale convingerilor. Un „da” sau „nu” arată o atitudine care te aşează în mod categoric de o parte sau de alta.
Mântuitorul spunea în Matei 12:36-37: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice
cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi
osândit.” E adevărat că atunci nu exista atâta birocraţie, nu erau atâtea acte câte sunt astăzi, dar atât ce este scris
cât şi o exprimare verbală, ne face responsabili înaintea lui Dumnezeu. De aceea şi relaţiile interumane,
discuţiile şi angajamentele, trebuie să aibă în conţinutul lor, aceste expresii.

I. REGLEMENTĂRI BIBLICE

A. În perioada Vechiului Testament

În Vechiul Testament, angajamentele se luau, de regulă, prin jurăminte şi făgăduinţe. Chiar şi Dumnezeu
a folosit aceste forme de confirmare, pentru a le dovedi oamenilor, statornicia spuselor Sale: „De aceea şi
Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii
Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca
Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne
era pusă înainte, pe care o aveam ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de
perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a lucrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut «Mare Preot
în veac, după rânduiala lui Melhisedec.»” (Evrei 6:17-20) Oamenii aveau certitudine, începând cu Avraam, că
Dumnezeu va împlini cele promise, fiindcă a făgăduit şi apoi S-a jurat. Aceasta nu înseamnă că dacă Dumnezeu
spunea un simplu „da”, dacă spunea o singură vorbă, cum a cerut sutaşul, nu era îndeajuns. El a jurat ca să le
dovedească într-un mod indubitabil hotărârea Lui.
În relaţiile dintre oameni, vom observa, sub impactul unor reguli, dreptul unui bărbat şi al unei femei de
a se angaja sau nu, într-o anumită lucrare: „Moise a vorbit căpeteniilor seminţiilor copiilor lui Israel şi a zis:
«Iată ce porunceşte Domnul. Când un om va face o juruinţă Domnului, sau un legământ prin care se va lega
printr-o făgăduială, să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură. Când o femeie va face
o juruinţă Domnului şi se va lega printr-o făgăduială, în tinereţea ei şi în casa tatălui ei şi tatăl ei va afla de
juruinţa pe care a făcut-o ea şi de făgăduiala cu care s-a legat, – dacă nu-i zice nimic în ziua când află de
juruinţa ei, toate juruinţele ei vor fi primite şi orice făgăduială cu care s-a legat ea, va fi primită; dar dacă tatăl
ei nu-i dă voie în ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, toate juruinţele ei şi toate făgăduielile cu care se va fi
legat ea, nu vor avea nici-o tărie; şi Domnul o va ierta, pentru că nu i-a dat voie tatăl ei. Când se va mărita,
după ce a făcut juruinţe sau după ce s-a legat printr-un cuvânt ieşit de pe buzele ei şi bărbatul ei va lua
cunoştinţă de lucrul acesta şi nu-i va zice nimic în ziua când va lua cunoştinţă de ele, juruinţele ei va rămâne în
picioare; şi făgăduielile cu care se va fi legat ea vor rămâne în picioare; dar dacă bărbatul ei nu-i dă voie în
ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, el va desfiinţa juruinţa pe care a făcut-o şi cuvântul scăpat de pe buzele
ei, cu care s-a legat ea; şi Domnul o va ierta.” (Numeri 30:1-8)
În Eclesiastul 5:4-5, înţeleptul ne sfătuieşte pe toţi: „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi
s-o împlineşti (dacă ea a fost acceptată de autoritatea competentă), căci Lui nu-I plac cei fără minte; de
aceea împlineşte juruinţa, pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici-o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să
n-o împlineşti.” Deci niciodată nu a fost obligatoriu ca oamenii să se angajeze prin astfel de făgăduinţe,
prin jurăminte, dar au avut dreptul să apeleze la ele. Cred că jurămintele au fost necesare datorită stilului
de viaţă al lumii acesteia, în care oamenii de multe ori îşi calcă cuvântul şi nu sunt sinceri. Chiar şi în
vremea noastră există anumite angajamente, în domeniul militar, politic, social şi religios, când oamenii, pentru
a-şi dovedi ataşamentul trebuie să jure. Unele dintre ele nu sunt în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura. Mă
refer, de exemplu, la depoziţia unui martor care va jură că spune adevărul în instanţă, dar nu în toate putem fi
forţaţi să jurăm. Prin principiul acesta, Biblia ne învaţă să fim oameni de cuvânt, în relaţiile cu toţi oameni.
Chiar dacă potrivit reglementărilor din Legea lui Moise, jurămintele erau irevocabile, se admiteau
excepţii. Exemplul ipotetic din Numeri 30, permitea imposibilitatea implinirii jurământului de drept.. De
asemenea, dacă cineva se angaja să facă un lucru şi constata că e rău, putea să revină: „Când cineva, fiind pus
sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie şi va cădea astfel sub vină ” (Leviticul 5:1);
„sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine şi nebăgând de seamă la început,
bagă de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat: Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste
lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă, pentru păcatul pe care l-a
făcut, o parte femeiască din turmă şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru
el ispăşirea păcatului lui.” (Leviticul 5:4-6) Dar existau şi situaţii standard, obligatorii şi irevocabile: „Tot ce va
dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va putea nici să se vândă, nici să se răscumpere: fie om,
fie dobitoc, fie un ogor din moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă, va fi un lucru prea sfânt
pentru Domnul. Nici un om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorât.”
(Leviticul 27:28-29)
Aşadar, jurământul şi făgăduinţa aveau o valoare definitivă, atunci când omul era în drept să împlinească
ce a făgăduit. Dacă nu putea, dacă a greşit în anumite condiţii, Domnul îl ierta. Era socotit un păcat fără voie. S-
ar putea ca în strâmtorare, omul să făgăduiască un dar pentru Domnul, sau într-un moment de bucurie să ofere
cuiva ceva şi în urmă să-i pară rău. El trebuie să rămână ferm. „El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ
în paguba lui.” (Psalmul 15:4) Dacă ai semnat actul, bunul este livrat nereturnabil, altfel te faci vinovat, dacă din
părere de rău te schimbi. De aceea am citit din Eclesiastul, că Dumnezeu nu te forţează să faci făgăduinţe pripite,
dar dacă le-ai făcut, atunci fii omul care le împlineşte.
Uneori datorită angajamentului în faţa altora, care ne-ar putea desconsidera, nu schimbăm un „da” cu un
„nu”, asemeni lui Irod, care a zis cu jurământ fetei Irodiadei: „Ori ce-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din
împărăţia mea” (Marcu 6:23). Imediat, ea, îndemnată de mama ei, a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Când si-a
dat seama de greşeala făcută, „Împăratul s-a întristat foarte mult; dar, din pricina jurămintelor sale şi din
pricina oaspeţilor, n-a vrut să zică nu.” (Marcu 6:26) Măcar că în asemenea situaţii s-ar putea schimba un „da”
cu „nu”. De ce să rămânem la „legea mezilor şi perşilor”, când am putea scăpa pe cineva (Daniel 6:8)?

B. În perioada Noului Testament

Iată cuvintele Domnului Isus, atunci când a enunţat acest principiu: „Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor
din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale». Dar Eu vă spun: Să nu juraţi
nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este
aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul
tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.” (Matei 5:33-36) Mântuitorul a lansat un sistem de relaţii,
diferit faţă de cel din Vechiul Testament. A abrogat jurămintele, pentru că voia ca oamenii să nu mai fie
determinaţi doar de nişte legi stricte, pe care ei s-au angajat că le respecte, după ce Dumnezeu a tunat din
ceruri, de pe Sinai. Relaţiile dintre oameni, trebuie să fie amicale, dar în acelaşi timp transparente şi
stabile. El a zis: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel
rău.” (Matei 5:37) Acelaşi sfat îl dă şi apostolul Iacov, ca unul care înţelesese clar cuvintele Mântuitorului, în
epistola sa, scrisă pentru evrei - deci modificarea îi priveşte pe toţi care intră în sistemul noului legământ: „Mai
presus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici pe vreun altfel de jurământ. Ci „da”
al vostru să fie „da” şi „nu” să fie „nu”, ca să nu cădeţi sub judecată.” (Iacov 5:12).
Acum să nu creadă cineva că trebuie să ne robotizăm şi să spunem doar „da” şi „nu”. Sunt situaţii
în care nu suntem obligaţi să spunem un „da” sau neapărat un „nu”. Să ne amintim că Mântuitorul a fost
întrebat şi provocat de fraţii Săi să se suie la Ierusalim şi El nu a răspuns cu un simplu „da” sau „nu” ci a zis:
„«Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă
vremea». După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galilea.” (Ioan 7:8-9) „Pe la jumătatea praznicului, Isus
s-a suit la Templu. Şi învăţa norodul” (Ioan 7:14). De exemplu, o fată nu poate să dea un răspuns categoric „da”
sau „nu” unui băiat într-o fază incipientă, ea va putea spune: „încă nu”, dar s-ar putea în final să fie „da”. Sau în
faţa unei provocări oferite: „Vrei să faci lucrarea aceasta?” Poţi răspunde deocamdată cu „nu ştiu” şi ulterior să
spui un „da” hotărât sau un „nu” irevocabil, rămâne de văzut.
Mai există o situaţie, pe care o învăţăm tot de la Mântuitorul nostru, când era interogat şi Pilat ar fi vrut
să afle multe de la El. Când suntem ispitiţi, nu doar în faţa autorităţilor, nu trebuie să răspundem întotdeauna.
Nimeni nu poate fi obligat să spună „da” sau „nu”, căci aceasta ar fi însemnat uneori să-i trădeze pe fraţi.
Domnul a spus că ceea ce trebuie să vorbim ne va fi dat atunci, nu neapărat un „da” sau „nu” (Matei 10:19-20).
Unii care au avut curaj, i-au evanghelizat pe anchetatori, alţii cu multă abilitate, au răspuns ce le-a pus Domnul
pe inimă. Aceasta nu înseamnă că au minţit. Iată cum S-a raportat Domnul la Pilat, care „ A intrat iarăşi în odaia
de judecată şi a zis lui Isus: «De unde eşti Tu?» Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.” (Ioan 19:9) Unii oameni ne
trag de limbă, voind să afle anumite lucruri de la noi, dar nu trebuie să le răspundem cu „da” sau „nu”, dacă nu
sunt în drept să-l audă şi nu avem încredinţarea să-l spunem.

II. PRINCIPII ALE AFIRMĂRII SAU NEGĂRII

A. Exemplul lui Isus Hristos

Domnul Isus Hristos a folosit când era necesar ,,da” şi respectiv „nu”. El este „da” pentru credincioşi şi
„nu” pentru necredincioşi. Iată ce scrie şi Pavel, cel care călca pe urmele Domnului:: „ În luarea hotărârii
acesteia, am lucrat eu în chip uşuratic? Sau hotărârile mele sunt nişte hotărâri, pe care le iau în felul lumii, ca
să fie în mine „Da” şi „Nu”. Credincios este Dumnezeu că vorbirea noastră faţă de voi n-a fost şi „Da” şi
„Nu”. Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin
Silvan, şi prin Timotei, n-a fost „da” şi „nu”, ci în El nu este decât „da”. În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu,
oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui
Dumnezeu.” (2 Corinteni 1:17-20) Adică, dacă Dumnezeu ne-a făgăduit ceva, prin El, este „da” şi rămâne „da”,
căci Dumnezeu este credincios şi nu poate să mintă.
Să luăm, spre exemplificare, unele făgăduinţe divine, care se împlinesc cu siguranţă: Dumnezeu se
angajase prin profetul Ioel: „Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din
Duhul Meu şi vor proroci” (Fapte 2:18). La vremea potrivită a început împlinirea ei, deaceea să ştie toţi cei care
nu au fost părtaşi la lucrarea Duhului Sfânt, că Dumnezeu a spus un „da” şi rămâne „da”. S-a împlinit de atunci
şi făgăduinţa rămâne în vigoare sub semnul unui „da” (Fapte 2:39). O altă făgăduinţă pe care o aşteptăm, apare
în Apocalipsa 1:7 - „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile
pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin”. În încheiere, cartea Apocalipsa revine cu ultimul „da” din
Biblie, pe aceeaşi temă:. „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: «Da, Eu vin curând». Amin! Vino, Doamne
Isuse!” (Apocalipsa 22:20) Dacă ne-a spus că vine, noi stăm liniştiţi şi cu toată încrederea.
Expresia afirmativă „da” a fost folosită de Domnul şi în situaţii particulare. Noi avem nevoie de un
„da” sau „nu”, din partea Domnului, când avem o problemă, ca în următorul caz: „... un lepros s-a apropiat de
El, I s-a închinat şi I-a zis: «Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti». Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a
zis: «Da, vreau, fii curăţit!» Îndată a fost curăţită lepra lui.” (Matei 8:2-3) Ce valoare a avut „da”-ul care l-a
spus Domnul? Un da de vindecare. Doamne, mai spune asemenea „da”! Într-o altă situaţie, când oamenii se
întrebau despre Ioan Botezătorul, după cum şi noi ne întrebăm pentru unii: „Sunt lucrătorii Domnului?” sau
,,Care este statutul lor înaintea lui Dumnezeu?” Cel ce confirmă trebuie să fie Domnul, care i-a încadrat în
lucrarea Sa. Atunci Domnul a zis: „Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun şi mai mult decât un
proroc; căci el este acela despre care s-a scris: «Iată, trimet înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti
calea înaintea Ta” (Matei 11:9-10). Iată şi un „da” de confirmare pentru Sine: „Isus tăcea. Şi marele preot a luat
cuvântul şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu». «Da», i-a
răspuns Isus, «sunt!» «Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta
puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.»” (Matei 26:63-64)
Acum vreau să observăm că pentru cei necredincioşi, El este „nu”. Căci pe cât este de „da” în
favoarea mântuirii, a unor haruri individuale sau colective, pe care ni le oferă, pe atât este de categoric şi când
zice „nu” şi rămâne „nu”. În pilda neghinei, observăm cum îngerii ascultă de un „nu”. Ei l-au întrebat pe stăpân,
văzând neghina împreună cu grâul: „vrei s-o smulgem?” „«Nu», le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina,
să smulgeţi şi grâul împreună cu ea.” (Matei 13:29). „Nu”-ul acesta îi favorizează o vreme pe cei răi, lasându-i
împreună cu cei buni, dar aceasta nu înseamnă că nu vor avea parte de un alt „nu” respingător, ca cel adresat
fecioarelor neînţelepte. „Cele înţelepte le-au răspuns: «Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă;
ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă»…Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă
spun, că nu vă cunosc!»” (Matei 25:9-12) Acelaşi refuz a fost pronunţat şi de Avraam, bogatului din Luca 16,
care a intervenit să facă ceva pentru cei rămaşi acasă. I s-a spus că au pe Moise şi pe proroci, să asculte de ei.
Dumnezeu nu poate fi apelat să-şi modifice principiile şi lucrările Sale. Când El a zis „da”, aşa rămâne şi dacă le
împlineşte peste mii de ani şi când spune „nu” nu mai modifică nici îngerii, nici oamenii.

B. Principiile exprimărilor categorice: „da” sau „nu”

De ce este atât de important în unele situaţii să spunem da sau nu şi aşa să rămână? Valoarea lui „da”,
exprimă statornicia, stabilitatea noastră într-o lume fără valori. Pentru oamenii din lume, fie ei politicieni,
familişti sau prieteni, azi e albă, mâine e neagră, totul se schimbă. În societate, în general, nu mai ştii ce e
adevăr şi ce-i minciună, dar pentru un credincios, un „da” dă valoare adevărului şi un „nu” arată
minciuna.
Iată un caz practic. Duşmanii reconstrucţiei Ierusalimului l-au tot provocat pe Neemia, iar el le-a
răspuns: „...: «Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să mă pogor; cât timp l-aş lăsa ca să vin la voi, lucrul ar
înceta». Mi-au făcut în patru rânduri aceeaşi cerere şi le-am dat acelaşi răspuns.” (Neemia 6:3-4) Uneori îţi dai
seama când cineva te provoacă la un lucru rău şi răspunzi cu „nu”. Dar diavolul este insistent, se pricepe grozav
la stăruinţe şi revine, a doua oară, a treia sau patra oară, până când să zici „da”. Poate să-ţi facă de zece ori
aceeaşi cerere, dar tu să-i dai acelaşi răspuns: „nu”. Nu vii? Nu. Dacă ar înţelege unii care sunt chemaţi şi
provocaţi cum scrie în Psalmul 1, să se ducă pe calea celor răi, să se aşeze pe scaunul celor batjocoritori, să
rămână conştienţi şi hotărâţi în a spune: „Nu”. Se spune uneori că ai luat pe „nu” în braţe, dar uneori chiar că
trebuie luat şi strâns tare, să nu-l scapi.
O decizie statornică avem şi în Luca 1:60: Dumnezeu spusese preotului Zaharia cum să-i pună numele
copilului, dar rudeniile au intervenit şi ştiţi că cei de aproape au uneori o influenţă mare, dar Elisaveta, soţia lui,
avea cunoştinţă de o pronunţare divină şi când toţi au insistat, „…mama lui a luat cuvântul şi a zis: «Nu. Ci are
să se cheme Ioan.»” Uneori nici nu mai merită să tot argumentezi şi să tot povesteşti, că numai pierzi vremea.
Spune „nu” şi gata, că unii nu vor să priceapă.
Să urmărim şi cazul din Fapte 5:7-9, pentru a înţelege ce înseamnă să minţi şi să te ţii tare de „da” sau
când nu este aşa, de „nu”. După ce Anania a minţit în faţă şi a fost pedepsit pe loc „ Cam după trei ceasuri, a
intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce se întâmplase. Petru i-a zis: «Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?» «Da»,
a răspuns ea, «cu atâta». Atunci Petru i-a zis: «Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului?
Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău, sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine.»” Multora, posibil că le-a
venit să creadă, dacă aşa au zis amândoi, deşi au venit separat şi totuşi nu era aşa. Fiţi atenţi! În faţa unui adevăr
să spunem „da”, iar în faţa unei minciuni să spunem: „nu”.
Dacă am învăţat să fim atât de categorici în a spune „da” şi „nu”; cum se împacă acestea cu
înduplecarea” înţelepciunii care vine de sus”? Să luăm ca exemplu pe Pavel, care era în Efes, „... a intrat într-
o sinagogă ... timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să
înduplece pe cei ce-l ascultau.” (Fapte 19:8) Ei erau în necunoştinţă şi Pavel a căutat să-i aducă la adevăr. Însă o
parte dintre evrei şi mulţi din alte popoare nu acceptau trecerea de la un nu fals la un da adevărat,
dimpotrivă, evreii provocau neamurile, care s-au revoltat zicând: „… vedeţi şi auziţi că Pavel acesta, nu
numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat şi a abătut mult norod şi zice că zeii făcuţi de mâini nu
sunt dumnezei.” (Fapte 19:26) Deci, este indicat să te laşi înduplecat, atunci când ai zis un „nu” greşit şi să zici
un „da” în faţa adevărului. Aici îşi are loc înduplecarea înţelepciunii, nu încăpăţânarea, căci înţelepciunea care
vine de sus este curată şi nu te înduplecă la rău, ci la bine.
Într-o stare de înduplecare la rău, pe care o studiem ca să facem diferenţa, puternicul Samson a
căzut pradă acestei înduplecări de două ori: „Nevasta lui Samson plângea lângă el şi zicea: «Tu n-ai decât
ură pentru mine şi nu mă iubeşti; ai spus o ghicitoare copiilor poporului meu şi nu mi-ai dezlegat-o!» Şi el i-a
răspuns: «N-am dezlegat-o nici tatălui meu, nici mamei mele: să ţi-o dezleg ţie»? Ea a plâns lângă el tot timpul
celor şapte zile cât a ţinut ospăţul; şi în ziua a şaptea, i-a dezlegat-o, căci îl necăjea. Şi ea a dat copiilor
poporului ei dezlegarea ghicitorii.” (Judecătorii 14:16-17) A rezistat atâtea zile, dar în final, l-a înduplecat să-şi
calce angajamentul şi Satan a ţinut minte aceasta, deşi era doar o ghicitoare, o vorbă între oameni. Satan a văzut
că este uşor de înduplecat la rău şi exact pe filiera aceasta mai târziu, Samson a fost înduplecat de Dalila:
„Fiindcă ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de o nelinişte de moarte şi-
a deschis toată inima faţă de ea şi i-a zis: «Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului
din pântecele mamei mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om.»” (Judecătorii
16:16-17) Aceasta a fost o înduplecare vinovată. Lăsaţi-vă înduplecaţi de înţelepciune şi nici în ruptul capului nu
vă lăsaţi înduplecaţi de nebunie. Acceptaţi ca dintr-un „nu” fals, să se facă un „da” adevărat şi dintr-un „da” fals,
să se facă un „nu” adevărat, căci aceasta vă va face bine. Înduplecarea la bine întregeşte adevărul, nu-l schimbă.
Ca să înţelegem efectul puternic al înduplecării în a-ţi schimba atitudinea, prezint şi cazul din Matei
27:20 - „Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L
omoare.” Eu cred că dacă le-ar fi spus cineva cu o zi înainte, să renunţe la Isus, ar fi răspuns: „Nu”. Dar a doua
zi au renunţat, pentru că au fost înduplecaţi. Şi-au schimbat opinia, ca în lumea politică, când spui „da” pentru
unul şi „nu” pentru altul.
Mai ofer un caz ca să vedem că schimbarea lui „da” cu „nu”, ne poate costa viaţa. Dumnezeu a
trimis un proroc din Iuda să meargă în Israel la Betel, dar i-a dat un consemn, despre care aflăm din discuţiile
purtate: „Împăratul a zis omului lui Dumnezeu: «Intră cu mine în casă, să iei ceva de mâncare şi-ţi voi da un
dar». Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: jumătate din casa ta să-mi dai, n-aş intra cu tine. Nu voi mânca
pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată, prin cuvântul Domnului: «Să nu
mănânci pâine nici să bei apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce». El a plecat pe un alt drum
şi nu s-a întors pe drumul pe care venise la Betel.” (1 Regi 13:7-10) În prima fază a spus trei de „nu” şi nu l-a
putut îndupleca împăratul. Dar a venit un proroc care a fost mai influent ca împăratul şi l-a corupt. Aici e puterea
înţelepciunii! Când vrea unul de afară să te înduplece, poate îţi dai seama mai uşor că este o abatere de la adevăr,
dar dacă vine un duh de rătăcire printr-o prorocie falsă, eşti tentat să spui un „da” în loc de „nu. A venit celălalt
proroc şi i-a zis: „…«Şi eu sunt proroc ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: «Adu-l
acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă». Îl minţea” (1 Regi 13:16). Şi finalul este scris în versetul 24:
„Omul lui Dumnezeu a plecat (după ce s-a abătut de la propriile afirmaţii, oprindu-se să mănânce la Betel); şi a
fost întâlnit pe drum de un leu care l-a omorât. Trupul lui mort era întins pe drum; măgarul a rămas lângă el şi
leul stătea şi el lângă trup.” Toate acestea, pentru că a schimbat pe „nu” cu „da”. Doamne ajută-ne să nu fim
abătuţi, să fim veghetori, căci Dumnezeu nu-şi schimbă Cuvântul, chiar dacă unii predică altfel, sau pretind noi
revelaţii!
Pentru situaţii speciale, când îţi lipseşte o cunoştinţă din Cuvânt, sau un mesaj din partea
Domnului şi este greu de spus „da” sau „nu”, se poate apela cu rugăciune la tragerea la sorţi , căci este
scris: „Sorţul pune capăt neînţelegerilor şi hotărăşte între cei puternici” (Proverbe 18:18). Eu am fost pus uneori
în situaţia de a mă duce la o adunare sau alta, când nu aveam nicio promisiune dată pentru un frate sau altul şi
fiecare pleda pentru adunarea sa. Am recurs la sorţ, pentru un arbitraj la care nimeni nu mai avea nimic de spus,
ştiind că: „Se aruncă în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul.” (Proverbe 16:33)
În sistemul preoţesc aaronic existau două pietre speciale, prin care preotul putea primi un răspuns
de la Domnul: „Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim (lumină şi desăvârşire), care să fie pe inima lui
Aaron, când se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel, Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor
lui Israel, când se va înfăţişa înaintea Domnului.” (Exodul 28:30) O situaţie concretă avem în 1 Samuel 23:9-11
- „David, luând cunoştinţă de acest plan rău pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar:
«Adu efodul!» Şi David a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Israel, robul tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila
ca să nimicească cetatea din pricina mea. Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va pogorî Saul aici,
cum a aflat robul Tău? Doamne, Dumnezeul lui Israel binevoieşte şi descoperă lucrul acesta robului Tău!» Şi
Domnul a răspuns: «Se va pogorî.»” După părerea unora exista în acele două pietre sclipitoare o anumită
reflecţie care era înţeleasă prin „da” sau „nu. Însă Dumnezeu nu răspundea întotdeauna, cum s-a întâmplat în
cazul următor: „... Saul a zis lui Ahia: «Adu încoace chivotul lui Dumnezeu!» Căci pe vremea aceea chivotul lui
Dumnezeu era cu copiii lui Israel. Pe când vorbea Saul cu preotul, zarva în tabăra filistenilor se făcea tot mai
mare; şi Saul a zis preotului: «Trageţi mâna!» Apoi Saul şi tot poporul care era cu el s-au strâns şi au înaintat
până la locul luptei; şi filistenii au întors sabia, unii împotriva altora şi învălmăşeala era nespus de mare. ” (1
Samuel 14:18-20) În acea bătălie „... Saul a întrebat pe Dumnezeu: «Să mă pogor după filisteni? Îi vei da în
mâinile lui Israel?» Dar în clipa aceea nu i-a dat nici un răspuns.” (1 Samuel 14:37) Peste ani, când Saul trăia
în neascultare, Domnul nu i-a mai vorbit sub nici o formă (1 Samuel 28:6). Sunt situaţii în care Dumnezeu,
datorită unui păcat, nu zice nici „da” nici „nu”, de aceea ar trebui ca pe lângă un „da” şi „nu” să mai fie un sorţ
alb şi apoi să cauţi să vezi de ce Dumnezeu nu spune „da” sau „nu”.

ÎNCHEIERE
Aşadar, „da” arată fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu şi valorile adevărului ”, iar „nu” arată
rezistenţa noastră în faţa diavolului şi a presiunilor răului. De fapt „da”-ul nostru trebuie zis după ce şi
Dumnezeu zice „da”. Iar când ştim că diavolul ar vrea să obţină ceva de la noi, să ţinem de „nu”, oricât ar
încerca el să-l schimbe. Să fim statornici ca în următorul vers de poezie, referitor la fiară şi închinarea falsă:
„Oricât de mare-i semnul ei / Vom spune nu şi-a zecea oară”. Să nu fim ca apostolul Petru sub ispită, care a zis
de câteva ori: „Nu-L cunosc”, când adevărul era „da”, dar a cedat la provocările diavolului (Luca 22:56-60).
Să rămânem încredinţaţi ca David, care a scris în Psalmul 62:1-5 „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede
sufletul; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă
voi clătina…Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” Sunt momente când în har şi
binecuvântare spunem foarte uşor „da”, încrederii în Dumnezeu, dar când vine necazul, mai poţi să zici tot „da”,
cu aceeaşi siguranţă? Ar trebui să rămână „da” şi atunci, şi peste ani. Dacă am spus „da” lui Dumnezeu când ne-
am botezat şi dacă El nu are pentru noi decât „da”, atunci să avem şi noi pentru El numai „da”. Dacă am spus
„nu” păcatului, atunci să fie un „nu” pentru totdeauna. Iar în relaţiile dintre noi, când ne-am angajat să facem
ceva, să fim oameni de cuvânt, fără să acceptăm modificări, cu excepţia cazurilor în care trebuie să schimbăm
răul cu binele.
Trăirea cu „da” şi „nu” este o relaţionare simplă şi eficientă pentru sfinţi. În lume se spune: „Morţii
se acoperă cu pământ, viii cu hârtii”. Eu spun: „Credincioşii se acoperă cu «da» şi «nu»”, atât faţă de
Dumnezeu, cât şi faţă de alţii. Doamne ajută-ne să fim oameni cu valoare de adevăr şi să avem harul unei
comunicării curate şi sigure! Amin!
 „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Romani 12:14)

INTRODUCERE
1. Binecuvântarea şi blestemul sunt două sisteme în care acţionează legea cauză / efect – ele au intervenit în
urma consumului din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Iacov 3:9-10)
2. Ambele sunt active, de aceea trebuie studiate (Deuteronom 30:19-20)

I. BINECUVÂNTAREA ŞI BLESTEMUL
A. Binecuvântarea
1. Un Dumnezeu care binecuvântează (Geneza 1:22, 28; 2:3; Iov 1:10; Psalmul 128:4-6; Matei 5:44-45)
2. O binecuvântare ca răspuns (1 Cronici 29:10-13; Psalmul 103:1-2)
3. Un mod de raportare între oameni (Geneza 14:19-20; 24:31, 60; Luca 2:28-35; Numeri 22:6; 23:8, 20)
B. Blestemul
1. Blesteme rostite ca pedeapsă (Maleahi 2:2; 2 Petru 2:14):
a) de către Dumnezeu (Geneza 3:14, 17; 4:11)
b) de către oameni (Iosua 6:26; 1 Regi 16:34; 2 Regi 2:23-24; Neemia 13:25; Numeri 5:21-22)
2. Blesteme rostite sub imbold demonic (Proverbe 26:2; 30:11):
a) răzbunări umane (Romani 3:14; Exodul 21:17; Proverbe 20:20; 2 Samuel 16:5-6; Psalmul 109:28)
b) scopul diavolului (Leviticul 24:10-16; Iov 1:11, 21; 2:9-10; Leviticul 24:10-16)

II. BINECUVÂNTARE ŞI NU BLESTEM (Judecătorii 17:1-2; Psalmul 62:4; 2 Samuel 20:9-10)

A. Harul binecuvântării
1. Epoca harului (Deuteronom 28:1-2; Galateni 3:14; Geneza 12:2)
2. Blestemul funcţionează din oficiu, dar poate fi înlocuit cu binecuvântarea (Proverbe 3:33; Deuteronom 23:1-4;
Isaia 56:3-7; Proverbe 3:33; Psalmul 65:4)
B. Oamenii binecuvântării (Ieremia 17:5-7)
1. Binecuvântări rostite de cei binecuvântaţi, care doresc, ca şi Dumnezeu, binecuvântarea (Romani 12:14;
Galateni 3:14; Geneza 12:2; Eclesiastul 10:20; Numeri 6:22-27)
2. Binecuvântări (Psalmul 1):
a) în viaţa aceasta (Geneza 24:1; 39:5)
b) în viaţa veşnică (1 Cronici 17:27; Matei 25:34)

ÎNCHEIERE
1. Cine are parte de binecuvântare trebuie să dea binecuvântare (1 Petru 3:9; Apocalipsa 22:3)
2. Binecuvântarea aduce viaţa; blestemul cauzează moartea (Evrei 6:7-8)

INTRODUCERE

Privind în întreaga Scriptură observăm că binecuvântarea şi blestemul sunt două sisteme care
funcţionează potrivit legii cauză / efect. Ele au apărut imediat după ce omul a păcătuit, gustând din pomul
cunoştinţei binelui şi răului. De atunci încoace, fiecare dintre noi, prin exprimarea verbală sau doar în
gândurile noastre, putem să rostim sau să gândim ceva bun sau ceva rău pentru alţii. Apostolul Iacov scria
următoarele, vorbind despre limbă: „Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe
oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul!
Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9-10)
Dumnezeu îl pune pe om în faţa acestor realităţi, nu doar că putem să binecuvântăm sau să blestemăm pe
alţii, ci noi, la rândul nostru, avem parte de binecuvântare sau de blestem. El a zis evreilor: „Iau azi cerul şi
pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege
viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te
de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a
jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov.” (Deuteronom 30:19-20)

I. BINECUVÂNTAREA ŞI BLESTEMUL

A. Binecuvântarea

Privind la istoria binecuvântării, observăm că primul care a pronunţat-o a fost Dumnezeu. Noi avem de-
a face cu un Dumnezeu binevoitor care binecuvântează. În cartea Geneza se află primele cuvinte adresate de
El creaţiei: „Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se
înmulţească şi păsările pe pământ.»” (Geneza 1:22); „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis:
«Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi
peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»” (Geneza 1:28); „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a
sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” (Geneza 2:3)
Deci orice lucrare bună s-a ales cu o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. El S-a exprimat în favoarea acelei
lucrări şi a continuităţii ei.
Din cartea Iov aflăm cuvinte care aparţin lui Satan, declarându-l pe Dumnezeu ca cel care
binecuvântează, iar pe om ca unul care beneficiază de binecuvântare. Este o realitate ce trebuie înţeleasă
privind la acest sistem, Dumnezeu care a creat totul şi Satan care vrea să distrugă creaţia Lui. Iată cum
binecuvântează Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul
mâinilor lu şi turmele lui acopăr ţara.” (Iov 1:10) Şi ca să nu creadă cineva că Dumnezeu binecuvântează
preferenţial şi izolat, prezint o făgăduinţă valabilă pentru toate familiile credincioşilor. „Aşa este binecuvântat
omul care se teme de Domnul. Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate
zilele vieţii tale şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!” (Psalmul 128:4-6)
Din cuvintele Mântuitorului înţelegem că tot pământul încă beneficiază de o formă de
binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Dacă El şi-ar retrage mâna, ar rămânea blestem sută la sută, n-ar
mai rămâne nimic cu viaţă şi n-ar mai fi nici un bine. „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă
prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5:44-45) Deci, credincioşii sunt în
atenţia şi favoarea divină, dar El încă are milă faţă de toţi oamenii.
Când ne gândim la binecuvântările cu care ne-a întâmpinat Dumnezeu, ele cer un răspuns din partea
noastră. Este normal şi corect ca şi noi să binecuvântăm pe Dumnezeu. Iată cuvintele de binecuvântare ale unui
om după voia lui Dumnezeu: „David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: «Binecuvântat
să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi
măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te
înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este
tăria şi puterea şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te
lăudăm şi preamărim Numele Tău cel slăvit.” (1 Cronici 29:10-13) În rugăciunile noastre la adresa Domnului,
cuvintele de binecuvântare ar trebui să se înmulţească: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în
mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din
binefacerile Lui!” (Psalmul 103:1-2) Suntem datori să-L slăvim pe Cel Prea Înalt pentru dumnezeirea Sa şi
totodată să-L binecuvântăm pentru tot ce ne-a dăruit prin binecuvântarea Sa.
Binecuvântarea este şi un mod de raportare între oameni. Vedeţi, oamenii se salută, îşi urează de
bine, dar cea mai frumoasă comunicare este binecuvântarea. Pentru a înţelege, să urmărim două situaţii
diferite din viaţa patriarhilor. „Melhisedec a binecuvântat pe Avraam şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de
Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt,
care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!» Şi Avraam i-a dat zeciuială din toate.” (Geneza 14:19-20) Iată de ce
n-ar trebui să ratăm nici-o ocazie când am putea să spunem fraţilor noştri: „ Dumnezeu să te binecuvânteze!”
Uneori suntem seci în saluturi, când am putea să fim mai cu viaţă şi să dăm celuilalt un pachet de binecuvântare.
Ascultaţi şi cuvintele lui Laban către robul lui Avraam: „…«Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai
afară? Am pregătit casa şi am pregătit un loc pentru cămile.»” (Geneza 24:31) O binecuvântare verbală şi reală!
În acea casă se practica binecuvântarea. „Au binecuvântat pe Rebeca şi i-au zis: «O, sora noastră, să ajungi
mama a mii de zeci de mii şi sămânţa ta să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor săi!»” (Geneza 24:60)
În momente speciale, ocazionale, dar şi obişnuite, rostiţi binecuvântări! Lăsaţi ca mintea să vă fie
umplută de Duhul lui Dumnezeu şi să fiţi călăuziţi pentru ca în binecuvântările rostite să puteţi fi ca şi Iacov,
când şi-a binecuvântat copiii, rostind pentru fiecare o binecuvântare, care s-a adeverit în timp. Nu degeaba ne
spune Scriptura să binecuvântăm şi să nu blestemăm. Cuvintele acestea au efect, pentru că ele reprezintă ceea ce
este în duhul nostru şi noi acţionăm potrivit cu ceea ce suntem. Binecuvântarea sau blestemul au efect, pentru că
vor determina relaţia între mine şi cel căruia mă adresez. Totodată ele au efect pentru că în cuvânt este o putere,
căci aşa lucrează sistemul spiritual al universului. Când îl rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze pe cineva, dacă
o spunem cu inima sinceră, El chiar ia aminte şi va împlini acea dorinţă. Şi între oameni se obişnuieşte să se
pună o vorbă bună pentru cineva, pentru a-i face un bine, iar când se colaborează cu Dumnezeu este perfect, ca
în cazul discuţiei dintre Elisei şi Ghehazi: „Ce bine putem să-i facem acestei femei din Sunem? Şi au
binecuvântat-o cu cuvintele: „La anul pe vremea aceasta vei avea un copil”. Exact de un copil aveau nevoie, căci
erau bogaţi şi nu aveau copii.
În schimb, dacă cineva îşi permite să blesteme, Satan va fi foarte prompt şi activ, iar Dumnezeu îi
permite uneori să aducă nenorocirea şi s-ar putea să-i pară rău la urmă. Dar după o binecuvântare rostită şi
împlinită, nimănui nu-i va părea rău niciodată. Trăim sub tentaţia de a rosti o binecuvântare pentru ceilalţi
sau de a ne abţine să rostim un blestem? Aşa se explică frământarea lui Balaam şi luările lui de poziţie la
provocările insistente adresate de Balac. „Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic
decât mine; poate că aşa, îl voi putea bate şi-l voi izgoni din ţară, căci ştiu că pe cine binecuvântezi tu este
binecuvântat şi pe cine blestemi tu este blestemat.” (Numeri 22:6) Balaam a răspuns: „Cum să blestem eu pe cel
ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Iată că am primit poruncă să
binecuvântez. Da, El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce.” (Numeri 23:8, 20)

B. Blestemul

În Scriptură, blestemul este rostit ca pedeapsă. Sunt oameni blestemaţi datorită stării lor de păcat.
Dumnezeu se adresa, prin profeţi, preoţilor postexilici, cu sesizarea că binecuvântarea are de-a face cu ascultarea
şi blestemul cu neascultarea: „Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu,
zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul şi voi blestema binecuvântările voastre; da, le-am şi
blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea.” (Maleahi 2:2) Deci Dumnezeu nu poate să fie
coparticipant la binecuvântările tip liturgice ale unor oameni, doar în virtutea slujbei lor . Dacă ei nu sunt
sfinţi, nu pot să transmită binecuvântare. Oriunde şi oricând în istorie, oamenii abătuţi de la credinţă sunt
socotiţi blestemaţi. Aşa îi prezintă şi apostolul Petru, după ce enumeră stările de păcat în care trăiesc: „ Le
scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la
lăcomie, sunt nişte blestemaţi!” (2 Petru 2:14) Dumnezeu care a pus în faţa oamenilor binecuvântarea şi
blestemul, El însuşi a blestemat anumite stări vinovate pentru că ele nu pot să primească binecuvântarea Sa. N-aş
vrea ca cineva să-L creadă pe Dumnezeu nervos când a blestemat, ca un om ispitit, dar El nu poate să fie de
acord cu răul, de aceea se pronunţă deschis împotriva lui şi-l condamnă.
În Geneza, imediat cum a apărut păcatul, Dumnezeu a blestemat şarpele şi apoi pământul:
„…«Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp»… ” (Geneza
3:14) „…«Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale…blestemat este acum pământul din pricina ta…»” (Geneza
3:17) Imediat după ce a fost blestemat, au început să iasă din pământ spinii şi pălămidă, iar când Cain a ajuns
să-şi ucidă fratele, fiind biruit de rău, a ajuns ca şi el să fie blestemat de Dumnezeu: „Acum blestemat eşti
tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău!” (Geneza
4:11) Drept urmare ablestemului, Cain nu a mai avut nici un loc unde să fie liniştit între oameni, pentru că el s-a
pus în această stare lipsită de pace, prin neascultarea lui.
În aceeaşi atitudine, vreau să-i înţelegem şi pe oamenii lui Dumnezeu care au rostit blesteme .
Văzând manifestarea răului, l-au condamnat, pronunţând sentinţe, care au venit de fapt de la Dumnezeu, pentru
că s-au adeverit şi potrivit cu termenul de execuţie specificat. Aici putem aminti blestemul lui Iosua rostit asupra
Ierihonului: „Atunci a jurat Iosua şi a zis: «Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să
zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul
celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile.” (Iosua 6:26) Dacă citim în 1 Regi 16:34 vom vedea că acest
blestem s-a împlinit întocmai peste sute de ani. Nu a trecut termenul de prescriere. „Pe vremea lui, Hiel din
Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut şi i-a pus porţile cu preţul
lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun. ” Deci
blestemul lui Iosua a fost un blestem dat de Dumnezeu prin gura lui. Un alt caz avem în 2 Regi 2:23-24 şi se
referă la copii. „De acolo (Elisei) s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate
şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: «Suie-te, pleşuvule! Suie-te pleşuvule!» El s-a întors să-i privească şi i-a
blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii. ”
Iată un efect imediat şi categoric al blestemului. De aceea, temeţi-vă copii, nu supăraţi părinţii, nu jigniţi oamenii
în vârstă, ca nu cumva, cineva, să pronunţe o astfel de hotărâre care să fie vizată de Dumnezeu şi să vi se
întâmple o nenorocire.
Un caz concret despre felul în care acţionează blestemul avem în Numeri 5:21-22, unde este descrisă o
situaţie ipotetică de familie, când un soţ o învinuieşte pe soţia lui că nu i-a fost credincioasă. Dacă existau alte
probe, ea ar fi fost ucisă cu pietre, dar dacă nu avea martori, trebuia procedat astfel: „ …preotul să pună pe
femeie să jure cu un jurământ de blestem şi să-i zică: – «Domnul să te facă să ajungi de blestem şi de urgie în
mijlocul poporului tău, făcând să ţi se usuce coapsa şi să ţi se umfle pântecele şi apele acestea aducătoare de
blestem să intre în măruntaiele tale; ca să facă să ţi se umfle pântecele şi să ţi se usuce coapsa!» Şi femeia să
zică: «Amin! Amin!»” Dacă era vinovată, Scriptura spune în continuare, că se întâmpla exact aşa. Nu cumva să
aibă cineva vreo teamă, că dacă cineva din gelozie, din neîncredere, sau necunoaştere, va pronunţa vreun
blestem, se va şi întâmpla întocmai. Sunt şi oameni specializaţi în blesteme, magie şi diferite descântece, dar
„Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat.”
(Proverbe 26:2) Deci blestemul poate să-şi atingă ţinta, dacă există temei o vinovăţie, pentru că Dumnezeu
este iniţiatorul unui blestem întemeiat, care de fapt este o pedeapsă. El poate să-l pronunţe direct sau prin
oameni. Dar dacă cineva blestemă, doar din răzbunare umană şi acestea sunt multe printre oameni, nu înseamnă
că cel blestemat trebuie să se teamă. Oamenii au ajuns până acolo că-şi blestemă părinţii, una dintre cele mai
grave stări: „Este un neam de oameni care blestemă pe tatăl său şi nu binecuvântează pe mamă-sa.” (Proverbe
30:11) Observaţi cum sună versetul? Tata este autoritatea primară, dar îl blestemă, iar mama este persoana cea
mai intimă, dar nici pe ea nu o binecuvântează. Nu degeaba scria Pavel în Romani 3:14, că oamenii sunt plini de
blesteme.
Vreau să sesizăm cum Satan vrea să ducă oamenii pe cel mai înalt pisc al răzvrătirii lor, să ajungă
să blesteme pe Dumnezeu. Scopul lui suprem se vede foarte clar în cazul lui Iov. El vrea să arate că
Dumnezeu n-a creat un sistem bun şi ca atare trebuie să ne ridicăm împotriva Lui, în modul cel mai
categoric. „Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce are şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă. ” (Iov
1:11) După ce Şi-a întins mâna, în versetul 21 avem cuvintele lui Iov. „…Domnul a dat şi Domnul a luat, –
binecuvântat fie Numele Domnului!” Aici, diavolul a pierdut total. El a crezut că va câştiga un blestem, dar a
făcut ca Dumnezeu să se mai aleagă cu o binecuvântare. Dar nici Dumnezeu, nu a rămas dator şi a dat lui Iov
înapoi binecuvântarea. Diavolul a încercat, din nou, fără rezultat, să-l ispitească pe Iov, când a zis: „Dar ia
întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă” (Iov 2:5).
Apoi a încercat să o provoace pe soţia lui, care a cedat. „Nevastă-sa i-a zis: «Tu rămâi neclintit în neprihănirea
ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori!» Dar Iov i-a răspuns: «Vorbeşti ca o femeie nebună…»” (Iov 2:9-10)
În cartea Leviticul 24:10-16 este prezentat un conflict, când doi oameni s-au certat şi unul a ajuns să
blesteme pe Dumnezeu. A fost închis şi Dumnezeu i-a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte, pentru
încălcarea poruncii a treia. De aceea, trebuie să facem o distincţie clară între blestemele care vin de la
Dumnezeu, care urmăresc pe păcătos şi blestemele care vin de la diavolul, care sunt o stare avansată de păcate, o
formă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor.

II. BINECUVÂNTARE ŞI NU BLESTEM

Să analizăm cazul din Judecătorii 17:1-2 - „Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El a zis
mamei sale: «Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar în auzul
urechilor mele, argintul acesta este în mâinile mele, eu îl luasem». Şi mamă-sa a zis: «Binecuvântat să fie fiul
meu de Domnul!»” Şi astăzi dacă i se fură unui om o mie de euro, omul este ispitit să blesteme. Când i se ia,
blestemă, iar când i se dă, binecuvântează. Aici este şi blestem şi binecuvântare. Probabil şi-a dat seama că ar fi
rău şi de ea, dacă ar cădea blestemul asupra copilului ei şi a încercat să repare greşeala. Mai este o stare de
blestem la nivelul gândirii, tot duplicitară: Psalmul 62:4 - „…cu gura binecuvântează, dar cu inima blestemă.”
Aşa ca şi Ioab, când l-a omorât pe Amasa, întrebându-l dacă este sănătos şi în mod mişelesc i-a luat viaţa (2
Samuel 20:9-10). Doamne, păzeşte-ne de o asemenea stare! Să fii în stare să săruţi pe cineva şi în acelaşi timp
să-i gândeşti rău, să-l ucizi chiar.

A. Harul binecuvântării
 De ce trebuie să binecuvântăm şi să nu blestemăm? În primul rând pentru că noi am avut parte de
harul binecuvântării. De când omul a păcătuit, ne ameninţă blestemul şi totuşi, noi am avut parte de
binecuvântare. În Lege, binecuvântarea era determinată de ascultarea poruncilor. În Deuteronom 28:2,
Dumnezeu le-a spus evreilor: „Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine, ... dacă vei asculta de glasul
Domnului Dumnezeului tău.” Dar prin Domnul Isus avem un har mai mare. Dumnezeu a promis lui Avraam că în
sămânţa lui (în Isus Hristos) va binecuvânta toate neamurile pământului. „Hristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»
– pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi
să primim Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14) Pentru noi blestemul s-a suspendat, de aceea nici nu mai avem
„dreptul” să blestemăm. Dacă am avut parte de binecuvântare, să ne bucurăm de harul iertării şi al primirii
binevoitoare, de care Domnul ne-a făcut parte şi să dorim tuturor aceeaşi binecuvântare.
Poate se întreabă cineva: Dacă unii sunt răi, Dumnezeu nu-i mai blestemă? Pentru cei răi blestemul
funcţionează din oficiu. Un caz concret de suspendare a blestemului, îl avem în diferenţa de atitudine faţă de
anumite categorii de oameni: „Cel scopit sau famenul să nu intre în adunarea Domnului. Cel născut din curvie
să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului. amonitul
şi moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie ” (Deuteronom 23:1-3).
Oamenii aceştia nu erau acceptaţi pe lista binecuvântării, dar Dumnezeu era pregătit să întâmpine cu
binecuvântare şi categoriile excluse cândva: „Străinul care se alipeşte de Domnul, să nu zică: «Domnul mă va
despărţi de poporul Său!» Şi famenul să nu zică: „Iată că eu sunt un copac uscat!» Căci aşa vorbeşte Domnul:
«Famenilor, care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este plăcut şi vor stărui în legământul Meu, le
voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume
veşnic, care nu se va stinge. Şi pe străinii, care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească şi să iubească Numele
Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în
legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune.
Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune
pentru toate popoarele.»” (Isaia 56:3-7) Iată cum harul binecuvântării pe care şi-l dorea David şi credincioşii
evrei, care au cunoscut pe Dumnezeu şi care se oferea în Casa Lui, s-a extins peste toţi. Vremea harului este şi a
evreilor şi a neamurilor. Statutul nostru spiritual ne poziţionează în cea mai mare favoare divină: „ Ferice de cel
pe care-l alegi Tu şi pe care-l primeşti înaintea ta ca să locuiască în curţile Tale. Ne vom sătura de
binecuvântarea Casei Tale…” (Psalmul 65:4) Pentru că nu există binecuvântare decât în Casa lui
Dumnezeu, aici este sursa binecuvântării. „Blestemul este în casa celor răi, dar locuinţa celor neprihăniţi o
binecuvântează.” (Proverbe 3:33)

B. Oamenii binecuvântării

Profetul Ieremia scria în cartea sa: „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul şi a cărui
nădejde este Domnul!…blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate
inima de la Domnul!” (Ieremia 17:7, 5) Noi trebuie să rostim binecuvântarea şi să trăim în binecuvântare, aici şi
în veşnicie. De aceea suntem sfătuiţi: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.”
(Romani 12:14) Pot să strige copiii răi după noi cum vor, dar nu-i mai blestemăm cum a făcut Elisei, ci le dorim
binecuvântarea pe care o rostim noilor născuţi, pentru toată viaţa. De aceea condamnăm pe cei care îi leapădă
pe copii de Satan, iar când cresc şi fac ceva năzbâtii, iar îi dau lui Satan. Dacă îi binecuvântăm de la început, să
rămână binecuvântaţi până în sfârşit. „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi
spune-le: «Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să le ziceţi: «Domnul să te binecuvânteze şi să te
păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa
peste tine şi să-ţi dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel şi Eu îi voi binecuvânta.» ”
(Numeri 6:22-27) Adresând cererile acestea în rugăciune, Dumnezeu se angajează să împlinească dorinţele bune
ale celor credincioşi.Cei care vin la Casa Domnului şi intră sub binecuvântarea Lui, în epoca binecuvântării, vor
avea parte de ea. Putem fi mai bogaţi în binecuvântări sau mai săraci, depinde de noi.
Iată exemplul a doi oameni binecuvântaţi: „Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; şi Domnul
binecuvântase pe Avraam în orice lucru.” (Geneza 24:1) Îl binecuvântase cu un copil credincios şi era în
perspectivă să-l binecuvânteze cu o noră bună. Mai târziu, Iosif, era rob, dar „ ..., Domnul a binecuvântat casa
egipteanului, din pricina lui Iosif; şi binecuvântarea Domnului a fost peste tot ce avea el, fie acasă, fie la
câmp.” (Geneza 39:5) Un om binecuvântat va fi binecuvântat peste tot pe unde va merge. Aceasta-i doar partea
de binecuvântare pentru pământ. O dorim pentru noi şi pentru toţi cei de lângă noi. Ne bucurăm că suntem
binecuvântaţi şi le dorim şi altora binecuvântare.
Dar perspectiva cea mare a binecuvântării este veşnicia. Domnu Isus a zis: „Atunci împăratul va
zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită
de la întemeierea lumii.»” (Matei 25:34) Ce binecuvântare! O împărăţie incomensurabilă, inimaginabilă. Ne
bucurăm de binecuvântările vremelnice, dar pentru imensitatea acestei binecuvântări ar trebui să strigăm de
bucurie. O percepem oare? Dacă avem parte de aşa o mare binecuvântare, nu cred că cineva mai este
justificat să gândească un rău cât de mic în dreptul altuia.

ÎNCHEIERE

În aceste condiţii, se impune un sfat ce trebuie ascultat: „Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară
pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea. ” (1
Petru 3:9) Aşa că putem să spunem: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă viaţa limitată pe pământ şi viaţa veşnică
viitoare, dă-le tuturor oamenilor măcar cele necesare vieţii acesteia limitate, căci în Împărăţia Ta ştim că nu pot
să ajungă cei care sunt încă sub incidenţa blestemului”. În cetatea viitoare „ Nu va mai fi nimic vrednic de
blestem acolo…” (Apocalipsa 22:3)
Noi ne vom alege cu binecuvântarea sau cu blestemul, în urma răspunsului nostru de o viaţă la
harurile lui Dumnezeu, conform imaginii următoare: „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea
pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar
dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.” (Evrei
6:7-8)
Dumnezeu să fie binecuvântat! Binecuvântarea Lui să fie din plin peste noi. Noi să binecuvântăm şi să
nu mai blestemăm, nici măcar în gând. Ci, dimpotrivă, să ne silim să binecuvântăm, rămânând sub binecuvântare
şi dorindu-i pe toţi alături de noi în moştenirea binecuvântării. Amin.
 „Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:22)

INTRODUCERE
1. „Feriţi-vă” – un sfat de sesizare; un principiu pe care Eva l-a enunţat, dar nu l-a respectat (Geneza 3:3)
2. „Feriţi-vă”: de orice formă / înfăţişare a răului, evitaţi orice apropiere de rău / de orice variantă a răului (1
Tesaloniceni 5:22)

I. DOMENIILE RĂULUI
A. Răul cunoscut (determinat)
1. Efectul consumului din pomul cunoaşterii binelui şi răului (Geneza 2:16-17; 3:5-6, 22)
2. Scopul Legii (educaţiei sfinte) - constantele binelui şi răului (Romani 1:28-32; 2:9, 14-18, 23; 3:20).
3. Explicaţiile cele mai profunde, mai exacte, au fost date de Domnul Isus Hristos (Matei 5:17-19, 21-22, 27-
28…)
B. Răul necunoscut (nedeterminat)
1. Rele neprecizate distinct – forme extreme sau noi ale răului: ofrande umane pentru zei, fumat, droguri
(Ieremia 32:35; Fapte 23:1; Romani 9:1; Filipeni 1:9-11; 1 Ioan 2:15-16; 5:19)
2. Rele complexe, care trebuie sesizate prin interpretare, calculate într-un sistem de valori: ecumenism,
procreare, etc (Efeseni 4:20-24; 5:8-17; Matei 12:1-8; 1 Timotei 2:8-15; 5:22-23)

II. FERIREA DE RĂU

A. Ferirea de păcate
1. Vegherea - a fi cu ochii în patru, căci atacurile diavolului sunt posibile în toate condiţiile (1 Petru 5:8; Psalmul
34:13-16; 1 Corinteni 12:6-7; 1 Timotei 4:7; 6:5; Efeseni 4:29; 5:19; Romani 12:9; 16:17; Apocalipsa 19:10;
22:9; Deuteronom 23:9-14)
2. Păcatul (răul), datorită naturii păcătoase, poate duce la robie spirituală, din care se scapă cu greu (Galateni
5:13, 16-21; 1 Petru 1:14-16; 2:11; 1 Tesaloniceni 4:3-5)
B. Ferirea de stările premergătoare ale răului (păcatului)
1. Protejarea de formele „tampon”, pregătitoare ale păcatului (Evrei 12:1; 1 Timotei 1:5, 18-19; Matei 5:29-30; 2
Timotei 3:5, 13; 2:14, 23)
2. Evitarea pricinilor de păcătuire (Luca 17:1-2; Romani 14:13, 21). Atenţie la ceea ce face rău altora! (1
Corinteni 8:7-13; 10:32-33; 2 Samuel 11:2-4; Judecătorii 8:27)

ÎNCHEIERE
1. Răul este tot rău – şi dacă-l cunoşti şi dacă nu-l cunoşti (Deuteronom 12:30-32), deci, alege binele! (Psalmul
119:101)
2. Este vrednic de urmat sfatul recabiţilor - pilda generaţiilor de sute de ani: „regimul dietetic e bun şi pentru
bolnavi şi pentru sănătoşi”; „e mai bine să fii puritan decât liberal” (Proverbe 4:14-15, 27; 14:27)

INTRODUCERE

„Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:22) este sfatul apostolului Pavel, prin care
Dumnezeu, ne îndeamnă să ne ferim de orice formă sau înfăţişare a răului. Să evităm orice apropiere de
rău şi orice variantă a răului. De regulă, tentaţia umană este de-a ne apropia cel puţin să observăm răul, sau să-
l cercetăm puţin. Dar sfatul Scripturii este categoric: „feriţi-vă”, „păstraţi distanţa faţă de rău”. Principiul
acesta l-a enunţat Eva în Geneza 3. Nu ştiu exact cu ce cuvinte s-a derulat dialogul între Dumnezeu şi respectiv
Adam şi Eva. Din cuvintele menţionate în Scripturi, porunca spunea doar să nu mănânce din pomul cunoştinţei
binelui şi al răului, dar Eva a zis că Dumnezeu le-a cerut: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca
să nu muriţi.” (Geneza 3:3) Degeaba a cunoscut ea „principiul feririi de rău”, căci nu l-a aplicat.
Noi să învăţăm în această lecţie, să ne fundamentăm încă o dată cunoştinţa în ceea ce priveşte ferirea de
rău şi să fim gata să păstrăm o distanţă suficient de mare faţă orice rău.

I. DOMENIILE RĂULUI

A. Răul cunoscut (determinat)

Prima posibilitate de tangenţă cu răul a apărut în grădina Eden: „Domnul Dumnezeu a dat omului
porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui
şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.» ” (Geneza 2:16-17) Iată că deşi
binele, figura în enunţ înaintea răului, totuşi răul predomină şi, adeseori, este mai atrăgător decât binele. O
referire la conotaţia acestui pom avem şi în provocarea diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi
mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Geneza 3:5) Aici a fost
o minciună, una din multele lui minciuni. Dumnezeu ştie ce este bine şi ce este rău, dar El poate fi provocat să
facă răul, pe când omul a ajuns să cunoască binele şi răul, dar fără putere să se împotrivească răului. Pentru
căderea în această stare, Dumnezeu a luat o măsură drastică: „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca
unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din
pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.»” (Geneza 3:22) Ceea ce ar fi fost o nenorocire pentru om
şi pentru întreg sistemul în care ar fi fost integrat.
Dar Adam şi Eva nu cunoşteau domeniile răului. Ei au fost şocaţi de ce s-a întâmplat în mintea lor
şi pe teren. Însă de atunci şi până astăzi, diavolul a extins în permanenţă răul, l-a diversificat, l-a
multiplicat. De aceea, voi arăta răul sub două aspecte: „răul cunoscut” şi „răul necunoscut”.
 Scopul Legii lui Dumnezeu a fost de a arăta binele şi răul, de a evidenţia constantele binelui şi ale
răului. Omul a fost educat prin Lege să ştie ce este bine şi ce este rău, ce este păcat şi ce este neprihănire, „…
deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (Romani 3:20), deşi oamenii, la originea lor, aveau
cunoaşterea de Dumnezeu, de adevăr. „Când neamurile, măcar că n-au Lege, fac din fire lucrurile Legii, prin
aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor;
fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se
dezvinovăţesc între ele.” (Romani 2:14-15) „Fiindcă nu au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor,
Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel
de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de
înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească,
neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici
de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Romani 1:28-32) Oamenii, prin
ceea ce le-a vorbit Dumnezeu pot să separe binele şi răul, cunoscându-le efectele, răsplata şi respectiv pedeapsa:
„Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.”
(Romani 2:9) Ordinea şi gravitatea pedepsei, sunt date de gradul de cunoaştere: „Tu, care te numeşti iudeu, care
te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între
lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege.” (Romani 2:17-18) „Tu care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu
prin călcarea acestei Legi?” (Romani 2:23) Aşadar, este mai vinovat cel care ştie, dar o anumită cunoaştere
despre bine o au toţi oamenii. În mintea omului se produce un proces, la nivelul cunoştinţei şi al conştiinţei,
când face un lucru bun, prin care se confirmă binele, iar când comite răul, se declanşează un fenomen de
condamnare.
Să ne fie clar, că a alege binele sau răul nu este doar o simplă opţiune, ci este o acceptare sau o
răzvrătire, faţă de Dumnezeu şi întregul Său sistem de valori - o aprobare sau o dezaprobare pentru tot ceea ce
Dumnezeu defineşte bine sau rău. În scurgerea timpului binele şi răul au suportat mutaţii majore, în
filozofiile şi practicie umane, dar binele şi respectiv răul sunt nişte constante, care nu se modifică în raport
cu gândirea divină, căci Dumnezeu nu este schimbător. Explicaţiile cele mai profunde, adică exact ce a vrut
să spună Legea au fost enunţate de Domnul Isus Hristos. El nu a schimbat cu nimic valorile binelui sau a răului,
dar le-a evidenţiat. El a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să
împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de
slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Matei 5:17-18) El a luat pe rând câteva porunci şi
le-a explicat: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa
judecăţii». Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va
zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule», va cădea sub
pedeapsa focului gheenei... Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti». Dar Eu vă spun că ori şi
cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5:21-27).
 B. Răul necunoscut (nedeterminat)

Cuvântul lui Dumnezeu defineşte în mod clar lucrurile, astfel avem o cunoaştere concretă a domeniilor
răului printr-o separare clară şi veşnică de bine, dar diavolul se pricepe la confuzii şi a sincretizat formele răului.
Există păcate neprecizate concret şi, deci, necondamnate nominal în Biblie. În situaţia aceasta se cuprind
păcatele foarte grave, lucruri atât de anormale, încât Dumnezeu nici nu a vorbit despre ele. De exemplu, se
predică „să nu vă certaţi în familii”, dar aţi auzit pe cineva predicând: „să nu vă daţi în cap şi să vă omorâţi”. Nu!
Ar fi prea de tot pentru noi. Iar alte rele sunt păcate noi, apărute de-a lungul istoriei, care atunci când a fost scrisă
Scriptura, nu figurau între viciile vremii.
Din Scriptură vom vedea că păcate ca avortul, fumatul, consumul de droguri, sportul competitiv,
etc sunt condamnate numai indirect. În Ieremia 32:35 este scris - „Au zidit înălţimi lui Baal în valea Ben-
Hinom, ca să treacă prin foc lui Moloc pe fiii şi fiicele lor; lucru pe care nu li-l poruncisem; şi nici nu-Mi
trecuse prin gând, că au să facă asemenea grozăvii ca să ducă pe Iuda în păcat.” Iată cum oamenii în
perversiunea şi degradarea lor morală şi spirituală şi-au pierdut simţirea şi, când pierd orice reflecţie asupra
binelui şi răului, se complac cu răul pe zi ce trece. De aceea, omul trebuie să suporte un proces invers de
iluminare a cugetului, ca din nou să detecteze cu uşurinţă ce este bine şi ce este rău. Spre deosebire de unii din
înaintaşii lui, Pavel zice despre sine, că din copilărie se silise să-şi păstreze cugetul curat pentru că se preocupa
cu ce este scris în Lege (Fapte 23:1). Mai târziu, după convertire, a ajuns la o curăţie mai desăvârşită, când scrie:
„…nu mint, cugetul meu luminat de Duhul Sfânt îmi este martor.” (Romani 9:1) El se ruga Domnului pentru cei
credincioşi, pentru a putea determina relele pe care alţii nu le identifică şi nu le văd ca păcate. „ Şi mă rog ca
dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru
ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus
Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:9-11)
Iată o altă regulă prin care putem să detectăm binele de rău, fiindcă un lucru poate părea bun la o
primă vedere, dar în fond să fie rău, iar un lucru nu poate să fie şi bun şi rău: „Nu iubiţi lumea, nici
lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” (1 Ioan 2:15) Deci nu poţi să
iubeşti concomitent şi lucrurile lui Dumnezeu şi lucrurile diavolului, căci între ele se produce un fenomen de
respingere. Mântuitorul spunea: „nu poţi sluji la doi stăpâni”. Pentru te verifica dacă un lucru este bun, găseşte
opusul acelui lucru şi vei vedea mai uşor care e al lui Dumnezeu şi care aparţine lumii. Dacă îţi este drag ce
aparţine lumii, vezi că acolo e domeniul răului, de aceea caută partea opusă unde este binele. Sunt lucruri total
contrastante, dar care trebuie analizate, să nu rămână răul nedeterminat. Să nu mergem pe ideea: „pe mine
cugetul nu mă mustră”, căci nu există vreo scăpare pentru cineva pentru că nu ştie sau nu vrea să cunoască:
„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.” (1 Ioan 5:19) Aceasta înseamnă că fie vom
gravita în jurul răului, fie că mediul nostru propice şi plăcut va fi voia lui Dumnezeu.
Există rele complexe în ansamblul răului, în care o anumită cotă s-ar putea să fie nevinovată, dar
care se compromite prin relaţia cu partea vinovată. Aceste rele trebuie interpretate sau calculate în sistemul
respectiv. De exemplu: ecumenismul. Este rău să ne rugăm şi să cântăm împreună cu alţii? Pentru rezolvarea
ecuaţiei trebuie determinate mai multe necunoscute. Care e scopul acelei adunări? Ce fel de oameni sunt cei care
se adună” Cum se desfăşoară slujba? Astfel, nu ar fi nici un rău dacă s-ar aduna credincioşi şi necredincioşi, dar
să facă o slujbă numai cei credincioşi. Alt domeniu complex este în plan economic, cu probleme legate de
acumularea banilor, de plăţile care trebuie efectuate către stat, sau de salariile care trebuie plătite muncitorilor. E
un întreg sistem de contabilitate care trebuie văzut dacă pentru un credincios este bun, sau este rău, dacă este
drept, sau este nedrept. Pentru a putea determina realitatea într-un sistem complex, dacă el aparţine binelui sau
răului, să ţinem cont de sfatul apostolului Pavel, referitor la înnoirea gândirii: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe
Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire
la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi
să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o
neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:20-24) În continuare, el enumeră şi condamnă câteva
rele uşor de determinat: „lăsaţi-vă de minciună, cine fura să nu mai fure, nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din
gură”. Apoi arată şi fapte sau stări mai greu de detectat: „amărăciune (care nu se observă neapărat în exterior),
iuţime, mânie, strigare, clevetire şi răutate”. Concluzia este categorică: toate aceste rele „ să piară din mijlocul
vostru” (v. 31. El explică nevoia de delimitare a binelui de rău, scriind în continuare: „Să nu vă întovărăşiţi dar
deloc cu ei. Odinioară eraţi în întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai
luminii. Căci roada neprihănirii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut
înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă
osândiţi-le…Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce
scoate totul la iveală, este lumina. De aceea zice: «Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi şi Hristos te
va lumina…Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. De
aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” (Efeseni 5:7-17) În orice domeniu, studiaţi
fenomenele şi decideţi să fiţi de partea binelui şi a adevărului. Dacă vrei să accepti diverse practici ale medicinii
alternative, cercetează şi vei afla ce este rău în acupunctură sau în reflexologie. Studiază întreg sistemul şi vei
vedea că oamenii nu se pot limita la aspecte de ordin medical, ci trec bariera „dincolo”, în lumea spiritelor,
specifice acestor tehnici de sorginte păgănă şi ocultă. Deci atenţie, investighează sistemul acela, chiar dacă ţi se
par multe necunoscute şi răul este nedeterminat, trebuie să ajungi să-l defineşti şi să-l introduci pe lista bunelor
sau a relelor.

II. FERIREA DE RĂU

A. Ferirea de păcate

Mai întâi, să ne fie clar tuturor, că trebuie să ne păzim de tot ce este păcat. Dar pentru aceasta,
trebuie să veghem, să fim cu ochii în patru, căci atacurile diavolului sunt diferite şi se pot derula în orice
vreme. Iată ce scrie în 1 Petru 5:8 despre stilul de atac al diavolului: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul
vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.” A da târcoale presupune o
încolţire din toate părţile, pentru a vedea pe unde este omul mai vulnerabil. Dacă ar fi numai posibilitatea ca noi
să ne ducem lângă rău, ar fi mai uşor, dar vine răul lângă noi. David recomandă: „ Fereşte-ţi limba de rău şi
buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău, şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea! Ochii
Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce Faţa
împotriva celor răi, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ.” (Psalmul 34:13-16) Când ai spus o vorbă rea, ai
devenit un om rău. Ce uşor este să spui o vorbă rea, iar după vorbe, urmează faptele şi să nu crezi că poţi să
vorbeşti rău şi faci bine!
În drumul pustiei, Dumnezeu locuia în mijlocul taberei lui Israel şi când ei făceau răul, Dumnezeu se
retrăgea şi norul dispărea. Domnul este foarte exigent în separarea sacrului de profan, de aceea le-a zis:
„Când vei ieşi cu oastea împotriva vrăjmaşilor tăi, fereşte-te de orice lucru rău. Dacă va fi la tine cineva care să
nu fie curat, în urma unei întâmplări din timpul nopţii, să iasă din tabără, şi să nu intre în tabără…Căci Domnul
Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea
ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă, pentru ca Domnul să nu vadă la tine nimic necurat şi să nu se abată de
la tine.” (Deuteronom 23:9-14) La fel şi acum, ne întrebăm uneori de ce nu ne răspunde Dumnezeu ca în Isaia 65
unde este scris, că El zice imediat: «Iată-Mă». Aşa ar fi, dar puţin rău sub privirea lui Dumnezeu, care nu poate
să vadă răul, Îl face să nu ne mai privească cu plăcere şi chiar să se mânie pe noi.
Să ascultăm şi atenţionarea: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.” (1 Timotei
4:7) Adesea unii oameni, femei şi copii, discută de toate. Ar fi mai bine să se discute despre lucrurile sfinte.
Aceasta nu înseamnă că nu putem să discutăm despre sănătate, probleme administrative sau şcoală, dar există
tentaţia în firea pământească, datorită faptului că trăim între oameni lumeşti şi-i auzim cum vorbesc, să vorbim şi
noi ca ei. Dacă mergi într-un mijloc de transport în comun şi pe scaunul din faţă doi vorbesc despre cele scrise în
presă, îţi vine să ceri ziarul de la ei, sau să te alături discuţiei lor. Să respectăm ce este scrie şi vom fi feriţi de
acest fel de provocări la rău: „vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări duhovniceşti…” (Efeseni 5:9), iar faţă de toţi
să folosim cuvinte care să dea har celor ce le aud (Efeseni 4:29). În toate: „Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare
de bine.” (Romani 12:9b) Un frate mi-a povestit că a stat o săptămână în Coreea. Şi pentru că nu era obişnuit cu
meniurile lor, a răbdat foame aproape tot timpul. Atunci zicea: „aş da 100 de dolari pe o mămăliguţă”. Când se
apropia de restaurantele lor îl apuca greaţa, numai de mirosuri şi cu atât mai mult când vedea cele expuse. O, ce
bine ar fi să avem şi noi senzaţia aceasta înainte de-a înghiţi toate vorbele rele ale lumii sau „…zadarnicele
ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig.
Fereşte-te de astfel de oameni.” (1 Timotei 6:5)
Răul are diferite forme şi de toate trebuie să ne ferim. Apostolul Ioan scrie: „Şi m-am aruncat la
picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: «Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună
slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 19:10)
Nu ştiu cum se face că Ioan, deşi i-a vorbit un înger, la scurtă vreme a fost tentat să se închine la altul şi din nou
este atenţionat pe acelaşi ton: „Fereşte-te să faci una ca aceasta”. Uneori suntem ca şi copiii trebuie să le repeţi
aceleaşi lucruri de mai multe ori.
A te feri de rău înseamnă a păstra distanţă, nu a merge umăr lângă umăr şi cot la cot. Trebuie să ne
ferim de orice rău, pentru că nu ştim planul diavolului de atac şi în carne orice om este slab. Si ce este mai grav,
e faptul că, odată ce ai păcătuit, poţi să cazi într-o cursă a diavolului şi să rămâi în robia acelui păcat, din care se
scapă cu greu. De exemplu, dacă un tânăr nu este atent şi nu se fereşte să tragă un fum dintr-o ţigară, va fi ispitit
să fumeze şi altădată. Cei care l-au provocat, văzând că cedează uşor, îl vor provoca din nou şi cu timpul devine
dependent de fumat. Cineva poate va spune: „Avem libertate, putem cerceta toate lucrurile, doar să luăm ce este
bun”. Da, dar vezi cum le cercetezi, nu cumva să rămâi prins în „cursa diavolului”. Apostolul atenţiona:
„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea
pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi
nimiciţi unii de alţii. Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:13-
16) În lupta aceasta, dacă ai căzut prizonier, nu mai scapi când vrei tu, numai dacă Dumnezeu face o minune şi te
eliberează. De aceea, ascultă sfaturile sfinte: „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă
feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” (1 Petru 2:11); „Ca nişte copii ascultători, nu vă
lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este
sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.» ” (1 Petru 1:14-
16)
Să fim atenţi, prinre altele, la un domeniu grav al răului, care astăzi a luat amploare: „Voia lui Dumnezeu
este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste,
nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni 4:3-5) Aceasta înseamnă
nici să nu priveşti o reclamă cu conţinut imoral sau o persoană îmbrăcată indecent, să nu zâmbeşti la o expresie
provocatoare, să nu gândeşti nimic tentant în dreptul altei persoane, decât asupra aceleia la care ai drept legitim:
soţ, soţie. Faţă de alte persoane să păstrezi o distanţă cât mai mare şi astfel vei fi cu atât mai sigur. În cartea
Proverbe, curvia este comparată cu focul, dar arde mai rău decât focul. E un foc care nu se stinge cu vremea.
Păstrează distanţa, încât nici să nu-i simţi fumul, chiar nici să nu ştii unde-i focul.

B. Fereşte-te de stările premergătoare ale răului (păcatului)

Atenţie la zonele tampon şi protejează-te de formele care prefaţează răul. Dacă vrei să te fereşti de
ceartă, fereşte-te de vorbele care nasc cearta. Dacă vrei să te fereşti de mândrie,nu apela la cosmetizări fizice şi
evită să fii în compania unor oameni extravaganţi şi orgolioşi. Dacă vrei să nu fi afectat de cutremur, nu te feri
doar de epicentru, fereşte-te de orice undă de şoc, pe orice suprafaţă s-ar extinde. Sripturile ne îndeamnă să fim
foarte atenţi: „...să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu
stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” (Evrei 12:1) Am văzut oameni pe care îi socotesc înţelepţi, pentru că
atunci când vor să lucreze ceva, fac mai întâi curăţenie la locul de muncă. Dar sunt şi oameni nepricepuţi, care
feresc numai puţin lucrurile la o parte, cât să poată trece cu picioarele, dar vor fi incomodaţi în activitatea lor. Ca
să nu fii stânjenit de rău, dă la o parte tot ce crezi că te încurcă, elimină total răul. Unii oameni au doar o formă
de evlavie şi ei cred că în starea aceasta parţială de sfinţire se poate duce pocăinţa, dar în timp, ei pot avea
probleme. Nu te încurca cu oameni care doar în parte se feresc de rău, căci. „… oamenii răi şi înşelători vor
merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” (2 Timotei 3:13) Iată un alt sfat în
această privinţă:„Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de
certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Fereşte-te de întrebările nebune
şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri.” (2 Timotei 2:14, 23) De aici înţelegem că păcatul are o fază
prenatală, care în mod natural va duce într-o zi la apariţia lui vizibilă, la fel cum o femeie care este însărcinată va
purta o vreme copilul în pântece, dar după un timp îl va naşte.
Fereşte-te de ceea ce precede răul. Nu te uita oricum şi oriunde, dacă nu vrei să nu păcătuieşti cu ochii
şi, ca să poţi să păstrezi un cuget curat, păstrează distanţă faţă de rău. Fii sensibil în sufletul tău şi nu te murdări.
Fii ca un om care umblă în haine albe. Un astfel de om nu va umbla printre butoaie cu ulei ars şi se va feri când
vine o maşină şi e o baltă pe drum, pentru că vrea să-şi păstreze hainele curate. Mintea noastră trebuie să fie
curată, căci: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o
credinţă neprefăcută. Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după proorociile făcute mai înainte despre tine,
este ca, prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au
crezut din credinţă.” (1 Timotei 1:5, 18-19) De exemplu, un om cu un cuget curat, dacă a greşit şi a spus o vorbă
nepotrivită, îşi va cere scuze, dar cine obişnuieşte să strige şi aude după aceea că unii sunt supăraţi pe el, pentru
că a fost nepoliticos şi dur, se apără cu vehemenţă şi comite altă vinovăţie. La fel reiese din cuvintele
Mântuitorului din Matei 5:29-30, care ne vorbesc tot despre treptele de cădere în rău. Sănu păşeşti pe prima, ca
să rămâi pe platoul sfinţeniei: „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la
tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să
piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Este ca în cazul unui om prins de un
deget la o maşinărie şi angrenajul puternic ar urma să-i frângă tot trupul, aşa-i că ar fi mai bine dacă i-ar smulge
numai degetul? Rămâne numai fără un deget, dar nu moare. În concluzie: „Calea oamenilor fără prihană este
să se ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.” (Proverbe 16:17) Un om
neprihănit umblă întotdeauna cu mare atenţie. Despre Iov este scris că se abătea de la rău, ceea ce l-a ajutat să
rămână neprihănit. Răul apare pe drum ca un obstacol, ca o cursă şi trebuie evitat în permanenţă.
Evită pricinile de păcătuire. Fereşte-te de lucrurile care sunt un rău pentru alţii, nu neapărat
pentru tine. S-ar putea ca ţie să nu-ţi cauzeze un rău direct, dar dacă sunt pricini de păcătuire pentru alţii, iată
cât de mare este impactul şi cât de grozavă este vinovăţia: „Isus a zis ucenicilor Săi: «Este cu neputinţă să nu
vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de
moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască.” (Luca 17:1-2)
Imaginează-ţi că mergi cu maşina pe şosea şi ai în faţă un începător. Tu îţi permiţi să faci slalom de pe o bandă
pe alta, el se sperie şi intră cu maşina în şanţ, iar tu te justifici, spunând că nici nu l-ai atins. Sau un altul, se
poate scuza şi chiar acuza, după ce l-a provocat la ceartă pe un om mai irascibil, că el nu l-a jignit iar celălalt l-a
blestemat de multe ori. Dar cine l-a ispitit să blesteme? Fereşte-te să nu cauzezi răul. Iată un caz sub incidenţa
acestui fenomen: „Într-o după amiază spre seară, David s-a sculat de pe pat; şi pe când se plimba pe acoperişul
casei împărăteşti, a zărit de acolo o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip. David a întrebat
cine este femeia aceasta şi i-au răspuns: «Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul». Şi David a
trimes nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el şi el s-a culcat cu ea. După ce s-a curăţat de necurăţia ei, ea s-a
întors acasă.” (2 Samuel 11:2-4) Provocarea Bat-Şebei l-a făcut pe David, omul lui Dumnezeu să comită un
păcat mare şi pentru toate a primit o pedeapsă drastică, care a fost o nenorocire pentru toată naţiunea. De unde a
pornit păcatul? Existau şi alte cauze, dar în această fază, Bat-Şeba, care se scălda în aer liber, a fost pricina de
păcătuire. De aceea, nici o femeie înţeleaptă nu va provoca pe cineva care, din întâmplare, va putea să o vadă.

ÎNCHEIERE

În fond, ori cunoşti, ori nu cunoşti că un lucru este rău, răul e tot rău. Dacă ai consumat otravă şi
pe etichetă scria sirop sau otravă, la fel de repede mori. De aceea, foloseşte cele două modalităţi în lupta
împotriva răului şi ferirea de el. Pe de o parte să te fereşti de tot ce ştii că e rău şi, pe de altă parte să înveţi
binele. Nu studia răul, căci după ce-l cunoşti, eşti tentat să-l faci. Israel a fost avertizat: „După ce Domnul,
Dumnezeul tău, va nimici toate neamurile pe care le vei izgoni dinaintea ta, după ce le vei izgoni şi te vei aşeza
în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te
să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: «Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să
fac la fel». Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcând toate
urâciunile pe care le urăşte Domnul şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor. Voi
să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele şi să nu scoateţi
nimic din ele.” (Deuteronom 12:29-32) Fereşte-te de orice se pare că este rău!
Recabiţii s-au ferit de anumite lucruri vizibil rele şi de altele care nu erau neapărat rele, dar au fost scutiţi
de multe alte rele. Întotdeauna un regim dietetic este bun pentru bolnavi, dar nu este rău nici pentru cei
sănătoşi. E mai bine să fii puritan decât să fii liberal. Acestea sunt cele două tendinţe în creştinism. Puritanii
se feresc de toate lucrurile care par rele; liberalii le studiază şi cred că o să reziste în faţa atacurilor mai puternice
ale răului, dar adesea cad înfrânţi. Închei cu sfatul categoric al înţeleptului: Proverbe 4:14-15 - „ Nu intra pe
cărarea celor răi şi nu umbla pe cărarea celor nelegiuiţi! Fereşte-te de ea, nu trece pe ea; ocoleşte-o şi treci
înainte!”
 „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15)

INTRODUCERE
1. Cuvintele scrise sau vorbite constituie cartea tehnică de descriere a tuturor lucrurilor, dar trebuie înţelese în
mod corect (Matei 24:15-16)
2. Scripturile prezintă desfăşurarea (metodologia) planului divin, dar dacă cineva nu-l înţelege, nu poate fi salvat
(1 Corinteni 14:36-38; 2 Petru 3:15-16)

I. ÎNŢELEGEREA – O NECESITATE A COMUNICĂRII

A. Înţelegerea în comunicarea interumană
1. Comunicarea este îngreunată datorită efectelor Turnului Babel; dar atât cât se poate citi şi / sau traduce,
trebuie înţeles (Geneza 42:23; Matei 15:10)
2. Exprimarea verbală sau scrisă se interpretează:
a) direct – expresii clare (Matei 8:9)
b) indirect – expresii sau semne codificate (Ioan 13:27; Geneza 23:14-16; Iosua 4:21-22; 2 Samuel
12:18-19)
B. Comunicarea dintre divinitate şi umanitate
1. Dumnezeu vorbeşte şi scrie (Îi semănăm), dar trebuie înţeles (Deuteronom 5:1, 22; 1 Samuel 3:8-10)
2. Dumnezeu se descoperă / se explică, se face înţeles, dar în mod limitat şi progresiv (Deuteronom 29:29; Iov
37:5-16; Daniel 9:22-23; Ieremia 23:20; Luca 18:31-34; Ioan 12:16; 13:12)

II. ÎNŢELEGEREA (INTERPRETAREA) – O REALIZARE A DUHULUI

A. Moduri de (ne)înţelegere
1. Interpretarea greşită sau neînţelegerea Scripturilor este rezultatul unei atitudini greşite faţă de Dumnezeu şi a
influenţei diavolului (2 Petru 3:15; Isaia 6:9-10; Osea 14:9; Matei 13:12-19; Luca 8:10; Fapte 28:23-27; Ioan
9:30-41; 2 Corinteni 4:2-6)
2. Înţelegerea corectă se realizează într-o minte deschisă, curată şi prin împlinirea făgăduinţei de asistenţă
spirituală a Duhului Sfânt (Ieremia 24:7; Proverbe 28:5; Daniel 12:10; Neemia 8:1-12; Matei 11:14; Luca 24:45;
Ioan 6:48-69)
B. Rezultate (efecte) ale înţelegerii
1. Mântuirea sau pierzarea (2 Petru 3:1, 11-18; Iacov 2:20)
2. O slujbă bine realizată (Proverbe 20:24; 29:7; Fapte 6:10; 2 Timotei 2:7)
3. Filip şi famenul – citeşte, ascultă explicaţiile, crede şi vei fi mântuit (Fapte 8:22-31)

ÎNCHEIERE
1. Nu se poate înţelege fără să se citească – „Ferice de cine citeşte…” (Apocalipsa 1:3; Osea 4:6)
2. Nu se poate înţelege numai citind, dacă nu eşti luminat de Dumnezeu (Ioan 8:43-47; 1 Corinteni 2:14)

INTRODUCERE

Sintagma: „Cine citeşte să înţeleagă”, a fost enunţată de Domnul Isus Hristos. Iată contextul în care a
fost afirmată: Domnul a vorbit despre distrugerea Ierusalimului şi venirea Fiului omului, folosind expresii
codificate, adăugând: „cine citeşte să înţeleagă” . El a zis: „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii»,
despre care a vorbit prorocul Daniel, „«aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi
în Iudea, să fugă la munţi.” (Matei 24:15-16)
Eu cred că pentru evrei, expresia aceasta însemna mai mult decât pentru creştinii care nu cunosc în mod
suficient aspectele profetice. Dar putem să generalizăm această expresie, gândindu-ne că întotdeauna cuvintele
scrise sau vorbite, constituie cartea tehnică de descriere a oricărui produs. Lucrurile în sine nu pot fi întotdeauna
într-o stare de autoprezentare, ci trebuie prezentate. De exemplu, Scriptura spune că nimeni nu a văzut vreodată
pe Dumnezeu. El este prezentat prin anumite cuvinte care-L descriu şi prin care ni-L imaginăm: În urmă, noi ne
facem o imagine despre Dumnezeu şi caracterului Său, care poate să fie cât mai reală sau foarte superficială şi
chiar greşită.
În ideea înţelegerii a ceea ce citim, trebuie să punem problema foarte serios, pentru că Scripturile
prezintă planul divin în desfăşurarea lui în timp, iar dacă cineva nu-l înţelege îşi pierde mântuirea (2 Petru 3:15-
16). Pe de altă parte, sunt multe aspecte la nivelul vieţii de credinţă, activităţi bisericeşti care ar trebui înţelese
într-un consens, privite la fel, pentru a fi eliminate dezbinările. Iată ce scrie Pavel vorbind despre darurile
Duhului Sfânt, o problemă care şi atunci şi astăzi, e foarte controversată şi neînţeleasă unitar: „ Ce? De la voi a
pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă crede cineva că este proroc sau insuflat
de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. Şi dacă cineva nu înţelege, să nu
înţeleagă!” (1 Corinteni 14:36-38)

I. ÎNŢELEGEREA – O NECESITATE A COMUNICĂRII

A. Înţelegerea în comunicarea interumană

Imaginaţi-vă un african vorbindu-ne în limba lui. El ar putea să vorbească până ar răguşi şi noi nu am
rămâne cu nimic, pentru că nu-i înţelegem cuvintele. Comunicarea este foarte îngreunată începând de la Turnul
Babel, dar problema este şi mai complicată, atunci când vorbim aceeaşi limbă şi totuşi nu înţelegem sensul
cuvintelor. Dacă ar fi numai să nu ne înţelegem limbile, problema se poate rezolva, căci ele se pot învăţa sau
vom folosi un translator. În Geneza 42:23, avem pe Iosif şi fraţii lui, despre care scrie: „Ei nu ştiau că Iosif îi
înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci.” El înţelegea limba lor, dar i se traducea pentru a nu fi
deconspirat planul urmărit de el. Este indicat uneori, chiar dacă pricepi ce a vorbit interlocutorul tău, să mai fie
un interpret, ca să fie o asigurare că ai înţeles toate cuvintele, căci „a înţelege” ce ai auzit, dă valoare celor
auzite, de aceea, „Isus a chemat mulţimea la Sine şi a zis: «Ascultaţi şi înţelegeţi.»” (Matei 15:10)
În raporturile dintre oameni, unele expresii sunt directe. De exemplu, dacă se anunţă: „ridicaţi-vă în
picioare”, dacă nu pricepe cineva limba vede gestul celorlalţi şi se ridică şi el. Sau, cum spunea sutaşul roman:
„… zic unuia; «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face” (Matei
8:9). O exprimare directă se înţelege uşor, dar există exprimări indirecte, unele cu subînţeles, altele
exprimate prin semne, căci nu putem să folosim întotdeauna expresii directe. Unii nu suportă să le spui un
adevăr în faţă, sau poate trebuie să priceapă numai o anumită persoană, nu şi cea de lângă ea. Atunci se spune
codificat, aşa cum a zis Domnul către Iuda: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27) şi ceilalţi nu au priceput
nimic, căci Domnul înadins a vrut ca numai el să înţeleagă. Totuşi, atunci când nu este necesar, feriţi-vă de
vorbele cu două înţelesuri.
Pentru exemplificarea vorbirii indirecte, prezint o discuţie, specific orientală, dintre Avraam şi Efron
hetitul: Sara, soţia lui Avraam, murise, el nu avea loc de îngropare şi a cerut băştinaşilor să i se vândă o bucată
de pământ. La cererea lui, proprietarul, a fost gata să i-l cedeze. „Şi Efron a răspuns astfel lui Avraam: «Domnul
meu, ascultă-mă! O bucată de pământ de patru sute de sicli de argint, ce este aceasta între mine şi tine?
Îngroapă-ţi dar moarta!» Avraam a înţeles pe Efron. Şi Avraam a cântărit lui Efron preţul cumpărării despre
care vorbise, în faţa fiilor lui Het: patru sute de sicli de argint, care mergeau la orice negustor. ” (Geneza 23:14-
16) Conform acestui preţ subînţeles, dacă ceri cuiva o piesă de care ai nevoie la maşină şi ştii că el a cumpărat-o
şi n-a folosit-o, când îl întrebi cât costă, el răspunde: „Ce să coste, am dat pe ea doar cincizeci de lei”. Atunci tu
ai înţeles că şi pe tine te costă cincizeci de lei.
Un alt caz, diferit: evreii trecuseră Iordanul şi, la porunca lui Iosua, luaseră nişte pietre din Iordan
pentru a le clădi la Ghilgal. Ele aveau o semnificaţie pentru generaţiile viitoare: „El a zis copiilor lui Israel:
«Când vor întreba copiii voştri într-o zi pe părinţii lor: «Ce înseamnă pietrele acestea»? să învăţaţi pe copiii
voştri şi să le spuneţi: «Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat…»” (Iosua 4:21-22) Sunt atâtea semne, chiar în
natură, cu o grafică oarecare, pe care trebuie să le cunoşti. Un domeniu uşor de înţeles sunt semnele de
circulaţie. Ce ar însemna ca pe fiecare semn să scrie toate regulile ce trebuie aplicate atunci când întâlneşti
semnul respectiv? Dar la fiecare inscripţie, care a intrat în uzul oamenilor, ei îi ştiu înţelesul. Pot să fie şi
interpretări greşite. De exemplu, în traducerea Cornilescu, pentru a identifica şi alte cuvinte sau subiecte
similare, există referinţe, simbolizate grupat cu o steluţă, două steluţe, apoi urmează o cruciuliţă, două cruciuliţe
şi cineva care a interpretat greşit a zis: „ai văzut că şi Biblia voastră este plină de cruci”. Dar cruciuliţa aceea
este un semn de identificare literal şi nu are nimic a face cu un simbol de ordin religios.
Tot în domeniul înţelegerii în relaţiile interumane, mai prezint şi situaţia lui David referitoare la copilul
bolnav, pentru care el a stăruit înaintea Domnului: „A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut
să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: «Când copilul trăia încă, i-am vorbit şi nu ne-a ascultat: cum
să îndrăznim să-i spunem: «A murit copilul?» Are să se întristeze şi mai mult». David a băgat de seamă că
slujitorii lui vorbeau în şoaptă între ei şi a înţeles că murise copilul. El a zis slujitorilor săi: «A murit copilul?»
Şi ei au răspuns: «A murit.»” (2 Samuel 12:18-19) Deci, pentru a nu-i pune o situaţie neplăcută în faţă, poţi pe
un om să-l faci să înţeleagă indirect ce s-a întâmplat, astfel îl ajuţi să înţeleagă treptat, ceea ce i-ar fi greu să
primească dintr-o dată. În situaţii tragice, este înţelept să nu-l pui pe om direct în faţa faptului împlinit, chiar
dacă evenimentul nedorit este ireversibi, căci îl ajuţi, limitând şocul durerii.

B. Comunicarea dintre divinitate şi umanitate

Dumnezeu vorbeşte şi scrie. Aşa-i că-I semănăm? Dar trebuie să-L înţelegem. Cum s-a comportat
Dumnezeu când a luat legătura cu poporul evreu? Să învăţăm cum trebuie înţeles Dumnezeu, căci El este acelaşi
în veci. Moise a chemat pe tot Israelul şi i-a zis: „.. «Ascultă, Israele, legile şi poruncile pe care vi le spun astăzi
în auzul vostru. Învăţaţi-le şi împliniţi-le cu scumpătate.” (Deuteronom 5:1); „Acestea sunt cuvintele pe care le-
a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori şi din negură deasă şi le-a spus la toată
adunarea voastră, fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat.” (Deuteronom 5:22)
Deci, când Dumnezeu a vorbit, El s-a adresat cu voce tare, să audă toţi, ca să le fie clar ce spune. Dumnezeu ţine
foarte mult la a se exprima corect, la a scrie corect, pentru a fi înţeles corect. Atunci când Dumnezeu a vorbit lui
Samuel, a repetat de câteva ori: „Samuele, Samuele” (1 Samuel 3:10). Copilul nu a înţeles, dar bătrânul Eli şi-a
dat seama şi l-a învăţat cum să răspundă spunând: „Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:8, 9).
Dacă Dumnezeu este preocupat să-L înţelegem, s-ar cuveni ca şi noi să fim atenţi şi să-L ascultăm.
Dumnezeu Se explică pe Sine, Se face înţeles, dar nu le spune pe toate odată. În Deuteronom 29:29 este
scris că lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale urmaşilor noştri, dar cele ascunse sunt ale lui Dumnezeu.
Uneori avem multe întrebări, dar Dumnezeu nu este dispus să ne răspundă la orice şi să informeze pe
oricine. El se descoperă în mod progresiv, după regulile sfinţeniei Lui, după etapele planului de mântuire.
Ca suport al acestor afirmaţii, citez din Iov 37:5 - „Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat; face lucruri
mari pe care noi nu le înţelegem.” Aici, Elihu se referea la fenomenele naturii. Astăzi înţelegem mai multe ca
atunci, dar tot nu le înţelegem toate fenomenele care se derulează, sub ce legi şi prin ce impulsuri acţionează. Tot
Elihu întreabă în versetul 16: „Înţelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită?”
Oamenii de ştiinţă de astăzi vor să pună la punct un sistem de formare a norilor şi să aducă ploaie când vor. Cu
ocazia unei sărbătoriri de la St. Petersburg, ruşii au bombardat norii şi i-au depărtat de oraş pentru a se bucura de
sărbătoare din plin. Deci anumite fenomene sunt percepute de oameni, dar nu pot fi controlate în mod total. La
fel este scris în psalmi, despre minunile lui Dumnezeu, care sunt mult mai multe decât putem noi să le ştim şi să
le evaluăm.
Gândiţi-vă cât efort depun oamenii ca să înţeleagă fenomenele fizice şi chimice ale materiei. Dacă
s-ar depune tot atâta interes şi s-ar aloca tot atâtea fonduri şi timp în a-L înţelege pe Dumnezeu în plan
spiritual, oamenii ar fi mult mai aproape de cunoaşterea adevărului. Dar este atât de puţină preocupare
pentru cele sfinte. Rar întâlnim oameni care stau înaintea lui Dumnezeu pentru a-L înţelege şi apoi a-L asculta.
Totuşi, există şi oameni preaiubiţi şi scumpi, ca profetul care a scris: „El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi
mi-a zis: «Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul şi eu vin
să ţi-l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia! ” (Daniel
9:22-23) Un om de o inteligenţă sclipitoare ca Daniel avea nevoie să-i fie luminată mintea? Da. Profetul a avut
nevoie de un mentor superior pentru a-i destăinui aspectele codificate ale planului lui Dumnezeu.
Cele prezentate în continuare, combină elementele spirituale cu cele istorice. De altfel, ele sunt
interdependente. Aşa rezultă şi din cuvintele: „Mânia Domnului nu se va potoli, până nu va împlini şi va înfăptui
planurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor. ” (Ieremia 23:20) Câtă pasiune şi
efort au depus profeţii Vechiului Testament să înţeleagă evenimentele venirii Domnului! Câtă frământare
teologică este astăzi să pricepem derulările apocaliptice, dar nici atunci, nici astăzi, nu pot fi înţelese în mod
total, dar în cursul vremurilor le vom înţelege şi este suficient să le înţelegem în momentul derulării lor, ca şi în
următorul caz: „Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: «Iată că ne suim la Ierusalim şi tot ce a fost
scris prin prooroci despre Fiul omului, se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor
ocărî, Îl vor scuipa; şi, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia». Ei n-au înţeles nimic
din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus. ” (Luca 18:31-
34) Pentru ucenici a fost suficient să reţină referinţele despre patimi, iar în viitor a venit şi vremea înţelegerii lor.
Trebuie să vedem diferenţa de timp dintre auzirea acelor cuvinte şi cel al înţelegerii lor. „Ucenicii Lui n-au
înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau
scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El.” (Ioan 12:16)

II. ÎNŢELEGEREA (INTERPRETAREA) – O REALIZARE A DUHULUI

A. Moduri de ne / înţelegere

Orice exprimare, vorbire, scriere, poate fi înţeleasă sau neînţeleasă, dar mă voi referi acum, strict la a
înţelege Scriptura. Că nu o să-i înţelegem exact pe politicieni, sau că nu vom putea să percepem evoluţia pieţei în
plan economic, acestea vin şi trec, dar veşnicia nu este comparabilă cu lucrurile vieţii acesteia. Scriptura
trebuie înţeleasă, că altfel suntem pierduţi. Apostolul Petru scria: „Să credeţi că îndelunga răbdare a
Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca
şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care
cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3:15) Dacă
o interpretare greşită, conştientă sau inconştientă – amăgire, duce la pierderea mântuirii, trebuie să fim profund
preocupaţi de adevăr, pentru că interpretările contrare nu pot fi valide deopotrivă, cel puţin una fiind eronată.
Să luăm un pasaj din cartea prorocului Isaia, capitolul 6, pentru că aceste cuvinte sunt preluate de
Mântuitorul şi de apostolul Pavel şi prin ele se explică de ce unii nu înţeleg. Despre ei a zis apostolul: „ cine nu
înţelege, să nu înţeleagă”. „El a zis atunci: «Du-te şi spune poporului acestuia: «Într-una veţi auzi şi nu veţi
înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe!» Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i
ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu
fie tămăduit.»” (Isaia 6:9-10) Este dorinţa lui Dumnezeu ca unii să nu înţeleagă? Atunci de ce le vorbeşte şi Îi
condamnă ulterior pentru lipsa de înţelegere? Iată o primă explicaţie: „Cine este înţelept, să ia seama la aceste
lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei
răzvrătiţi cad pe ele.” (Osea 14:9) Doar cei drepţi sunt şi pricepuţi, căci ştiinţa sfinţilor este priceperea, aşa cum
explica şi Domnul Isus, atunci când a citat textul din Isaia 6 : „De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar
că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care
zice: «Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea» . Căci inima
acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu
urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec!” (Matei 13:13-15) Aparent este un
contrast între aceste două texte biblice. În Isaia, este scris că Dumnezeu le-a închis ochii, iar Domnul a
afirmat că ei şi-au închis ochii. Cele două texte se armonizează observând ordinea închiderii ochilor?
Textul este reluat, pe viu, în Fapte 28:23-27, când apostolului Pavel a asistat la împlinirea acestei realităţi: „ I-au
hotărât o zi şi au venit mai mulţi la locuinţa lui. Pavel le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu, le-a adus dovezi şi a
căutat să-i încredinţeze, prin Legea lui Moise şi prin Prooroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ţinea
de dimineaţă până seara. Unii au crezut ce le spunea el, iar alţii n-au crezut. Fiindcă ei au plecat acasă în
neînţelegere unii cu alţii, Pavel n-a adăugat decât aceste vorbe: «Bine a spus Duhul Sfânt prin prorocul Isaia
către părinţii voştrii, când a zis: „Du-te la poporul acesta şi zi-i: «Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi
înţelege; cu ochii voştri veţi privi, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; ei aud greu cu
urechile şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se
întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.»” Cei ce-şi închid ochi, adică, nu vor să primească adevărul cu
sinceritate, cu pocăinţă, nu vor înţelege, iar după câteva încercări divine de iluminare refuzate, Dumnezeu
îi lasă în întuneric – le închide ochii, luîndu-le şansa unei înţelegeri ulterioare, aşa cum rezultă din ceea ce s-
a întâmplat la Roma. O înţelegere diferită naşte neînţelegere, pentru că uni primesc adevărul curat iar alţii nu, cei
din urmă, irosindu-şi şansa mântuirii, aşa cum scrie şi în Luca 8:10 - „... ca «măcar că văd, să nu vadă şi măcar
că aud, să nu înţeleagă.»”
La fel a explicat Domnul situaţia cu ocazia vindecării orbului din naştere: „Apoi Isus a zis: «Eu am venit
în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă şi cei ce văd, să ajungă orbi». Unii din fariseii care
erau lângă El, când a auzit aceste vorbe, I-au zis: «Doar n-om fi şi noi orbi! «Dacă aţi fi orbi», le-a răspuns
Isus, «n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: «Vedem». Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:39-41)
Dacă un om nu înţelege, pentru că nu a fost informat, nu s-a interesat, Domnul îi deschide ochii să vadă şi
mintea să înţeleagă, ceea ce s-a întâmplat cu acel orb, care a ajuns să-l vadă pe Domnul Isus ca Mesia.
Dar, pentru cei ce vedeau (înţelegeau) că lucrările Domnului erau adevărate, aşa cum a afirmat şi Nicodim
- că nimeni nu le poate face dacă nu ar fi Dumnezeu cu el - dar nu recunoşteau, Domnul a decis să-i facă
să nu mai înţeleagă nimic. Într-o altă imagine: dacă îi este foame cuiva, Dumnezeu nu-l lasă să moară de
foame, îi dă să mănânce, dar dacă îi pune mâncarea pe masă şi cel flămând nu vrea să mănânce, i-o ia înapoi şi
dacă după aceea ar vrea să mănânce, nu mai are ce: „Căci celui ce are (o dorinţă bună), i se va da şi va avea de
prisos (înţelegere); iar de la cel ce n-are (dragoste de Dumnezeu şi dorinţa să facă voia Lui), se va lua chiar şi
ce are. (din cunoaşterea sfântă)” (Matei 13:12) Dumnezeu este drept în hotărârea Sa şi cei ce nu înţeleg, nu vor fi
mântuiţi, pentru că ei de fapt nu vor să înţeleagă, nu că n-ar putea să înţeleagă sau Dumnezeu nu ar vrea să le
explice. Ei nu vor aşa cum vrea Dumnezeu şi vor altfel, dar altfel nu se poate. Nu-L învăţăm noi pe Dumnezeu
ce este drept, trebuie să-L lăsăm să ne înveţe El pe noi.
Pentru a delimita aria luminii de zona sortită întunericului, apostolul Pavel explică: „ Ca unii, care am
lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci,
prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Şi
dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte
necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:2-4) Deci, orbirea oamenilor are la origine influenţa
diavolului, dar vinovăţia lor este dată de atitudinea lor lipsită de sinceritate şi complacerea în sfera de influenţă a
amăgitorului, în păcat. Numai cel ce vrea să vină la lumină, va putea să dobândească o învăţătură curată, o
înţelegere corectă, altfel, rămâne în ignoranţă sau în amăgire printr-o înţelegere greşită a Scripturilor.
Înţelegerea corectă se realizează într-o minte deschisă şi curată. De fapt este o făgăduinţă a lui
Dumnezeu că ne va lumina mintea şi ne va face să înţelegem. El S-a angajat să ne ofere asistenţa Duhului Său.
Nu priceperea noastră umană descoperă adevărurile şi apoi strigăm: Evrika! Nu! Noi, când descoperim adevărul,
strigăm: Slavă lui Dumnezeu! Duhul Său ne-a descoperit adevărurile sfinte. El face lumină în mintea noastră. Nu
noi producem „curentul” de la care avem lumină, noi ne racordăm la sursă şi lumina ne vine de la Dumnezeu, de
aceea trebuie să ne apropiem de El cu credinţă şi dorinţe de sfinţire. În această idee, a înţelegerii prin apropierea
de sursă, am avut o experienţă zilele acestea, când mergeam pe drum cu maşina şi mă gândeam la studiul acesta.
Ascultam postul de radio „Vocea Evangheliei”, dar în timp ce mă îndepărtam de Oradea, emisiunea era receptată
tot mai slab până când, pe aceeaşi lungime de undă a intrat în emisie un alt post de radio. Şi mi-am zis: aşa e şi
cu înţelegerea voii lui Dumnezeu. Dacă te depărtezi de El, vocea Lui se aude tot mai slab, apar paraziţi pe reţea,
toată viaţa înveţi şi nu ajungi niciodată la cunoştinţa adevărului, iar dacă te îndepărtezi mai mult, pe aceeaşi
lungime de undă (cu aceeaşi minte), auzi cu totul altceva. În schimb, cine se apropie de „Ierusalimul de sus”, o
să audă şi bătăile „inimii lui Dumnezeu”, o să înţeleagă pulsul vremii şi n-o să-i sune ceasul numai când o să se
trezească la judecată.
În cartea profetului Ieremia, avem o făgăduinţă, e drept, condiţionată, venită parcă să atenueze sentinţa
dată prin Isaia (că nu vor înţelege): „Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul
Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, dacă se vor întoarce la Mine cu toată inima lor” (Ieremia 24:7). Puţin mai
târziu, Domnul a venit prin alt profet, cu încă o explicaţie de fond: „Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi
vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” (Daniel 12:10. Este ca şi în
cazul unui copil, care vrea să asculte părinţii, chiar dacă îi spun ceva în şoaptă, el este dispus să asculte sau,
dacă nu a auzit ce au spus, va cere el lămuriri şi va executa imediat. Dar un copil care nu vrea să asculte va zice:
n-am auzit sau n-am înţeles; mă duc, dar nu chiar acum. Dacă oamenii îşi permit să facă aşa cu Dumnezeu, El nu
va fi vinovat de urmările nepriceperii lor vinovate.
În vederea înţelegerii corecte a celor citite sau auzite – a celor scrise, este foarte important să participăm
la adunările creştine, care au fost constituite pe sistemul sinagogilor. Ele îşi au originea în împrăştierea poporului
evreu rămas fără Templu şi care s-a adunat în comunităţi locale pentru a asculta Legea. Iată o adunare a evreilor,
felul în care li se predica Scriptura şi ei înţelegeau cuvintele sfinte: „Când a venit luna a şaptea, copiii lui Israel
erau în cetăţile lor. Atunci tot poporul s-a strâns ca un singur om pe locul deschis dinaintea porţii apelor. Au zis
cărturarului Ezra să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus
Legea înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă. Era întâia zi
a lunii a şaptea. Ezra a citit în carte de dimineaţă până la amiază, pe locul deschis dinaintea porţii apelor, în
faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la
citirea cărţii Legii...Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să
înţeleagă ce citiseră…Căci înţeleseseră cuvintele care li se tâlcuiseră.” (Neemia 8:1-12. Iată o realitate dovedită
şi la şcoală, se poate ca în şase ore, cu mici pauze, să asculţi şi să înţelegi lecţiile. De aceea este foarte importantă
predicarea sau studierea detaliată, clară, care ajută la înţelegere. Când înţelegi Scriptura, poţi să stai în adunare
ore în şir şi nu oboseşti, eşti destins, dar când nu înţelegi, te plictişeşti sau eşti iritat. Când este un subiect mai
greu de asimilat, datorită complexităţii lui, trebuie să revenim asupra lui, până când Domnul ne va ajuta să-l
înţelegem. În mod special, descoperirile escatologice sunt mai greu de înţeles. La fel s-a întâmplat cu explicaţiile
Domnului de după înviere, adresate ucenicilor: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.” (Luca
24:45) Înainte de răstignire, ucenicii n-au priceput tot ce le-a spus Domnul, dar până la urmă au înţeles. Fiecare
predicator are stilul său, fiecare proroc are cuvintele lui specifice, nu poate proroci decât cu vocabularul lui, dar
dacă suntem sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, vom înţelege şi nu trebuie să ne trudim să explicăm
oamenilor cu atâta trudă filozofică sau oratorică. De fapt, Scriptura se înţelege, în primul rând pe baza iluminării
Duhului, nu a logicii şi a unei exprimări literare corecte. Mântuitorul vorbea în pilde şi nu le-a explicat „mai
clar” anumite lucruri, ci doar le vorbea cu cuvintele primite de la Tatăl, iar unii pricepeau şi alţii nu pricepeau.
Într-o predică, Domnul le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii…Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă
mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl
voi da pentru viaţa lumii. La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: «Cum poate omul acesta
să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?»...Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: «Vorbirea
aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?» Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii
acesteia, le-a zis: «Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului
suindu-Se unde era mai înainte?...Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe
care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:48-63) Ei au înţeles totul literal. Dacă ar fi vorbit un apostol,
am fi comentat spunând: „putea să găsească alte cuvinte mai pe înţeles sau să se explice după aceea, dar nu-I
putem imputa Mântuitorului că nu a formulat aceste idei cu alte expresii, pentru că El ştia ce zice. Dimpotrivă,
este o dovadă clară că El le-a lăsat codificate. Memoria umană e carne, fie ea cea mai performantă minte, dar
dacă nu-i Duh, nu înţelegi nimic. Dacă înţelegerea s-ar baza pe înţelepciunea omenească, primii la mântuire ar fi
savanţii şi filozofii lumii acesteia. Dar Domnul Isus s-a rugat şi a zis: „Doamne Tată, Te-ai ascuns de cei înţelepţi
şi mai degrabă Te-ai descoperit copiilor”. Şi cei înţelepţi, în felul lumii, pot fi mântuiţi, numai că au nevoie de
Duhul lui Dumnezeu, la fel ca oamenii de rând. Duhul este acela care dă viaţă. Doamne, dă-ne Duhul şi dă-ne
viaţa! Amin.

B. Rezultate ale înţelegerii (efecte)

Dacă vom avea mintea luminată de Duhul Domnul, vom putea înţelege planul mântuirii şi vom
putea împlini ceea ce ne revine. Datorită neînţelegerii corecte sunt atâtea abateri prin erezii şi învăţături false.
Iacov 3:20 notează: „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit că credinţa fără fapte este moartă?” Cum să înţeleagă
dacă nu vor să facă şi faptele credinţei şi cred că toată mântuirea ţine doar de un concept teologic, fie el numit şi
credinţă. „Vrei dar să înţelegi?” De aceasta depinde mântuirea şi răsplata, pentru că, dacă vei înţelege, vei şti
cum să faci lucrarea lui. Degeaba dispui de o maşină modernă, computerizată, dacă tu nu ştii să lucrezi cu ea. Ai
putea face treabă cât altul ce lucrează manual într-o lună, dar dacă nu ştii să lucrezi cu ea, doar încurci lucrurile.
Odată, Pavel era într-o nedumerire, voia să meargă într-o misiune, dar a avut prin Duhul o interdicţie.
Ulterior a avut o vedenie şi din aceea a înţeles că trebuie să meargă în Macedonia să vestească Evanghelia acolo
(Fapte16:10). Doamne, ajută-ne şi pe noi să înţelegem ce avem de făcut. Şi mie mi-a promis Domnul, în urmă
cu un timp, că-mi va face „semnalele” mai luminoase, ca să înţeleg mai uşor unde să mă duc în misiune şi unde
să nu mă duc. Şi, efectiv, am simţit ajutorul acesta la nivelul Duhului pentru a percepe mai uşor direcţia şi timpul
unor misiuni. Privind aplicativ, pentru a vedea că înţelegerea corectă ne ajută în lucrare, nu doar la
mântuire, să luăm ca domeniu de referinţă dărnicia: „Cel bun pricepe pricina săracilor, dar cel rău nu poate s-o
priceapă.” (Proverbe 29:7) Când este nevoie să fie ajutat un om necăjit, cei care sunt luminaţi o să priceapă că
trebuie ajutat şi vor şti ce să facă în planul ajutorării. Apoi, la modul general, înţeleptul scrie: „Domnul îndreaptă
paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?” (Proverbe 20:24) În mersul evenimentelor, în stările spontane,
dacă am pornit pe un drum rău, Dumnezeu ne poate reorienta pe direcţia bună, dar trebuie să înţelegem eroarea,
ca următoarea dată să nu mai greşim. Dumnezeu te-a scăpat o dată, dar să ştii a doua oară să te păzeşti de
pericol. Iată un caz: Un frate păstor a fost chemat să se stabilească definitiv în Statele Unite. El s-a rugat
Domnului şi printr-un proroc a fost arătată următoarea vedenie: Stătea în faţa unei uşi transparente şi era invitat
de cei dinăuntru, să intre. Atunci, un sol al Domnului i-a legat mâinile să nu poată deschide uşa. Văzând aceasta,
cei dinăuntru au deschis ei şi-l invitau să intre. Atunci solul Domnului a întrebat: „Să-i leg şi picioarele să nu
poată intra”, dar Domnul a răspuns: „Nu! Dacă n-a priceput de ce i-am legat mâinile, lasă-l să se ducă. Va regreta
el că nu a ascultat”. Fratele a înţeles şi a refuzat să plece.
Şi pentru că sunt atâtea de făcut în lucrare, adaug un verset pentru cei implicaţi în slujire, dar este valabil
pentru toţi. „Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile.” (2 Timotei 2:7) Ar fi un mare
risc să faci lucrarea lui Dumnezeu, fără ca El să-ţi lumineze mintea. Amintiţi-vă de cazul Filip şi famenul
etiopian. Fiecare a avut nevoie să înţeleagă voia Domnului. Un mesaj concret a fost necesar pentru lucrarea lui
Filip, iar înţelegerea Scripturilor a fost la fel de necesară pentru mântuirea famenului.

ÎNCHEIERE

Nu se poate să înţelegi fără să citeşti şi fără să auzi, de aceea este scris: „Ferice de cine citeşte”
(Apocalipsa 1:3). Lecţia aceasta s-a intitulat: „Cine citeşte să înţeleagă”, deci mai întâi, fiecare să citească, dacă
vrea să înţeleagă. Dacă nu citeşti, când primeşti acasă o adeverinţă de informare că ai primit un colet sau o sumă
de bani, e ca şi cum nu ai fi primit nimic.
Dar în plan spiritual, nu se poate înţelege chiar citind, dacă nu eşti luminat de Duhul lui Dumnezeu.
Mântuitorului întreba: „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi
aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în
adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos
şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine din voi mă poate dovedi că am
păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu;
voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” (Ioan 8:43-47) Cine nu este dispus să împlinească
voia Domnului nu o va înţelege. Cum să înţelegi adevărul, când îţi place minciuna? Cum să ai parte de sfinţire,
când îţi place necurăţia? Doamne, îndură-te de noi şi dă-ne pricepere sfântă!
Închei explicaţiire referitoare la acest principiu, cu o constatare pe această temă, a apostolului Pavel:
„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le
poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14)
 „Daţi şi vi se va da” (Luca 6:38)

INTRODUCERE
1. Unele principii sfinte, izvorâte din caracterul lui Dumnezeu, sunt opuse principiilor firii umane decăzute (Luca
6:27-37)
2. „Daţi şi vi se va da” – primul care oferă (dăruieşte), câştigă (Luca 6:38)

I. CUM „DAŢI ?”
A. În domeniul material
1. Oferirea de valori material-financiare potrivit necesităţilor sau preţuirii, iubirii (Deuteronom 15:6-11; Psalmul
15:5; 41:1-3; 112:2-5, 9; 145:15)
2. Educaţia „dăruirii cu bucurie”, din familia Tatălui (Luca 6:35-36; 2 Corinteni 8:9). O ofertă liberă şi la timp (2
Corinteni 9:7; Matei 7:12; Estera 6)
B. În alte domenii
1. Familia – cadru permanent şi nelimitat de „dăruire” (2 Corinteni 12:14; 1 Timotei 5:4; 1 Petru 3:1-2, 7;
Efeseni 5:21-30)
2. Oferta iubirii divine, manifestată prin „fiii Celui Preaînalt” (Matei 20:28; Ioan 10:18; 1 Ioan 3:16; Fapte 3:6;
Romani 13:9)

II. CUM „VI SE VA DA ?”

A. Din partea celui ce a primit (1 Ioan 4:19)
1. Drept răspuns şi echivalenţă la ceea ce ai făcut (2 Corinteni 8:12-15; 1 Samuel 25:8-11; Iov 1; 29:12-16;
31:16-20; 42)
2. Suplimentare determinată de mulţumire sau altă împlinire determinată de ajutorare, după nevoie (1 Regi
10:10-13; Luca 6:38; 7:4-5; 1 Timotei 5:9-10)
B. Din partea lui Dumnezeu
1. Printr-o repartiţie binecuvântată pe pământ, fie din partea celor ce au primit, fie din partea altora sau direct din
partea lui Dumnezeu (2 Timotei 1:16-18; Iacov 1:17; Psalmul 65:9; 2 Corinteni 9:6-12)
2. Printr-o răsplată eternă, calculată cu gratitudine (Matei 10:41-42; 25:34-45; Luca 14:14)

ÎNCHEIERE
1. „Daţi” – este un mod luminat de călăuzire a „orbilor”; observarea şi implementarea unui mod superior de
raportare între fiinţe independente, dar interdependente (Luca 6:39-40)
2. „Vi se va da” – un sfat dirijat de dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu (Fapte 20:35; Galateni 6:7-10; Evrei 6:9-
10)
 INTRODUCERE

Continuăm să studiem împreună principiile sfinte, specifice caracterului lui Dumnezeu şi opuse stilului
de viaţă lumesc, cu cuvintele Domnului, adresate celor ce vor să-L urmeze: „Dar Eu vă spun vouă, care Mă
ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă
pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva
haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere
înapoi. Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se
cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se
cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată
vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi
fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru
este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi vi se va ierta. ” (Luca
6:27-37) Parte din cuvintele acestea le-am abordat în lecţiile trecute, altele poate că vor fi referinţe pentru cele
viitoare, dar acum, în mod deosebit, ne vom opri la versetul următor care zice: „ Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi
se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi
măsura, cu aceea vi se va măsura.” (Luca 6:38)
Potrivit acestui principiu, cel care oferă primul, câştigă. Dar cum putem să avem o dorinţă permanentă
pentru a împlini acest îndemn şi a avea parte de răsplătirile împlinirii lui? Potrivit acestui principiu, noi facem
măsura, sau dacă vreţi, e făcută de Dumnezeu, trebuie doar să ne convingem de valoarea ei şi să o folosim. Vom
răspunde în studiul acesta la două întrebări: Cum „daţi?” şi Cum „vi se va da?”, adică vom învăţa să ştim să
dăm, potrivit cu ceea ce dorim să primim.

I. CUM „DAŢI?”

A. În domeniul material

A „da”, are o primă interpretare şi cea mai simplă de observat, în domeniul material, adică oferirea de
valori materiale, financiare, potrivit nevoilor semenilor noştri. Se poate dărui şi peste nevoile de bază, potrivit
preţuirii de care se bucură cineva în inima dăruitorului.
Pentru a înţelege potrivit contextului biblic, cuvintele Mântuitorului din Luca 6, să vedem condiţiile din
Lege, în care li se cerea oamenilor să ajute pe cei săraci, să dea cu împrumut, uneori fără şansa rambursării:
„Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta, cum ţi-a spus, aşa încât vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu
nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine. Dacă va
fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău,
să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-ţi deschizi mâna, şi să-l
împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui. Vezi să nu fii aşa de rău ca să zici în inima ta: «Ah! se
apropie anul al şaptelea, anul iertării!» Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit şi să nu-i dai.
Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta, şi te-ai face vinovat de un păcat: ci să-i dai şi să nu dai cu
părere de rău în inimă; căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, în toate lucrările de care
te vei apuca. Totdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: «Să-ţi deschizi mâna faţă de
fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta.” (Deuteronom 15:6-11)
În cartea Psalmilor, avem prezentate alte referinţe de susţinere a acestui principiu. „ El (cel neprihănit)
nu-şi dă banii cu dobândă şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel ce se poartă aşa, nu se clatină niciodată.”
(Psalmul 15:5) În relaţiile dintre iudei, Dumnezeu nu a acceptat dobânda, pentru că ce s-ar câştiga în mod normal
prin dobândă, se câştigă prin binecuvântarea lui Dumnezeu, când se ajută un om necăjit. „ Ferice de cel ce
îngrijeşte de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte; Domnul îl păzeşte şi-l ţine în viaţă. El este
fericit pe pământ şi nu-l laşi la bunul plac al vrăjmaşilor lui. Domnul îl sprijineşte, când este pe patul de
suferinţă: îi uşurezi durerile în toate bolile lui.” (Psalmul 41:1-3) Iată aşadar, cum Dumnezeu răsplăteşte aceste
acte de dăruire, la momentul nevoii tale, pentru că şi tu ai acţionat în momentul nevoii altuia. Cel care este Tată
şi la unul şi la celălalt, te va recompensa prin bunătatea Sa. „Ferice de omul care se teme de Domnul şi care are
o mare plăcere pentru poruncile Lui! Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va
fi binecuvântat. El are în casă bogăţie şi belşug şi neprihănirea lui dăinuieşte în veci. Celui fără prihană îi
răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător şi drept. Ce bine-i merge omului care face milă şi
împrumută pe altul şi care îşi rânduieşte faptele după dreptate!... El este darnic, dă celor lipsiţi; milostenia lui
ţine în veci; capul i se înalţă cu slavă.” (Psalmul 112:1-9)
În urma oferirii unui împrumut sau altei dăruiri, dacă primitorul nu poate să dea înapoi, Biblia
învaţă să te mulţumeşti cu răsplata ce o vei primi de la Domnul. Să fiu înţeles, în mod normal, Dumnezeu
nu-ţi cere să-i dai cuiva bani să-şi cumpere o maşină, ci atât cât să facă faţă nevoilor de trai. Este un act de milă
să dai, dar totodată este un act de dreptate, căci ar trebui să fie o potrivire, Dumnezeu vrea să îngrijim unii de
alţii. Unii oameni au o afecţiune nativă de milă şi le este mai uşor să dea, dar trebuie să atingem toţi stadiul
acesta. De aceea, Dumnezeul nostru, ca Tată, se ocupă de noi pentru a ne educa în dăruire. Domnul spunea: „…
veţi fi fiii Celui Prea Înalt,… cum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:35-36) Copiii, în mod natural seamănă
părinţilor, iar asemănarea cu Dumnezeu presupune şi acte de dăruire. În Scripturi Îl avem prezentat ca model pe
Cel întâi născut din toată zidirea, care seamănă întru totul cu Tatăl: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus
Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi. ” (2
Corinteni 8:9) Domnul ne-a dat tot ce aveam nevoie.
Un om neprihănit nu dă doar bani sau anumite lucruri materiale, ci oferă tot ce e nevoie. Uneori este
nevoie să dai o mângâiere, alteori trebuie să dai cinste. Trebuie să dăm ajutor în orice domeniu s-ar cere,
conform regulii de aur: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă
Legea şi Proorocii.” (Matei 7:12) Rezultă că noi trebuie mai întâi, să respectăm principiul: „daţi şi vi se va da”.
Formularea din acest verset este un ajutor chiar pentru cei care gândesc în mod firesc. Omul dominat de „Eu”
ştie ce şi-ar dori şi astfel poate să facă un calcul, ce ar vrea să-i facă lui cineva şi exact aşa, cu ajutorul
Domnului, să poată oferi el întâi, cu nădejdea că i se va face lui după aceea. Oricum Dumnezeu va veghea să nu
rămânem nerăsplătiţi, fie în bine, fie în rău, aşa cum s-a întâmplat în conflictul Haman - Mardoheu: În dimineaţa,
când împăratul Ahaşveroş se pregătea să răsplătască pe Mardoheu, fără să ştie ce va urma, „Haman a intrat şi
împăratul i-a zis: «Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?» Haman şi-a zis în
sine: «Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?»” (Estera 6:6) El s-a gândit tot ce şi-ar dori
el. Şi întrucât el era împătimit de glorie, nu a cerut bani, pentru că-i avea, el însuşi a zis că vrea să facă o donaţie
pentru vistieria împăratului, de zece mii de talanţi de argint, dacă i se îndeplineşte dorinţa. Dacă Haman ar fi
aplicat principiul pe care noi îl studiem, ar fi fost fericit, căci a fost pus să execute ce a vrut să i se facă lui, dar
evident că el nu practica acest principiu, de aceea atunci când l-a aplicat împăratul pentru Mardoheu, „…Haman
s-a dus în grabă acasă, mâhnit şi cu capul acoperit.” (vers. 12)

B. În alte domenii

Familia este un cadru permanent şi nelimitat de dăruire. Soţii sunt determinaţi să dea unul altuia şi
copiilor, de iubirea naturală şi copiii, la rândul lor trebuie să dea şi li se va da, în generaţia următoare, neuitând
că parte li s-a dat deja, prin îngrijirea de care au avut parte în primii ani de viaţă. „…Ce-i drept, nu copiii sunt
datori să agonisească pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copiii lor.” (2 Corinteni 12:14) De aceea, părinţilor,
„daţi”. După ce aţi dat mai întâi viaţă, daţi tot ceea ce puteţi oferii în viaţă. Oricum, copiii ştiu să ceară, dar nu
întotdeauna trebuie să li se dea exact ce cer, ci ceea ce trebuie. Privind la aceeaşi relaţie, pe celălalt sens, citez
din 1 Timotei 5:4 - „Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie evlavioşi întâi
faţă de cei din casa lor, şi să răsplătească ostenelile părinţilor, căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui
Dumnezeu.” Copii, daţi părinţilor voştri ce au nevoie, în mod deosebit la bătrâneţe! Nu fiţi ca acel bărbat care era
trist pentru că îi murise tata şi nu aflase decât după cinci zile. Cineva l-a întrebat: „Tata dumneavoastră a locuit
departe?” „Nu, în acelaşi cartier”. „Avea telefon?” „Da”. „Dumneavoastră aveaţi?” „Da”. „Câţi ani avea tatăl?”
„90 de ani”. „Şi era prea mult, să-l sunaţi măcar la două zile şi să întrebaţi de ce ar avea nevoie? Întrebare la care
nu se poate răspunde cu sinceritate, numai rcunoscându-şi vina. În relaţiile dintre soţi, să înţeleagă şi soţii şi
soţiile că fiecare poate să dea banii în casă, să spună o vorbă bună, să se dăruiască în întregime, după cum
îndemna apostolul:. „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă
Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat
şi în temere.” (1 Petru 3:1-2) „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele
voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu
fie împiedicate rugăciunile voastre.” (1 Petru 3:7) Dăruieşte iubire, oferă slujire şi ţi se va da, poate peste ani,
când vei avea mai mare nevoie de ele. Poate la tinereţe, va trebui să te oferi pe tine însuţi unui soţ sau unei soţii
care nu ştie să răsplătească. Dar dacă la bătrâneţe tu vei fi bolnav, între timp celălalt se va pocăi şi-ţi va da înapoi
tot ce ai făcut, îngrijind de tine. Dacă vom respecta tot ce ne-a spus Domnul, nu o să fim în pagubă, căci ni se va
da.
Modelul desăvârşit de dăruire, care trebuie să devină şi modelul nostru pentru alţii, este Domnul Isus,
Fiul preaiubit al Tatălui. El a spus cu referire la viaţa Sa: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine.
Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi, aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”
(Ioan 10:18) Mântuitorul şi-a dat viaţa şi I s-a dat în schimb şi viaţa lui şi viaţa noastră a tuturor şi ne va avea
pentru eternitate alături de El. Sacrificiul nostru, după modelul lui este prezentat în 1 Ioan 3:16: „Noi am
cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru
fraţi”. Dacă vezi nevoile fizice ale cuiva şi nu-l poţi ajuta în plan material, ca Petru, care a zis: „ Argint şi aur, n-
am; dar ce am îţi dau.” (Fapte 3:6), dă un ajutor sufletesc, o vorbă bună, dă ce ai, căci la Dumnezeu nu se are în
vedere ce n-are cineva, ci ceea ce are. Să nu uităm şi cele scrise în Romani 13, unde suntem învăţaţi să dăm şi
cinstea cuvenită autorităţilor, sau orice altceva suntem datori să dăm, în raport cu toţi oamenii.

II. CUM „VI SE VA DA?”

A. Din partea celor ce au primit

Domnul ne-a motivat să-L iubim, „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). De regulă, ni
se va da, mai întăi, ca revanşă, ceea ce noi am dat, ceea ce am făcut. De exemplu, credincioşii din Ierusalim au
dat cu bucurie, când se adunau ajutoare pentru văduve, pentru săraci, pentru fraţi. Ei au dat fără ca cineva să ţină
evidenţa a tot ce au dat. Au urmat vremuri de sărăcie, o foamete profeţită care s-a adeverit, dar după mulţi ani, ei
au fost ajutaţi de alţii din mare depărtare. „Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în
vedere ce are cineva, nu ce n-are. Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi; ci este vorba de o
potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere,
la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire; după cum este scris: «Cel ce strânsese mult, n-avea
nimic de prisos şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă.” (2 Corinteni 8:12-15) Acum să nu creadă cineva, că
noi, prin expunerea acestui principiu, instituim un serviciu social permanent şi obligatoriu. Nu. Biblia spune că
pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu. Deci surplusul unuia trebuie să-şi găsească locul în lipsa celuilalt. De
aceea, cei din Europa de sud-est, Macedonia, Ahaia, au trimis ajutoare la Ierusalim. Ei nu au beneficiat cu ani în
urmă de bunurile materiale ale celor de la Ierusalim, ci alţii, dar ei au beneficiat de valorile spirituale prin
apostolii care le-au propovăduit Evanghelia şi prin care Dumnezeu i-a îmbogăţit pentru veşnicie.
Este foarte important să dăruim la timp, căci şi Dumnezeu dă hrana la vreme (Psalmul 145:15) şi
noi ne rugăm: Doamne, dă-ne astăzi pâinea necesară. Nu ar fi de dorit să ne-o dea mâine sau săptămâna viitoare.
Înţeleptul recomanda să nu fie amânată o binefacere. Cunoaşteţi situaţia lui Iov. El era un om bogat, dar, datorită
încercării permise de Dumnezeu, a sărăcit într-o singură zi (Iov 1). Dar când a avut, el a fost un mare dăruitor,
după cum declara în apărarea lui: „Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin.
Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea
şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi şi şchiopului picior.
Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut. Dacă n-am dat săracilor ce-mi cereau, dacă
am făcut să se topească de plâns ochii văduvei, dacă mi-am mâncat singur pâinea, fără ca orfanul să-şi fi avut
şi el partea lui din ea, eu, care din tinereţe l-am crescut ca un tată, eu, care de la naştere am sprijinit pe văduvă;
dacă am văzut pe cel nenorocit ducând lipsă de haine, pe cel lipsit neavând învelitoare, fără ca inima lui să mă
fi binecuvântat, fără să fi fost încălzit de lâna mieilor mei; dacă am ridicat mâna împotriva orfanului, pentru că
mă simţeam sprijinit de judecători; atunci, să mi se dezlipească umărul de la încheietură, să-mi cadă braţul şi
să se sfărâme!” (Iov 31:12-22) Iată cum, într-un mod binevoitor, Iov, a fost gata să dăruiască tuturor, dar în
finalul cărţii (Iov 42) aflăm că Dumnezeu i-a dat dublu şi i-a binecuvântat şi urmaşii. El a primit, căci şi el
oferise din plin.
Dacă cineva este în postura celui ce a primit şi apoi are posibilitatea să dea, pentru el principiul ar suna
astfel: „dă cum ţi s-a dat, dar nu uita şi de ceea ce trebuie dat pe deasupra”. Să-l luăm de model şi pe Solomon în
raport cu împărăteasa din Seba: „Ea a dat împăratului o sută douăzeci de talanţi de aur, foarte multe mirodenii
şi pietre scumpe. N-au mai venit niciodată în urmă atâtea mirodenii câte a dat împărăteasa din Seba
împăratului Solomon. …. Împăratul Solomon a dat împărătesei din Seba tot ce a dorit, tot ce a cerut şi i-a mai
dat şi pe deasupra daruri vrednice de un împărat ca Solomon. Apoi ea s-a întors şi s-a dus în ţara ei, cu
slujitorii ei.” (1 Regi 10:10-13) Nu mă îndoiesc de faptul că Solomon s-a bucurat de cele ce i s-au adus, deşi
avea, căci era bogat, dar este frumos să dăruieşti şi celui ce are, din preţuire şi respect. Lucrarea aceasta
formează relaţii plăcute între oameni şi înnobilează vieţi. Uneori dăm celorlalţi ce avem noi şi ei nu au, dar vom
primi în schimb ce n-avem noi, dar au ei. Oricum, împărăteasa s-a simţit onorată când s-a întors, în ţara ei nu
numai cu răspunsurile pe care i le-a dat Solomon, ci şi cu darurile primite. Nu doar copiii şi bătrânii se bucură de
cadouri, ci oricare dintre noi, chiar şi despre Dumnezeu este scris că se bucură, nu că nu are, că doar ale Lui sunt
toate, dar când vede că dăruim din iubire, Îşi vede caracterul reflectat în noi.
Răsplata pentru tot ceea ce am dăruit este şi o necesitate, la bătrâneţe „ O văduvă, ca să fie înscrisă în
rândul văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani, să nu fi avut decât un singur bărbat; să fie
cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele
sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună.” (1 Timotei 5:9-10) Primele văduve
care trebuie ajutate, sunt cele care au dat când au putut, apoi celelalte, din milă. Dumnezeu va purta de grijă
celor ce au dat când au fost în putere să o facă, atunci când au avut ce da. Amintiţi-vă şi de acel sutaş, care prin
eforturile sale materiale, financiare, a clădit sinagoga iudeilor. Cu vremea i s-a îmbolnăvit un rob şi a cerut ajutor
de la bătrânii iudei. Ei s-au dus la Domnul Isus şi au zis aşa: „…«Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul
nostru şi el ne-a zidit sinagoga.»” (Luca 7:4)

B. Din partea lui Dumnezeu

 Toate cazurile amintite, dovedesc acest principiu: Iov a primit înapoi, sutaşul a fost răsplătit, împărăteasa
din Seba s-a întors cu mai multe daruri, femeile în vârstă vor fi ajutate pentru eforturile lor din tinereţe. Dar chiar
dacă unii oameni nu dau înapoi şi nu sunt recunoscători, Dumnezeu, care a conceput principiul îţi va din partea
Lui. Printr-o repartiţie rânduită de El, pe pământ, poate să-ţi dea din partea altora sau poate să-ţi binecuvânteze
munca şi să te pună în posesia unei comori nebănuite de tine, care are de-a face cu dărnicia ta de odinioară. Iată o
rugăciune pe această temă a apostolului Pavel: „Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de
multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu. Nu numai atât, dar, când a fost la Roma, m-a căutat
cu multă grijă şi m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul «în ziua aceea». Tu ştii foarte bine cât
ajutor mi-a dat el în Efes.” (2 Timotei 1:16-18) Oricine poate observa mâna lui Dumnezeu la lucru: „Să ştiţi:
cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cât a hotărât
în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu». Şi Dumnezeu
poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice
faptă bună, după cum este scris: «A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac». «Cel ce dă
sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană», vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face
să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice
dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 9:6-11) Dumnezeu se
angajează să ne răsplătească. Te îndoieşti de aceasta? El este primul care respectă acest principiu şi ne va da dacă
am dat.
Dar pentru că Dumnezeu este veşnic şi scopurile Lui sunt eterne, El nu ne dă numai aici, ci pentru
tot ce-am dat, ne vom întâlni după înviere, cu o răsplată calculată cu exactitate, pe care o vom primi cu
gratitudine. Drept dovadă citez din cuvintele Mântuitorului, nu din năzuinţele noastre: „Cine primeşte un
proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele
unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece
unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” (Matei 10:41-42);
„Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi
primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe
la mine” (Matei 25:35-36). Aţi reţinut de câte ori se repetă expresia „dat”, în diverse forme de manifestare a ei?
Toate sunt consemnate şi le va spune acestora: „…Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care
v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34). Măsura cu care ni se va răsplăti aici, este mai mare
decât orice dobândă bancară, iar dincolo, este măsura mâinii lui Dumnezeu. Noi dăm cu mâna noastră,
Dumnezeu dă cu mâna Lui, noi dăm în viaţa aceasta, Dumnezeu ne dă toată veşnicia. Siguranţa răsplăţii are însă
şi o condiţie, ca să nu creadă cineva că facem pe filantropii, dăruim tot ce avem şi drept recompensă Dumnezeu
ne asigură raiul. Domnul Isus a spus tânărului bogat: dacă dai vei avea o comoară în cer, dar cu condiţia că vei
veni să mă urmezi. El a spus tuturor celor pe care i-a îndemnat să dea, că răsplătirile eterne sunt pentru cei
neprihăţiţi, calificativ menţionat şi în textul amintit anterior – Matei 25: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au
cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.” (Luca 14:14)
 ÎNCHEIERE
Pentru a înţelege cuvântul „daţi”, Domnul „le-a spus şi pilda următoare: «Oare poate un orb să
călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui;
dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui.” (Luca 6:39-40) A da este un mod luminat de călăuzire, un
mod superior de a te raporta la oamenii de lângă tine. Dacă este cineva într-o groapă şi tu nu-i vezi nevoia, o să
cazi şi tu în groapă lângă el. Dacă nu o să-i dai, azi nu are el, dar mâine poate nu o să ai nici tu şi nu va avea nici
el de unde sau de ce să-ţi dea şi o să vă scufundaţi amândoi în sărăcie şi în necaz. Dar dacă tu „vezi”, că ţi-a
deschis Dumnezeu mintea să pricepi acest nou model de a trăi - „daţi” - îl ajuţi şi ai şanse să fi ajutat în viitor,
drept răspuns la acţiunea ta.
Răsplata: „vi se va da”, este un efect dirijat de dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, aşadar: „Să nu
obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşa dar, cât
avem prilej, să facem bine la toţi şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:9-10)
Un ultim sfat: „Măcar că vorbim astfel, prea iubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care
însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea, pe care aţi arătat-
o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.” (Evrei 6:9-10) Să binecuvântăm pe Domnul
care ne-a învăţat acest adevăr. Unii pot să spună: „Îţi mulţumesc Doamne, căci dacă nu învăţam acest principiu la
timp, aş fi trecut prin mari nevoi. Dacă nu aş fi mângâiat eu pe alţii, acum aş fi rămas singur”. Toate acestea sunt
cerinţe pe care Dumnezeu ni le cere să le împlinim în avantajul nostru. Cine dă e câştigat, căci „ E mai ferice a
da, decât a primi” (Fapte 20:33). Doamne, dă-ne puterea să dăm şi puterea să aşteptăm liniştiţi până ni se va da.
Astfel o să ne bucurăm de ceea ce ni se va da, aici şi în veşnicie. Amin.
 „Vegheaţi!” (Marcu 13:27)

INTRODUCERE
1. „Vegheaţi!” este o funcţie de ocrotire, supraveghere (2 Regi 18:8; Marcu 13:34)
2. Omul este dator să fie un veghetor, alături de Dumnezeu (Marcu 13:37; Psalmul 127:1)

I. VEGHEAZĂ ASUPRA TA (Eclesiastul 10:4)

A. Păzeşte ce ţi s-a încredinţat (2 Timotei 1:12-14; Apocalipsa 3:11)
1. Evreii trebuiau să vegheze să rămână statornici în legământul cu Domnul (Deuteronom 4:9, 15-18, 23; Iosua
23:11)
2. Datoria fundamentală a creştinului este păzirea Cuvântului – respectarea poruncilor, păstrarea neafectată a
imaginii lui Dumnezeu şi a scopului Său (1 Samuel 15:22; Ioan 14:15; 1 Ioan 2:3-5; 5:2-3; Exodul 2; Matei
28:20; Luca 11:28; Psalmul 119:57, 101)
3. Vegherea ne menţine apţi pentru întâmpinarea Domnului – păzindu-ne de rutinare în cele permanente şi de
înşelare în cele schimbătoare (Luca 21:34-36; Matei 24:42; 25:13; 1 Tesaloniceni 5:5-6)
B. Metode de veghere, recomandate de înţelepciune (Proverbe 2:11; 8:34; 19:16)
1. O vorbire controlată, calculată, bazată pe gânduri curate (Proverbe 13:3; 21:23; Psalmul 39:1; Filipeni 4:7)
2. Respectarea unui orar evlavios, în special la rugăciune (Filipeni 4:6; Efeseni 6:18; Coloseni 4:2; 1 Petru 4:7;
Ieremia 8:7; Matei 26:41; 2 Corinteni 6:5; 2 Timotei 4:7; 1 Cronici 10:13)

II. VEGHEAZĂ ASUPRA CASEI DOMNULUI

A. Marele veghetor este Domnul Casei
1. El veghează peste tot pământul (Eclesiastul 5:8; Ieremia 1:11-12; 31:28; 44:27; Psalmul 91:11-12)
2. El ne asigură protecţie totală (Numeri 6:24; Deuteronom 32:10; Psalmul 121; 2 Tesaloniceni 3:3; Iuda 1:24-
25; 1 Petru 1:5)
B. Vegherea celor din Casa Domnului
1. Un levit era mai important ca o santinelă, el avea grijă de accesul în Casa Sfântă şi de toate lucrurile aferente
slujirii şi întreţinerii Templului (Numeri 1:53; 1 Cronici 9:19-20; 1 Samuel 7:1; Ezra 3:9; 5:5)
2. Un credincios trebuie să vegheze pentru păstrarea sacralităţii adunării, protejând-o de pătrunderea influenţelor
negative, de cei răi şi de „Cel Rău” (Luca 12:1; Fapte 20:31; Filipeni 3:2; 1 Petru 5:2, 8; 2 Timotei 4:15)
3. Vegherea trebuie să fie o permanenţă şi în interiorul comunităţii şi al familiei – pentru păstrarea adevărului și a
unei atmosfere binecuvântate (Evrei 10:24; 12:15-16; 2 Cronici 19:7; Proverbe 31:27)

ÎNCHEIERE

1. Păzirea Legii Domnului ne păzeşte pe noi – paza grădinii l-ar fi păzit pe Adam (Proverbe 6:20-22; 16:17;
20:28)
2. Miţpa „Domnul să vegheze…” (Geneza 31:49); ca un prieten şi niciodată ca un duşman (Iov 29:2-4; 19:11-12;
42:3; Psalmul 34:7; 50:23)

INTRODUCERE

Care este aria de cuprindere teoretică şi practică a cuvintele Mântuitorului nostru, când a zis: „ Ce vă zic
vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Marcu 13:37). Când ne gândim la „a veghea” ne trece prin minte serviciul unei
santinele, al unui portar sau al unui om care supraveghează desfăşurarea unei lucrări. Spectrul vegherii este
foarte larg, căci în orice domeniu, atât pentru a se obţine ceva, cât şi pentru a fi păstrat, e nevoie de veghere.
Dumnezeu cu îngerii Săi sunt prezentaţi ca nişte veghetori, căci contextul acestui univers cere veghere,
dar și omul este dator să vegheze. Pe noi ne interesează partea umană, dar vom preciza şi ajutorul pe care ni-l
oferă Dumnezeu în veghere, pentru că altfel toată truda noastră ar fi zadarnică. „ Dacă nu zideşte Domnul o casă,
degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte.”
(Psalmul 127:1)
I. VEGHEAZĂ ASUPRA TA

Înţeleptul Solomon nota că funcţie de atitudinea noastră în anumite situații putem avea biruinţă sau eşec,
oricare ar fi condiţiile: „Când izbucneşte împotriva ta mânia celui ce stăpâneşte, nu-ţi părăsi locul, căci sângele
rece te păzeşte de mari păcate.” (Eclesiastul 10:4) Dacă nu eşti atent, poţi greşi uşor, dar dacă eşti veghetor,
rezişti şi în cele mai dificile stări.

A. Păzeşte ce ţi s-a încredinţat

O santinelă are anumite obiective în pază, iar noi, în plan spiritual, avem grija sufletului nostru. Pavel îi
scria lui Timotei, ca un tată unui copil în credinţă, să vegheze în plan spiritual, făcând referire şi la paza pe care o
oferă Dumnezeu: „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi
sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. Dreptarul învăţăturilor
sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela
bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi.” (2 Timotei 1:12-14) Ceva
asemănător spunea Domnul celor din Filadelfia: „…Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa
3:11). Cu alte cuvinte, fii atent, ca nimeni să nu te deposedeze de valorile tale.
Privind în Scripturi ne amintim de evreii eliberați din Egipt, cum Iahve s-a angajat să devină Dumnezeul
lor. Astfel, le-a oferit un statut special printre naţiunile pământului. Ei au intrat, datorită harului lui Dumnezeu,
într-un legământ, dar trebuiau să-l păzească, să rămână statornici în cerinţele lui. Iată sesizările Domnului prin
Moise pentru fiecare evreu: „Numai, ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău,
în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.” (Deuteronom 4:9) „Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-
a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu
cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau
chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri,
sau chipul vreunui dobitoc care se târăşte pe pământ, sau chipul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul
pământului.” (Deuteronom 4:15-18) „Vegheaţi asupra voastră, ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a
încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare, pe
care ţi-a oprit Domnul, Dumnezeul tău, s-o faci.” (Deuteronom 4:23) Însă dacă ne uităm la istoria lor, vedem că
n-au vegheat și au uitat minunile şi slava ascunsă în nor şi foc, au uitat şi legământul, deşi era scris cu degetul lui
Dumnezeu. Iosua, care a urmat după Moise, le-a amintit acelaşi sfat, la finalul vieţii sale. „Vegheaţi dar cu luare
aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru.” (Iosua 23:11)
Analizând avertizările de aici, putem formula cerinţa divină ce se impune în viaţa oricui om cu care
Dumnezeu a încheiat un legământ. Noi trebuie să fim atenţi în plan spiritual, ca să nu pierdem imaginea lui
Dumnezeu din mintea noastră, ca nu cumva păcatul să ne ruineze viața. Vegherea ne menţine într-o stare bună,
care ne asigură mântuirea. Cineva relata despre tatăl lui, care de curând a trecut la Domnul. Atunci când cei peste
zece copii, în special unele dintre fiice plângeau lângă patul lui, el i-a zis: ,,De ce plângeți? Dacă veţi păstra
credinţa aşa cum v-am învăţat, ne vom întâlni cu toţii în împărăţia lui Dumnezeu. Cel ce veghează asupra căii lui
va beneficia de harul Domnului și va ajunge cu bine la sfârșit”. Datoria fundamentală a creştinului este
păzirea Cuvântului, adică respectarea voii Domnului. Cuvântul este o exprimare a caracterului lui
Dumnezeu, o evidenţiere a voii Sale şi a scopului Său. Domnul Isus a avertizat pe ucenicii Săi și le-a oferit un
exemplu concret de veghere. „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea. Se va
întâmpla ca şi cu un om plecat într-altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este
datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze.” (Marcu 13:33-34) Deci noi trebuie să ne achităm de toate
sarcinile pe care Domnul ni le-a trasat, nu doar să avem grija ca Domnul să ne prindă pe fază, căci vom rata
revenirea Lui, de aceea grija noastră principală trebuie să fie păzirea poruncilor sfinte. Așa s-a întâmplat cu Saul,
care, deși a ajuns împărat cu acceptul lui Dumnezeu, a fost schimbat la puţin timp, după aceea, pentru că nu
păzea cuvântul Lui. Aceasta a fost mâhnirea Domnului şi întristarea lui Samuel, care a zis: „Ascultarea face mai
mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1 Samuel 15:22)
Cuvintele Mântuitorului din Ioan 14:15 ne oferă încă un amănunt: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile
Mel.” Orice alt motiv nu are valoare cât are iubirea în a ne determina să veghem și să păzim Cuvântul.
Acelaşi aspect îl reia Ioan şi-l explică: „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine
zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte
Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El.” (1 Ioan 2:3-
5) Nimeni nu se poate lăuda că Îl cunoaște pe Dumnezeu, dacă nu respectă voia Sa, exprimată prin Cuvântul
Său: „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui.
Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:2-3)
Amintiţi-vă de imaginea Mariei, sora lui Moise, când stătea pe malul Nilului. Pentru că în sicriaşul de papură
era fratele ei, ea a fost foarte atentă să nu i se întâmple ceva, pentru că-l iubea. Ea a fost gata să vorbească
pentru copilaș cu fata lui faraon și să fugă la mama ei pentru salvarea lui (Exodul 2). Dar dacă ar fi fost o altă
fată angajată de mama lui Moise, să vadă de copilaşul acela, n-ar fi avut aceeași pasiune, căci nu era iubirea pe
rol. Numai iubirea ne ţine în poziţie de „drepţi”. Domnul Isus spunea ucenicilor Săi: „... faceţi ucenici... Și
învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19-20) Iată, așadar, datoria noastră sacră! Eu cred că noi
ne-am silit să păzim Cuvântul Domnului, dar pentru a vă încuraja şi mai mult, vă prezint, din Psalmul 119, un
angajament al unui om care a înțeles și a iubit Cuvântul: „Partea mea, Doamne, o spun, este să păzesc cuvintele
Tale (v. 57). Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc Cuvântul Tău.” (v. 101)
Cât priveşte aşteptarea venirii Domnului, trebuie să veghem pentru că anumite evenimente se repetă
în viaţa noastră și există o tendinţă de rutinare, iar altele, potrivit profeţiei apocaliptice, se vor succeda cu
repeziciune şi vor avea forme din ce în ce mai ascunse şi mai subtile, ceea ce presupune dublă provocare.
La cele obişnuite să nu le scădem din valoare, iar la cele care se schimbă, să nu ne înşelăm, neînțelegându-le.
Domnul a spus: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi
băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea
va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să
aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să stai în picioare înaintea Fiului
omului.” (Luca 21:34-36) În fiecare zi: la serviciu, la şcoală sau acasă, trebuie să avem în vedere, pe lângă cele
materiale, o pregătire de apropiere continuă de Domnul, căci altfel ne ia iureşul repetitiv şi competitiv al vieții și
al societății. Lumea aceasta este din ce în ce mai obositoare și vegherea este din ce în ce mai grea. Pavel a scris
celor din vremea lui, despre venirea Domnului, sesizându-i: „Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu
suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. ” (1
Tesaloniceni 5:5-6) Niciun eveniment din lumea politică, economică sau religioasă să nu ne abată de la vegherea
noastră, de la starea de aşteptare a Domnul nostru. Şi, dacă vom veghea, va fi ferice de noi.

B. Metode de veghere recomandate de înţelepciune

În Proverbe 2:11-12 este scris despre oferta de asistenţă a înţelepciunii: „chibzuinţa va veghea asupra
ta, priceperea te va păzi, ca să te scape de calea cea rea, de omul care ţine cuvântări stricate. ” Un om înţelept
este ca şi unul care ar fi dotat cu diferite sisteme de alarmă și radare; el îşi dă imediat seama, receptează și
interpretează. „Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri.”
(Proverbe 19:16) Pe ideea acestui verset, gândiţi-vă la imaginea unui şofer și a unei maşini care are o carte
tehnică de exploatare. Îngrijindu-ţi maşina să fie într-o stare bună de funcţionare, să nu aibă probleme la direcţie,
la sistemul electronic şi electric, la frână, de fapt, în primul rând, nu-și păzeşte maşina să nu și-o lovească, ci se
păzeşte pe sine însuși. Dacă este atent la drum și ţine cont de indicatoare și de ceilalţi participanţi la trafic, se şi
păzeşte pe el.
O primă metodă de veghere presupune o vorbire controlată, calculată, bazată pe gânduri curate.
Nu poţi vorbi controlat, dacă în mintea ta nu ai ordine. Un om confuz și schimbător, sau deznădăjduit, va vorbi
cu uşurătate şi frică. Cel credincios trebuie să vegheze asupra vorbirii lui. „Cine-şi păzeşte gura, îşi păzeşte
sufletul; cine-şi deschide buzele mari aleargă spre pieirea lu.” (Proverbe 13:3) Aşa cum fiecare casă are o
poartă mică pe care se intră în ea şi o poartă mare care se deschide să intre maşina, tot la fel, să nu deschidem
gura larg decât în situaţii speciale, în rest să fim cu gura mică, cu vorbe puţine şi înţelepte pentru a ne păzi de
orice rău. Astfel, nu intra în afaceri care nu sunt bune, nu te complica în prietenii care sunt vinovate, nu te lansa
în discuţii care pot să-ţi atragă ruşine sau alte stări negative. „Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi scuteşte sufletul
de multe necazuri.” (Proverbe 21:23) Să nu lăsăm în mintea noastră să staţioneze orice fel de gânduri și să facă
piaţă din ea, ci să ne protejăm. Să luăm un angajament ca David: „Ziceam: «Voi veghea asupra căilor mele, ca
să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.»” (Psalmul 39:1) Uneori
diavolul stă la poartă şi ne invită la dialog: „Ieşi să vorbim puţin”, provocându-ne: „Ce zici de aceasta, ce zici de
cealaltă?” Refuzați insistența lui şi astfel se va împlini ce scrie în Filipeni 4:7 - „Şi pacea lui Dumnezeu, care
întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
O a doua metodă de veghere cere respectarea unui orar evlavios, ca o santinelă. M-am uitat la
păsări cum ştiu să vină şi să plece la vremea lor, după cum este scris: „ Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea
pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea
Domnului!” (Ieremia 8:7) Cât de punctuali suntem, în primul rând, la rugăciune, căci Domnul a spus ucenicilor:
„Vegheaţi şi rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită…” (Matei 26:41). Doar greşeala nevegherii e suficientă şi se pot
întâmpla păcate şi stări vinovate. Dacă nu te rogi dimineaţa, când pleci într-o călătorie, sau în faţa unei lucrări,
poți lua o decizie greşită. Vegherea în rugăciune, înseamnă a te lansa într-o lucrare, după ce ai discutat întâi cu
Dumnezeu. „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” (Coloseni 4:2) Să ne imaginăm un serviciu de
corespondenţă. Oare suntem gata să răspundem cu mulţumiri la toate cererile care le-am adresat şi ne-au fost
rezolvate? În egală măsură trebuie să veghem în cereri cât și în mulţumiri şi toate cu conştienţa trecerii timpului,
care poate să ne fie favorabilă, în condiţia vegherii. „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar şi
vegheaţi în vederea rugăciunii.” (1 Petru 4:7) Orice lucru este frumos şi util dacă se face la vreme. Şcoala
trebuie făcută la vremea ei, că mai târziu nu te ajută mintea, lucrul câmpului trebuie făcut la timpul potrivit, căci
trece sezonul. Căsătoria şi naşterea de copii au vremea lor. Înseamnă că toată viaţa noastră trebuie să fie o
continuă încadrare într-un orar prielnic. Apostolul Pavel spunea că el mereu a fost în vegheri. Trebuie să veghem
permanent, de dimineaţa, când sună ceasul, ca să nu scapăm autobuzul și să ajungem la timp la serviciu sau la
şcoală şi până seara, la activităţile private. Dacă vrei să fii atent cu trupul tău, vei fi atent la un orar al mesei şi al
odihnei, în funcţie de îndatoririle specifice şi promisiunile pe care le-ai făcut. Cu mult mai multă veghere trebuie
să se deruleze viaţa noastră în plan spiritual. Ferice de cel ce are un orar permanent pentru lucrurile sfinte,
căci fără orar unele activităţi se tot amână până se face seară şi apoi rămân nefăcute.
Vegherile presupun momente speciale de verificare când stăm înaintea Domnului şi ne cercetăm cu
ce am greşit în ziua care a trecut. Să avem această atitudine cel puţin la final de zi şi vom vedea că Dumnezeu
prin harul Său, prin Duhul Sfânt, ne va aduce aminte posibilele abateri. Poate am uitat să îngrijim de un sărac,
sau nu am fost consecvenți cu citirea Scripturii. În acest timp, Dumnezeu ne poate preveni şi asupra unor
evenimente pe care noi în mod normal nu le anticipăm că se vor întâmpla în momentele următoare. Staţi de
veghe şi veţi vedea cum Dumnezeu vă va conştientiza ce se întâmplă și ce trebuie făcut. După ce o viaţă întreagă
a vegheat, Pavel spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.” (2 Timotei
4:7) Dar dacă te cercetezi numai la final, s-ar putea să-ți pierzi credinţa, familia şi averea.

II. VEGHEREA ASUPRA CASEI DOMNULUI

A. Marele veghetor este Domnul Casei

Dacă ar lăsa Dumnezeu grija Casei Sale numai pe unii ca noi, oare ce s-ar întâmpla? Dumnezeu este cel
dintâi care veghează peste noi, care suntem Casa Lui. Totodată, El veghează peste tot pământul. Nu se face
nimic în universul acesta fără controlul şi acceptul Său. Chiar dacă sunt lucruri care aparent se desfăşoară fără o
intervenţie a lui Dumnezeu, fără ca El să fie de acord cu ele, totuşi El, deşi îi lasă pe oameni, aceasta nu
înseamnă că nu supraveghează, că nu-i vede. „Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit şi jefuit în numele
dreptului şi dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare şi peste ei toţi
Cel Prea Înalt.” (Eclesiastul 5:8) Într-o zi, El îi va chema pe toţi la judecată, dând fiecăruia plata cuvenită.
Dumnezeu se numeşte pe Sine veghetor, când S-a prezentat lui Ieremia, printr-o vedenie şi l-a întrebat. „ Ce vezi
Ieremio?” Eu am răspuns: «Văd un veghetor!». Şi Domnul mi-a zis: «Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra
Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc.»” (Ieremia 1:11-12) Deci, Dumnezeu este atent la ce a spus şi toată grija Lui
este să-Şi împlinească Cuvântul dat, al cărui mesaj este şi datoria noastră să-l respectăm în veghere.
Scripturile amintesc frecvent despre paza pe care Dumnezeu o oferă copiilor Săi, în plan spiritual
şi în plan fizic: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!” (Numeri 6:24); „El (Dumnezeu) l-a găsit (pe
Israel) într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; L-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca
lumina ochiului Lui.” (Deuteronom 32:10); „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul
vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te
păzeşte, nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul este Păzitorul
tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea.
Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în
veac.” (Psalmul 121:1-8) Cum ne păzeşte Dumnezeu? Conform Psalmului 91, psalmul păzirii dumnezeieşti,
înţelegem că puterea Sa şi îngerii oferă o ocrotire de jur împrejur în orice moment, iar Domnul Isus Hristos, arăta
cu amănunte, ca firul de păr sau senzaţia de sete, că suntem sub grija divină mai mult ca un copilaş în bratele
mamei.
Dintre multe alte expresii minunate care reflectă paza lui Dumnezeu, am ales, în încheiere, pe cea din
Iuda 24-25, cu care îşi încheie epistola fratele Domnului: „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice
cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de
toţi vecii şi acum şi în veci. Amin.” Este o plăcere să stai de pază cu un Dumnezeu care şi El veghează. El are
toată grija noastră, dar ne cere să nu plecăm de sub protecția Lui. De fapt, a ne păzi înseamnă să rămânem sub
protecţia lui Dumnezeu. Dacă un miel ar pleca din turmă, degeaba i-ar spune păstorul să se păzească de lup.
Toată grija mielului este să rămână în turmă și să-și urmeze păstorul.

B. Vegherea celor din Casa Domnului

În ce privește grija pe care trebuie să o avem în Casa Domnului, să observăm mai întâi o datorie a
leviţilor, conform 1 Cronici 9:19-20: „Şalum, fiul lui Core, fiul lui Ebiasaf, fiul lui Core şi fraţii săi din casa
tatălui său, coreiţii, împlineau slujba de păzitori ai pragurilor cortului; părinţii lor păziseră intrarea în tabăra
Domnului şi Fineas, fiul lui Eleazar, fusese odinioară căpetenia lor şi Domnul era cu el.” Pentru a îndeplini
slujba lui, într-un moment critic, Fineas a luat o armă în mână, căci el era păzitor pus de Domnul în Casa Sa
(Numeri 25). Cu ocazia construirii celui de-al doilea Templu, leviţii revin la slujbele vegherii sfinte. „Şi Iosua,
cu fiii şi fraţii săi, Cadmiel, cu fiii săi, fiii lui Iuda, fiii lui Henadad, cu fiii şi fraţii lor Leviţii, s-au pregătit toţi,
ca un om, să vegheze asupra celor ce lucrau la casa lui Dumnezeu” (Ezra 3:9). „Dar ochiul lui Dumnezeu
veghea asupra bătrânilor iudeilor. Şi au lăsat să meargă înainte lucrările până la trimiterea unei înştiinţări
către Dariu şi până la primirea unei scrisori de la el în această privinţă.” (Ezra 5:5) Ei păzeau să nu fie atacaţi
şi să se întrerupă lucrările, dar peste toate evenimentele veghea Dumnezeu.
Un credincios trebuie să vegheze să nu intre răul din afară în Casa Domnului şi înăuntru să fie
toate în ordine. În ce priveşte vegherea cu privire la pericolele de afarăă, biserica trebuie protejată de influenţele
păcatului. Pavel a avut o mare grijă pentru credincioşii din Filipi și le-a scris o întreită avertizare: „ Păziţi-vă de
câinii aceea; păziţi-vă de lucrătorii aceea răi; păziţi-vă de scrijelaţii aceea!” (Filipeni 3:2). Păzirea cea mai
simplă este să nu avem de-a face cu cei răi, pentru că noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui. Nu
este treaba noastră să dăm pe cineva pe mâna autorităţilor, nici să recurgem la alte metode specifice socieţăţii
laice, doar să nu-i lăsăm să intervină în viaţa bisericii. La nevoie, putem recurge la nominalizări, cum a procedat
Pavel scriind lui Timotei despre Alexandru Căldăraru. „Păzeşte-te şi tu de el, pentru că este cu totul împotriva
cuvintelor noastre.” (2 Timotei 4:15) Această grijă este în primul rând o sarcină a conducerii, ei trebuie să
păzească turma, dar este şi o sarcină a oricui din adunare. „Fiți treji și vegheați ... pentrucă potrivnicul vostru
diavolul dă târcoale...” (1 Petru 5:8). Gândiţi-vă la prezentarea biblică, a acestor învăţători falşi, proroci
mincinoşi, care vin în turmă îmbrăcaţi în haine de oi, cu cuvântări dulci, dar înşelătoare. Când un câine latră de
la distanţă, te păzeşti de el, dar este mai periculos cel care nu latră, ci se apropie şi muşcă. Şarpele nu-i atât de
vinovat pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte.
În vegherea din interiorul bisericii şi chiar din familie trebuie să păstrăm adevărul și o atmosferă
binecuvântată. „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” (Evrei 10:24)
De exemplu, dacă avem cunoştinţă de cineva care nu mai vine la adunare, vegherea cere să-l căutăm şi să
încercăm să-l recuperăm, căci în versetul următor scrie să nu părăsim adunarea, cum au unii obicei. „ Luaţi
seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină
de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau
lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12:15-16) Să nu uităm că
răul vine din afară, dar poate intra sub forme subtile, ca un cal troian. Oriunde ar fi, răul trebuie localizat şi
îndepărtat. Referitor la vegherea din familie, primul responsabil este bărbatul, dar şi femeia înţeleaptă „...
veghează asupra celor ce se petrec în casa ei…” (Proverbe 31:27) Amândoi au datoria organizării şi
supravegherii membrilor familiei, în relaţiile cu cei din jur și lumea materială.

ÎNCHEIERE

Dumnezeu i-a cerut omului de la începutul existenței lui să fie veghetor. El i-a spus lui Adam să
păzească grădina, dar paza grădinii i-ar fi păzit sufletul. Cine păzește Cuvântul este sub protecţia lui Dumnezeu,
aşa cum rezultă şi din următoarele proverbe biblice: „Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura
mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat şi îţi
vor vorbi la deşteptare!” (Proverbe 6:20-22); „Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela
îşi păzeşte sufletul, care veghează asupra căii sale.” (Proverbe 16:17) Socotiţi perimetrul stabil o grădină şi cel
mobil, o cale. Acasă şi în biserică, păzeşte-ţi grădina, iar când mergi printre oameni, într-o parte şi alta, păzeşte-ţi
calea. Principiile sfinte nu sunt o povară, ci sunt un har. „Bunătatea şi credincioşia păzesc pe împărat şi el îşi
întăreşte scaunul de domnie prin bunătate.” (Proverbe 20:28) Un împărat ar fi mult mai sigur pe tronul lui, dacă
ar fi bun şi credincios, decât dacă ar avea mai mulţi oameni în garda lui. Ceauşescu ar fi fost mai bine păzit dacă
ar fi fost mai binevoitor cu poporul, decât că şi-a adunat multă securitate.
Dumnezeu nu a abanonat oamenii, după expulzarea din Eden, dar vegherea divină este o favoare
acordată celor ce veghează asupra căii lor (Psalmul 50:23). Numai pentru aceştia se adevereşte urarea rostită
de Laban, pentru Iacov şi casa lui, la Miţpa (Veghere): „Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne
vom pierde din vedere unul pe altul.” (Geneza 31:49) Iov își amintea despre vremurile lui bune, spunând: „Oh!
cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele când mă păzea Dumnezeu, când candela Lui strălucea
deasupra capului meu, şi Lumina Lui mă călăuzea în întuneric! Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când
Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu…” (Iov 29:2-4) Dar când Iov a văzut că i-au murit copiii şi şi-a
pierdut toată averea, poate l-a încercat o îndoială că Dumnezeu nu-l mai păzeşte. Dar cine l-a păzit pe Iov să nu-i
ia diavolul viața? Domnul! Cine i-a refăcut în final ferma de animale şi i-a dăruit alţi copii? Domnul! Chiar şi
atunci când ni se întâmplă o catastrofă, Domnul veghează. Şi când suntem sănătoși e vegherea Domnului şi când
suntem bolnavi, căci David scria: „Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din
primejdie.” (Psalmul 34:7) Să vedem deasupra mâna lui Dumnezeu care ne veghează şi atunci când este soare, şi
atunci când plouă. Veghind, să-L aşteptăm pe Domnul și vom avea harul să ne ia la El. Amin.
 „Oricine se laudă, să se laude în Domnul” (2 Corinteni 10:17)

INTRODUCERE
1. Vremurile din urmă sunt vremurile lăudăroşilor: alazon (gr.) – lăudăros; medic - vraci din Grecia antică /
alazoneia (gr.) - lăudăroşenie; a-ţi asuma calităţi demne de laudă, dar pe care nu le posezi deloc sau numai
parţial (Romani 1:30; 1 Ioan 2:16).
2. Vremea Bisericii prin excelenţă este vremea laudei în Domnul (Ieremia 9:23-24; 2 Corinteni 10:17-18; 1
Timotei 3:2)

I. LAUDA PENTRU DOMNUL

A. De ce lăudăm pe Domnul? (1 Cronici 16:34-36)
1. Pentru mântuirea realizată de El pentru noi (1 Corinteni 1:28-31; Efeseni 2:8-9)
2. Pentru toate lucrările Sale (1 Corinteni 4:6-7; Isaia 25:1)
B. Cum să-L lăudăm pe Domnul? (Psalmul 148; 52:9; 108:3)
1. Prin toate formele verbale de exprimare umană (Osea 14:2; Evrei 13:15; Psalmul 150; Efeseni 5:19; Matei
11:25-26)
2. Prin viața trăită, prin caracterul atribuit de natura divină (Filipeni 1:11; Tit 1:16; 1 Petru 2:12; Leviticul 19:24;
Efeseni 1:5-14)

II. LAUDA CUVENITĂ OAMENILOR

A. Nimeni să nu se laude singur (pe sine), numai în Domnul
1. Lauda de sine – de orice formă – este o evaluare subiectivă şi fără de folos (2 Corinteni 3:1; 10:12-18; 11:16;
12:1-6; Daniel 4:34, 37; Iacov 4:15-16)
2. Aprecierile personale trebuie să realizeze un centru obiectiv de greutate atât între oameni cât şi între
Dumnezeu şi oameni (Iacov 1:9-10; Galateni 6:12-14; Proverbe 27:2; 1 Corinteni 1:13)
3. Lauda personală corectă este confirmată de un cuget curat (2 Corinteni 1:12)
B. Laudă-i pe cei vrednici, dar cu măsură umană!
1. Laudă partenerul şi părinţii, direct şi în societate (Proverbe 31:28-31; Exodul 20:12)
2. Laudă familia bisericii, Biserica Domnului, potrivit cu realizările Duhului, în diferite domenii (Evrei 11:39-
40; 1 Corinteni 11:2; 2 Corinteni 1:14; 5:12; 7:14; 8:18; 2 Tesaloniceni 1:3-4)

ÎNCHEIERE
1. Lauda în Domnul este un raport al vieţii de aici şi a celei viitoare: aici, prin Domnul, ne lăudăm cu Împărăţia
Lui – acolo vom primi lauda pentru ce a realizat El aici prin noi / în noi (Evrei 3:6; 1 Corinteni 4:5; 1 Petru 1:7)
2. Dragostea poartă în sine adevărata laudă (1 Corinteni 13:4)
 INTRODUCERE

Lăudat să fie Domnul! În această lecţie ne vom opri să aprofundăm sfatul şi interdicţia; „Ci, «oricine se
laudă, să se laude în Domnul». Pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl
laudă.” (2 Corinteni 10:17-18) Sfatul acesta apare şi în Profeţi: Ieremia 9:23-24 - „Aşa vorbeşte Domnul:
«Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu
bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care
fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.»”
Să cercetăm Scripturile şi să vedem ce putem înţelege din expresia aceasta și cum ar trebui să procedăm
când vrem să-L lăudăm pe Domnul şi totuşi să apreciem activitatea şi viaţa tuturor oamenilor. Acest domeniu
este foarte important şi necesar, căci după cum au anunţat profeţiile biblice, vremurile din urmă, sunt vremurile
lăudăroşilor (2 Timotei 3:2). În limba greacă, cuvintele „alazon” (lăudăros) și „alazoneia” (lăudăroşenie) erau
specifice limbajului laic. „Alazon” erau numiţi medicii - vraci care umblau cu leacuri de vânzare prin toată ţara,
lăudându-se că leacurile lor sunt bune la orice boală şi că ei sunt în stare să vindece orice om. Dacă acum două
mii de ani erau astfel de lăudăroși, cu atât mai mult în vremea marilor progrese umane, în era topurilor. Dar în
biserică, datorită mântuirii prin har, Dumnezeu este totul, iar noi suntem ceea ce suntem doar prin El. Dumnezeu
trebuie lăudat pentru harul creaţiei şi cu atât mai mult pentru harul mântuirii. Aşadar, între mântuiţi nu este loc
pentru lauda profană, ci doar pentru lauda în Domnul.

I. LAUDA PENTRU DOMNUL

A. De ce lăudăm pe Domnul?

Iată un fragment al unei cântări de laudă și o atitudine – răspuns, o laudă pentru Domnul:
„Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veac! Ziceţi: «Mântuieşte-ne, Dumnezeul
mântuirii, strânge-ne şi scoate-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt şi să ne punem
slava în a Te lăuda! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veşnicie în veşnicie! Şi tot poporul a
zis: «Amin!» şi lăuda pe Domnul.” (1 Cronici 16:34-36) Domnul merită să fie lăudat pentru mântuirea pe care a
realizat-o pentru noi. Planul de mântuire este mai mult decât o lucrare de artă sau realizare ştiinţifică, o
lucrare cu efecte incomensurabile pentru noi. Dumnezeu ne-a mântuit din iubire, ceea ce-I oferă valoare
absolută. El ne-a conferit toate harurile şi toate drepturile de fii ai Săi. Credincioşii sunt văzuţi ca o realizare a
lucrării lui Dumnezeu prin Cel care este chipul lui Dumnezeu, prin Cel care S-a efectuat mântuirea - Domnul
Isus. „Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să
nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în
Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru
ca, după cum este scris: «Cine se laudă, să se laude în Domnul»” (1 Corinteni 1:28-31). „Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Mântuirea este o lucrare de laudă, dar nimeni dintre noi nu poate să fie lăudat în
ce priveşte mântuirea. Numai Domnul, căci El a realizat-o. Nimeni dintre noi nu poartă titlul de
comântuitor, unul singur este Mântuitor – Domnul Isus Hristos! Noi poate ne-am obişnuit cu drepturi de fii,
căci unii sunt născuţi în biserică şi li se pare că moştenesc prin origine harul mântuirii. Nu! Fiecare l-a primit
personal de la Domnul. Iar când vom fi primiţi pe porţile veşniciei, pe „titlul de mântuire” va figura doar Numele
lui Dumnezeu şi al Fiului Său. Lauda pentru mântuirea veşnică I se cuvine în mod absolut lui Dumnezeu.
Pe lângă mântuirea propriu-zisă, Dumnezeu merită să fie lăudat, pentru toate lucrările pe care le
realizează în Biserica Sa. El ne-a asociat și pe noi în lucrarea Lui, nu pentru că n-ar fi putut să ne mântuiască
singur, ci a vrut să ne dea un har mai mare. El dă daruri şi angajează oameni în slujbe sfinte. Acestea sunt tot un
motiv de laudă la adresa Lui, pentru felul în care El lucrează prin noi. Iată cum aprecia Pavel oferta divină de
slujire: „Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin
noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste „ce este scris”: şi nici unul din voi să nu se fălească de loc cu unul
împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te
lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:6-7) Dumnezeu dă daruri, dar tot El decide cum se foloseşte de
darurile date. Dacă El vrea să nu mai folosească un vas, acel vas rămîne gol. Cu ce să se laude? Că stă pe masă
şi aşteaptă să curgă untdelemn în el?
Aşadar, pentru toate lucrările care-I aparţin, pentru că noi nu avem date despre veşnicia trecută şi prea
puţine despre veşnicia viitoare, Dumnezeu a fost şi rămâne Cel care merită să fie lăudat: „Doamne, Tu eşti
Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute
mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie.” (Isaia 25:1) De aceea, fie Numele Domnului lăudat de acum şi până
în veac!

B. Cum să-L lăudăm pe Domnul?

Dacă Dumnezeu merită să fie lăudat, cum să-L lăudăm? În Psalmul 148:1-14 este prezentat
universul, într-o secţiune verticală, provocat la un timp de laudă pentru Cel ce o merită. „Lăudaţi pe Domnul!
Lăudaţi pe Domnul din înălţimea cerurilor, lăudaţi-L în locurile cele înalte! Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-
L, toate oştirile Lui! Lăudaţi-L, soare şi lună, lăudaţi-L, toate stelele luminoase!...Să laude Numele Domnului,
căci El a poruncit şi au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci; le-a dat legi şi nu le va călca. Lăudaţi pe Domnul
de jos de pe pământ, balauri de mare şi adâncuri toate; foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă, vânturi năprasnice,
care împliniţi poruncile Lui, munţi şi dealuri toate, pomi roditori şi cedri toţi, fiare şi vite toate, târâtoare şi
păsări înaripate, împăraţi ai pământului şi popoare toate, voievozi şi toţi judecătorii pământului, tineri şi tinere,
bătrâni şi copii! Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat: măreţia Lui este mai presus
de pământ şi de ceruri. El a înălţat tăria poporului Său: iată o pricină de laudă pentru toţi credincioşii Lui,
pentru copiii lui Israel, popor de lângă El. Lăudaţi pe Domnul!” Toate fiinţele vii şi chiar materia fără viaţă,
constelaţiile care se mişcă fără încetare şi tot ceea ce este pe pământ, pot să aducă o laudă lui Dumnezeu. Sunt şi
alți în psalmi care cheamă universul, această „sală nemărginită de spectacol” să-L laude pe Creator. Dacă am
putea prin Duhul să ne apropiem de cetatea Dumnezeului nostru cum e scris în Psalmul 48, am auzi laudele care
se aduc înaintea lui Dumnezeu.
Noi, oamenii, trebuie să lăudăm pe Domnul prin toate formele verbale de exprimare. Prin cântare,
prin rugăciune, prin povestirea lucrărilor Lui minunate, sau orice alt mod de-a ne exprima. Uneori putem să ne
exprimăm laudele prin exclamaţii. Profetul Osea îndemna: „Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la
Domnul. Spuneţi-I: «Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi Îţi vom aduce în loc de tauri, lauda
buzelor noastre.” (14:2) Tot în ideea acesta este scris şi în Evrei 13:15: „Prin El (Isus), să aducem totdeauna lui
Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” De aceea, să-I cântăm, să-L
lăudăm în orice vreme. Apostolul Pavel şi Sila în Filipi, la miezul nopţii, legaţi în butuci, cântau imnuri de laudă.
Ei nu aveau motive omeneşti de bucurie, fiind închişi, dar slava lui Dumnezeu nu poate fi umbrită de un
penitenciar. De aceea, folosiţi cântarea în toate ocaziile pentru a lăuda pe Domnul. „Vorbiţi între voi cu psalmi,
cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efeseni
5:19) Cuvintele de laudă prin cântare și rugăciune, sunt reacţia logică şi naturală a celor ce văd lucrarea lui
Dumnezeu, ca în cazul când: „... Isus a luat cuvântul şi a zis: «Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al
pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da,
Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25-26)
Dar, pe lângă cuvintele de laudă pentru Domnul, mai trebuie să avem o exprimare faptică, prin
caracterul nostru, care trebuie să fie tot o laudă adusă lui Dumnezeu. Iată ce scrie în 1 Petru 2:12 - „Să aveţi
o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin
faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” Nu cumva să cădem în ispita
evreilor neevlavioşi, de a-L lăuda prin cuvinte şi al dezonora prin trăire: „Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu,
dar cu faptele îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună.” (Tit 1:16) Iată
cum ar trebui să fie starea noastră în faptă: „plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui
Dumnezeu.” (Filipeni 1:11) Aducând roadă, facem să se aducă laudă vierului. Ce grădină frumoasă are! În
Leviticul 19:24 avem un caz practic de laudă pentru Domnul. „În al patrulea an, toate roadele să fie închinate
Domnului, spre lauda Lui.” Evreii erau datori să-L lăude pe Domnul, căci i-a dus într-o ţară plină cu pomi
roditori. O laudă pentru Domnul se realizează și prin dărnicie, căci El a binecuvântat câmpul cu recoltă şi vrea să
ne bucurăm toţi de ea.
Însăşi existenţa mântuiţilor este o laudă pentru Dumnezeu. Mântuiţii sunt ca nişte stele, şi oricât
de multe stele are cerul, nu ar fi aşa ce frumos dacă ar lipsi ei. Slăvit să fie Dumnezeu, „căci ne-a rânduit
mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe
care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui...şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor
câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:5-14) Adică slava lui Dumnezeu va creşte, va avea o
laudă în plus pentru existenţa mântuiţilor. O, de am fi cu toții mai eficienţi în lauda pe care o aducem lui
Dumnezeu, mai prompţi în acţiunile noastre de cinstire a Numelui Său!

II. LAUDA CUVENITĂ OAMENILOR

A. Nimeni să nu se laude singur (pe sine), numai în Domnul

Din regulile bunei-cuviinţe, se știe că „lauda de sine nu miroase a bine”. Orice laudă de sine, sub orice
formă ar fi ea, este o evaluare subiectivă și fără de folos. Tu nu te poţi vedea corect pe tine cine eşti, iar inima
este nespus de rea şi înşelătoare (Ieremia 17:9). Iată argumentele biblice pentru această afirmaţie. Pavel a avut
de-a face cu unii care obişnuiau să se laude şi întreabă: „Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva
avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?” (2 Corinteni 3:1) Ispita de a te lăuda, te
poate face să scrii o epistolă de laudă, sau simţi nevoia să te laude altul într-o epistolă de laudă. Pavel scria:
„Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceea care se laudă singuri. Dar ei,
prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere. ” (2 Corinteni 10:12) Ei
se lăudau cu realizările lor, dar nu se poate să te apreciezi obiectiv tu pe tine însuți. În acest context este scris:
„Iarăşi spun: să nu mă creadă nimeni nebun. Sau altmintrelea, suferiţi-mă măcar ca nebun, ca să mă laud şi eu
puţintel” (2 Corinteni 11:16). „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi
descoperirile Domnului.” (2 Corinteni 12:1) Deci nu există sens și valoare în lauda de sine. „Ci, «oricine se
laudă, să se laude în Domnul». Pentru că nu cine se laudă singur, va fi primit, ci acela pe care Domnul îl
laudă.” (2 Corinteni 10:17-18) Va veni ziua răsplătirilor, când Dumnezeu va aduce laude celor care le merită.
Lauda de sine este interzisă, chiar dacă este pe merit, cum a fost cazul lui Pavel. Iată ce zice el:
„Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu
ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie)… Chiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş
spune adevărul; dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine, sau
ce aude de la mine.” (2 Corinteni 12:2-6) Nici nu mai vorbim despre unii care se laudă pe nedrept cu dărniciile
pe care nu le-au făcut, sau se laudă că le vor face, dar nu se ştie când şi cui. Apostolul Iacov îndemna la
reconsiderarea potenţialului nostru, care este dependent de voia şi puterea divină. „ Voi, dimpotrivă, ar trebui să
ziceţi: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru». Pe când acum vă făliţi cu
lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea.” (Iacov 4:15-16)
Există totuşi situaţii când putem să formulăm aprecieri oneste despre noi, în sensul de a relata o lucrare
în care am fost implicați sau poate trebuie punctat care a fost rolul nostru într-o anumită acțiune. Aprecierile
aceste nu trebuie să se transforme în laude, ci să păstreze un centru de greutate între noi ca oameni şi între
noi şi Dumnezeu. Ce vreau să spun prin acest „centru de greutate?” „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu
înălţarea lui. Bogatul dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui: căci va trece ca floarea ierbii.” (Iacov 1:9-10) Un
bogat poate să se laude cu o casă şi astfel să se laude pe sine, dar el trebuie să recunoască și faptul că este
trecător pe pământ şi cine ştie a cui va fi în viitor casa aceea. De asemenea, altul poate avea o casă mai mare şi
atunci balanţa nu se înclină în favoarea lui. Cel de jos poate să se laude cu mântuirea în Hristos, prin care are o
poziţie mai înaltă decât condiţia sa social-economică, dar aceasta nu e meritul lui. Dacă gândim așa, toţi vom
putea să stăm liniştiţi și să funcţionăm ca un trup, în care ochii nu s-au lăudat niciodată către nas: „Suntem doi şi
stăm deasupra ta!”. Organele din trup, consideră că fiecare este la locul lui şi util, pentru ca viaţa să decurgă
normal. În Galateni 6:12-14, avem o altă evidenţă a acestui centru de greutate, ca nu cumva în plan religios să
fim ispitiţi să ne lăudăm: „Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur,
numai ca să nu sufere ei prigonirea pentru crucea lui Hristos. Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu
păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru. În ce
mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin
care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Apostolul Pavel, după ce condamnă poziţia pe
nedrept superioară a iudaizatorilor, specifică adevăratul motiv de laudă, pe care l-a adoptat şi el. Lauda aceasta
poate să o împrumute orice om. La fel a procedat el în Corint, când a zis: „Hristos a fost împărţit? Pavel a fost
răstignit pentru voi?” (1 Corinteni 1:13) Apoi a arătat că el a semănat, dar a echilibrat situația, adăugând că a
fost nevoie și de Apolo, care a udat. Şi a încheiat atât de frumos, explicând că nu el şi Apolo au realizat minunea
mântuirii din Corint, ci realizatorul este Dumnezeu, care face ca cele semănate şi udate să crească. Când
procedăm corect cu laudele nu ne supraapreciem nici nu ne subapreciem, ci rămânem slujitori ai Dumnezeului
Celui mare. Slăvit să fie El în veci!
Singura laudă care poate să existe şi să fie reală este aceea pe care o dă un cuget curat, luminat de
Duhul Sfânt, care va face doar aprecieri duhovniceşti şi-ţi va spune: „Eşti în credinţă, mulţumeşte Domnului!”
Pavel zice: „Lauda noastră este mărturia, pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume şi mai ales
faţă de voi, cu o sfinţenie şi o curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci
pe harul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 1:12) Dar aceasta este tot o laudă în Domnul, care-ți dă liniştea că El este
în / cu tine. Când cugetul are liniştea aceasta, simte nevoia unei exprimări verbale de laudă şi recunoştință față de
Dumnezeu, lăudându-L în deplină conştienţă.

B. Laudă-i pe cei vrednici, dar cu măsură umană

Nu zeifica pe nimeni. Apreciază pe oameni, dar după capacitatea lor reală în familie, în biserică şi
în societate. În lume sunt puţine lucruri de laudă, chiar dacă sunt de apreciat anumite valori profesionale,
culturale, pentru care trebuie să dăm cuiva cinstea cuvenită. În cartea Proverbele, înţeleptul prezintă o femeie
înţeleaptă în desfăşurarea activităţilor cotidiene, care merită evidenţiată: „Fiii ei se scoală şi o numesc fericită;
bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude zicând: «Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate».
Dezmierdările sunt înşelătoare şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.
Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii.” (Proverbe 31:28-31) Un frate obişnuia să
spună, atunci când sosea într-un colectiv unde era şi soţia lui: „Caut o nevastă bună pe numele meu, sunt şi
altele, dar sunt pe numele altora”. Se poate şi este corect ca în familie să-ţi apreciezi partenerul. Este normal să
fie apreciată o femeie pentru activitatea ei din gospodărie. Şi pentru soţ se pot găsi asemenea aprecieri şi să nu
uităm de părinţi, să-i cinstim, vorbind bine despre ei, spunând ceea ce au făcut pentru copii. Poate părinţii tăi au
fost săraci când s-au căsătorit şi acum tu locuieşti într-o casă pentru că ei au muncit. Nu lăuda doar casa pe care a
făcut-o vecinul, laudă-ţi casa pe care au făcut-o părinţii tăi, după condiţiile care s-au putut şi după stilul vremii
lor, neuitând că nici un stil nu o să rămână veşnic.
În biserică, pentru că suntem toţi o familie, se merită să-i apreciem pe fraţi prin prisma realizărilor
Duhului în diferite domenii. Dar să fim atenţi cum formulăm laudele, căci oamenii sunt slabi şi vulnerabili
la ispita mândriei. Pavel a avut un ţepuş ca să nu se umfle de mândrie. Conform Evrei 11:39-40, merită
evidenţiaţi cei care au suferit multe: „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit
ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la
desăvârşire fără noi.” Chiar Dumnezeu S-a lăudat cu Iov, deci şi noi putem să ne lăudăm cu mulţi credincioşi
de-a lungul istoriei şi, evident, cu cei menţionaţi în Biblie, căci ei nu mai pot să se umfle de mândrie, dar despre
cei care trăiesc, să vorbim cu atenţie. Iată cum proceda apostolul Pavel: „Vă laud că în toate privinţele vă
aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.” (1 Corinteni 11:2) La fel şi astăzi, e
de dorit ca un predicator, sau un păstor, să ne spună: „Mă bucur de voi pentru că sunteţi devotaţi lucrării sfinte”.
Uneori, aprecierile din frăţietate au un rol polemic, căci Pavel scria: „Cu aceasta nu ne lăudăm singuri iarăşi
înaintea voastră, ci vă dăm un temei de laudă cu privire la noi, ca să aveţi cu ce răspunde acelora care se laudă
cu ce este în înfăţişare şi nu cu ce este în inimă.” (2 Corinteni 5:12) El arăta corintenilor, că în confruntarea cu
duşmanii credinţei, din interiorul comunităţii, ei se puteau lăuda cu Pavel şi ceilalţi, care au trudit acolo luni de
zile şi pe care Dumnezeu i-a folosit în lucrarea Sa. Deci lauda era ca o necesitate, nu o făceau pentru a fi slăvit
Pavel şi echipa lui. Ei erau implicaţi într-o strângere de ajutoare şi le zice: „Am trimis cu el şi pe fratele a cărui
laudă în Evanghelie este răspândită prin toate Bisericile.” (2 Corinteni 8:18) Îndeosebi în domeniul ajutorărilor
trebuia un om de încredere şi pentru că se adunau bunuri materiale şi financuiare din mai multe adunări.
Folosind un om care era apreciat de toţi, când oamenii auzeau de numele lui, puteau să-şi deschidă toată inima
pentru lucrarea aceasta. Este normal să se facă o asemenea apreciere, pentru ca oamenii să aibă încredere, că
omul responsabil de lucrare, este un om de nădejde şi nu-şi dau banii pe mâna oricui, pentru că erau şi atunci, ca
şi acum, mulţi care umblau să adune bani pentru diferite alte scopuri. Nu numai cu corintenii a procedat Pavel
aşa, căci iată ce a scris el tesalonicenilor: „Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor,
cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de
ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi
credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile, pe care le suferiţi.” (2 Tesaloniceni 1:3-4) Cum să nu te lauzi
cu o asemenea biserică? Pentru că vor fi ajutaţi şi alţii să facă la fel, auzind despre cei din Tesalonic, că, deşi
întâmpină necazuri şi suferinţi, progresează în plan spiritual şi se sacrifică unii pentru alţii în dragoste. Folosiţi
în sens pozitiv lauda, fructificând realizările cuiva.
Aşadar, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile, întotdeauna se cuvine laudă lui Dumnezeu. Cât
despre oameni, chiar dacă trebuie să-i lăudăm, să găsim formele de apreciere ziditoare, nu de provocare la ispită
şi nu defavorizarea unuia în faţa celuilalt şi să ţinem cont, în primul rând, că tot ce au este de la Dumnezeu. În
epistolele adresate bisericilor din Asia Mică (Apocalipsa 2-3), unele au fost apreciate pentru partea lor bună, dar
în acelaşi timp au fost mustrate sau avertizate pentru scăpările şi deficienţele lor. Mare grijă când facem aprecieri
pentru fraţi care slujesc. Nu spune unui predicator musafir: „Frate, te-a folosit Dumnezeu în mod extraordinar!”,
în auzul fratelui său, care a venit împreună cu el şi a predicat şi el în aceeaşi zi, căci, tăcerea ta în dreptul lui, va
însemna: „Tu de ce ai venit?” S-ar putea ca aprecierea ta să fie subiectivă. Nu-l ridica pe unul până la coşul de
fum de pe casă, ca să se evaporeze sau să-l ia vântul, iar pe celălalt nu-l coborî în beci, lasă-i la parter pe
amândoi, să plece cum au venit, împreună.

ÎNCHEIERE

Lauda unui credincios ţine cont de viaţa de aici şi de cea viitoare. Aici ne lăudăm cu Împărăţia
viitoare, iar acolo vom fi lăudaţi pentru ce am făcut aici, prin harul Domnului. De aceea este diferenţă
între noi şi lume, căci ei se raportează numai la cele prezente. Viaţa viitoare este valoarea noastră supremă şi
când va veni Domnul, atunci se va privi în urmă spre ce-am făcut aici, „...dacă păstrăm până la sfârşit
încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” (Evrei 3:6) „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de
vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile
inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (1 Corinteni 4:5) Fiecare va avea dosarul lui de
analiză şi recomandare. Cât va fi de aurit şi ce va conţine el, o să se vadă la venirea Domnului. Dumnezeu le
contabilizează toate şi atunci va face aprecierile, „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă
decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea
lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:7) Atunci o să fim îmbrăcaţi în haina de mireasă şi faptele fiecăruia vor străluci şi
vom vedea că tot ce-am primit este de la Domnul şi totul se va întoarce ca o laudă spre El. Atunci nimeni nu va
mai fi ispitit de mândrie, căci vom fi pe deplin umpluţi de Dumnezeu şi vom putea să ne primim partea noastră
de răsplată şi de laudă.
Până atunci, să slujim cu iubire, căci dragostea nu se laudă (1 Corinteni 13:4). Astfel, în familie, când
soţul îşi iubeşte soţia, nu o să spună tot timpul cine este el, iar despre soţie nici să nu amintească, măcar cum o
cheamă. În iubirea lui pentru ea, va găsi cuvinte de apreciere la adresa ei. La fel, în dragostea pentru fraţi, îi vom
cinsti cu cuvintele noastre. În final, Dumnezeu ne va lăuda pentru ceea ce am făcut, iar noi vom avea noi
capacităţi să-L lăudăm pe Dumnezeu. Dar până atunci, „oricine se laudă să se laude în Domnul”, aşa cum am
învăţat din Sfintele Scripturi!
 „Nu te teme” (Plângerile lui Ieremia 3:57)

INTRODUCERE
1. „Nu te teme” – este un mesaj necesar, venit din partea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Isaia 35:4)
2. Biblia prezintă de cine să te temi şi de cine şi de ce să nu te temi (Luca 12:4-7)

I. TEME-TE DE DUMNEZEU
A. Obligativitatea temerii de Dumnezeu
1. Dumnezeu este Stăpân absolut şi veşnic al universului (Maleahi 1:6; Apocalipsa 15:4)
2. Tot pământul este chemat la temere de Dumnezeu (Psalmul 33:8; Eclesiastul 3:14; 12:13-14; Ieremia 10:7)
B. Cum trebuie să ne temem? (Ce este temerea de Dumnezeu?)
1. Prin păzirea atentă şi totală a Legii Sale (Cuvântului) - scopul „Sinaiului” (Deuteronom 4:10-12; 6:2)
2. Printr-o slujire responsabilă, curată şi permanentă (Deuteronom 10:12-13, 20; Romani 11:20)
C. Beneficii ale temerii de Dumnezeu
1. Încheierea legământului (Geneza 15:1; Evrei 11:7; Daniel 10:19)
2. Oferirea serviciilor şi asistenţei divine (Maleahi 3:16; Psalmul 31:19; 145:19)

II. NU TE TEME….
A. Temeri posibile
1. Teama de acţiuni umane, de adversitate - de la respingere la ucidere (Numeri 14:8-9; Deuteronom 7:17-18;
Matei 10:28; Ioan 9:22; Apocalipsa 2:10)
2. Teama de condiţii vitrege în viaţă: sărăcie, boală (Luca 12:29-32)
3. Teama de forţele oculte sau de animale (Judecătorii 6:10; Ieremia 10:2-5; Iov 5:22; Geneza 9:2; 2 Regi 6:15-
17)
4. Toate acestea anulează sau afectează credinţa (Marcu 5:36; Matei 14:30)
B. Sfaturi şi încurajări (Plângerile lui Ieremia 3:57)
1. Lucrează legal şi cu înţelepciune (Romani 13:4; Proverbe 1:33; 14:16)
2. Fii drept (neprihănit), ca Dumnezeu să-ţi fie favorabil (Proverbe 10:22; Psalmul 112:5-8; 1 Petru 3:14-15)
3. Acţionează fără teamă în lucrarea sfântă şi când sunt multe motive de teamă (2 Corinteni 7:5; Fapte 20:20;
Filipeni 1:14; Proverbe 28:1)
C. Argumente şi dovezi
1. Nu te teme, căci Dumnezeu este un Ocrotitor desăvârşit (2 Regi 6:16; Psalmul 118:6; Estera 613 ; Isaia 12:2)
2. Israel şi împăratul David sau Iov, sunt exemple suficiente (Evrei 11:27; Exodul 14:13; Isaia 4:10, 13-14;
Psalmul 23:4; 27:1; 34:4; 56:3-4; Iov 1:1, 9; 29:2-4; 3:25)

ÎNCHEIERE
1. Temerea de Dumnezeu şi încrederea în El te califică înaintea Lui (Fapte 10:35; 16:14)
2. Credincioşii au asigurat un prezent şi un viitor fără teamă (Evrei 13:6; Ieremia 46:27)

INTRODUCERE

În aceasă lecţie din tematica „Principii sfinte”, studiem o expresie care apare în mod repetat în Scripturi:
„Nu te teme”. Ea este un mesaj necesar venit din partea lui Dumnezeu pentru poporul Său şi dorim în continuare
ca acest mesaj să devină o realitate puternică şi permanentă în vieţile noastre. „ Spuneţi celor slabi de inimă:
«Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va
veni şi vă va mântui.»” (Isaia 35:4) În situaţii similare, fiecare dintre noi, bazaţi pe Cuvântul venit de la Domnul,
să fim gata să îmbărbătăm şi să spunem celor fricoşi: „Fiţi tari şi nu vă temeţi”.
Avem încredere în aceste afirmaţii pe baza Scripturilor, care ne spun de cine să ne temem şi de
cine şi de ce să nu ne temem. Acestea sunt cuvintele Mântuitorului din Luca 12:4-7, spuse într-un mod foarte
clar: „Vă spun vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. Am
să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă
spun, de El să vă temeţi. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea
lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât
multe vrăbii.” Cât de bogat este acest adevăr presărat în toată Scriptura pentru diferite situaţii.

I.TEME-TE DE DUMNEZEU

A. Obligativitatea temerii de Dumnezeu

Dumnezeu este stăpânul absolut şi veşnic al universului, de aceea, tot ceea ce există, începând cu
fiinţele cereşti, oamenii, toate vietăţile şi chiar lucrurile materiale trebuie să-I fie subordonate, în fond, să
aibă în ele sentimentul şi noţiunea temerii de Dumnezeu. În ultima cartea a Vechiului Testament, Maleahi 1:6,
Dumnezeu însuşi întreba prin profet: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată,
unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către
voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi: «Cu ce am nesocotit noi Numele Tău»?” Analizând
această temă, constatăm, că în vremea din urmă, temerea de Dumnezeu dispare din ce în ce mai mult, chiar între
cei care se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu. Totuşi, Apocalipsa ne stă în faţă şi nu întâmplător voi cita chiar din
această ultimă carte: „Cine nu se va teme, Doamne şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi
toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa
15:4) Chiar dacă oamenii nu vor în mod deliberat să înţeleagă temerea de Dumnezeu, va veni vremea când toţi
vor tremura înaintea Lui.
Prin mesajul evanghelic, este chemat tot pământul la temere de Dumnezeu. Îndemnăm pe orice om,
bătrân sau copil, demnitar sau întemniţat, să privească spre Marele Stăpân. Iată ce scria înţeleptul în Eclesiastul
3:14, făcând o referire la aceasta: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci şi la ceea
ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă
de El.” Dacă ţinem cont de cele scrise în Eclesiastul 3, unde scrie despre viaţă, moarte şi alte evenimente care îşi
au vremea lor, vreme pe care Dumnezeu o decide, înţelegem că El decide aşa, ca oamenii să nu uite că El este
stăpân. În aceeaşi atitudine, de respect total pentru Dumnezeu, se încheie cartea lui Solomon: „Să ascultăm dar
încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui
om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este
ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12:13-14) Aşadar, tot ce este în univers trebuie să se teamă de Dumnezeu
care este Creator şi Stăpân absolut.

B. Cum trebuie să ne temem (de Dumnezeu?)

Temerea de Dumnezeu se manifestă în primul rând prin păzirea atentă şi totală a Cuvântului Său,
a Legii Sale. În Vechiul Testament aflăm că Dumnezeu a explicat ,,scopul Sinaiului”, al cadrului în care a fost
enunţată Legea. Uneori se recită pe un fond muzical, cu sunete care să facă versurile facă mai vii. La fel,
Dumnezeu a creat un fond audio – video, prin care să fie mai expresiv. Moise a zis poporului: „ Adu-ţi aminte de
ziua când te-ai înfăţişat înaintea Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, când Domnul mi-a zis: «Strânge
poporul la Mine! Căci vreau să-i fac să audă cuvintele Mele, ca să înveţe să se teamă de Mine tot timpul cât vor
trăi pe pământ şi să înveţe şi pe copiii lor să le păzească». Voi v-aţi apropiat şi aţi stătut la poalele muntelui.
Muntele era aprins şi flăcările se ridicau până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură deasă. Şi Domnul
v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar
un glas.” (Deuteronom 4:10-12) Atunci ei au început să tremure, până când, la un moment, dat au zis să nu le
mai vorbească Dumnezeu în felul acesta, pentru ca nu cumva să moară Dar Dumnezeu înadins le-a vorbit aşa, ca
să le fie teamă să mai păcătuiască şi ca să ştie că Dumnezeu este Sfânt. Numele Lui să fie binecuvântat!
Moise a sintetizat religia evreilor astfel: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, păzind, în toate
zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, toate legile şi toate poruncile Lui pe care ţi le dau şi să ai zile
multe.” (Deuteronom 6:2) A te teme de Dumnezeu înseamnă a-I sluji în mod responsabil şi curat. Dumnezeu a
organizat poporul Său, în special leviţii şi seminţia lui Aaron să facă slujbe. Ei trebuiau să se teamă de Domnul
prin a respecta cu scrupulozitate toate rânduielile la Templu. Amintiţi-vă că, deşi erau proaspăt organizaţi, pentru
că au călcat o poruncă, fiii lui Aaron au fost arşi, căci Dumnezeu „este un foc mistuitor”. El a zis prin Moise:
„Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să
umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul
tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe care ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” (Deuteronom 10:12-
13) Vorbind despre evreişi neamuri, Pavel zice: „Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor şi tu stai în
picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” (Romani 11:20) Acestea sunt scrise, pentru că s-ar putea
ca noi, socotindu-ne în har, să ne răsfăţăm şi să nu-L mai considerăm pe Dumnezeu acelaşi foc mistuitor. Nu
uitaţi, Dumnezeu S-a manifestat prin potop, prin distrugerea Sodomei şi în alte situaţii foarte necruţătoare, în
revărsarea mâniei Sale; dar toate acele pedepse sunt limitate faţă de ceea ce prevede cartea Apocalipsa, căci
Dumnezeu Se va dezlănţui într-o zi în mânia Sa, împotriva tuturor celor ce nu se tem de El şi nu-i respectă
Cuvântul.

C. Beneficii ale temerii de Dumnezeu

Dacă ne vom teme de Domnul, vom fi scutiţi de teama pe care o au cei din lume, de mânia şi focul
judecăţii. Dumnezeu, pe baza trăirii în temere de El, va încheia cu noi un legământ. Cât este de interesant să-L
vezi pe Dumnezeu, în relatările Scripturii, oprindu-se în dreptul unor oameni şi vorbindu-le, ca şi cum ar vorbi
un om cu prietenul lui. Pentru evrei, Dumnezeu S-a descoperit cu fulgere şi tunete încât nu puteau să suporte
priveliştea, decât de la poalele muntelui, iar Moise, sus, pe munte discuta cu Dumnezeu faţă în faţă. Moise avea
o temere prin care era atras de Dumnezeu, încât într-o zi a zis: „Doamne, aş vrea să Te văd mai de aproape, fără
perdeaua slavei care te ascunde”. La fel a fost asigurat şi Avraam, de posibile temeri, într-un timp când se putea
aştepta la represalii din partea împăraţilor din mâna cărora eliberase pe Lot şi pe cei din zona Sodoma, dar a fost
ocrotit de Dumnezeu. Pe de altă parte, în urma războiului, Avraam ar fi putut să beneficieze de bogăţiile lor, dar
lucrând cu frică de Dumnezeu le-a respins, socotind că nu era în drept să-i revină lui. „ După aceste întâmplări,
Cuvântul Domnului a vorbit lui Avraam într-o vedenie şi a zis: «Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi
răsplata ta cea foarte mare.»” (Geneza 15:1) Pentru Avraam, glasul lui Dumnezeu era o voce plăcută şi se
bucura să-l audă, căci el avea o temere sfântă de Dumnezeu, după cum este scris despre el şi despre un altul care
avea temere de Dumnezeu „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care nu se
vedeau şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns
moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă. Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-
un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.”(Evrei 11:7-8) Ei nu şi-
a permis să nesocotească mesajul lui Dumnezeu, să-l amâne sau să-l comenteze, ci l-au ascultat, supunându-se
cerinţelor divine.
Dumnezeu oferă toate serviciile Sale, pentru cei care se tem de El. Poporul Său beneficiază de
toată asistenţa divină. Pentru o înţelegere mai bună, să luăm o comparaţie din zilele noastre. A te teme de
Dumnezeu înseamnă a cotiza la cea mai sigură societate de asigurări. Tu doar îţi plăteşti cotizaţia, aceasta fiind
partea ta de teamă de Dumnezeu şi, în rest, nu mai ai de ce să te temi, pentru că tu eşti asigurat, orice s-ar
întâmpla. Iată ce scrie despre cei care se tem de Domnul: „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi
pentru cei ce se tem de Tine şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!” (Psalmul
31:19) Este un fond de asigurare inestimabil de mare la Dumnezeu. „El împlineşte dorinţele celor ce se tem de
El, le aude strigătul şi-i scapă.” (Psalmul 145:19) Cine se teme de Dumnezeu nu-şi face singur dreptate, nu
abuzează de drepturile sale, asemenea lui Iosif sau Neemia, care au zis: „eu mă tem de Dumnezeu”. Dumnezeu
în schimb împlineşte dorinţele unor astfel de oameni, îi asistă, îi înviorează oferindu-le tot ceea ce au nevoie.
Aceştia sunt oamenii care îl respectă pe Dumnezeu ca Stăpân şi de care El ţine cont. O, de ne-am număra printre
ei!

II. NU TE TEME

A. Temeri posibile

Cine se teme de Dumnezeu, nu trebuie să se mai teamă de nimic. Aceasta înseamnă mult, pentru că
sunt atâtea temeri posibile, în faţa unor acţiuni umane, de la adversitate până la ucidere, de la o simplă respingere
până la o persecuţie de moarte. Uneori, poate te temi pentru că cineva îţi răspunde dur, sau te temi că un om nu
te bagă în seamă sau nu te primeşte. Sunt oameni care stau la o uşă ore întregi şi se tem să bată la ea, sau să-şi
spună nevoia. Poate cineva se teme să nu fie dat afară din serviciu sau să nu fie penalizat. Dacă ne gândim la
situaţiile de pe întreg pământul, sunt atâtea şi atâtea temeri, pentru că oamenii sunt sub influenţa diavolului şi
sunt în stare să-şi facă rău unii altora.
Gândiţi-vă la evreii care s-au temut de canaaniţi, în frunte cu cele zece iscoade, şi n-au fost gata să se
ducă spre Canaan, ci mai degrabă se împăcau cu ideea robiei. Caleb şi Iosua fuseseră părtaşi la aceleaşi
imagini, dar iată ce-au spus ei: „Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din
ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!” (Numeri
14:9) Ei nu s-au hazardat să spună că sunt mai grozavi ca ceilalţi, dar s-au încrezut în Dumnezeu. Ca oameni, au
avut aceeaşi imagine când au văzut cât sunt de mari uriaşii Canaanului, dar au zis: „Dacă Domnul va fi
binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. ” (Numeri
14:8) Pentru ei intrarea în Canaan nu era o problemă de luptă, în care biruie cel care e mai tare, ci era o lucrare a
credinţei, a înţelegerii puterii divine. Dacă Dumnezeu a decis să le dea lor ţara, înseamnă că era a lor. După ce au
peregrinat 40 de ani prin pustie, în faţa intrării în Canaan, Moise le reaminteşte: „Poate că vei zice în inima ta:
«Neamurile acestea sunt mai mari la număr decât mine; cum voi putea să le izgonesc?» Să nu te temi de ele.
Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul, Dumnezeul tău, lui faraon şi întregului Egipt.” (Deuteronom 7:17-18) Acum
poate nu mai aveau îndrăzneala să spună cu voce tare, că se temeau de ce li se întâmplase mai înainte, dar frica
să fie înăuntrul lor.
În vremea noastră, din teamă, unii oameni nu vin la evanghelizări pentru că îi ameninţă preotul că nu le
va mai face slujbe. În timpul Domnului Isus era la fel, căci părinţii care şi-au văzut copilul orb din naştere
vindecat, au refuzat să ia legătura cu Domnul şi să mărturisească minunea: „Părinţii au zis aceste lucruri, pentru
că se temeau de Iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat
afară din sinagogă.” (Ioan 9:22) În loc să strige în gura mare: „Dumnezeu a făcut o minune în casa noastră”, de
teamă, au tăcut.
Acestea sunt situaţii uşoare, dar Domnul Isus a spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot
ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Matei 10:28)
Istoria Bisericii are atâţia martiri, oameni care nu s-au înfricat, ci şi-au mărturisit credinţa în faţa rugului arzând
şi în faţa altor forme de tortură. Persecuţii, de neuitat încă, au fost multe în Uniunea Sovietică şi martiri sunt şi
astăzi în ţările musulmane. Tuturor Domnul le spune ca Bisericii din Smirna: „Nu te teme de ceea ce ai să
suferi.” (Apocalipsa 2:10)
Teama de condiţii vitrege în viaţă, teama de îmbolnăvire, sau poate că va trebui să duci un
handicap toată viaţa, teama că vei fi sărac şi nu vei avea ce să mănânci şi alte încă multe temeri te pot
stresa şi chiar îmbolnăvi. Iată ce spunea Domnul Isus, ca o concluzie, după ce le-a spus să nu se îngrijoreze
pentru trup, pentru hrană şi îmbrăcăminte. „Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu vă frământaţi
mintea. Căci toate aceste lucruri neamurile lumii le caută, Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi
mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică;
pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Luca 12:29-32) Deci, să căutăm Împărăţia cu gândul că
Dumnezeu ne aşteaptă să ne-o dea cu plăcere, ştiind că, lucrurile vieţii acesteia sunt mult mai neînsemnate. Dacă
ne dă veşnicia, cum nu ne va purta de grijă în viaţa de aici? Să ne imaginăm un copil care merge la tatăl lui şi
cere zece lei, pentru a-şi cumpăra ceva pentru şcoală, imediat după ce tata i-a spus că i-a pus o sută de mii de
euro în cont, pe când va fi mare Vă puteţi imagina pe copil spunând: „O sută de mii de euro îmi dă sigur, dar cei
zece lei mă tem că nu mi-i dă”. Cam aşa suntem şi noi când ne temem că în viaţa aceasta Dumnezeu nu este atent
cu ce se întâmplă cu noi. E un paradox, nu? A zis că ne dă cu plăcere Împărăţia, dar cele necesare, vieţii de aici,
nu ni le dă cu plăcere? Nu-şi au rost temerile referitoare la sănătate sau la cele necesare traiului. Dacă El vrea să
te ţină într-o condiţie mai modestă şi să fii mai sărac, ce poţi să faci? Să te frămânţi degeaba sau să te încrezi în
El.
Unii oameni au teamă de întuneric, de vrăjitorii sau alte de forţe magice. Unii se tem de „sfântul Anton”,
cu ocazia primirii unor scrisori care le cer să se implice în circuitul lor, dar dacă Anton a fost cu adevărat
credincios, el nu are treabă cu noi, iar dacă nu, e total neputincios. Toate acestea sunt situaţii în care oamenii au o
teamă total nefondată. În alte zone ale lumii, dacă se pocăieşte un om într-un trib şi se întâmplă ceva, ceilalţi se
tem că s-au răzbunat spiritele pe ei, că au fost supăraţi strămoşii neamului. Asigurările Scripturilor au o mare
valoare în privinţa aceasta, ca oamenii să nu se teamă de forţele întunericului, de dumnezeii neamurilor. De ce să
ne temem? Hai să ne gândim. Diavolul ne-ar bea într-o lingură de apă, dacă ar putea, cum a încercat cu Iov, dar
n-a putut face nimic, fără îngăduinţa divină. Nici oamenii nu ne pot face ceea ce vor, nici duhurile, pentru că
Dumnezeu este Stăpânul tuturor.
Să urmărim câteva referinţe biblice cu privire la teamă: Ghedeon nu s-a temut să distrugă formele
idolatre, căci Domnul a zis printr-un proroc: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii
amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu.” (Judecătorii 6:10) Mai târziu, alt proroc a
zis: „Aşa vorbeşte Domnul: «Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor şi nu vă temeţi de semnele cerului,
pentru că neamurile se tem de ele. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte…Dumnezeii aceştia sunt ca o
sperietoare de păsări într-un ogor de castraveţi, şi nu vorbesc; sunt duşi de alţii, pentru că nu pot să meargă.
Nu vă temeţi de ei, căci nu pot să facă nici un rău şi nu sunt în stare să facă nici un bine. ” (Ieremia 10:2-5)
Există atâtea veşti proaste în zodiac, puse pe seama mişcării astrelor, care s-ar putea răsfrânge peste oameni şi ei
sunt în imposibilitatea de a se apăra. Dar toate acestea sunt imaginaţii speculative, ce se dovedesc a fi eronate,
eliminând treptat probabilitatea producerii lor. Valabil este ce a spus Domnul ucenicilor: „ Vă dau putere să
călcaţi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va putea vătăma.” (Luca 10:19) Să ştiţi că şi teama de
animale este o slăbiciune a noastră în duh, pentru că Dumnezeu a zis: „să apuce groaza şi frica de voi pe orice
dobitoc de pe pământ.” (Geneza 9:2) Au fost credincioşi de-a lungul istoriei care s-au impus în faţa animalelor
pentru că Dumnezeu i-a învrednicit ca atare şi a pus un înger lângă ei, aşa cum s-a întâmplat cu Daniel. Dar şi
peste puterea întunericului, peste forţele diavolului, sunt tot îngeri superiori ai lui Dumnezeu. Amintiţi-vă de cele
scrise în cartea lui Daniel, când un înger a fost trimis la el, dar a fost oprit pentru o vreme de o căpetenie a
întunericului. Dar cine a ieşit biruitor? Îngerul Domnului. Credeţi că Domnul şi-ar lăsa un înger sau vreun
credincios ostatic undeva prin univers? Cred că aici este binevenită imaginea din 2 Regi 6:15-17, când sirienii
au înconjurat pe Elisei şi slujitorul lui i-a văzut. Sinceri să fim, poate că cei mai mulţi dintre noi vedem doar cu
ochii slujitorului. „Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis de dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste
înconjura cetatea, cu cai şi cară. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: «Ah! domnul meu, cum vom face?» El
a răspuns: «Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei». Elisei s-a rugat şi a zis: «Doamne,
deschide-i ochii să vadă». Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de
foc împrejurul lui Elisei.” Ce credeţi? Îngerii aceştia ai lui Dumnezeu sunt în rezervă acum, sau sunt tot activi?
Să nu credeţi că eu n-am avut nici o frică şi nu-mi amintesc când mi-a fost teamă ultima dată, dar spunându-le,
mă încurajez pe mine şi pe dumneavoastră. Aceste realităţi sunt prea puternice să pot trece pe lângă ele şi să nu
vă spun, în aşa fel ca să vă rămână la toţi în minte, asigurarea divină: NU VĂ TEMEŢI!
Dacă ne vom teme, credinţa ne va slăbi şi vom deveni nişte înfrânţi. Amintiţi-vă de războaiele din
Vechiul Testament, când mulţi au fugit de pe front numai pentru că au auzit un zgomot, n-au aşteptat nici măcar
să vadă cine sunt cei care vin împotriva lor. Aşa este omul care se teme, nu vede nimic şi fuge ca de uriaşi.
Domnul spunea lui Iair în faţa morţii reale a fiicei sale: „Nu te teme, crede numai”. Sau amintiţi-vă de Petru, care
a pornit pe ape şi dintr-odată văzând valul s-a scufundat. Acum gândiţi-vă, pe el absenţa valului l-a ajutat să
meargă pe mare? Pe mare se poate merge dacă nu sunt valuri? În mod fizic nu se poate, dar valul a făcut ca el să
se bâjbâie. O, de-am crede măcar când nu sunt valuri, să umblăm măcar atunci şi în momemte dificile Domnul
să ne dea mâna şi să ne scape!

B. Sfaturi şi încurajări

Profetul scria: „În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat şi ai zis: «Nu te teme!»” (Plângerile lui
Ieremia 3:57) Deci Dumnezeu era acolo, doar s-a apropiat şi a şoptit mai tare: „Nu te teme!”. În plan uman,
dacă vrei să nu te temi, iată câteva sfaturi concrete: lucrează legal şi cu înţelepciune. Dacă eşti în ilegalitate
e normal să te temi de poliţie, de finanţe. Dacă nu ai lucrat cu înţelepciune, te temi că nu este bună lucrarea. În
Proverbe 14:16 este scris: „Înţeleptul se teme (să nu respecte legea statului şi legea lui Dumnezeu) şi se abate de
la rău, dar nesocotitul este îngâmfat şi fără frică.” Nesocotitului nu-i este frică de poliţie când comite o
ilegalitate, dar o să-i fie frică după ce e prins. Omul cuminte are teamă înainte, dar are linişte după aceea.
Înţelepciunea striga: „..dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău.”
(Proverbe 1:33) Toate aceste principii sunt valabile în ceea ce priveşte problemele materiale sau legea
dintr-o ţară, dar fii drept şi neprihănit, mai întâi înaintea lui Dumnezeu, ca El să-ţi fie favorabil. Dacă nu
eşti corect înaintea lui Dumnezeu, conştiinţa ta constituie o teamă în sine pentru ceea ce-ai făcut. „Celui
rău de ce se teme aceea i se întâmplă, dar celor neprihăniţi li se împlineşte dorinţa.” (Proverbe 10:24) Dacă ai
fost corect înaintea lui Dumnezeu şi ai fost un binefăcător, să nu te temi că vei rămânea de ocară, sărac şi
neajutorat, căci este scris: „Ce bine-i merge omului care face milă şi împrumută pe altul, şi care îşi
rânduieşte faptele după dreptate! Căci el nu se clatină niciodată; pomenirea celui neprihănit ţine în veci. El
nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul. Inima îi este mângâiată, n-are nici o
teamă, până ce îşi vede împlinită dorinţa faţă de potrivnicii lui.” (Psalmul 112:5-8)
Un alt sfat: acţionează fără teamă în lucrarea sfântă, chiar dacă sunt motive de temeri. De exemplu,
mergi să faci evanghelizare într-un sat cu oameni împotrivitori, în mod natural există o teamă, dar prin puterea
lui Dumnezeu, trebuie predicat fără teamă. Într-o adunare cu tendinţe lumeşti şi apostate, să te ridici şi să
proroceşti fără teamă. În faţa unei situaţii de păcat ce trebuie condamnat sau când trebuie mustrat cineva, fă-o
fără teamă. Iată ce a zis apostolul Pavel, slujitorilor din Efes: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos,
şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case. ” (Fapte 20:20) La unii teama
apare pe motive de vinovăţie, dar „cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1)

C. Argumente şi dovezi

În Psalmul 118:6 este scris că nu trebuie să ne temem, pentru că avem un ocrotitor desăvârşit:
„Domnul este partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?” Ce a putut să-i facă Haman lui
Mardoheu? Nimic. Nici măcar nu a putut să-l schimbe de la poartă, sau să-l trimită undeva într-un colţ al
împărăţiei. Un alt cuvânt de îmbărbătare avem în Isaia 12:2 - „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de
încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele şi El m-a
mântuit.” Cine este plin de încredere este fără teamă.
Când poporul Israel a ajuns în faţa Mării Roşii Dumnezeu le-a spus: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc
şi veţi vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egipteni aceştia, pe care-i vedeţi azi,
nu-i veţi mai vedea niciodată.” (Exodul 14:13) Tot pentru ei, în cartea profetului Isaia sunt nişte cuvinte prea
bogate ca să-mi permit să nu le amintesc tratând tema aceasta şi vă rog să vă gândiţi la ele prin prisma istoriei
evreilor de-a lungul sutelor şi miilor de ani: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu
sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare...Căci Eu
sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: «Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor.»”
(Isaia 41:10-13) Aşa suntem şi noi uneori. Dumnezeu ne ţine de mână şi tot trebuie să ne mai spună: „ Nu te teme
de nimic, viermele lui Iacov şi rămăşiţă slabă al lui Israel; căci Eu îţi vin în ajutor…” (vers.14) Oricât ai fi de
slab, nu te teme. Cu cât eşti mai slab, cu atât Domnul te sprijină mai tare.
Un bun exemplu este David, care a avut multe motive de temeri şi a trecut prin multe situaţii de teamă,
cu socrul său, cu copilul său, Absalom şi cu toţi duşmanii lui. El a scris multe versete de încredere în psalmi. Să
ne amintim câteva, în special în timp de teamă: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem?
Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?” (Psalmul 27:1); „Ori de câte ori mă tem, eu mă
încred în Tine” (Psalmul 56:3). Doamne, lasă o astfel de încredere şi peste noi ca peste David! Şi din acest punct
de vedere al încrederii lui în Domnul, David a fost un om după inima lui Dumnezeu. Noi povestim cu entuziasm
despre confruntarea lui David cu Goliat, căci o ştiu şi copiii, dar gândiţi-vă ce încredere a avut el în Dumnezeu
să meargă cu praştia şi cu câteva pietricele în faţa unui uriaş. Duhul lui Dumnezeu venise peste el şi dacă-L
chemăm şi peste noi, atunci ne vedem tari în puterea Domnului şi nu mai avem frică în toate situaţiile acestea.

ÎNCHEIERE

Temerea de Dumnezeu ne califică înaintea Lui. Omul care este conştient de puterea lui Dumnezeu şi
trăieşte în ascultare de El, este cel mai bine cotat înaintea Domnului. Din casa lui Corneliu, Petru a zis:
„…«În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează
neprihănire este primit de El.” (Fapte 10:34-35) Corneliu a trăit în temere de Dumnezeu; deşi era ofiţer roman,
era conştient că deasupra cezarului este Dumnezeu. Şi prima femeie credincioasă din Europa, avea aceeaşi
calitate. „… Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta.
Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.” (Fapte 16:14) Era doar o vânzătoare, dar se
purta cu clienţii în temere de Dumnezeu, ca şi cum următorul client ar fi fost un trimis al Lui. La fel este scris şi
despre Iov, un om care se temea de Dumnezeu. Suntem şi noi oameni cu teamă de Dumnezeu?
Dacă suntem oameni cu teamă de Dumnezeu, prezentul şi viitorul nostru trebuie să fie fără teamă.
„Aşa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face
omul?” (Evrei 13:6). Numai Dumnezeu ne poate întări şi apoi veşnicia va fi fără teamă pentru că acolo turma-i
fără lupi. Teama nu-şi va mai avea sensul în viaţa viitoare. Dar până atunci „…tu, robul Meu Iacov, nu te teme, şi
nu te înspăimânta, Israele! Căci te voi izbăvi din pământul depărtat, şi-ţi voi izbăvi sămânţa din ţara în care
este roabă. Iacov se va întoarce iarăşi, va locui liniştit şi fără teamă; şi nu-l va mai tulbura nimeni.” (Ieremia
46:27) În nădejdea acestui viitor binecuvântat şi veşnic să manifestăm încă de pe acum încredere deplină în toate
promisiunile Domnului, în ajutorul Său permanent. Dacă vreunul dintre noi se simte apăsat şi se gândeşte că
Dumnezeu îl va judeca sau pedepsi pentru anumite fapte sau atitudini, să ceară îndurarea lui Dumnezeu, ca apoi
să fie fără teamă, în orice vreme.
 „Slujiţi Domnului” (Romani 12:11)

INTRODUCERE
1. „Slujiţi Domnului” este o chemare pentru poporul lui Dumnezeu (Exodul 7:16)
2. Slujirea se face în condiţiile existente, dar conform cerinţelor sfinte (1 Samuel 3:1; 12:1-2; Exodul 19:6)

I. CE ESTE SLUJIREA ÎNAINTEA DOMNULUI?

A. În perioada Vechiului Testament
1. O religie monoteistă, teocratică, fără sincretisme (Deuteronom 10:12-13; 1 Samuel 7:3; Matei 4:10; Romani
9:4-5)
2. Absenţa slujirii, refuzul ei, duce la idolatrie, care este o altă slujire adulteră (Romani 1:25; 1 Tesaloniceni 1:9)
B. În perioada Noului Testament
1. O religie a aceluiaşi Dumnezeu, dar numai a credinţei şi a închinării în duh şi adevăr (Ioan 4:22-24; Romani
7:6; 2 Corinteni 3:7-9; Filipeni 2:17; Evrei 9:14)
2. Neînţelegerea religiei curate duce la rătăcire (Ioan 8:43- 47; 16:2)

II. CUM SE SLUJEŞTE DOMNULUI?

A. Condiţii. Cerinţe. Caracteristici
1. Slujirea lui Dumnezeu este o necesitate de drept şi de fapt. El este gelos în iubire (Maleahi 1:6; Matei 6:24;
Luca 17:7-10)
2. Slujirea înseamnă punerea la îndemâna Domnului a întregii fiinţe, precum Domnul Isus Hristos (Romani 12:1-
2; 1 Corinteni 6:20; Matei 20:28; Psalmul 40:7-8; Evrei 8:6; 10:5-10)
3. Slujirea este ucenicie (Ioan 12:26) nu numai o slujire sacerdotală (Numeri 18:1-3; Deuteronom 10:20; 1
Corinteni 11:22; Fapte 2:46), este un mod de viaţă (Coloseni 3:23-25; Efeseni 6:5-9)
4. Slujirea se face la parametri ceruţi de Dumnezeu: cu scumpătate, cu preţuire şi în cinstirea Lui (Iosua 24:14,
31; 2 Corinteni 6:3-5); slujind tuturor din dragoste (Romani 14:18; Coloseni 4:17; Luca 15:29; Galateni 5:13);
cu frică şi bucurie – ca îngerii (Psalmul 2:7; 100:2; Filipeni 2:12, 18)
5. Slujirea este specifică darului (chemării) fiecăruia; ea poate fi principală sau secundară (Fapte 6:2; 1 Petru
4:10; 1 Corinteni 12:5). Oamenii trebuie pregătiţi pentru slujire (Efeseni 4:11-12; 1 Cronici 28:9; 2 Cronici
34:33; Fapte 13:36; Luca 10:40; Ioan 12:2). Slujba se poate pierde (Psalmul 109:8; Fapte 1:17, 25)
6. Slujirea propriu-zisă este directă, numai înaintea Domnului (singur) sau indirectă: în grup, biserică sau pentru
alţi oameni (Ieremia 7:25; 2 Corinteni 5:18-20; Daniel 3:26; 6:10, 16, 20; Iosua 24:15; Fapte 10:2 ;13:1-5)
7. Slujirea fiecăruia va fi răsplătită, dar şi inactivitatea va fi pedepsită (Maleahi 3:14; Exodul 23:25; Ioan 12:28;
Luca 18:20-26; Matei 25:24-30)
B. Exemple (alături de îngeri – Evrei 1:14; Matei 4:11; Apocalipsa 22:9)
1. Pavel – un rob şi apostol (Fapte 26:16; 20:24; 27:23; Romani 1:9; 15:17; Efeseni 3:7; 1 Timotei 1:12; 2
Timotei 1:3)
2. Ana – o femeie evlavioasă (Luca 2:37)

ÎNCHEIERE
1. Slujirea în univers este afectată de răzvrătirea Diavolului şi efectele ei. Oamenii nu ştiu sau nu vor să-I
slujească Domnului (2 Regi 17:15-16, 24-27)
2. Scopul final – mântuirea – este o slujire totală, reciprocă şi armonioasă (Daniel 7:10, 14, 27; Apocalipsa 22:1-
4)

INTRODUCERE

„Slujiţi Domnului”, este o chemare pentru poporul lui Dumnezeu. Atunci când Iehova a chemat pe
Moise pentru eliberarea Israelului din Egipt, el a motivat ieşirea lor, zicând „... lui faraon: «Domnul, Dumnezeul
evreilor, m-a trimis la tine, să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-mi slujească în pustie. Dar iată că
până acum n-ai ascultat.»” (Exodul 7:16) Slujirea este o chemare pentru noi toţi. Dacă Israelul a fost chemat să
slujească Domnului în mod permanent şi noi suntem chemaţi dintre toate naţiunile pământului, să slujim aici şi
apoi în veşnicie, după cerinţele pe care le are Dumnezeu, potrivit cu sfinţenia Sa. Şi un copil este chemat să
slujească Domnului şi orice om cu cea mai mare slujbă în lumea aceasta trebuie să fie tot un slujitor al
Domnului. În 1 Samuel 3:1 scrie despre copilul Samuel, care slujea Domnului, înaintea lui Eli, stare care l-a
caracterizat toată viaţa, fiind un exemplu de dedicare şi integritate (1 Samuel 12:1-2). Aş vrea ca prin această
lecţie să ne verificăm şi noi condiţia de slujitori înaintea lui Dumnezeu. Vreau să înţelegem şi vom vedea aceasta
din conţinutul studiului că nu doar cei numiţi slujitori consacraţi, sunt slujitori. Dumnezeu a vrut, încă din
vremea lui Israel, să aibă o împărăţie de preoţi, nu doar o seminţie (Exodul 19:6), iar în veşnicie cei mântuiţi sunt
prezentaţi ca slujitori ai Domnului.

I. CE ESTE SLUJIREA ÎNAINTEA DOMNULUI?

A. În perioada Vechiului Testament

A sluji Domnului înseamnă mai întâi să practici o religie monoteistă, teocratică, fără nici un
amestec idolatru. Dumnezeu niciodată nu a permis sincretisme, El cerut să I se slujească Lui şi numai Lui, după
felul în care El a arătat în cartea Legii. Iată regula: „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul
tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului,
Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe care ţi
le dau astăzi, ca să fii fericit?” (Deuteronom 10:12-13) Aici, pe pământ, şi cu atât mai mult în perspectivă
veşnică, slujitorii lui Dumnezeu se bucură să slujească unui Dumnezeu pe care-L putem numi: Minunat, Bun,
Iubitor.
Evreii au fost avantajaţi faţă de celelalte popoare, pentru că au fost învăţaţi să slujească Domnului.
Pavel scrie despre harurile pe care le au evreii. „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii,
slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu
binecuvântat în veci. Amin.” (Romani 9:4-5) Însă nu întotdeauna Israelul a fost gata să slujească Domnului. A
avut repetate şi grave înclinări spre idoli, de aceea, Dumnezeu, a trimis în aproape toate generaţiile profeţi care
chemau poporul înapoi la slujirea sfântă. „Samuel a zis întregii case a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră
vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi Astarteele, îndreptaţi-vă inima spre
Domnul, şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din mâna filistenilor.»” (1 Samuel 7:3) Aceste atenţionări au
fost necesare, căci scopul diavolului a fost dintotdeauna, să abată pe om de la slujirea înaintea Domnului. Exact
cu această ispită s-a prezentat şi înaintea Domnului Hristos, dar El a biruit şi i-a zis diavolului: „ «Pleacă,
Satano», i-a răspuns Isus. «Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I
slujeşti.»” (Matei 4:10)
Putem să observăm din Scripturi şi din întreaga istorie, că absenţa slujirii sau refuzul ei duce la
idolatrie, care este o slujire adulteră. De aceea Dumnezeu a zis, în porunca a doua, să nu-ţi faci alţi dumnezei,
pentru că în final vei ajunge să le slujeşti. Aşa s-a păgânizat lumea „căci au schimbat în minciună adevărul lui
Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”
(Romani 1:25) Iată în ce stare vinovată a ajuns omul, să slujească naturii sau să se divinizeze pe sine. Perioada
primilor apostoli dovedeşte ce răsunet a avut chemarea la slujirea sfântă şi într- o zonă plină de idoli: „ Căci ei
înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut şi cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului
celui viu şi adevărat.” (1 Tesaloniceni 1:9)

B. În perioada Noului Testament

Neamurile nu au mai fost chemate la o slujire ca aceea a evreilor din Vechiul Testament. Noul Testament
prezintă o religie a aceluiaşi Dumnezeu, dar una numai a credinţei, nu a formelor fizice, a jertfelor. Evreii
aveau obiecte cultice şi ritualuri, dar acum avem o religie a duhului şi adevărului, aşa cum spunea Domnul Isus
în Ioan 4:23: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” Şi de atunci şi până astăzi forma aceasta trebuie să o aibă
oricine vrea să-i slujească lui Dumnezeu şi slujirea să fie primită.
În Romani avem o expunere foarte clară care punctează diferenţa şi arată felul în care Îi slujim
lui Dumnezeu în noul legământ: „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta,
care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6);
„Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu
puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea
aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă, a
fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?” (2 Corinteni 3:7-9) Slujbele
vechi au fost rânduite de Dumnezeu pentru o vreme, dar odată socotiţi neprihăniţi prin credinţa în jertfa
Domnului Isus Hristos, avem acces nu într-un cort fizic, ci direct la Dumnezeu, şi-I slujim în duhul nostru. Să
slujim cu reverenţă, în sfinţenie, în condiţii ce nu pot fi înţelese decât dacă crezi, dacă eşti conştient, că atunci
când cânţi sau faci altceva, faci o slujbă înaintea lui Dumnezeu. O închinare, fie ea şi în cămăruţa ta, este ceva
mai înălţător decât dacă te-ai prezenta la un festival sau la un concurs. Dacă nu înţelegem slujirea din noul
legământ riscăm să ne rătăcim. Unii oameni nu l-au înţeles pe Mântuitorul când spunea despre trupul şi sângele
Său, despre lucrarea pe care o va face El în vederea mântuirii. Atunci El le-a zis: „ Pentru ce nu înţelegeţi
vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu…Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui
Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” (Ioan 8:43- 47) Orice om care este
chemat de Dumnezeu la slujire, trebuie să aibă o inimă sensibilă la aceste lucruri. Iar cei care nu o vor avea, căci
Mântuitorul a spus că unii vor crede că ucigându-ne vor aduce o slujbă lui Dumnezeu, dovedesc nesinceritate,
răutate şi necredinţă. Istoria Bisericii este plină de martiri, care au fost ucişi de unii care au crezut că Îi fac o
slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16:2).

II. CUM SE SLUJEŞTE DOMNULUI?

A. Condiţii. Cerinţe. Caracteristici

Pentru a practica o religie sacră, am notat şapte condiţii pe care le voi enumera.
1. Slujirea lui Dumnezeu este o necesitate de drept şi de fapt. Dumnezeu este stăpân şi este normal
să-L slujim. El este gelos şi nu acceptă să-Şi împartă slava cu nimeni. El este Dumnezeu şi nu mai poate să aibă
pe nimeni şi nimic lângă Sine. Altfel n-ar mai fi Dumnezeu. De aceea, El striga prin profetul Maleahi 1:6 - „...
dacă sunt Stăpân unde este teama de Mine? ...”. Domnul Isus spunea ca unul care cunoaştea problema mai bine
ca oricine: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la
unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6:24) Acest adevăr vreau să-
l punctez în faţa dumneavoastră. Ori Îl slujim lui Dumnezeu în totalitate, ori nu are nevoie de slujirea
noastră. De aceea a spus Domnul, lui Satan, reluând ce spune în Deuteronomul: „Domnului, Dumnezeu să I te
închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Eu cred că Satan ar fi fost mulţumit să-i fi oferit atunci o închinare şi după
aceea L-ar fi lăsat în pace. El este mulţumit să cotizezi la el din când în când, dar Dumnezeu nu acceptă una ca
aceasta. Dacă vrem să-I slujim lui Dumnezeu, trebuie să-I dăm toată inima noastră. Mântuitorul a spus pilda
robilor netrebnici, arătând că ei trebuie să-şi facă lucrul la câmp, iar atunci când vin acasă, să execute şi acolo tot
ce li se porunceşte şi să considere, în final, că toate acele lucruri erau datori să le facă (Luca 17:7-10). Adică,
dacă noi slujim lui Dumnezeu la biserică, prin specificul slujbei şi vom sluji şi acasă, nu vom putea spune:
„Doamne, eu slujesc în plus”, ci „eu slujesc pentru că aşa este normal să slujesc, Tu eşti singurul care se merită
să fie slujit şi o fac pentru că aşa se cuvine”. Îngerii aleşi Îl slujesc fără nicio întrerupere, fără nicio abatere. Nici
unul dintre ei nu spune lui Dumnezeu: „Doamne, scuză-mă am făcut un mic serviciu diavolului, avea de transmis
nişte informaţii şi l-am ajutat. Atunci cum am putea noi să spunem: „Doamne, eu Îţi slujesc Ţie, dar am în
program şi unele activităţi ale străinului”?.
2. Slujirea înseamnă punerea la îndemâna lui Dumnezeu a întregii noastre fiinţe: duh şi trup,
precum Domnul Isus. El a slujit în Duhul Lui, dar a slujit şi în trupul Lui. De aceea zice Pavel: „Vă îndemn dar
fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,
plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:1-2) Fiinţa ta adusă înaintea Domnului este de fapt contribuţia ta la slujba
lui Dumnezeu. Să nu uităm că duhul şi trupul nostru sunt cumpărate şi sunt ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20).
Pavel nu exagerează cu nimic când afirmă că el este un rob al lui Dumnezeu. Este doar o recunoaştere a condiţiei
noastre. Dumnezeu îţi cere trupul şi mintea (duhul), care trebuie să fie la îndemâna lui Dumnezeu, pentru ca
întreaga fiinţă să poată sluji. Modelul suprem în slujire este Mântuitorul. El a spus în Matei 20:28 - „Pentru
că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru
mulţi.” Aşa a fost profeţit şi în Psalmul 40:7 - „Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine.” Şi în
Evrei 10:6 este arătat angajamentul împlinit: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.”
Exact aceasta vrea Dumnezeu în Noul Testament. Schimbându-se sistemul jertfelor, în locul animalelor, aici sunt
jertfite trupurile noastre, dar nu arse, ci închinate lui Dumnezeu, prin slujire.
3. Slujirea este o ucenicie. Există două laturi ale slujirii. Prima este slujirea propriu-zisă, adică
timpul nostru efectiv de adunare, rugăciune, cântare, laudă şi misiune. Cea de-a doua - restul timpului -
este o slujire ca mod de viaţă. Astfel, la serviciu, slujesc firmei şi este în avantajul meu ca să-mi întreţin viaţa şi
familia, dar şi acolo eu sunt tot în calitate de slujitor al lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament,
Dumnezeu a ales din Israel pe preoţi, dintre fiii lui Aaron şi pe leviţi din seminţia cu acelaşi nume şi nu i-a lăsat
să se preocupe de problemele naţiunii în plan gospodăresc, economic. Ei aveau partea lor de a sluji Domnului
pentru toţi ceilalţi, care nu puteau să se apropie să aducă jertfă, nici măcar să ajute preoţii. Când suntem într-o
slujire propriu-zisă, suntem în postura leviţilor şi a preoţilor, căci acum noi avem acces înaintea lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament, nu oricine putea să aibă slujire propriu-zisă. Singura slujire specială pentru tot poporul era
de trei ori pe an la Templu, dar preoţii şi leviţi erau tot anul acolo. Şi în Noul Testament se face o diferenţă, căci
Pavel zice în 1 Corinteni 11:22, să facem deosebire între prezenţa la adunare şi activităţile noastre de familie, de
acasă. „Ce? N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să
faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.” Deci acasă
puteau să-şi ducă viaţa liniştiţi, să se bucure de viaţa de familie, dar zicea el, când vă adunaţi la masa sfântă este
ceva diferit. Aceasta nu înseamnă neapărat un locaş sacru, ci activităţi consacrate Domnului.
Cred că partea de slujire din adunările noastre este uşor de înţeles, dar este important să înţelegem partea
cealaltă a slujirii, ca mod de viaţă, după regula: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca
pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.”
(Coloseni 3:23-24) În activitatea zilnică, a sluji Domnului înseamnă a nu lua parte la stricăciunile lumii ci a trăi
după principiile sfinte. „Căci cine umblă cu strâmbătate, îşi va primi plata după strâmbătatea, pe care a făcut-
o; şi nu se are în vedere faţa omului.” (Coloseni 3:25) Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să fie corect, să nu
mintă şi să nu comită alte abateri. Explicaţii mai pe larg avem în Efeseni 6:5-9 - „Robilor, ascultaţi de stăpânii
voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub
ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui
Dumnezeu. Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor, căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi
răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut. Şi voi stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de
ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa
omului.” Deci fie că este cineva într-o funcţie de conducere, fie că execută o muncă de jos, trebuie să se
considere ca unul care slujeşte lui Dumnezeu. Ce frumos ar fi să fie aşa în societăţile comerciale de astăzi! Trist
este când nu fac aşa nici patronii şi nici angajaţii pocăiţi. Ce bine este la şcoală când un profesor credincios
începe ora cu rugăciune, cu un gând dumnezeiesc; se construieşte un sistem de relaţii propice unei atmosfere
spirituale. La fel, dacă mai mulţi credincioşi lucrează în aceeaşi instituţie sau fabrică, dacă acolo ei se poartă
frumos şi rostesc un salut sfânt, atunci ei vor putea să slujească Domnului în toată plinătatea Cuvântului. Dar
dacă ei trăiesc două stări total diferite una de alta, în adunare sfinţi, afară lumeşti, ei nu pot fi adevăraţi slujitori.
4. Slujirea se face la parametrii ceruţi de Dumnezeu. Nu putem sluji lui Dumnezeu cum vrem noi,
după cum nu poţi merge la un patron şi să-i spui: „eu fac numai ce vreau ”. Nu, trebuie să faci ce vrea el. Nu poţi
merge la o fermă, ca muncitor cu ziua, să spui: „eu decid ce şi cum să seamăn”. Lui Dumnezeu trebuie să-I
slujim cu scumpătate şi preţuire şi să-L cinstim printr-o slujire din dragoste. Să nu fim ca fiul cel mare, care şi-a
dezvăluit adevăratul caracer, atunci când a venit fiul risipitor acasă şi a zis: ,,eu îţi slujesc ca un rob de atâţia
ani” (Luca 15:29). Cel ce slujeşte din dragoste nu va spune: „Dumnezeu ne cere să mergem la adunare duminica
şi încă de trei ori peste săptămână şi nu avem ce face, pe deasupra mai trebuie să postim câteva zile şi să
respectăm nu ştiu câte norme”. Aceasta ar fi o slujire obositoare, dar în iubire, dacă Îl vom înţelege pe
Dumnezeu şi ce perspectivă avem noi, de-a sluji alături de îngeri toată veşnicia, vom avea o tendinţă
mereu crescândă de a-I sluji mai cu dăruire. De aceea, Iosua a cerut poporului Israel, să-I slujească cu
scumpătate lui Dumnezeu, iar Pavel afirma despre sine şi colaboratori lui: „Noi nu dăm nimănui nici un prilej de
poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. Ci în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici
slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în
răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi.” (2 Corinteni 6:3-5)
Întrucât slujirea înaintea lui Dumnezeu este adesea şi o slujire înaintea oamenilor, după cum este
scris: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru
firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Galateni 5:13) Suntem sfătuiţi să ţinem cont de
diferenţele dintre noi. Pavel scrie unora dintre ei să fie atenţi cu slujirea, ca să o îndeplinească bine. „ Cine
slujeşte lui Hristos în felul acesta (adică renunţând să mănânce o mâncare din pricina fratelui său, care poate s-ar
poticni), este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.” (Romani 14:18) O slujire înaintea lui Dumnezeu, trebuie
să fie înţeleasă de cei din jur, având în vedere mântuirea lor.Dacă vom avea o atitudine jertfitoare în slujire faţă
de toţi, ea va fi plăcută lui Dumnezeu. Iată un exemplu: Într-o familie, unul dintre copii a venit de la şcoală şi i-a
adus mamei un dar. Un frate mai mic l-a cerut, iar mama a zis: „Poftim!” Dar cel care-i adusese cadoul a zis
mamei: „Nu, lui nu il dau, numai ţie!” Atunci, mama a zis: „Dar mie îmi faci o mai mare bucurie dacă il dai lui şi
eu mă necăjesc dacă tu nu-ţi iubeşti fratele”. La fel, Dumnezeu vrea să-I slujim Lui, slujind tuturor fiilor Lui. El
S-a identificat cu oricare din noi şi a zis: „Cine le-a făcut lor, Mie Mi-a făcut”.
Slujirea înaintea lui Dumnezeu are două laturi complementare: frica şi bucuria. Dacă slujeşti cu
teama că Dumnezeu este foarte sever şi pretenţios, nu poţi să slujeşti liber, dar nici dacă eşti lipsit de teamă
afântă crezând că totu-i cânt şi voie bună. Să luăm modelul îngerilor, căci ei Îl cunosc mai îndeaproape pe
Dumnezeu. Despre ei pune Scriptura că se bucură, dar în acelaşi timp slujesc cu teamă înaintea lui Dumnezeu.
Aşa scria şi apostolul Pavel: „Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la
capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa
mea…Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă şi bucuraţi-vă împreună cu mine.” (Filipeni 2:12-18) Bucură-te când eşti
chemat la adunare, dar acolo stai cu frică înaintea lui Dumnezeu, fii atent la ceea ce asculţi şi la ceea ce spui.
5. Slujirea este specifică darului fiecăruia. Unul este chemat să slujească prin profeţie, altul prin
cântare, altul prin dărnicie. Fiecare să-şi înţeleagă darul lui. Tinerii întreabă: „Cum pot să-mi aflu darul?” Cel
care a venit la pocăinţă la 40-50 de ani întreabă: „La ce mai sunt eu bun acum?” Un răspuns avem în Efeseni
4:11-12 - „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,
pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Deci, slujitorii
Bisericii sunt chemaţi să se ocupe de membri, să-i califice şi atunci se va vedea fiecare la ce slujire este mai
potrivit. Dar dacă nu ne ocupăm de oameni şi facem numai noi slujbă, vom ajunge ca şi în bisericile tradiţionale,
cu cler şi laici. Prorocul Samuel avea mulţi ucenici în şcoala prorocilor şi astfel se formau şi alţii. Mântuitorul nu
doar a predicat mulţimilor, El a format ucenici care care au devenit apostoli. Dacă fiecare se pune la îndemâna
Domnului, în câţiva ani, fiecare va vedea la ce este chemat şi ce lucrare i se poate încredinţa. S-ar putea ca unii
să aibă o chemare principală şi alta secundară. Apostolii erau chemaţi să propovăduiască, dar puteau şi să
slujească împărţind ajutoare. De exemplu: un frate este uşier, dar poate şi să predice. În acest caz, nu o să-l ţinem
numai la uşă, pentru că e bun uşier, ci trebuie folosit cu randament în predicare. Apostolul Petru zice: „Ca nişte
buni ispravnici al harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a
primit.” (1 Petru 4:10) Se poate să fie o continuitate sau o asemănare între slujirea pe care le-a avut cineva
înainte şi după ce s-a întors la Domnul. Dacă un frate a fost cântăreţ, va sluji Domnului prin cântare. Dacă Marta
a fost cu slujirea înainte, a rămas tot cu slujirea, o slujire pentru Dmnul.
Fiecare trebuie să slujească Domnului după darul şi harul ce i s-a dat dar să ştiţi că slujba se poate
pierde! A fost profeţit în Psalmul 109:8 despre Iuda că slujba lui o s-o ia altul. Petru, în cuvântarea sa, de două
ori menţionează că Iuda şi-a pierdut slujba (Fapte 1:17, 25). La Dumnezeu nu sunt restructurări, ca la oameni, la
El este o extindere a activităţii, dar, dacă nu slujeşti după rânduieli, îţi pierzi slujba. Gândiţi-vă ce se alege de un
om care îşi pierde slujba şi amintiţi-vă de Saul, care întâi şi-a pierdut slujba, pentru că nu şi-a făcut-o bine, iar
după aceea şi-a pierdut şi mântuirea.
6. Slujirea poate să fie direct înaintea Domnului sau / şi pentru oameni. În Babilon, Daniel se ducea
în odaia lui, deschidea ferestrele, cânta şi se ruga (Daniel 6:10). Era cineva în asistenţă? Nimeni. Există o parte a
slujirii pe care o facem direct înaintea Domnului. Ne rugăm în comun, nu să ne audă cineva, dar când ieşim în
faţa adunării pentru o cântare, slujirea este şi pentru oameni. Putem fii ispitiţi să facem o slujire doar pentru
oameni, în adunare, dar acasă să nu ni se audă glasul, asemenea fariseilor, cărora le plăcea să se roage numai pe
la colţurile uliţelor, să fie auziţi de oameni. Domnul sesiza absenţa slujirii în ascuns, care ne face mai puternici
pentru slujirea publică: „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus
Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării…Noi dar, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Isus Hristos; şi, ca şi
cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2
Corinteni 5:18- 20) Există şi o slujire în familie, pe care Iosua s-a angajat să o facă în mod permanent când a zis:
„eu şi casa mea, vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15) Corneliu, de asemenea, se ruga cu regularitate cu toată casa
lui şi făcea milostenii (Fapte 10:2).
7. Slujirea fiecăruia va fi răsplătită, dar şi inactivitatea va fi pedepsită. Mântuitorul a spus pilda
talanţilor şi pilda polilor, conform cărora fiecare a fost recompensat după efortul depus, dar şi cel care şi-a
ascuns talantul în ştergar sau în pământ a fost aspru pedepsit, tăiat în două şi alungat. A fost considerat ca unul
care nu vrea să împărăţească Dumnezeu peste el, de aceea nu I-a slujit. Dumnezeu a spus evreilor, prin Moise:
„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din
mijlocul tău.” (Exodul 23:25) Poate şi în vremea noastră mai sunt unii care se întreabă, ca cei din Maleahi 3:14 -
Ce-am câştigat dacă am păzit poruncile Lui (dacă-i slujim lui Dumnezeu)?” Avem şi noi necazuri şi nu
întotdeauna suntem răsplătiţi pentru slujirea noastră, dar Mântuitorul a spus-o în mod repetat: „Dacă Îmi slujeşte
cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.”
(Ioan 12:26) Cred că va fi minunat când vom sluji în cinste, înaintea Domnului şi alături de îngeri.

B. Exemple

Pavel, un rob şi apostol

El a fost unul dintre slujitorii cei mai devotaţi ai Noului Testament. El declara despre sine în Fapte 20:24
- „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie
calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.” Tot el a
spus în 2 Timotei 4:7-8 - „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai
mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” Iată ce principii, care explică rezultatele deosebite e care le-a
avut apostolul neamurilor!
Ana, o femeie evlavioasă
„Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte
slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi
să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:37-38) Ea este un model
de slujire pentru femei. Activitatea ei o va califica pentru o bună răsplată în Împărăţia lui Dumnezeu.

ÎNCHEIERE

În univers, Diavolul a produs un dezacord major şi a învrăjbit o parte din îngeri să nu mai
slujească lui Dumnezeu. De asemenea, a răsculat pe oameni împotriva lui Dumnezeu. Totuşi, oamenii au
fost toleraţi pentru o vreme, în slujirea lor idolatră, deşi au fost situaţii ca în cazul celor deportaţi de asirieni în
Ţara Sfântă, care au fost ucişi de lei pentru că nu ştiau să slujească Dumnezeului adevărat (2 Regi 17:24-26).
Scopul final al lui Dumnezeu este să readucă întreg cosmosul la o slujire sfântă în dragoste. Atunci ne
vom bucura de tot ceea ce El a făcut şi va face pentru cei mântuiţi şi îi vom oferi cu o devoţiune totală serviciile
noastre pentru scopurile Sale (Daniel 7:10, 14, 27). În Apocalipsa 22, este văzut tot universul în slujire. În
cetatea eternă. „…Robii Lui vor sluji şi ei. Ei vor vedea Faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. ” (Apocalipsa
22:3-4) Dumnezeu să ne dea harul să avem parte de atmosfera de slujire care va fi în cer şi să ne pregătim de
acum pentru activităţile de atunci şi de acolo. Întregul cosmos va fi într-o armonie desăvârşită şi într-o slujire
deplină. Doamne, ajută-ne să-Ţi slujim, încă de acum, aşa cum se cuvine! Amin.
 „Supuneţi-vă unii altora” (Efeseni 5:21)

INTRODUCERE
1. Supunerea este o stare de relaţionare, manifestată în general de un subordonat în raport cu superiorul său
(Luca 7:8)
2. Firea pământească, datorită influenţelor diavolului, se află într-o stare de nesupunere, chiar imposibilitate de
ascultare corectă (Romani 8:7)

I. SUPUNEREA ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU

A. Supunerea îngerilor
1. Supunerea îngerilor slujitori – o ascultare, o executare plăcută (Psalmul 103:19-21; Evrei 1:14)
2. Supunerea obligatorie – controlul îngerilor căzuţi (1 Petru 3:22; Efeseni 1:17-23)
B. Supunerea oamenilor
1. Modelul de legătură între cele două lumi, în condiţie umană, este Domnul Hristos – toţi I se vor supune şi El
se va supune (1 Petru 2:23; Filipeni 2:8; Luca 2:51; 1 Corinteni 15:27-28)
2. Biserica (trupul) este chemată la o supunere voluntară, conştientă, faţă de Hristos, care este Capul (Efeseni
5:24); atât liderii, sub călăuzirea Duhului Sfânt (Ioan 14:26; Fapte 15:28); cât şi fiecare individ, suprimând
voinţele firii şi ale păcatului (Iacov 4:1-7)

II. SUPUNEREA FAŢĂ DE OAMENI

A. Supunerea faţă de autorităţile instituite de Dumnezeu
1. Supunerea faţă de autorităţile statului (Romani 13:1, 5) şi conducerea financiar-economică (Tit 2:9-10; 3:1; 1
Petru 2:13; 1 Timotei 2:8; 1 Cronici 28:21); cu rugăciune pentru o conducere bună (2 Cronici 12:8; 18:7; Ieremia
27:6; 30:8)
2. Supunerea în familie: soţie – soţ, model pentru copii (Efeseni 5:24; Coloseni 3:18; 1 Petru 3:1-2, 5)
3. Supunerea în adunare: membri – conducători slujitori; tineri – bătrâni; femei – bărbaţi (1 Corinteni 16:15-16;
Neemia 3:5; 1 Petru 5:5; 1 Corinteni 14:34; 1 Timotei 2:11; 3:4; Filimon 1:8-9)
B. Componentele (caracteristicile) supunerii creştinului
1. Subordonarea este o stare de raportare a duhului (recunoaştere a statutului) – realizabilă în Hristos, prin care
am ieşit din structurile cu influenţă demonică (Luca 10:17, 20; Galateni 2:4-5; 4:9; Coloseni 2:20; 1 Ioan 4:6)
2. Subordonarea presupune împlinirea părţii ce revine fiecăruia pentru ca întregul să funcţioneze bine, acceptarea
controlului necesar (Galateni 6:2-11)
3. În condiţii de egalitate (relativă) supunerea urmează modelul Fiului – jertfindu-se în favoarea celuilalt, pe care
îl provoacă la o acţiune binevoitoare (Matei 7:12; Efeseni 5:21)

ÎNCHEIERE
1. Toate Îi sunt şi trebuie să-I fie supuse lui Dumnezeu (Psalmul 119:91; Eclesiastul 1:13; 3:10)
2. Supunerea într-un sistem divin dintr-o voinţă conştientă a fiecărei fiinţe, creează premisele unei societăţi
desăvârşite (Apocalipsa 22:3-5)

INTRODUCERE

Glorificat să fie Dumnezeul nostru, care ne învaţă principiile Sale sfinte, printre care şi „Supuneţi-vă
unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21). Sub îndrumarea sa, vom aborda sfera supunerii în întreaga ei
lucrare, neuitând să punctăm şi supunerea reciprocă, toate acestea conform cu ceea ce Biblia spune, cu ceea ce ar
trebui să fim şi Dumnezeu să ne ajute. Amin!
Supunerea este o formă de relaţionare, o poziţie a celui subordonat faţă de conducătorul său.
Formularea sutaşului din Evanghelia după Luca, arată ce bine înţelegea el supunerea, căci în mod special în
armată, inferiorii trebuie să se supună unui grad superior: „Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub
mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l
face.” (Luca 7:8) În societate, se cere o formă de supunere, însă noi vom analiza în primul rând supunerea în
plan spiritual. În lumea spirituală, este o realitate, unde constatăm condiţia firii noastre pământeşti datorată
influenţei diavolului. Omenirea este într-o condiţie de răzvrătire şi supunerea nu este deloc agreată de omul căzut
în păcat. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu
se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Romani 8:7) Omul a ajuns într-o aşa stare
josnică, încât chiar şi cei care au o intenţie bună, aşa cum nota Pavel în Romani 7: „ vreau să fac binele”, nu pot
să-şi controleze firea lor în întregime şi să se supună lui Dumnezeu. De aceea, doar după ce ne întoarcem la
Domnul, dobândim o stare spirituală în care putem să ne supunem cu adevărat.

I. SUPUNEREA ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU

A. Supunerea îngerilor

Să sesizăm cele ce se petrec în cer, în lumea spiritelor şi să vedem supunerea care există acolo. Din
Scripturi observăm supunerea îngerilor slujitori, care sunt numiţi duhuri slujitoare şi execută cu plăcere ordinele
primite de la Dumnezeu. Atitudinea lor de supunere este descrisă în Psalmul 103:19-22, unde Dumnezeu este
văzut în rolul Său de conducător, iar îngerii, în activităţile lor permanente: „Domnul Şi-a aşezat scaunul de
domnie în ceruri şi domnia Lui stăpâneşte peste tot. Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în
putere, care împliniţi poruncile Lui şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui. Binecuvântaţi pe Domnul, toate
oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui! Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile
stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete pe Domnul!” Prin expresia: „Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui”
înţelegem că atunci când sunt trimişi să facă câte ceva, îngerii, pot să meargă cu bucurie. Ei acceptă să fie
trimişi oriunde şi oricând şi pentru ei nu este o povară supunerea. Modelul slujirii îngerilor în supunere, poate fi
recomandat omului
Nu la fel se poate spune despre îngerii căzuţi, chiar dacă şi ei trebuie să se supună. Pentru ei,
subordonarea este o stare obligatorie, asupra lor se exercită un control şi n-au ce face. Ei nu fac slujbe sfinte, dar
trebuie să respecte ordinele impuse de Dumnezeu. Folosind o comparaţie, ne putem imagina îngerii căzuţi
asemeni animalelor de pradă din grădina zoologică. Ele nu şi-au schimbat natura, dar stau într-o cuşcă
pentru că le sunt impuse limite şi nu au cum să iasă afară în libertate. Mănâncă ce le este dat, deşi ar
devora cu cruzime chiar pe îngrijitorii lor. La fel, Domnul Isus Hristos deţine controlul spiritelor răzvrătite, El
„care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile. ” (1
Petru 3:22)
O altă prezentare de ansamblu a stăpânirii divine şi a subordonării lumii spirituale o avem în Efeseni
1:19-23: „...după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din
morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de
orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel
viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui,
plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi.” În primul rând, „evadarea” dintre cei morţi, a fost o dovadă de
supremaţie şi de control asupra lui Satan, care avea indirect puterea morţii. Să nu uităm că inclusiv Biserica este
pusă să stăpânească peste îngerii căzuţi şi ei sunt subordonaţi credincioşilor. Nici nu s-ar putea altfel, să fie
subordonaţi capului care este Hristos, dar să nu se subordoneze trupului care sunt credincioşii Săi.

B. Supunerea oamenilor

Făcând legătură între cer şi pământ, Domnul Isus Hristos a fost un model desăvârşit de supunere.
În faţa calvarului, El S-a rugat Tatălui, dacă se poate să fie îndepărtat paharul acela. Iată cum descrie apostolul
Petru, care a fost aproape de Domnul şi care nu a fost de acord de la început ca El să fie răstignit: „Când era
batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător.” (1
Petru 2:23) S-a supus Celui care a cerut ca plata pentru păcat să fie moartea şi a acceptat-o. De aceea „ S-a făcut
ascultător (supus) până la moarte şi încă o moarte de cruce” (Filipeni 2:8). Nu doar finalul vieţii pământeşti a
Domnului Isus Hristos a fost o evidenţă de supunere, ci chiar şi copilăria Lui a fost evidenţiată tot de supunere.
Fie şi rămână un exemplu de urmat pentru copiii noştri! La 12 ani era iniţiat în tainele sfinte şi discuta cu bătrânii
care erau cărturari. „Apoi S-a pogorât împreună cu ei (Iosif şi Maria), a venit la Nazaret şi le era supus…” (Luca
2:51)
Domnul a dovedit supunere nu doar în condiţie umană, ci şi în cer. „Dumnezeu, în adevăr, «a pus
totul sub picioarele Lui». Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi
când toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru
ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (1 Corinteni 15:27-28) Dumnezeu, prin El învaţă supunerea în tot universul,
aşa cum am citit despre domnii şi stăpâniri. Oamenii, la rândul lor, trebuie să I se supună lui Hristos. Pentru că,
după ce El va controla printr-o supunere absolută întreg universul, Se va supune Tatălui, pentru a intra cu toţii în
armonia veşnică pe care Dumnezeu a conceput-o.
Noi, Biserica, suntem chemaţi la o supunere voluntară şi conştientă în faţa lui Hristos, căci este
scris: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate
lucrurile.” (Efeseni 5:24) Când mă gândesc la supunerea Bisericii, mă refer mai întâi la liderii ei. Cum să se
supună Biserica, dacă nu se supun mai întâi apostolii, prorocii şi toţi conducătorii ei. Cu ocazia întâlnirii
slujitorilor din Fapte 15, văd supunerea lor în faţa lui Hristos. Nu toate conciliile bisericilor de mai târziu s-au
conformat acestor realităţi. Uneori au fost edicte când înalte feţe bisericeşti au dat cu pumnul în masă şi au zis:
„Aşa rămâne!” Aceasta nu a fost supunere. Cei adunaţi la Ierusalim au scris: „Căci s-a părut nimerit Duhului
Sfânt şi nouă...” (Fapte 15:28) Duhul Sfânt este Cel care execută ordinele lui Hristos, căci Domnul a spus
ucenicilor care Îl ascultau, că va trimite pe un altul de care trebuie să asculte. „... Mângâietorul, adică Duhul
Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-
am spus Eu.” (Ioan 14:26) De asemenea, fiecare membru din Biserică este chemat să se supună. Supunerea este
o luptă permanentă între Duhul lui Dumnezeu care este în noi şi firea umană decăzută, care nu poate să se
supună. Aici este lupta noastră de o viaţă, după cum întreba apostolul: „De unde vin luptele şi certurile între voi?
Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?... Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia
lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.
Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu
gelozie pentru Sine. Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: «Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi». Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el
va fugi de la voi.” (Iacov 4:1-7) Dumnezeu să cerceteze liderii bisericii noastre şi pe fiecare credincios pentru ca
să devenim supuşi lui Dumnezeu, încât să-L putem recunoaşte ca Domn. Stările noastre interioare sunt o
revărsare a realităţii spirituale din jur. Noi ne confruntăm cu aceleaşi lupte cu care se confruntă toată generaţia
noastră, pentru că aceleaşi spirite acţionează peste tot.

II. SUPUNEREA FAŢĂ DE OAMENI

A. Supunerea faţă de autorităţile instituite de Dumnezeu

Autorităţile instituite de Dumnezeu sunt cele de ordin: politic-social sau financiar-economic,

familia şi Biserica. În toate aceste locuri se desfăşoară viaţa oamenilor: la serviciu, acasă şi la biserică,
fiind un întreg sistem de supunere. Privind în societate, să nu uităm cele scrise în Romani 13:1: „Oricine să fie
supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care
sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” Stăpânirile au pârghii pentru a sili oamenii să se supună, cu excepţia celor
care evită într-un fel sau altul. Dar iată care trebuie să fie starea noastră interioară în supunere. „ De aceea trebuie
să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.” (Romani 13:5) Deci nu se poate ca
Duhul lui Dumnezeu care ne învaţă supunerea, să ne permită ca în societate să fim nişte răzvrătiţi. Nu se poate ca
un copil credincios Domnului să fie un răzvrătit la şcoală. Nu se poate să fii un bun credincios în slujba de la
biserică şi la firmă să fii cel care conduce protestele şi nu se subordonează.
Să ascultăm câteva sfaturi biblice pentru situaţii de serviciu sau asemănătoare, specifice vremii
Imperiului Roman, când jumătate din populaţie erau sclavi: „Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să le
fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o
desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” (Tit 2:9-10)
Supunerea creştină nu înseamnă numai să execuţi silit, ci să te sileşti să faci cu bucurie, căci o faci mai
uşor. Când te cheamă un prieten să-l ajuţi, o faci de bucurie şi nu aştepţi să fii plătit, dar la fel ar trebui trataţi şi
ceilalţi oameni. Dacă poţi să-ţi schimbi serviciul, Dumnezeu nu te opreşte. Biblia spune că dacă cineva este rob
şi poate să fie liber, să o facă, dar dacă nu poţi, nu are rost ca toată ziua să lucrezi cu supărarea în minte şi
cuvinte urâte în limbaj, dimpotrivă, fii mai docil că va fi mai bine. „Slugilor (angajaţilor), fiţi supuse stăpânilor
(patronilor) voştri cu toată frica, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor greu de mulţumit.” (1 Petru
2:18) Nu este uşor să te supui unui patron mai capricios sau unui maistru ori şef de echipă mai dificil. Cu atât
mai greu a fost în antichitate, când drepturile sclavului erau aproape inexistente.
Totuşi, pentru a fi mai uşor, noi suntem îndemnaţi să ne rugăm pentru o societate cât mai
favorabilă pricipiilor sfinte: „...pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem
duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.” (1 Timotei 2:2) Pentru a înţelege mai
bine diferenţa, să ne gândim la israeliţii care au fost eliberaţi din Egipt să trăiască în condiţii favorabile. Ce bine
era sub unii împăraţi, când se odihneau sub viţa şi smochinul lor. Însă Dumnezeu a îngăduit uneori să fie asupriţi
de împăraţi păgâni, de popoare străine şi atunci le era foarte greu. Amintiţi-vă de robia lor din Egipt şi de alte
asupriri ulterioare. Dumnezeu le-a zis: „V-am lăsat să ajungeţi robi, ca să vedeţi diferenţa între a-Mi sluji, sau a
vă lăsa pe mâna altor popoare”. Au fost situaţii, pe timpul profetului Ieremia, când Dumnezeu le-a zis: „Pun un
jug pe gâtul vostru şi împreună cu multe alte popoare veţi fi supuşi lui Nebucadneţar, fiindcă nu-Mi sunteţi
supuşi Legii Mele”. Deci există o interdependenţă între felul în care te supui lui Dumnezeu şi felul în care
îngăduie El să te supună alţii. Aşadar „ Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de
la voi.” (Iacov 4:7) Dacă nu te supui lui Dumnezeu, El te poate lăsa pe mâna lui Satan, care nu are milă. El îi
chinuie grozav pe oameni dacă sunt lăsaţi pe mâna lui şi în asemenea situaţii, oamenii nu se mai pot împotrivi.
În familie, supunerea este inseparabilă de viaţa spirituala: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum
se cuvine în Domnul.” (Coloseni 3:18) Adică potrivit cu ordinea şi ierarhia lăsată de Dumnezeu, o soţie care nu
este supusă soţului nu este o adevărată credincioasă, chiar dacă soţul este mai puţin bun. Regula specifică
rămâne supunerea şi în familiile mixte: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă
unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vor vedea felul vostru de
trai: curat şi în temere.” (1 Petru 3:1-2) Nu este uşor ca soţiile să facă aşa, dar să nu uite că Dumnezeu, cel care
le-a cerut aceasta le şi răsplăteşte, iar dacă bărbaţii se convertesc, supunerea le va fi răsplătită şi în familie. În
continuarea textului (vers. 5), este dat un exemplu de supunere: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei,
care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara…” Poate vă gândiţi că Avraam a fost un soţ
bun dar şi patriarhii au avut greşelile lor. Într-o zi Avraam a zis Sarei: „Tu să spui peste tot că eşti sora mea, ca
mie să-mi meargă bine”. În urma deciziei ei de supunere a avut probleme, dar Dumnezeu a intervenit în
favoarea ei. Cred că supunerea soţiilor faţă de soţ este cel mai puternic impact şi impuls pentru copii ca să se
supună şi ei. Ei trebuie să crească în ascultare, dar dacă mama nu va fi o soţie supusă, nici ei nu vor asculta cu
uşurinţă.
Eu cred că expresia „Supuneţi-vă unii altora” are două aspecte: primul este uşor de înţeles:
inferiorii să se supună superiorilor, al doilea aspect ne cere supunere în reciprocitate, prin slujire şi prin
împlinirea nevoilor parteneriale. Să observăm aceasta în adunare. Membrii trebuie să se supună celor care
sunt slujitori – cârmuitori, dar şi aici cele două aspecte ale supunerii se împletesc. Cei din adunare ascultă de cei
din conducere când li se cere să efectueze anumite lucrări pentru bunul mers al adunării, dar când un credincios
sau o familie din adunare, are nevoie de un ajutor spiritual sau material, din partea conducătorilor, cine comandă
şi cine execută? Iată o recomandare de supunere: „Încă un îndemn, fraţilor. Cunoaşteţi casa lui Ştefana; ştiţi că
ea este cel dintâi rob al Ahaiei şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi
fiecăruia care ajută la lucru şi se osteneşte.” (1 Corinteni 16:15-16) De exemplu, unui dirijor de fanfară care se
trudeşte să procure partituri şi instrumente şi depune efort să-i înveţe, n-ar fi corect să i se supună toţi cei din
fanfară? Atunci când vezi cât munceşte, este creştineşte să-l necăjeşti şi să nu-l asculţi? Sau unuia care s-a pus la
îndemână cu casa lui pentru a se face rugăciuni, ceea ce înseamnă timp şi cheltuieli, cum să nu i te supui când îţi
cere să fie ajutat într-o zi de post. Duhul care este în tine te motivează, pentru că este interesat de lucrarea aceea
care se face. Dacă nu am asculta unii de alţii şi nu ne-am supune, nu s-ar putea face nici-o lucrare . Să
respectăm sfatul apostolului Petru: „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre,
să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.» ” (1
Petru 5:5) Deci, un frate bătrân şi evlavios nu vine să poruncească milităreşte, ci va spune ca Pavel când îi scria
lui Filimon: „... măcar că am toatăslobozenia în Hristos să-ţi poruncesc, ce trebuie să faci, vreu mai degrabăp
să-ţi fac o rugăminte...” (Filomon 1:8-9) În aceste condiţii, cred că se va face mai mult decât se cere, aşa cum
anticipa şi apostolul.
Vin şi cu un sfat biblic pentru surori, acum când mişcarea feministă se luptă să dovedească faptul că
rămânerea femeii în starea de supunere este o eroare: „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.” (1
Timotei 2:11) Stimate surori, poate sunt momente în care nu sunteţi de acord cu această regulă sfântă, dar uitaţi-
vă cu atenţie în ce stare a ajuns societatea care a „mutat” femeia de la locul ei. N-a mai rămas nici femeie, dar nu
a devenit nici bărbat şi ce este mai grav, familiile se destramă într-un ritm alarmant. Staţi liniştite şi, dacă aveţi
vreo dorinţă, ea să fie exprimată din subordonare, ca o cerere, nu ca o formă de răzvrătire şi de nesupunere, care
nu vă califică nici înaintea lui Dumnezeu, nici a oamenilor. Nici nu-mi pot imagina o femeie care este supusă
acasă şi să nu fie supusă în adunare şi invers. În lume este altfel: Îmi amintesc despre o şedinţă într-un consiliu
profesoral, când un profesor a comentat ceva în legătură cu ce a spus directorul, la care soţia lui, i-a zis în şoaptă:
„Taci!”. Imediat el i-a răspuns: „Asta acasă, aici vorbesc!”. Cred că între credincioşi nu-şi are locul o asemenea
manifestare şi atitudine.
Un ultim sfat despre supunerea copiilor lucrătorilor, dar e bun pentru toţi: „…să-şi chivernisească bine
casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa.” (1 Timotei 3:4) Uneori se pot manifesta răzvrătiri în
familiile slujitorilor, ceea ce-i face aproape imposibil de ascultat în adunare. Acesta nu-i descalifică neapărat de
la mântuire, dar dacă nu sunt ascultaţi de copiii lor, n-o să–i asculte nici copiii altor familii. Imaginaţi-vă că v-aţi
chema copiii din stradă să-şi facă temele şi ei nu v-ar asculta, apoi veţi începe să strigaţi la copiii vecinilor să
plece fiecare la temele lor. O să zâmbească, nu-i aşa?.

B. Componentele (caracteristicile) supunerii creştinului

Subordonarea este o stare de raportare a duhului. Omul păcătos, când se supune răului, este sub
influenţa diavolului. Fiecare păcătos este robul viciilor lui, el nu vrea neapărat să se supună răului, dar
duhul care e în el, este subordonat diavolului. La fel, dacă Duhul lui Dumnezeu este în noi, din oficiu ne
subordonăm voii lui Dumnezeu. Nu este o forţare să ne supunem Lui, ci doar o acceptare controlul Duhului lui
Dumnezeu. Putem să constatăm supunerea către Dumnezeu şi prin starea de opoziţie în faţa diavolului. Dacă ne
subordonăm celor care ne învaţă bine, să nu ne mai supunem celor care ne învaţă rău, după cum scria apostolul
Pavel: „…din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia, pe care o
avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie; noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nici o clipă
măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” (Galateni 2:4-5); „Dar acum, după ce aţi cunoscut pe
Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele
învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?” (Galateni 4:9) Pavel explică
starea veche de supunere şi cea de după refacerea relaţiei cu Dumnezeu, în Romani 6. Acum suntem robi ai lui
Dumnezeu prin ascultare şi am scăpat de supunerea pe care o aveam înainte datorită slăbiciunii firii noastre faţă
de cel rău şi toate principiile lui. De aceea, controlaţi-vă viaţa cum este scris în Ioan 4:6 – „... cine cunoaşte pe
Dumnezeu ne ascultă... Prin aceasta cunoaştem duhul lui Dumnezeu şi duhul rătăcirii...” Răzvrătirea şi lipsa de
subordonare sunt o influenţă demonică. Când te supui, te apleci în faţa lui Dumnezeu, conform Efeseni 5:21:
„Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos”, iar în altă traducere avem expresia: „..din respect pentru Hristos”,
pentru onoarea Lui.
Pe de altă parte, subordonare înseamnă împlinirea părţii ce revine fiecăruia, pentru ca întregul să
funcţioneze bine. Mâinile se supun capului, dar se supun şi picioarelor. În primul rând tot organismul, se
supune capului, dar apoi dacă piciorul are o nevoie, mâna îl ascultă. Niciodată picioarele nu s-au putut
încălţa singure şi a trebuit să o facă mâinile. Aşa s-a întâmplat într-o leprozerie, unde erau nişte fructe într-un
pom, lângă care era unul care avea picioare bune, dar nu avea degete la mâini să le ia, împreună cu altul avea
mâini, dar era într-un cărucior şi nu putea să se înalţe până la ele. Ei s-au înţeles ce au de făcut şi cel cu picioare
a luat în spinare pe cel cu mâini şi din două jumătăţi s-au făcut un om întreg şi astfel au luat fructele şi le-au
mâncat amândoi. Cine s-a supus aici? Aşa este şi în slujire. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel
legea lui Hristos. Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur. Fiecare să-şi
cerceteze fapta lui şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el şi nu cu privire la alţii; căci
fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi.” (Galateni 6:2-5) Sarcina ta este o slujire pentru ceilalţi. Toate darurile sunt
date în folosul celorlalţi, tu slujeşti altuia şi el îţi slujeşte ţie: „Cine primeşte învăţătură în Cuvânt, să facă parte
din toate bunurile lui şi celui cel învaţă.” (Galateni 6:6) La fel stau lucrurile în raporturile materiale: „Să nu
obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşa dar, cât
avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă. Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi
mâna mea!” (Galateni 6:9-11).
Supunerea poate să fie şi în condiţii de egalitate. Dacă sunt două surori de aceeaşi vârstă, sau doi bărbaţi
au aceeaşi poziţie, cine slujeşte primul? Modelul Domnului Hristos este idealul în supunere. El măcar că avea
chipul lui Dumnezeu s-a supus în totul Tatălui, dar a primit onoare după aceea. Aici cred că este valabilă şi
regula de aur lăsată de Domnul în Matei 7:12 - „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci
în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.” Deci să nu faci ce ţi-au făcut alţii (rău), ci ce vrei să-ţi facă (bine).
Faceţi-vă servicii în mod reciproc, fără să puneţi întrebarea: „Cine începe?!

ÎNCHEIERE

Toate lucrurile Îi sunt supuse lui Dumnezeu, căci El este Stăpân şi trebuie să-I fie supuse. Cine Îl
cunoaşte zice: „După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile Îţi sunt supuse. ” (Psalmul
119:91) Dumnezeu nu are nevoie să se roage de cineva: „Hai, fă şi tu asta!”, dar nici nu se impune întotdeauna.
El şi-a pus legile Sale şi numai uneori recurge la măsuri de silire a oamenilor. Adesea este foarte interesant cum
îi „activează” Dumnezeu pe oameni să se supună, amintindu-ne de Turnul Babel. Iată cum a sesizat Solomon
aceasta: „Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o
îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.” (Eclesiastul 1:13) Dumnezeu i-a zis lui
Adam: „La muncă!” Interesant, oamenii, de atunci şi până astăzi, muncesc şi se pun unul pe altul să muncească.
Chiar şi faraon, care credea că se împotriveşte lui Dumnezeu şi i-a pus pe evrei la muncă, nu făcea decât să
execute ceea ce Dumnezeu poruncise. Solomon zice: „Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii
oamenilor.” (Eclesiastul 3:10)
Dar nu o supunere obligatorie sau inconştientă este scopul lui Dumnezeu pentru finţele create. Planul lui
Dumnezeu este un sistem divin în care noi pe linie de duh, de cuget, să ne subordonăm Lui şi astfel se creează
premizele unei societăţi desăvârşite. Iată o imagine pentru viaţa viitoare: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem
acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui
şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de
lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 22:3-5)
Acolo nimeni nu va mai avea ideea să nu execute, dar aceasta nu înseamnă că va fi o egalitate matematică. Vom
fi tot supuşi şi robi în rai? Observaţi ce interesantă va fi supunerea aceasta. Acei numiţi robi, în versetul 3, scrie
că ei de fapt împărăţesc. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi Îi vor sluji, dar Îi vor sluji în timp ce vor şi domni. Cum
se poate aţa ceva? Este ca într-o familie „perfectă”, unde o soţie bună, care are un soţ pe măsură, i se supune
căutând să-i facă tot ceea ce ştie că-i place, iar el îi îndeplineşte toate dorinţele, situaţie în care ea, având tot ce-şi
doreşte, ea „împărăţeşte” . Exemplul acesta este o imagine, o exprimare limitată, a felului în care, în împărăţia
lui Dumnezeu, ne vom supune Lui şi totdată vom domni împreună cu El. Nu ne rămâne decât să lăsăm pe Duhul
lui Dumnezeu să ne înveţe supunerea de aici. Amin!
 „ Fiţi plini de Duh!” (Efeseni 5:18)

INTRODUCERE
1. Omul (Adam) a fost creat la capacitate (plin), dar un atentat (ispita) l-a golit (memoria a fost virusată) şi
dezgolit (Geneza 2:19; 3:10-11), stare în care omul a prezentat mare interes pentru Satan (Luca:11:26)
2. „Fiţi plini de Duh!” – este o cerinţă, dar şi o ofertă divină (Efeseni 5:18b). Fiecare să-şi apropie vasul (2 Regi
4:3) şi Dumnezeu să îl umple de puterea Duhului Său! (Luca 4:22; Fapte 4:33; 2 Timotei 2:16)

I. DOUĂ ÎMPĂRĂŢII PLINE (întuneric - lumină)

A. Împărăţia lumii (întunericului)
1. Oamenii au fost iniţiaţi în rău, ajungând plini de orice rău, dar fără nimic bun (Romani 1:23-32), condiţie de
condamnare, dar şi ocazie de pocăinţă (Eclesiastul 8:11; 9:3; Romani 2:4-6)
2. Există / pot să existe asemenea stări vinovate şi între cei credincioşi, chiar cu tendinţe potenţiale de slujire
(Fapte 8:23; 1 Timotei 6:3-5; Iuda 16)
B. Împărăţia lui Dumnezeu (luminii)
1. „Dimpotrivă”. Starea Bisericii trebuie să fie lumină (dragoste), nu întuneric (Efeseni 5:8-14; Coloseni 1:9-14;
Eclesiastul 11:7; Galateni 5:22-23; 1 Corinteni 13)
2. Plinătatea Duhului este o revărsare, o transmitere a naturii şi a caracterului divin, pentru cei ce trec (revin) în
teritoriul voii Lui (2 Petru 1:3-8; Exodul 34:6-7)

II. CUM SE REALIZEAZĂ PLINĂTATEA LUI DUMNEZEU ÎN NOI? (Ioan 3:5-10)

A. Fiţi plini de Dumnezeu! / Fiţi plini de Isus! (Efeseni 3:19; Galateni 2:20; Efeseni 5:18)
1. Necesitatea înţelegerii lucrării dumnezeieşti (Ioan 1:9, 14, 16; 14:26; 16:13-15)
2. Efectuarea acestei lucrări revine Duhului, care operează în întreaga fiinţă umană (1 Petru 3:4; Iacov 3:17)
B. Procedura de realizare a plinătăţii Duhului
1. Locul Duhului în fiinţa umană este mintea (gândirea– unitatea centrală a unui computer)
2. Afecţiunea majoră a omului a fost în gândire (Romani 1:21; Geneza 6:5; 8:21; Isaia 55:8-9). Omul este o fiinţă
intelectuală – la nivelul minţii se dă bătălia, pentru o existenţă în carne şi trăire în Duh; Duhul este forţa care
acţionează, selectează ce-i bine şi anulează ce-i rău cu acceptul omului, dar cu puterea Duhului (Romani 12:2; 2
Corinteni 10:3-5; 1 Petru 4:1)
3. Lucrarea se face printr-o inundare a minţii; infuzie de Cuvânt - umplerea discului, prin citire – meditare -
ascultare (Evrei 4:12; Coloseni 3:12-17; Psalmul 119:48, 96-99, 148; 19)
4. O atenţionare majoră ! (2 Corinteni 11:3; Fapte 4:32-35; 5:3-4, 13)

ÎNCHEIERE
1. Fiecare credincios trebuie să dorească statura plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:13; Coloseni 2:2, 9; Romani
5:17)
2. Obiectivul plinătăţii va fi desfătarea în plinătatea slavei Duhului (Psalmul 16:11; Isaia 66:11; 1 Corinteni
15:28)

INTRODUCERE

Să ne amintim că întâiul om, Adam, a fost creat matur, „plin”. Mintea lui era înzestrată cu înţelepciune.
Întreaga lui fiinţă a fost dotată cu aptitudini, dar ispita din Eden, nu doar că l-a dezgolit pe dinafară, despuindu-l
de slava lui Dumnezeu, dar l-a golit şi pe dinăuntru. Apoi, omul gol, dar cu o anumită capacitate de încorporare
în el, a fost în centrul interesuluui permanent al lui Satan. Să nu uităm cuvintele Domnului Isus, care arăta că o
casă goală, măturată, împodobită, prezintă pentru Satan o pasiune de-a reveni cu alte şapte duhuri mai rele şi a
instala o stare mai rea decât cea dintâi (Luca 11:26). Aceasta se amplifică, în special în cazul celor care au avut o
anumită influenţă sau chiar o posesiune demonică.
Expresia „Fiţi plini de Duh!” aparţine scrisorii adresate de Pavel către efeseni - „Nu vă îmbătaţi de vin,
aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (5:18) Chemarea lui Dumnezeu, cerinţa sfântă de-a fi
plin de Duh, este o realitate pentru că, mai întâi, este o ofertă divină. Dumnezeu nu ne-a cerut: „fiţi plini de
Duh”, dar să facem noi rost de Duh. Dumnezeu ne-a dat mai întâi Duhul Său şi prin El putem să fim plini.
Domnul Isus a suflat peste ucenici Duhul Sfânt, apoi le-a dat din plin Duhul în ziua Rusaliilor şi a împuternicit
pe apostoli, care au continuat lucrarea. Toată biserica din Ierusalim şi împrejurimi era la un moment dat plină de
Duh. De aceea, să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice oameni plini de putere, pe care să-i învrednicească în slujire
şi prin ei, Dumnezeu să-i umple pe toţi ceilalţi. Domnul poate să toarne până se umple vasul, dar numai atunci
când va fi la îndemâna Lui, va ajunge plin de Duh şi aceasta se va vedea. Iată ce se spunea despre Domnul Isus
în urma constatării plinătăţii Sale în Luca 4:22: „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har,
care ieşeau din gura Lui (profetice, ziditoare, înţelepte, dătătoare de mângâiere, de pace) şi ziceau: «Oare nu
este acesta feciorul lui Iosif?»” El era un om obişnuit în imaginea lor, după cum şi noi, ceilalţi, rămânem în plan
social aceiaşi, dar vom avea o altă putere de trăire. Ca să devenim plini de Duh, trebuie să umblăm în locurile
unde Dumnezeu dă Duhul, în compania oamenilor care au o măsură de Duh, cu tendinţă spre plinătate şi să ne
ferim de oamenii care nu transmit Duhul prin prezenţa lor. Pavel scria în 2 Timotei 2:16-17 despre Imeneu şi
Filet, sfătuindu-l pe Timotei să împartă drept Cuvântul Adevărului, căci cei doi se ţineau de vorbării goale şi
lumeşti. Tot discursul lor nu făcea decât să dezonoreze Numele lui Dumnezeu, printr-o doctrină greşită, printr-o
viaţă abătută de la adevăr, secătuind auditoriul.

I. DOUĂ ÎMPĂRĂŢII PLINE

 Observăm din Scriptură şi se poate constata foarte simplu pe teren, că în universul acesta există două
împărăţii: una este plină de întuneric şi alta este plină de lumină.

A. Împărăţia lumii (întunericului)

Diavolul, în interesul său pentru om, pentru fiecare individ în parte, dar şi pentru o comunitate întreagă,
lucrează intens la cucerirea lor. „Fiindcă (oamenii) n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor
(reţineţi ideea despre cunoştinţă), Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri
neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini
de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de
Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători
de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce
fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le
fac.” (Romani 1:28-32) Iată cât „încape” într-un om plin de păcat. Se poate ajunge la plinătatea răului, când
oamenii şi-ar merita osânda imediat de la Dumnezeu, dar El încă îi suportă şi „ nu se aduce repede la îndeplinire
hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău”
(Eclesiastul 8:11). Dar de ce întârzie judecata divină? Avem răspunsul în Romani 2:4-6 - „Sau dispreţuieşti tu
bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru
ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. ” Vine
vremea răsplătirii pentru toate, dar până atunci, oamenii pot să rămână plini de toată stricăciunea păcatului.
Tristeţea cea mare, apare atunci când şi între credincioşi există astfel de tendinţe, nu doar slăbiciuni sau
ispite nebiruite. Se poate întâmpla ca în unele adunări să fie oameni care să ajungă plini de păcat. Ba încă, în
culmea vinovăţiei lor, să dorească să fie în slujbe duhovniceşti. Un asemenea caz a fost în Samaria. Iată ce a zis
Petru către Simon: „căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.” (Fapte 8:23) El voia să
primească putere ca să dăruiască Duhul Sfânt, dar era plin de răutate. Au mai fost şi alte cazuri, de aceea Pavel
scria: „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului
nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie (care-l apropie pe om în smerenie de Dumnezeu şi-l face
să-şi vadă păcatul şi să dorească sfinţenia), este plin de mândrie (o influenţă demonică foarte periculoasă) şi nu
ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile,
clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care
cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni.” (1 Timotei 6:3-5) „Ei sunt nişte cârtitori,
nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni
pentru câştig.” (Iuda 1:16) Iată cum oamenii tind spre culmea răului, până când ajung în beznă totală.
Pentru astfel de oameni este păstrată negura întunericului pentru vecie.
 B. Împărăţia lui Dumnezeu (luminii)

Să privim la plinătatea luminii lui Dumnezeu, care luminează pe orice om (Ioan 1:6). „Şi noi toţi am
primit din plinătatea Lui, şi har după har.” (Ioan 1:16) Avem lumină dacă este Duhul în noi. Mai întâi lumina,
în sens fizic, face totul vizibil, lumina este o imagine foarte fidelă a cunoştinţei. Prin lumină observăm
natura întreagă şi ea aduce cunoştinţă: „Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul.
Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5:8) Lumina cunoştinţei este realizată de lucrarea Duhului în
mintea noastră, dar trebuie să dorim aceasta, după cum este scris: „De aceea şi noi, din ziua când am auzit
aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui , în orice fel
de înţelepciune şi pricepere duhovnicească.” (Coloseni 1:9) Dumnezeu, mai întâi ne inundă mintea, căci ea a
fost afectată în mod fundamental în om, pentru ca astfel să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul. Un al
doilea efect al luminii, pe lângă vizibilitate, este întreţinerea vieţii. Prin lumină prind viaţă natura,
plantele şi fiinţele cresc. Omul însuşi are nevoie de lumină şi de roadele luminii. „pentru ca astfel să vă purtaţi
într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune şi
crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare
şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor,
în lumină.” (Coloseni 1:10-12) Prin luminare, mintea descoperă adevărurile veşnice. Tot sub efectul luminii
Duhului, se transmit în noi toate darurile luminii sau roadele Duhului. El ne-a strămutat în Împărăţia Fiului
dragostei Lui, pentru că dragostea este fondul tuturor acţiunilor lui Dumnezeu, prin care avem răscumpărarea, în
sângele Lui şi iertarea păcatelor. „Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr.” (Efeseni
5:9) Dacă eşti plin de lumină, vei musti de bunătate, chiar dacă te va irita cineva, tu vei avea belşug de pace,
pentru că acestea se datorează plinătăţii luminii.
În aceste condiţii potenţiale de har, este scris: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi de
loc parte la lucrările neroditoare ale întunericului…” (Efeseni 5:10-11) Când nu te mai atrage întunericul, vei
gusta harurile luminii, căci „dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele.” (Eclesiastul 11:7)
Atunci de ce să mai trăim în întuneric şi să nu vedem bine? De ce să nu fim gata să ajutăm pe cineva, trecând ca
preotul şi levitul pe lângă omul căzut? „Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la
iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina. De aceea zice: «Deşteaptă-te tu, care dormi (căci
somnul aparţine nopţii), scoală-te din morţi şi Hristos te va lumina.»” (Efeseni 5:13-14) „Astfel dar, ca nişte
aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,
cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.” (Coloseni 3:12) Pe deasupra, să ne echipăm cu dragoste, pace şi
recunoştinţă. Toate acestea vor dovedi că natura morală a lui Dumnezeu este în noi, căci ne-a umplut cu ce are
El. Aşa s-a prezentat Dumnezeu lui Moise: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv,
încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni ...”
(Exodul 34:6-7) Dacă în noi vine Duhul lui Dumnezeu, suntem umpluţi cu atributele lui Dumnezeu. Dar
toate acestea nu vin de la Dumnezeu din oficiu, pe nesimţite, ci în urma colaborării noastre cu El, în acceptarea
renunţării (golirii) de cele rele. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin
cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de
mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în
lume prin pofte.” (2 Petru 1:3-4)
Oamenii care sunt plini de întuneric au în ei fire demonică. Omul este un vas în care pot să fie
inspiraţiile demonice, sau cele divine. Omul are calităţile diavolului, sau calităţile lui Dumnezeu. „ De aceea,
daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea;
cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de
oameni.” (2 Petru 1:5-7)

II. CUM SE REALIZEAZĂ PLINĂTATEA LUI DUMNEZEU ÎN NOI?

A. Fiţi plini de Dumnezeu !

Cum putem fi plini de lumina cunoştinţei lui Dumnezeu şi de roadele Duhului? Dacă încercăm noi să
creăm o senzaţie, sau să avem impresia îndumnezeirii, este fără folos şi se va vedea atunci când ne vom
confrunta cu ispita, sau în situaţii critice, ce putere sau ce plinătate este în noi. Putem fi umpluţi de Duh cu
acceptul şi contribuţia noastră, dar lucrarea este a Duhului lui Dumnezeu. Domnul Isus spunea: „Când va
veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va
vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al
Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:13-14). Apoi, Domnul a explicat: „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am
zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” (Ioan 16:15) La fel de adevărat este să spui: „Fii plin de
Duh!”, „Fii plin de Domnul Isus!” sau „ Fii plin de Dumnezeu!”. Aceasta spune Pavel în Galateni 2:20: „nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”
În final, toţi trebuie să fim plini de Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. La aceasta
lucrează Duhul, de aceea Pavel afirma: „şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi
în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă;
pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este
lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice
cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:16-19) Ce scop măreţ are
Dumnezeu cu noi! În final, trebuie să ajungem la statura plinătăţii lui Hristos, care este o imagine fidelă a
Tatălui. Doamne, ajută-ne să pricepem acest scop binecuvântat!

B. Procedura de realizare a plinătăţii Duhului

De fapt ce se întâmplă în fiinţa umană, când vine Duhul Sfânt? Cum poate un om să se nască din
nou, ca să fie născut din Duh? Cum poate un om plin de întuneric, să ajungă la o asemenea stare
dumnezeiască? Iată răspunsul: „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel
de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de
trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge, în adevăr, că în
trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri
idoleşti neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă
batjocoresc.” (1 Petru 4:1-4) Când ne-am întors la Domnul, gândim altfel şi ceilalţi nu ne înţeleg, pentru că nu
gândesc ca noi, de aceea ne batjocoresc, dar vinovăţia lor cade în socoteala lui Dumnezeu, la vremea judecăţii.
Dar cum se poate schimba gândirea, pentru că toată problema plinătăţii pleacă de la gândire. Mintea este ca
unitatea centrală a unui computer. Nu în muşchi sau în alte organe se realizează plinătatea Duhului, ci în
minte. Din Romani 1:21, rezultă că mintea a fost afectată. Aici s-a produs întunericul. ,, fiindcă, măcar că au
cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte
şi inima (mintea) lor fără pricepere s-a întunecat.” Se poate dovedi fizic, că omului pot să-i fie amputate părţi
din trup şi el poate să trăiască fără ele, poate să aibăchiar transplant de inimă, căci el tot la fel gândeşte. Mintea
este singura care are preţ şi dacă ai schimba-o, nu mai este aceeaşi persoană, iar dacă este afectată, se va vedea în
felul cum trăieşte. „Fiindcă (oamenii) n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a
lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” (vers.28) Mintea lor a ajuns plină de rele,
căci toate faptele se produc mai întâi la nivelul minţii. Aceeaşi constare apare în vremea potopului: „ Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în
fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5) Omul a cultivat răul la nivelul gândirii şi viaţa i s-a afectat în întregime.
Şi acelaşi lucru era şi după potop. „…Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile
gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui…” (Geneza 8:21) Am putea spune chiar „rele din
copilăria lui”, numai că atunci Dumnezeu îi ajută prin educaţie, dacă învaţă. Dar la tinereţe, când omul este deja
responsabil şi ceea ce face, face în mod conştient, este mai vinovat dacă păcătuieşte.
Iată ce „distanţă” este între ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce este, în mintea oamenilor care trăiesc
fără cunoştinţa lui Dumnezeu „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile
Mele, zice Domnul. «Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile
voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8-9) Apropierea gândirii noastre de gândirea
divină este posibilă nmai prin Duhul Său. Duhul lui Dumnezeu, venit din cer, ne-a adus gândurile Lui. gânduri
cereşti, pe care le pune în mintea noastră şi ne umple astfel de felul Lui de a gândi. De aceea, Pavel spune în
Romani 12:1-2: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă
vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Este uşor să-ţi aduci tot trupul la îndemâna lui Dumnezeu, când
mintea este schimbată. Cu o nouă cunoştinţă, vor emana noi trăiri şi noi fapte, care sunt rânduite de Dumnezeu,
să umblăm în ele. Nu fapte ale firii, ale forţării noastre umane, doar al acceptului nostru uman, ci o realizare a
Duhului.
Iată o altă imagine completă a înarmării noastre la nivelul gândirii: „Măcar că trăim în firea
pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt
supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:3-4)
Deci rămânem aceiaşi în plan fizic, căci răscumpărarea trupului se face când vine Domnul, numai că avem o altă
călăuzire, făgăduită de Domnul printr-o nouă gândire. Duhul lui Dumnezeu este pus în noi ca să ne fortifice
mintea, ca să supună orice putere demonică, care vrea să aibă acces în mintea noastră. Duhul Sfânt anulează
orice influenţă din mintea noastră „care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob
ascultării de Hristos.” (vers. 5) Nu doar în biserică să nu acceptăm gânduri rele, ci să fim plini de puterea
Domnului în fiecare zi, când şi dintr-o parte şi din alta, ca nişte săgeţi inamice, ne atacă gânduri pe care le putem
opri acum cu scutul credinţei, iar cunoştinţa să păstreze ordine în minte şi o plinătate a Duhului. Doamne, ajută-
ne!
Umplerea nu se confundă cu o cădere în transă, nici nu se obţine printr-o undă de şoc specială, pe
care să o primeşti în mod instantaneu şi regulat. Este adevărat că prezenţa Duhului vine spontan, dar vine
peste o inimă doritoare de Dumnezeu, care a închis toate zonele de acces pentru păcat. De aceea scrie
apostolul Pavel: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi
sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu
mulţumire în inima voastră.” (Coloseni 3:16) Acestea sunt activităţi, care ne umplu şi nu ne lasă să ne golim. Dar
dacă şi saluturile sunt goale şi în loc de „Pacea Domnului” este „Ceau”, de unde plinătate? În multe situaţii,
pocăiţii se întâlnesc la o cafea, nu la o rugăciune şi atunci ne mirăm că nu este plinătate. Nu mai stăm sub ploaia
care vine de la Dumnezeu şi suntem ca un pământ uscat care are nevoie de apă. De unde recoltă?
În Biserica din Ierusalim, s-a putut produce o umplere, căci ei toţi stăruiau cu un cuget în rugăciune
(Fapte 1:14). Ei s-au silit să-şi disciplineze gândurile încât au putut ei şi să se roage şi „toţi s-au umplut de Duhul
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească.” (Fapte 2:4) „Ei stăruiau în
învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42) Au fost şi ei
oameni ca noi, dar erau nelipsiţi de la adunare, discutau în primul rând de lucrurile sfinte şi orice ocazie o
foloseau să se roage; aşa s-a produs umplerea. „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau
pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea
întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. ” (Fapte 2:46-47) Deci,
şi acasă când mâncau nu se ocupau de glume proaste sau să vorbească de rău unul pe altul, căci erau cu frica lui
Dumnezeu în ei. „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul
Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet.
Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere
despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.” (Fapte 4:31-33) Iată de ce este lipsă de har, de
plinătate. Harul este direct proporţional cu plinătatea.
Despre Domnul Isus este scris că avea cuvinte pline de har (Luca 4:22), pentru că atât la începutul
ispitirii (Luca 4:1), cât şi la terminarea ispitirii a fost tot plin de puterea Duhului (Luca 4:14). Dar dacă la ispită
cădem, suntem seci, de aceea trebuie să nu luăm parte la lucrări neroditoare ale întunericului (Efeseni 5:11), căci
ne golim de Duh ca Anania, care iar avea din plinătatea întunericului. „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a
umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu
rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de
gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.»” (Fapte 5:3-4) Mai întâi s-a născut un gând în inima
lui, care a crescut, cum spunea Domnul despre sămânţa de muştar, încât la un moment dat i-a umplut mintea, dar
a fost tăiat fără să mai fie lăsat un an, ca în pilda cu smochinul neroditor. Dacă se scutura floarea cu sămânţă din
pomul lui Anania, multă stricăciune aducea. Aşa este scris şi despre Imeneu şi Filet, ale căror cuvântări aveau un
efect foarte distructiv.
Dacă vrem ca Dumnezeu să ne umple mintea, pe fiecare în mod particular, cred că este nevoie să-L
lăsăm pe Dumnezeu să ne inunde cu Cuvântul Său. Este nevoie să stăm în părtăşii sfinte de rugăciune,
unde gândurile noastre să se unească cu gândurile Lui. Să stăm în compania oamenilor sfinţi, care pot să
ne dea vreun dar duhovnicesc. Să evităm orice companie a lumii. Nu putem să ieşim din lume, căci muncim
împreună cu ei, dar, când este un timp liber, cel care vrea să fie umplut, va alerga la fraţi, va apuca cinci minute
de rugăciune sau chiar în timp ce va lucra, va încerca să mediteze la cele sfinte sau să cânte. În timpul cântării,
de atâtea ori vine o măsură de putere, de Duh peste noi. Dacă vom citi zilnic Cuvântul, dacă vom asculta cu
plăcere Evanghelia, predicile, să ştiţi că vom deveni plini nu doar de cunoştinţă, ci şi de fapte bune. Nu se poate
să citeşti viaţa lui Iosif şi să nu fii provocat să-ţi păstrezi curăţia. Nu se poate, citind istoria lui Iov, să nu ai mai
multă putere să rabzi. Acestea au fost scrise pentru noi. Fiind înconjuraţi cu un nor aşa mare de martori, când toţi
aleargă cu stăruinţă spre Împărăţie, îţi vine să zici: „Doamne, nu mă las de ei! Cum au biruit ei şi eu voi birui!”
În fruntea tuturor este Domnul. „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului
Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3:17) Domnul să ne ajute!
În 2 Corinteni 11:3 este menţionată teama apostolului, ca nu cumva ucenicii să piardă plinătatea: „Dar
mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la
curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” Astfel de fenomene nedorite au loc în cazul celor ce nu se luptă
pentru plinătate şi se mulţumesc în stări mediocre.
Să ne oprim puţin la Psalmul 119, să vedem cât de mult iubim Cuvântul lui Dumnezeu: „Mă desfăt în
poruncile Tale, căci le iubesc. Îmi întind mâinile spre poruncile Tale, pe care le iubesc şi vreau să mă gândesc
adânc la orânduirile Tale.” (vers. 47-48) Deci, păstraţi-le în minte, ca să puteţi medita profund asupra lor.
Autorul exclamă apoi: „Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale însă sunt fără margini. Cât de
mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (119:96-97) Dacă v-ar da cineva un telefon pe amiază şi ar
întreba: „De când te-ai trezit şi până acum, la ce te-ai gândit din Scriptură?” Poate unii ar zice: „Aşa ocupat am
fost că nici să mă rog nu am avut timp”. Însă puţin probabil ca să fi fost concentrat până atunci numai în plan
profesonal. De regulă, prin minte ne trec multe gânduri şi dacă nu suntem disciplinaţi, suntem invadaţi de
gândurile deşărtăciunii, caz în care, nu vom putea spune ca psalmistu: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii
mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.” (Psalmul 119:99)

ÎNCHEIERE
Aşadar, chemarea noastră este statura plinătăţii lui Hristos, cel de-al doilea Adam: „Dacă deci, prin
greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea,
harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:17)
Acesta este scopul slujirii din Trupul lui Hristos: „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei
Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4:13) „Căci în
El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni 2:9)
Dumnezeu ne-a oferit posibilitatea de-a fi plini de Duh, pentru că ne pregăteşte pentru Împărăţia Sa,
unde Duhul va fi prezent în plinătate în toţi. Toţi vor fi plini de Duh, toţi vor fi la înălţimea plinătăţii lui Hristos.
Acolo vom fi toţi plini, fără lupta de a ne sili să nu ne golim şi să ne umplem, dacă a fost vreo scurgere de putere.
Atunci se va împlini făgăduinţa pentru Ierusalim: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi înveseliţi-vă cu el,
toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi, bând laptele
mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.” (Isaia 66:10-11) Gândiţi cum va fi aceasta!
Aţi avut vreo bucurie în Duhul? Aţi văzut oameni care au stat în rugăciune 4-5 ore şi li s-a părut doar câteva
minute? Alţii studiază Cuvântul câteva ore, apoi intră în meditaţie cu Dumnezeu şi timpul îşi pierde sensul.
Atunci ne vom desfăta din plin de slava plinătăţii lui Dumnezeu. Ne dorim să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu
şi să rămânem împreună cu El, fără să mai fie nevoie să ne atingă serafimii cu cărbunele sfinţirii. Dar până atunci
să ne luptăm în fiecare zi şi să zicem: „Doamne, şi astăzi vreau să fiu plin de Duh!”, urcând din putere în putere,
până când vom fi plini de plinătatea lui Dumnezeu. Slăvit să fie El! Amin.
 Saluturi sfinte (1 Corinteni 16:20)

INTRODUCERE

1. Relaţiile dintre fiinţele vii au la baza interacţiunii lor saluturile; chiar şi lumea animală are „saluturi” specifice
2. Împărăţia lui Dumnezeu prin îngeri şi sfinţii de pe pământ, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, foloseşte
saluturi sfinte

I. PREZENTARE
A. Saluturi în Vechiul Testament
1. Saluturi propriu-zise (Judecătorii 19:20; 1 Samuel 25:6; Rut 2:4; Psalmul 115:15; Daniel 10:19; Ezra 4:17;
5:7)
2. Întrebări de sănătate – discuţii despre problemele generale ale vieţii (Exodul 18:7; Judecătorii 18:15; 2 Regi
10:15)
B. Saluturi în Noul Testament
1. „ Har şi pace” (Romani 1:7; 1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; Galateni 1:2; Efeseni 1:2; Filipeni 1:2; Coloseni
1:2; 1 Tesaloniceni 1:1; 2 Tesaloniceni 1:2; Tit 1:4; Filimon 1:3; 1 Petru 1:2; 2 Petru 1:2; Apocalipsa 1:4); „Har,
îndurare şi pace” (1 Timotei 1:2; 2 Timotei 1:2)
2. „Harul să fie cu voi” (Romani 16:24; 1 Corinteni 16:23; Galateni 6:18; Efeseni 6:24; Filipeni 4:23; Coloseni
4:18; 1 Tesaloniceni 5:28; 2 Tesaloniceni 3:18; 1 Timotei 6:21; 2 Timotei 4:22; Tit 3:15; Filipeni 1:25; Evrei
13:25; Apocalipsa 22:21)
3. „Sănătate” – în general la încheiere (Romani 16:3-16, 21, 23; 1 Corinteni 16:20; 2 Corinteni 13:12-13;
Filipeni 4:21-22; Coloseni 4:14-15; 1 Tesaloniceni 5:26; 2 Tesaloniceni 3:17; Tit 3:15; Evrei 13:24; Iacov 1:1; 1
Petru 5:13-14; 2 Ioan 13; 3 Ioan 14)
4. Alte saluturi: (Luca 24:36; Ioan 19:21; 1 Petru 5:14; Efeseni 6:23; Iuda 1:2; Romani 15:33; 2 Timotei 4:22)

II. CARACTERIZARE
A. Saluturi social – culturale
1. Ele reprezintă dorinţe, sentimente, aprecieri din respect sau rutină (Daniel 3:9; 5:10; 6:21; Fapte 23:26, 30)
2. Trebuie folosite saluturile „bune”: bună ziua…. şi evitate saluturile „goale”
B. Conţinutul şi rolul saluturilor sfinte
1. Saluturile sunt o deschidere spre relaţii frăţeşti (1 Cronici 12:16-18; Romani 16:16; 1 Corinteni 16:20)
2. Saluturile sunt o rugăciune, o chemare a Numelui Domnului în părtăşia sfinţilor (Matei 18:20; 2 Corinteni
13:14; Filipeni 4:19, 23; 1 Ioan 1:3-4; 2 Ioan 1:3)
3. Saluturile sunt o binecuvântare realizabilă, dorită şi necesară (Ioan 20:19-23; Rut 2:13; Luca 1:39-44; Galateni
1:3-5 – de la Tatăl şi Fiul; 2 Petru 1:2 – să fie înmulţite)
4. Saluturile trebuie să fie însoţite de apelative corespunzătoare: fraţi, surori, sfinţi, părinţi şi de o politeţe şi
cinstire permanentă (Coloseni 1:1-2; 1 Tesaloniceni 5:26; Tit 3:15)

ÎNCHEIERE
1. O părtăşie spirituală sfântă conţine la început şi la încheiere saluturi sfinte (Efeseni 5:19; Iuda 1:14-20)
2. În cer vom fi întâmpinaţi cu saluturi sfinte, iar credincioşii fac „repetiţii” pentru părtăşia sfinţilor (Matei
25:34; Apocalipsa 19:4-9; 22:20-21). Cântările şi exclamaţiile sunt saluturi îmbogăţite (Apocalipsa 5:13-14;
14:1-3)

INTRODUCERE

Binecuvântat să fie Numele Domnului! El a dăruit fiinţelor create diverse funcţii, printre care şi
capacitatea de relaţionare în diverse domenii. Atât la oameni, cât şi la toate soiurile de fiinţe create, găsim o
bază comună a interacţiunii lor. La întâlnire şi la despărţire, oamenii se salută folosind anumite expresii. Dar şi
lumea animală are saluturi prin sunete, mai stridente, mai guturale sau prin anumite mişcări specifice, după cum
şi oamenii se pot saluta prin ridicarea mâinii sau aplecarea capului.
Însă dintre toate saluturile, „Saluturile sfinte” constituie cele mai speciale şi înălţătoare forme de
interacţionare. Din Scripturi, observăm că şi îngerii se salută. Domnul Isus saluta şi El, şi foarte posibil ca şi
între spiritele căzute să se folosească saluturi necurate. În acest context, aş vrea să ne facem un inventar al
saluturilor pe care le folosim, să cântărim consistenţa lor şi să ne decidem pe viitor, după studiul acestui subiect,
ce fel de saluturi vom folosi în relaţiile noastre, atât în plan frăţesc, cât şi în plan social. Mai întâi, voi prezenta
saluturile care apar în Scriptură, iar apoi ne vom opri să caracterizăm aceste saluturi, pentru a motiva folosirea
saluturile sfinte şi pentru a contracara folosirea nepotrivită a altor cuvinte drept saluturi.

I. PREZENTARE

A. Saluturi în Vechiul Testament

În Vechiul Testament putem distinge saluturi propriu-zise şi „întrebări de sănătate”. Să observăm câteva
saluturi. În perioada judecătorilor, un levit a poposit peste noapte în una din cetăţile lui Beniamin şi a fost
întâmpinat de un bătrân care se întorcea de la câmp. „Bătrânul a zis: «Pacea să fie cu tine! Toate nevoile tale le
iau asupra mea, numai să nu rămâi în piaţă peste noapte.»” (Judecătorii 19:20) Peste câteva sute de ani, salutul
era încă prezent, căci David şi-a sfătuit trimişii la Nabal să salute astfel: „…Să trăieşti în pace şi pacea să fie cu
casa ta şi cu tot ce este al tău.” (1 Samuel 25:6) Mai găsim alte două saluturi folosite între cei din Iuda, din
Betleem, un cuvânt de salut şi un răspuns la salut. „Şi iată că Boaz a venit din Betleem şi a zis secerătorilor:
„Domnul să fie cu voi!” Ei au răspuns: „Domnul să te binecuvânteze!” (Rut 2:4) Iată cum un salut bun
provoacă un răspuns pe măsură. În vremea noastră, oamenii se salută frecvent cu „Ceau” şi unii se căznesc să
răspundă din obişnuinţă sau chiar din călăuzire cu „Pacea Domnului!” sau „Domnul să te binecuvânteze!” şi
uneori se simte umilită prima persoană. Alteori îi este greu persoanei care răspunde, să folosească un salut sfânt.
În psalmi sunt foarte multe saluturi şi exclamaţii sfinte, adresate onor indivizi, unei familii sau unei
mulţimi, ca de exemplu: „Fiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul!” (Psalmul 115:15)
Iată ce cuvânt plin de esenţă. Un Dumnezeu Creator poate să-ţi dăruiască binecuvântarea. Tot din Vechiul
Testament aflăm şi două saluturi din domeniul social, din afara statului Israel, cuvinte pe care le foloseau
oamenii în relaţiile dintre ei, verbal sau în scris: „Iată răspunsul trimis de împărat dregătorului Rehum,
logofătului Şimşai şi celorlalţi tovarăşi ai lui de slujbă, care locuiau la Samaria şi în alte locuri de cealaltă
parte a Râului. «Sănătate şi aşa mai departe.»” (Ezra 4:17) Iar în Ezra 5:7 apare expresia „Către împăratul
Dariu, sănătate!”, salut care se regăseşte şi astăzi în societate. De altfel, toate saluturile pe care le-am citit se
folosesc şi astăzi, însă cele sfinte într-un mod din ce în ce mai restrâns.
Gândindu-ne la ţara noastră, o ţară creştină, cel puţin din acest punct de vedere, sunt zone în ţară unde
oamenii se salută cu „Slăvit să fie Isus” şi se răspunde: „În veci, Amin”. În unele zone se salută cu „Doamne
ajută” şi se răspunde cu un contrasalut corolar. Dar epoca comunistă ne-a adus la un mediu urban de „ Bună
dimineaţa” sau „Bună ziua”. Nici acestea nu sunt rele, dar treptat, cu infuzia din alte limbi, au apărut multe
altele.
Iată câteva referinţe despre întrebările de sănătate. Ietro împreună cu Sefora, nevasta lui Moise şi fii ei,
Gherşom şi Eliezer, au sosit la Moise. „Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a
sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise.” (Exodul 18:7) Pe vremea
împăraţilor: „Plecând de acolo (Iehu), a întâlnit pe Ionadab, fiul lui Recab, care venea înaintea lui. L-a întrebat
de sănătate şi i-a zis: «Inima ta este tot aşa de curată, cum este inima mea faţă de a ta?» Şi Ionadab a răspuns:
«Este». «Dacă este», a răspuns Iehu, «dă-mi mâna». Şi Iehu l-a suit la el în car…” (2 Regi 10:15) Probabil, aşa
cum se obişnuieşte uneori, cu ocazia salutului este şi o strângere de mână reciprocă sau o îmbrăţişare, o sărutare
sfântă, tot aşa au procedat şi cei doi. Cred că întrebările de sănătate, care şi astăzi pot să se folosească atunci
când doi oameni se întâlnesc, trebuie să fie de uz general: „Ce-ţi mai face familia?”, „Cum o mai duci cu
sănătatea?”, dar să nu se vizeze probleme intime, specifice, doar dacă prietenia dintre cei doi permite, altfel vei fi
ca unul care se amestecă în treburile altuia. Discuţiile trebuie să fie mai voalate şi doar dacă celălalt vrea să se
destăinuie, atunci poţi să intri în amănunte, altfel nu trage perdeaua ultimei încăperi.

B. Saluturi în Noul Testament

În Noul Testament, în mod special în epistole avem saluturi. Cu excepţiea Epistolei către Evrei,
epistolele lui Ioan şi a lui Iacov, toate celelalte epistole şi Apocalipsa, încep cu salutul: „ Har şi pace!”. În
Vechiul Testament, pace s-a mai zis, dar harul a apărut abia în Noul Testament, şi rostit înaintea păcii, face ca să
vină o pace deplină. În Romani 1:7, se poate vedea întreaga ambianţă a acestui salut: „Deci, vouă tuturor, care
sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi
de la Domnul Isus Hristos!” Dacă ar fi avut Pavel telefon sau un radio, fiecare credincios, ar fi putut să audă în
casa lui binecuvântatul salut. Aceast salut apare îmbogăţit în 1 Timotei 1:2: „către Timotei, adevăratul meu copil
în credinţă: Har, îndurare şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Hristos Isus, Domnul nostru!” Aici,
îndurarea este pusă în pachet alături de har şi pace, dar tot de la Dumnezeu şi de la Domnul Isus Hristos. Cu
aceeaşi urare i se adresează apostolul şi în 2 Timotei 1:2. Din faptul că se regăseşte în toate aceste epistole, cred
că Pavel o folosea şi la întâlnirea cu credincioşii. De altfel, exprimarea în scris este uneori doar o redare scriptică
a unei exprimări sau unei realităţi verbale. Folosim noi salutul aceasta? Ne-am gândit de câte ori apare în Biblie
şi cum apostolul neamurilor îl folosea atât de frecvent? Petru îl foloseşte şi el în ambele epistole.
Să obsevăm şi saluturile de la sfârşitul epistolelor: „Harul să fie cu voi”, salut care lipseşte începând cu
Evrei şi până la Iuda, dar se găseşte în toate celelalte epistole ale lui Pavel. În 1 Corinteni 16:23, apar mai multe
saluturi, un buchet, dar nu lipseşte nici salutul permanent: „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi”. Acesta
este un salut întreg. Mai demult, şi la noi era salutul: „Pacea Domnului Isus să fie cu voi”, apoi s-a tăiat
expresia „cu voi”, considerând că este o adresare directă, mai târziu a dispărut şi cuvântul „ Isus”, a rămas
„Pacea Domnului” şi apoi doar „Pace”, iar până la urmă s-a transformat pentru unii într-un „Pa”, care nu mai
ştii dacă are conţinut spiritual sau este un salut de ordin social. În Efeseni, salutul apare îmbogăţit, aceasta în
ideea să nu restrângem salutul, ci dimpotrivă, dacă putem să-l îmbogăţim. „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe
Domnul nostru Isus Hristos în curăţie. ...” (Efeseni 6:24). Este îmbogăţit, dar şi select. Nu un har risipit, ci
doar pentru toţi cei ce-L iubesc pe Domnul Isus şi ştiu să facă deosebire, cum se spune la Cina Domnului, între
ceea ce este sacru şi ceea ce este obişnuit.
O altă expresie, care de fapt, este mai vastă şi are corespondent într-o anumită măsură în Vechiul
Testament, sunt saluturile de sănătate. Ele apar tot la încheierea epistolelor. Cele mai vaste saluturi de sănătate se
regăsesc în Epistola către Romani. Acest salut în zona noastră, este foarte rar întâlnit. El este folosit probabil de
cei care ştiu ce mult preţuieşte sănătatea, dar ştiţi că, în general, noi preţuim sănătatea doar după ce o pierdem:
„Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus…Spuneţi sănătate şi Bisericii
care se adună în casa lor” (Romani 16:3-5a). Apoi sunt enumeraţi alţi sfinţi: „…Spuneţi sănătate lui Epenet,
preaiubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult
pentru voi.” (v. 5b-6) Pentru apostol, unul era preaiubit, altul era scump, toţi erau fraţi iubiţi în Domnul. Până la
versetul 16 sunt saluturi de sănătate, adresate în mod nominal, iar apoi scrie, de la versetele 21-22: „Timotei,
tovarăşul meu de lucru, vă trimite sănătate; tot aşa şi Luciu, Iason şi Sosipater, rudele mele. Vă trimit sănătate
în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta”. Aceste saluturi sunt o o sănătate întreagă, spirituală şi
fizică, aşa cum îi scrie Ioan lui Gaiu; „sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte şi sufletul tău”. La fel şi
Pavel despre: „Gaiu, gazda mea şi a întregii Biserici, vă trimite sănătate. – Erast, vistiernicul cetăţii, vă trimite
sănătate; tot aşa şi fratele Cuart.” (Romani 16:23) Iar în încheierea acestui lanţ de saluturi foloseşte expresia de
care am vorbit deja: „Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi toţi. ...” (v. 24) În unele zone, fraţii care
vizitează o biserică transmit şi primesc saluturi frăţeşti. Să o facem din inimă, căci este o binecuvântare care se
înmulţeşte cu fiecare credincios care o pronunţă.
Dintre saluturile care apar mai rar în scrierile Noului Testament, amintesc salutul Domnului Isus Hristos
pentru ucenicii Săi din Luca 24:36: „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace
vouă!»” În mod sigur, dacă Domnul Isus ar veni în mod vizibil, ne-ar saluta din nou cu acest salut sau cu un
altul, din cele de natură spirituală pe care le-a folosit. Tot cu „Pace” salută şi Petru, ca un apostol care învăţa de
la învăţătorul lui, când scrie: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot aşa şi Marcu,
fiul meu. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste. Pacea să fie cu voi cu toţi care sunteţi în
Hristos Isus!...” (1 Petru 5:13-14) Mai apar şi alte expresii cu pace, alăturate altor aspecte, în Efeseni 6:23-24:
„Pace fraţilor, şi dragoste împreună cu credinţa, din partea lui Dumnezeu Tatăl şi din partea Domnului Isus
Hristos! Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie. ...” În Iuda 2, există un
salut diferit, o urare, dar seamănă foarte mult cu celelalte saluturi. „Îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie
înmulţit” Iar în 2 Timotei 4:22, este scris un alt salut pe care-l folosesc, puţin diferit în vremea noastră, fraţii din
zona Bucovinei. „Domnul Isus Hristos să fie cu duhul tău! Harul să fie cu voi!”. Este biblic, şi dacă în duhul
nostru este Duhul lui Dumnezeu, acest salut este ca şi o asamblare perfectă, că Duhul a venit pentru ca să-L
reprezinte pe Fiul. Eu salut frecvent cu: „Pace şi binecuvântare!”. Fiecare poate să-şi aleagă unul sau mai multe
saluturi sfinte din cele din Biblie sau o nouă combinaţie, dar tot extrasă din Scriptură.

II. CARACTERIZARE

A. Saluturi social-culturale

În relaţiile cu cei de afară, trebuie să salutăm cu multă înţelepciune. Dacă vreţi să-i binecuvântaţi,
binecuvântaţi-i, mai cu seamă când vin la biserică. Aici putem să-i binecuvântăm cu un salut sfânt, dar atunci
când intri în birou sau în atelier nu poţi să le spui un salut întreg biblic; ei nu vor înţelege asta, nu vor aprecia şi
Domnul Isus a spus să nu arunci mărgăritare porcilor şi lucruri sfinte la câini, că se întorc împotriva ta şi te rup.
Totuşi, trebuie folosite saluturile care descriu dorinţe, sentimente curate, respect şi apreciere. Toate acestea sunt
bune, dar pentru unii, saluturile sunt un raport de rutină, de aceea, unele s-au restrâns şi oamenii le rostesc rece,
fără să gândească dacă transmit sau nu un mesaj prin ele.
Din cartea Daniel aflăm saluturi care se practicau la curtea regală. „Ei au luat cuvântul şi au zis
împăratului Nebucadneţar: «Să trăieşti veşnic împărate!»” (Daniel 3:9). Împăraţii îşi doreau să rămână pe tron
cât mai mult şi atunci era pentru ei o bucurie să le dorească toţi supuşii cât mai mulţi ani de domnie. În capitolul
5:10 observăm că şi împărăteasa l-a salutat pe împărat cu aceeaşi expresie. „ Să trăieşti veşnic, împărate!” Este
indicat să se practice saluturi cu respect chiar acolo unde oamenii sunt apropiaţi. Şi Daniel a folosit la rândul lui
această expresie în capitolul 6:21, în dimineaţa de după noaptea din groapa cu lei: „Veşnic să trăieşti împărate!”.
Este un salut bun, pe care l-am putea folosi şi printre credincioşi, căci suntem chemaţi la o viaţă veşnică. Vă
recomand să folosiţi saluturile bune, cu conţinut curat, sănătos, nu saluturile goale care nu au esenţă spirituală
sau practică. Dacă vă deplasaţi undeva la ţară, unde oamenii mai păstrează saluturile evlavioase, chiar provenite
din mediul ortodox, folosiţi-le. Nu-i spune bunicului tău „Ceau”, nici un simplu salut, spune-i ceva mai pe
înţelesul lui. E mai frumos „Bună dimineaţa”, „O zi bună”, O seară plăcută”, sau „Somn dulce”, saluturi
care să reprezinte ceva. Eu nu stabilesc lista cu saluturi ce pot fi folosite, doar ofer recomandări de a folosi
saluturi înţelepte pentru societate. Dar între noi, la biserică, acasă direct, la telefon sau atunci când ne întâlnim în
diferite împrejurări, între credincioşi nu-şi au locul decât saluturi sfinte. Dacă veţi fi atenţi la ceea ce urmează
îmi veţi da dreptate, de fapt nu mie, ci Scripturii care recomandă astfel de saluturi.

B. Conţinutul şi rolul saluturilor sfinte

În primul rând saluturile sunt o deschidere spre relaţii frăţeşti. Când treci pe lângă cineva şi nu-l
saluţi, înseamnă că nu vrei să intri în vorbă cu el, cu excepţia când nu l-ai văzut. Singura situaţie când e bine să
saluţi scurt şi să mergi mai departe e atunci când trebuie evitat de a sta de vorbă cu un om ispitit. De salutat
trebuie salutaţi toţi oamenii, cel puţin cu un salut scurt, dar dacă este vorba de un frate, sau de o soră, care are
poate nevoie de o mângâiere, să adaugi pe lângă salut câteva întrebări de sănătate. La adunare, când te aşezi
lângă cineva pe bancă, spune-i cu dragă inimă: „Domnul Isus să-ţi binecuvânteze viaţa” şi vei vedea că faţa i se
va lumina.
Nu deschide uşa pentru „vecinul” tău numai cât să poată băga mâna – să te salute, deschide să intre cu
întreaga fiinţă. Primeşte-l cu bucurie, aşa cum s-a întâmplat în 1 Cronici 12:16-18 - „Şi din fiii lui Beniamin şi ai
lui Iuda au fost unii care s-au dus la David în cetăţuie. David a ieşit înainte şi le-a vorbit astfel: «Dacă veniţi la
mine cu gânduri bune, ca să mă ajutaţi, inima mea se va uni cu voi; dar dacă veniţi să mă înşelaţi, în folosul
vrăjmaşilor mei, când nu fac nici o silnicie, Dumnezeul părinţilor noştri să vadă şi să judece!» „Amasai, unul
din căpitanii de seamă, a fost apucat de Duhul şi a zis: «Suntem cu tine, Davide şi cu tine, fiul lui Isai! Pace,
pace ţie, şi pace celor ce te ajută, căci Dumnezeul tău ţi-a ajutat!» Şi David i-a primit şi i-a pus între
căpeteniile oştirii.” Deci un salut poate fi venit prin Duhul. Înţelegeţi că saluturile noastre trebuie inspirate şi
atunci se creează o deschidere în frăţietate. Legăturile frăţeşti au stat la baza Bisericii din Ierusalim şi lipsa de
saluturi şi de părtăşie dintre fraţi va duce la îndepărtarea oamenilor de Biserică, la secătuirea spitualităţii sfinte.
La sfârşitul Epistolei către romani, 16:16 Pavel a scris: „Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare
sfântă. Toate bisericile lui Hristos vă trimit sănătate.” Deci, cei ce sunteţi în Hristos atât la nivelul comunităţii,
cât şi la nivel de individ, spuneţi-vă „saluturi calde” unii altora. Eu trebuie să mă confesez că am mai greşit
uneori, când, despărţindu-mă de mai mulţi fraţi, eram comod şi ridicam o mână în sus zicând: „ Pace vouă”. Este
mai frumos să dai mâna cu fiecare în parte, este o relaţie de frăţietate mai binecuvântată. Asemănător este scris în
1 Corinteni 16:20 - „Toţi fraţii vă trimit sănătate. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă.” La
îmbrăţişarea frăţească se pretează şi o sărutare pe obraz, cu oficialitate, dar numai dacă vezi că şi celălalt se
deschide. Dacă atunci când dă mâna, o ţine întinsă, atunci mulţumeşte-te cu „Pacea Domnului”, nu trece tu peste
„gard”. Dar acolo unde este deschidere reciprocă, este binevenită şi o sărutare.
În al doilea rând, saluturile sunt o rugăciune şi o chemare a Numelui Domnului. Întâlnirea noastră
din salut trebuie să cheme prezenţa divină. Domnul Isus a spus în Matei 18:20 „Căci acolo unde sunt adunaţi
doi sau trei în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Deci întâlnirea a doi credincioşi aduce din oficiu prezenţa
Domnului? Dacă sunt doi oameni în care Domnul Isus trăieşte, normal că El este acolo. Dacă se salută în
Numele Domnului şi unul spune: „Pacea Domnului Isus” şi celălalt răspunde: „Te binecuvântez în Numele
Domnului”, ei deja sunt adunaţi în Numele Domnului, căci Numele Domnului a fost rostit prin salutul lor. Unele
saluturi invocă întreaga dumnezeire: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi
împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” (2 Corinteni 13:14)
Ne vom folosi şi de alte versete, pentru a vedea că saluturile sunt efectiv o rugăciune necesară părtăşiei
noastre. Nu întotdeauna când te întâlneşti pe stradă ai ocazia să te rogi împreună cu un credincios, dar salutul
este deja o rugăciune scurtă, chemând Numele Domnului. Lasă-te călăuzit! Poate vei împlini prin salut nevoia
lui sufletească sau de altă natură, după cum este scris: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele
voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos. A lui Dumnezeu şi Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor!
Amin. Spuneţi sănătate fiecărui sfânt în Hristos Isus. Fraţii care sunt cu mine, vă trimit sănătate. Toţi sfinţii vă
trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului. Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.”
(Filipeni 4:19-23) Aceeaşi comuniune cu divinitatea apare şi în scrierile apostolului Ioan: „…deci, ce am văzut şi
am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul
Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:3-4); „Harul,
îndurarea şi pacea să fie cu voi din partea lui Dumnezeu Tatăl şi din partea Domnului Isus Hristos, Fiul
tatălui, în adevăr şi în dragoste!” (2 Ioan 1:3)
Într-o a treia imagine, saluturile sunt o binecuvântare realizabilă, dorită şi necesară. Acest aspect
apare în multe din saluturile pe care le-am întâlnit: har, îndurare şi pace din partea lui Dumnezeu. Noi nu ne dăm
seama uneori, că salutând pe cineva, suntem împuterniciţi de Dumnezeu, căci toate darurile din biserică sunt în
folosul altora şi rostind o binecuvântare, Dumnezeu o dăruieşte prin tine interlocutorului tău. Vă rog, gândiţi-vă
la starea ucenicilor când stăteau cu uşile încuiate şi salutul Domnului pentru ei.. „În seara aceleiaşi zile, cea
dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit
Isus, a stătut în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!» Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta
Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimes pe
Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi». După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!»”
(Ioan 20:19-22) A venit Duh Sfânt peste ei când a zis? Da. Să ştiţi că şi pacea a venit când a zis: „ Pace vouă”.
Credeţi că şi noi când rostim „Pacea Domnului”, Dumnezeu poate să dea pace persoanei cu care ne întâlnim?
Da, dacă e rostit prin credinţă. După cum printr-un cuvânt de credinţă se poate spune unei persoane bolnave:
„Ridică-te”, la fel se poate zice „Du-te în pace”, aşa cum spunea Domnul Isus păcătoşilor, la fel putem să
spunem şi noi sub călăuzirea Duhului şi să oferim diverse haruri altor persoane. Amintiţi-vă de cazul lui Rut,
când Boaz i-a adresat cuvinte calde. Ea a răspuns: „Vorbele tale au mers la inima slujnicei tale” (Rut 2:13).
Astfel, prin câteva cuvinte poţi mângâia un suftel care are nevoie de mângâiere.
Un alt caz doveditor avem în Luca 1:39-44 - „Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă
spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisavetei. Cum a auzit
Elisaveta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece şi Elisaveta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu
glas tare: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat mie
să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat
pruncul în pântece de bucurie.»” Prezenţa Duhului cu puterea şi lucrările Sale a fost apelată prin salutul de
urare. Astfel pot afirma că lipsa spiritualităţii se vede încă din saluturi. Azi au pătruns saluturile lumeşti şi în
biserică şi, dacă se continuă aşa, vom auzi asemenea saluturi şi de la amvon. Şi ce o să sufle peste biserică?
Vânt din deşert.
În al patrulea rând, saluturile trebuie să fie însoţite de apelativele corespunzătoare. Nu-i frumos să
spui: „Pace, mă”. E mai frumos: „Pacea Domnului, frate”, „Domnul să vă binecuvinteze, părinţilor”. Dacă
nu foloseşti şi apelative frumoase, este ca şi cum ai avea un tablou frumos, dar nu ştii să-i faci o ramă şi toată
ziua îi rupi din colţuri. Întotdeauna trebuie să fie politeţe, cinste, chiar şi în absenţa unei persoane. Degeaba îl
binecuvântezi când este de faţă, iar în spate n-ai nici un respect pentru el. Trebuie respectat orice om căruia i-ai
adresat cu bucurie şi respect saluturi, atunci când l-ai întâlnit. Vă rog să reţineţi cum se adresa Pavel: „…către
sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care sunt în Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la
Domnul Isus Hristos.” (Coloseni 1:2) Timotei este învăţat de Pavel, cu privire la relaţiile frăţeşti, să fie atent cu
tinerii, curat cu surorile tinere şi să respecte pe cele în vârstă şi pe bătrâni. În adunările creştine trebuie
promovate valorile sfinte în toate activităţile.

ÎNCHEIERE

O părtăşie spirituală spre care trebuie să tindem începe şi se încheie cu saluturi sfinte. Între alfa şi
omega trebuie să fie sfânt întreg alfabetul, celor credincioşi. Nu se poate ca, după un salut uşuratic, imediat să
zici: „Hai să ne rugăm”, sau să fii grabnic să asculţi Cuvântul. Poate să apară eventual o discuţie din domeniul
politic sau economic, pentru că se atrage una pe cealaltă, însă trebuie să justificăm întreg conţinutul părtăşiei
noastre. „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată
inima laudă Domnului.” (Efeseni 5:19) Ca să se poată vorbi cu psalmi, trebuie început cu un salut bun din
psalmi. Contrastul dintre oamenii care dovedesc prin vorbele lor, începând cu saluturile, cui aparţin, este
prezentat în epistola Iuda. Despre una din aceste categorii oameni, a profeţit Enoh, spunând că vor fi plini de
vorbe de ocară şi, când slăvesc pe oameni, o fac doar pentru câştig, în rest, gura le este plină de vorbe trufaşe.
„Dar voi, prea iubiţilor (să facem parte din cealaltă categorie de oameni, care ştiu să salute şi să vorbească, după
modelul apostolilor şi a tuturor sfinmţilor) aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii
Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneam că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după
poftele lor nelegiuite…Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin
Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru
viaţa veşnică.” (Iuda 1:17-21)
În cer vom fi întâmpinaţi cu saluturi sfinte, iar credincioşii fac repetiţii. Domnul Isus spunea în
Matei 25:34 că „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de
moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Când au fost binecuvântaţi aceştia?
Printre altele au fost binecuvântaţi întruna de fraţi. Apocalipsa 19:6-9, prezintă întâmpinarea din cer. „Şi am
auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:
«Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim
şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire,
strălucitor şi curat». Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis:
«Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” Cântările care vor fi în cer şi expresiile de slavă aduse
Celui ce şade pe scaunul de domnie şi Mielului sunt enumerate câte şapte într-un loc, ca saluturi îmbogăţite,
exclamaţii la dimensiunea cerului. Adică, nu ne vom mulţumi cu un singur salut să I-l dăm lui Dumnezeu, ci
vom avea o binecuvântare întreagă pe care tot El o va pune în gura noastră. Dacă vrem să ajungem acolo, atunci
să învăţăm să salutăm dumnezeieşte, pentru ca prin saluturile noastre, relaţiile frăţeşti să prospere, să fie chemată
prezenţa Domnului, să fie împlinite nevoile fraţilor şi să avem respect şi demnitate între noi. Să nu uităm şi de
respectul pe care trebuie şi vrem să-l oferim celor de afară şi pentru toate, binecuvântat să fie Domnul! Amin.

„Mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă” (1 Tesaloniceni 5:11)

 INTRODUCERE
1. Mângâierea îşi are originea şi resursele în Dumnezeu şi este o permanentă necesitate în viaţa creştină (2
Corinteni 1:3-7)
2. Întărirea în duh este necesară pentru creştere şi refacere spirituală (Efeseni 3:16; 1 Tesaloniceni 5:14)

I. MÂNGÂIAŢI-VĂ
A. Un Dumnezeu care mângâie (Atenţie! – Luca 6:24; 16:25)
1. El a oferit o mângâiere veşnică; mântuirea aşteptată de la primii patriarhi (Geneza 5:29; Luca 2:25; 2
Tesaloniceni 2:16-17)
2. El mângâie pe toţi copiii Săi, prin Scripturi, El oferă speranţă în smerenie şi ascultare (Romani 15:4-13;
Psalmul 112:1, 8; 119:50; Iov 6:10; 2 Corinteni 7:6; Isaia 57:15)
B. Oamenii trebuie să folosească mângâierea
1. Ce presupune (conţine) mângâierea? Să asculţi necazul şi să vorbeşti cu afecţiune, din dragoste, pentru
încredere şi înviorare (Iov 21:1-3; Isaia 36:15; 66:13; 1 Tesaloniceni 2:11-12; 1 Corinteni 14:3; Filipeni 2:1-2).
Mângâierea este o slujbă a Duhului (Ioan 14:16, 26; 15:26)
2. Ce oameni au nevoie de mângâiere? Cei care suferă necazuri sau pentru moartea cuiva drag (Geneza 24:67;
Rut 2:13; 1 Cronici 7:22; 1 Tesaloniceni 4:15-18); cei care au avut căderi în pocăinţă şi se căiesc (2 Corinteni
2:6-8). Caz Iov (Iov 2:11; 16:2; 29:25; 42:11)
3. Oameni care au practicat mângâierea: Iosif (Geneza 50:21); Barnaba (Fapte 4:36), alţii (Coloseni 4:11; 2
Timotei 1:16)

II. ÎNTĂRIŢI-VĂ
A. Ce presupune (ce este) întărirea spirituală?
1. Fortificare, dotare spirituală, dezvoltare necesară creşterii şi rezistenţei (2 Corinteni 10:4; Efeseni 6:10-11;
Filipeni 4:13; 1 Timotei 1:12; 2 Timotei 4:16-17; 1 Corinteni 16:13)
2. Ea conferă putere de răbdare cu bucurie şi statornicie, încredinţare puternică (credinţă) în învăţăturile Bibliei
(Coloseni 1:11; Fapte 19:20; 1 Tesaloniceni 3:1-5; Evrei 2:4)
B. Necesitatea şi practica întăririi
1. Oameni ce trebuie întăriţi: poporul şi conducătorii (Deuteronom 31:6-7; Iosua 1:6, 18; Luca 22:32; 1 Petru
5:10; Evrei 12:12)
2. Cine poate şi trebuie să-i întărească: Dumnezeu (Psalmul 119:133; 138:3); îngerii (Daniel 10:18-19; Luca
22:43); credincioşii plini de har, de credinţă şi de duh (Romani 1:11-12; Fapte 14:22; 15:32; 18:23)

ÎNCHEIERE
1. Mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă este o poruncă divină, la care participă toate efectivele sfinte (Isaia 40:1; 49:13;
61:2; 1 Tesaloniceni 5:11)
2. Fii producător, comerciant, intermediar, nu doar consumator de mângâieri şi întăriri (Filipeni 1:7-14; 2
Corinteni 12:14-15)

INTRODUCERE

Să studiem în continuare un alt principiu sfânt, analizând două cuvinte de îndemn asociate: „ mângâiaţi-
vă” şi „întăriţi-vă”.
Mângâierea îşi are originea, cât şi resursele în Dumnezeu şi este o necesitate permanentă a vieţii
creştine. Iată ce scria Pavel despre mângâiere, după un necaz şi în luptă cu duşmanii Evangheliei: „Binecuvântat
să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,
care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru că, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de
Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de
suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere. Aşa că, dacă suntem în
necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea
voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi. Şi nădejdea noastră pentru voi, este
neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere. ” (2 Corinteni 1:3-7)
Vreau să învăţăm de la Dumnezeu cum şi pe cine trebuie să mângâiem. El cântăreşte toate lucrurile: ispitele,
necazurile şi durerile ce le îngăduie cu scop bun, direct proporţional cu puterea fiecăruia, apoi oferă mângâiere.
În Scripturi, este prezentată frecvent nevoia de întărire în duh, echivalentă întăririi fizice, necesară unui
copil pentru creştere sau unui om care a fost slăbit după o boală, sau o perioadă de post. În plan spiritual, este
necesar să fim întăriţi pentru a creşte spiritual, pentru a avea rezistenţă, imunitate, pentru a ne putea face lucrarea
la care suntem chemaţi. Iată un extras din una dintre rugăciunile apostolului Pavel: „...şi-L rog ca, potrivit cu
bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru…” (Efeseni 3:16). Ceea
ce făcea el prin rugăciune de la distanţă, trebuia aplicat de ei la faţa locului. „Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să
mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi
răbdători cu toţi.” (1 Tesaloniceni 5:14) Domnul să ne ajute mai întâi să-I pricepem voia şi apoi s-o putem
împlini.

I. MÂNGÂIAŢI-VĂ

A. Un Dumnezeu care mângâie

De la început vreau să vă amintesc faptul că deşi în viaţa aceasta ne este oferită o parte necesară de
mângâiere, fiind pe pământ tot vor rămân lacrimi şi necazuri, pentru că mângâierea deplină şi definitivă, aparţine
celei de-a doua veniri a Domnului Isus Hristos. De aceea nu este ferice de bogaţii care şi-au primit aici toată
mângâierea (Luca 6:24). Mântuitorul prezintă un caz particular în Luca 16:25, unde părintele Avraam îi zice
bogatului nemilostiv: „...adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele;
acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Deci, aici suntem mângâiaţi, iar dacă cineva nu va fi mângâiat
pe deplin în lumea aceasta, să ştie că restul de mângâiere rămâne pentru întâlnirea cu Domnul, când orice
lacrimă ne va fi ştearsă din ochi, când durerile şi gemetele vor fugi şi vom scăpa pentru totdeauna de rele, de
moarte, de diavolul şi de tot ce s-ar putea încadra în această categorie a răului.
Odată ce omul a fost alungat din grădina Edenului, putea fi comparat cu un copil rămas pe stradă, pe
care mama nu-l mai alintă mereu în braţe şi tata nu-l mai mângâie, ştergându-i lacrimile de fiecare dată. De
aceea, la primii patriarhi se observă dorinţa lor profundă de a fi mângâiaţi. Unul dintre ei, Lameh, când a născut
un copil „El i-a pus numele Noe (mângâiere), zicând: «Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor
noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul.” (Geneza 5:29) Într-adevăr, prin el a salvat
Dumnezeu lumea de atunci, dar atât de puţini, doar familia sa. Cu fiecare generaţie, dorinţa de mângâiere
continuă să apară pe paginile Scripturii.
În Noul Testament, în Luca 2:25, găsim pe Simion, un bătrân călăuzit de Duhul Sfânt, care ducea o viaţă
cu frică de Dumnezeu şi aştepta mângâierea lui Israel, pentru că erau multe profeţii despre ea, în special în cartea
lui Isaia. Când a văzut pe Domnul, s-a bucurat că mângâierea era pe rol. Cea mai mare mângâiere pentru toată
omenirea este mântuirea. Oricât ai mângâia pe un om, ori cât i-ai spune că viaţa lui se îmbunătăţeşte, că va trăi
mai bine şi nu va mai avea duşmani, dacă el va gândi raţional, va fi conştient că pe pământ, cu fiecare zi, se
apropie de moarte. Mângâierea profundă a omenirii este făgăduinţa vieţii veşnice, mântuirea. Despre
realizarea mângâierii aşteptate, despre care a vorbit şi Simion, scrie şi Pavel în 2 Tesaloniceni 2:16-17 - „Şi
însuşi Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o
mângâiere veşnică şi o bună nădejde, să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice lucru şi cuvânt bun! ”
Adică, oricât ar fi cineva de necăjit, mântuirea, este suficientă să-i ofere omului bucurie în suflet. Ah, ce har, sunt
mântuit, voi fi cu Dumnezeu în veşnicie! Aceasta este cea mai mare fericire!
Dar Dumnezeu şi aici îi mângâie pe copiii Săi. El oferă speranţă, dar numai în ascultare de Cuvântul
Său. Există o formă de mângâiere care ne vine de la Dumnezeu fără intermediari, direct în duhul nostru. Nu te
poţi mângâia dacă eşti vinovat, dacă nu ai ascultat, nu ai linişte, dar dacă ai făcut voia Domnului, tu te mângâi
chiar prin lucrul acesta. Noi suntem mângâiaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu care este în Scriptură; trebuie doar
să-l citim şi este de aceeaşi valoare ca şi cum ar veni Dumnezeu şi ar vorbi încă o dată. Cuvântul are referinţe
generale sau specifice, care sunt pentru credincioşi şi pe care le putem lua ca şi cum Domnul ni s-ar adresa chiar
acum. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin
mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde... Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să
aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Isus Hristos.. Dumnezeu nădejdii să vă umple de toată
bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!” (Romani
15:4-13) De aceea, când vă simţiţi nemângâiaţi, deschideţi Scriptura şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să vă
mângâie.
Dar să citim condiţia în care putem beneficia de această mângâiere: „Lăudaţi pe Domnul! Ferice de
omul care se teme de Domnul şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! ...El nu se teme de veşti rele, ci
inima lui este tare, încrezătoare în Domnul. Inima îi este mângâiată, n-are nicio teamă, până ce îşi vede
împlinită dorinţa faţă de potrivnicii lui.” (Psalmul 112:1-8) Cel în cauză ştie că Dumnezeu este credincios, după
cum este scris: „Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi va da iarăşi viaţă.”
(Psalmul 119:50) Iov a beneficiat de o asemenea mângâiere şi în necaz l-a ajutat, pentru că încercarea era aşa de
dură la toate nivelele, iar mângâietorii din jur erau nişte mângâietori supărăcioşi. El zicea: „ Îmi va rămâne
măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat
poruncile Celui Sfânt.” (Iov 6:10)
În 2 Corinteni 7:6, avem o regulă a mângâierii în care ne putem încadra, dacă vrem să avem parte de ea:
„Dar Dumnezeu care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.” Deci, când vrem mângâiere de
la Dumnezeu trebuie să avem în vedere şi smerenia necesară. El pe cei mândri îi coboară, îi zdrobeşte şi nu-i
mângâie, dar pe cei smeriţi îi ridică şi le înviorează duhurile (Isaia 57:15).

B. Oamenii trebuie să folosească mângâierea

Fiecare în parte se poate cerceta dacă a practicat mângâierea, cât de corect a făcut-o şi ce are de schimbat
pentru a corespunde Scripturilor. Revin la Iov, pentru a vedea cum trebuie să mângâiem şi ce presupune
mângâierea. Mângâierea nu înseamnă să treci pe lângă cineva distant şi să-i spui: „Lasă, nu te mai necăji, că-ţi
trece, doar şi alţii au probleme”.
Ca o prima parte a mângâierii, lasă-l pe cel întristat să-şi spună necazul: „Iov a luat cuvântul şi a
zis: «Ascultaţi, ascultaţi cuvintele mele, daţi-mi măcar această mângâiere. Lăsaţi-mă să vorbesc, vă rog; şi,
după ce voi vorbi, veţi putea să vă bateţi joc.” (Iov 21:1-3) Pe unii, nu trebuie să-i întăreşti cu cuvinte mari, ei au
nevoie doar să ştie că cineva îi ascultă şi au cui îi spune durerea şi, în parte, sunt mângâiaţi. Atât îşi dorea şi Iov,
doar să fie şi el ascultat
O altă parte a unei adevărate mângâieri, este sensibilitatea iubirii, care tratează un om întristat
cu compasiune. Nu poţi mângâia pe cine nu iubeşti, căci o vei face mecanic şi matematic. „ Deci dacă este vreo
îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a duhului, dacă este vreo
milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.”
(Filipeni 2:1-2) Adică, încearcă să te cobori lângă omul acela căzut, să vezi ce simte, ce gândeşte, ce nevoie are
şi de abia apoi vei putea să-l mângâi. Profetul Isaia oferă o imagine a mângâierii printr-o mamă care îşi ţine
copilul în braţe şi îi cunoaşte toate scâncetele, deşi el nu poate vorbi. Pentru că îl iubeşte, ea nu poate fi
indiferentă faţă de lacrimile lui sau alte nevoi fizice sau sufleteşti.
După îndeplinirea primelor două cerinţe, când mângâi pe cineva, trebuie să-i oferi încredere, să-l
înviorezi şi să-l ridici. Iată o slujbă a mângâierii: „Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire,
sfătuire şi mângâiere.” (1 Corinteni 14:3) Este adevărat că unele profeţii v-au atins sufletele şi v-aţi ridicat
îmbărbătaţi? Duhul lui Dumnezeu cunoaşte trebuinţele noastre şi prin cei inspiraţi ne vorbeşte ca atare. Doar de
la Dumnezeu poţi să transmiţi o adevărată mângâiere şi prin Duhul o poţi face cel mai bine. Vă îndemn să
folosiţi frecvent şi mângâierea după exemplul dat de apostolul Pavel: „Ştiţi iarăşi că am fost pentru fiecare din
voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream, să vă purtaţi într-un chip vrednic de
Dumnezeu, care vă cheamă în Împărăţia şi slava Sa.” (1 Tesaloniceni 2:11-12) Întotdeauna se zideşte şi se
adevereşte mai uşor cu mângâiere. Aceasta este o slujbă a Duhului şi numai un om duhovnicesc poate să
mângâie cu adevărat. În Ioan 14 şi 15, de mai multe ori, Duhul Sfânt este numit Mângâietorul. Fără El, am fi
orfani. Adică El oferă acea mângâiere de mamă sau de tată. Ea trebuie distribuită prin părinţii spirituali sau prin
fraţii mai mari în credinţă. Domnul spunea: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în
Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26)
Slujba mângâierii este indispensabilă în lume, unde Domnul avertiza că vor fi multe necazuri şi
suferinţe. În situaţii de moarte a celor dragi şi nu numai, oamenii au nevoie să fie mângâiaţi. Deşi omul pare tare
pe poziţie, iar unii sunt distraţi, totuşi, spunea înţeleptul că veselia se poate termina cu întristare. La fel este notat
şi în Psalmul 30, unde David scrie în mod figurativ că Domnul l-a aşezat pe un munte, unde se credea în
siguranţă, dar apoi l-a făcut să se vadă singur şi a simţit nevoia mângâierii divine. Să studiem câteva cazuri când
oamenii au simţit nevoia de mângâiere. Eu cred că Sara l-a iubit foarte mult pe Isaac, chiar dacă scrie numai
despre Avraam, cât despre ea nici nu ne îndoim. După ce a murit Sara, Isaac a rămas cu un gol în suflet, care nu a
putut fi umplut cu nimic trei ani de zile, dar după aceea a apărut Rebeca. „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei
sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac, pentru pierderea
mamei sale.” (Geneza 24:67) O altă situaţie asemănătoare o găsim în Rut 2:13. Această femeie tânără şi străină a
primit cuvinte de mângâiere din partea lui Boaz, căci o mângâiere întreagă nu înseamnă doar să spui cuiva să nu
se necăjească, fără să-l ajuţi cu nimic şi el să rămână tot gol şi flămând. O mângâiere înseamnă pe lângă cuvinte
şi un ajutor. „Şi a zis: «O! să capăt trecere înaintea ta, domnul meu! Căci tu m-ai mângâiat şi vorbele tale au
mers la inima slujnicei tale. Şi totuşi eu nu sunt nici măcar ca una din slujnicele tale.» ” Vorbele lui Boaz au
ajuns până la inima lui Rut. Omul întristat nu este rănit în exterior, ca să-i pui un bandaj şi să se vindece, trebuie
laser pentru mângâiere, să-l poţi pansa la inimă şi să alini durerea din interior.
Un alt pasaj biblic de mângâiere, pe care îl folosim frecvent la înmormântări, este în 1 Tesaloniceni
4:15-17 - „Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la
venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui
arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei
vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel
vom fi totdeauna cu Domnul.” Însă realitatea de pe teren dovedeşte că unii predicatori n-au înţeles că Pavel
încheie ideea cu sfatul: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (v. 18). Ei vorbesc doar pentru a scoate
lacrimi, repetând: „A murit mama şi nu se mai întoarce”, „Sora rămâne văduvă”, ba încă, am auzit pe unul care a
zis: „Acum voi spune câteva cuvinte în urma cărora familia va plânge”, deci, el, neapărat voia să-i facă să plângă
pe membrii familiei. Nu insistând pe fenomenul despărţirii mângâi pe cineva, ci prezentând reîntâlnirea din
momentul revenirii Domnului.
Prietenii lui Iov au avut câteva încercări nereuşite de mângâiere, iar studiul acesta are menirea să
înveţe pe unii care n-au mângâiat, că trebuie să mângâie, iar pe alţii care au mângâiat, să-i califice în
această lucrare atât de necesară. „Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din
Naama, au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se ducă să-i plângă
de milă şi să-l mângâie.” (Iov 2:11) Au venit cu un gând bun, s-au sfătuit toţi trei, dar iată ce declară Iov despre
ei, mai târziu: „…voi toţi sunteţi nişte mângâietori supărăcioşi” (Iov 16:2), pentru că ei nu au avut răbdare cu el
să-i asculte necazul în întregime. Ei îl acuzau cu exprimări filozofice, dar în final, pentru că nu au vorbit drept,
Dumnezeu i-a pus să aducă o jertfă pentru vina lor şi Iov să se roage pentru ei. În schimb Iov, în zilele lui bune,
a avut un rol de mângâietor pentru cei necăjiţi. El zicea: „Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor;
eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi.” (Iov 29:25) Iov nu putea să
vadă oameni necăjiţi şi să rămână indiferent. La sfârşitul încercării, spre bucuria lui Iov, s-au întors toţi acei care
se depărtaseră de el. „Fraţii, surorile şi vechii prieteni ai lui Iov au venit toţi să-l vadă şi au mâncat cu toţi în
casă. L-au plâns şi l-au mângâiat pentru toate nenorocirile, pe care le trimisese Domnul peste el şi fiecare i-a
dat un chesita şi un inel de aur.” (Iov 42:11) O mângâiere împreună cu un dar, este mult mai eficientă.
O altă categorie de oameni care trebuie mângâiaţi sunt cei care au căzut şi s-au pocăit după aceea.
Există riscul să nu se mai poată ridica, nu pentru că au păcătuit, ci pentru că sunt doborâţi de Satan cu prea multă
întristare şi deznădejde, de aceea apostolul învaţă: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa, care i-a fost dată
de cei mai mulţi; aşa că acum, este mai bine să-l iertaţi, şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă
mâhnire. De aceea, vă rog, să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el…” (2 Corinteni 2:6-8) Deci să nu înţeleagă
cineva greşit. Întâi pocăinţa şi pedeapsa, iar după aceea este bine să fie iertat, vizitat şi încurajat. Domnul să ne
dea harul să putem mângâia cu adevărat şi pe aceşti fii risipitorii!
Iosif, patriarhul, s-a remarcat ca mângâietor. El practica mângâierea nu numai în familie, ci şi când era în
administraţia penitenciarului din Egipt. Astfel, într-o dimineaţă a văzut pe doi dintre deţinuţi stând trişti şi i-a
întrebat care este cauza supărării lor. Ei i-au spus cauza frământării lor, iar el a făcut pentru ei ce a putut. Mai
târziu, el spune şi fraţilor săi: „Fiţi fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri. Şi i-a mângâiat şi
le-a îmbărbătat inimile.” (Geneza 50:21) Nu uitaţi de cei care vă sunt duşmani, sau v-au fost, când ajung ei în
necaz, folosiţi momentul să-i mângâiaţi, dacă au nevoie.
În Noul Testament, găsim în Fapte 4:36 pe Barnaba, care este numit „fiul mângâierii”. Numele lui era
Iosif, dar apostolii îl numeau Barnaba şi din puţinele referinţe pe care le avem despre el, ne dăm seama că era
omul care voia să-i apropie pe unii de alţii, să nu se piardă nimeni. El era un om cu suflet mare. Sunt şi alţi
mângâietori în Scripturi, printre care, casa lui Onisim, Aristarh, Marcu, Iust. Pavel scria: „...ei sunt din numărul
celor tăiaţi împrejur, şi singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care
mi-au fost de mângâiere.” (Coloseni 4:11) Chiar apostolul Pavel, ajuns în temniţă, avea nevoie de mângâiere.
 II. ÎNTĂRIŢI-VĂ

Ce presupune (ce este) întărirea spirituală? Noi toţi avem nevoie să ne dezvoltăm spiritual şi să fim
întăriţi în momente de slăbiciune, datorate ispitelor sau necazurilor. Iată ce scrie în 2 Corinteni 10:4 - „ Căci
armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să
surpe întăriturile.” Adică, noi suntem slabi, suntem doar oameni şi nimeni nu-i puternic prin sine însuşi,
Dumnezeu ne întăreşte prin ceea ce pune la îndemâna noastră, numai trebuie să intrăm în posesia acestor
întărituri, a acestor arme. Pavel scria în Efeseni 6 despre lupta spirituală. El a văzut soldaţi care erau echipaţi tot
timpul şi a făcut această minunată comparaţie cu lupta noastră spirituală. „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul
şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva
uneltirilor diavolului.” (Efeseni 6:10-11) Deci, trebuie să ne întărim, căci este necesar, nu doar aşa că vrem să
fim tari ca şi unii tineri care fac culturism, nu pentru că nu pot să muncească la serviciul ce îl au, ci doar ca să
arate mai puternici şi să impresioneze. Pentru noi este o necesitate, căci vin ispitele şi dacă vom fi tari, vom fi
biruitori şi vom putea ajuta şi pe alţii.
În Filipeni 4:13, Pavel arată din propria experienţă, ce realizări există dacă un om este întărit. „ Pot totul
în Hristos, care mă întăreşte”. Tot el afirmă că Dumnezeu l-a întărit şi l-a pus în slujba Lui (1 Timotei 1:12).
Există cineva care şi-ar putea face slujba sfântă cu puterile lui? Nu! În 2 Timotei 4:16-17, Pavel scria despre
vremea detenţiei lui din Roma. „…toţi m-au părăsit…Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit…”. Domnul este
gata oricând să ne întărească, dar întărirea nu vine aşa, din aer, ca şi cum te-ai pune într-o climă mai caldă şi din
oficiu vine un aer cald peste tine, ci trebuie să vii la sursă şi să stai aproape de Dumnezeu ca El să te întărească.
Iată cum îşi imagina apostolul pe un om întărit de Dumnezeu şi cum ne putem verifica dacă suntem tari
sau nu: - „Întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu
bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. ” (Coloseni
1:11-12) Cine este tare, rabdă cu bucurie. Dacă eşti tare, poţi să rezişti şi asta fără să te epuizezi, fără să transpiri,
să rezişti cu tenacitate, să fii biruitor, iar în final să porţi cununa. Dar aceasta nu este uşor, de aceea să citim din 1
Tesaloniceni 3:1-4, ca să vedem ce grijă avea Pavel de credincioşi, căci ştia că în general nu erau suficient de
tari, deşi Dumnezeu ne pune la îndemână harul Său. „De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai
bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi v-am trimes pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în
Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi să
nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi. Şi când eram la voi, v-am spus
mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum bine ştiţi.” Deci mângâierea trebuie
asociată cu întărirea. Mângâierea te pansează, iar întărirea fortifică din nou partea care a fost rănită. Astfel, cele
două lucrează ca un întreg.
Noi avem nevoie să fim întăriţi la nivelul minţii, adică să ne fie clar tot ce credem. Staţi tari şi ţineţi toate
învăţăturile sfinte! Ce înseamnă aceasta? Pot să vină o sută de predicatori cu diverse erezii, pe noi nu ne
influenţează, ci rămânem tari în adevărul pe care-l ştim. Despre tăria în Cuvânt vorbea Pavel în Fapte 19:20 -
„Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.”. Se întărea prin minunile care însoţeau
predicarea. Acelaşi adevăr este scris în Evrei 2:4 - „În timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi
felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”

B. Necesitatea şi practica întăririi

Cum putem să-i ajutăm pe cei ce au nevoie de întărire? Ştiţi că şi Domnul Isus a avut nevoie să fie
întărit la un moment dat: „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.” (Luca 22:43) Iosua a fost de
tânăr conducător militar şi nu luat dintr-odată din mulţime şi pus în faţă, căci a stat 40 de ani alături de Moise,
totuşi, atunci când a fost pus în slujbă, Dumnezeu şi Moise îi tot spuneau: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te”
(Deuteronom 31:6-7; Iosua 1:6). Pentru el, în faţa războaielor fizice şi spirituale ale Canaanului, pentru noi, în
luptele spirituale şi alte conflicte ce le avem, e nevoie să de întărire, că frica dezarmează masele de oameni. Este
foarte important să spunem cu credinţă şi bărbăţie, celor ce au nevoie, să rămână statornici în ceea ce cred, să
lupte şi să aştepte făgăduinţele Domnului cu răbdare.
În ce priveşte întărirea, ea ne vine de la Dumnezeu. David a avut experienţe repetate cu Dumnezeu,
despre care a scris în Psalmul 138:3 - „În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit
sufletul.” Uneori suntem ca şi Petru pe mare, simţim că ne scufundăm, dar când strigăm după ajutor, El ne
îmbărbătează. Fiecare cred că avem experienţe cu Domnul şi putem spune: „Doamne, Te-am chemat, m-ai întărit
şi mi-ai dat curaj”.
Apoi îngerii, pe lângă alte misiuni, au rolul să întărească pe cei credincioşi. Daniel, în faţa unei
descoperiri dumnezeieşti şi a unei străluciri supraomeneşti, a pălit şi a căzut la pământ, dar un înger a venit şi l-a
întărit, iar el a zis: „...Vorbeşte domnul meu, căci m-ai întărit” (Daniel 10:19). În multe situaţii am auzit despre
intervenţie îngerilor, pentru întărirea cuiva. Eu cred că este nevoie să fie întărită o mamă înainte de a merge să
nască sau credincioşii înaintea unui martiraj. Dacă n-ar fi întăriţi de Dumnezeu, n-ar rezista, dar în asemenea
momente El îi întăreşte, îi face să primească moartea şi să privească gloria divină.
Pavel şi alţi slujitori din Noul Testament au folosit lucrarea de întărire printre credincioşi. El a scris în
Romani 1:11-12 - „Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai
degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună şi voi şi eu. ”
Să ne rugăm ca în biserică să fie oameni cu darul îmbărbătării, necesar întăririi celor slabi şi proroci, care prin
mesajele lor să întărească sufletele credincioşilor.
Iată câteva citate care dovedesc cum credincioşii obişnuiau să se întărească unii pe alţii. Într-un moment
special, după încercarea de ucidere cu pietre a lui Pavel, el s-a întors la ei, întărind sufletele ucenicilor. „…El îi
îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. ”
(Fapte 14:22) El cel lovit cu pietre a întărit pe ceilalţi? Am ascultat recent pe o înregistrare despre nişte fraţi de la
o misiune de răspândire a Scripturilor şi de ajutorare a familiilor martirilor, care au stat în cumpănă dacă să mai
ajute sau nu pe credincioşii din Thailanda, pentru că acolo unii fuseseră torturaţi, iar alţii omorâţi şi au zis ei:
„Doamne, dacă mai ţinem legătura cu ei, le vom cauza mai mari suferinţe”. Dar când au primit o scrisoare din
partea lor în care îi îndemnau: „Nu vă temeţi, noi suntem gata să murim ca şi fraţii noştri care au trecut deja la
Domnul, trimiteţi-ne mai departe Biblii şi literatură şi lucrarea va continua”. Atunci fraţii au zis: „Dacă ei acolo
nu se tem şi ne îmbărbătează pe noi în America, cum să nu fim tari şi măcar de la distanţă să-i sprijinim în
rugăciune”.
Un alt caz avem în Fapte 15:32, unde este vorba de o slăbire în credinţă. Erau două păreri doctrinare.
Unii propuneau să păstreze Legea lui Moise, alţii să rămână numai în învăţătura apostolilor, iar sufletele
credincioşilor erau afectate. Pe lângă hotărârea în scris a prezbiterilor şi a Bisericii din Ierusalim au trimis şi pe
„Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte ”. Tot din Fapte 18:23
citim despre Pavel - „După ce a petrecut câtăva vreme în Antiohia, Pavel a plecat şi a străbătut din loc în loc
ţinutul Galatiei şi Frigiei, întărind pe toţi ucenicii.” Ei ştiau cele necesare mântuirii, dar trebuiau sprijiniţi şi
sfătuiţi ca să nu se teamă. Toţi oamenii au probleme, sunt ispitiţi, de aceea trebuie să fie întăriţi.
Este foarte important să practicăm cu succes aceste două lucrări care sunt la îndemâna noastră:
mângâierea şi întărirea. Dacă în probleme de sănătate ne încurajămunii pe alţii, de ce nu am face-o şi în plan
spiritual? Să nu fim pesimişti şi să spunem: „Nu ştim ce-o să se aleagă de noi”. Să nu lăsăm duhuri de
deznădejde să ne cuprindă ci să credem că Dumnezeu ne ajută şi o să avem biruinţă.

ÎNCHEIERE

Mângâierea şi întărirea sunt porunci divine pentru credincioşi în relaţia cu ceilalţi credincioşi.
După cum ne este poruncit, iubiţi-vă unii pe alţii, cine nu iubeşte nu împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu, la fel,
mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă, este o poruncă nou testamentală: „De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii,
cum şi faceţi în adevăr.” (1 Tesaloniceni 5:11) Dumnezeu o face, dar ne cere şi nouă să o facem. În Isaia 40, a
fost profeţit despre mângâierea poporului lui Dumnezeu, iar Domnul Isus în sinagoga din Nazaret, a reluat cele
profeţite în Isaia 61, spunând că s-a împlinit vremea când cei întristaţi trebuie să fie mângâiaţi, în nădejdea
mântuirii, dar şi pentru nevoile vieţii de aici şi întăriţi în faţa ispitelor.
La toţi ne place nouă să fim mângâiaţi, să fim întăriţi şi e necesar. Dar să nu fim numai consumatori de
mângâieri şi toată viaţa să trăim în proptele ca să nu cădem. Trebuie să devenim un intermediar de mângâieri,
care oferă şi altora dreptul la ajutor sufletesc şi spiritual la nevoie. Iată ce scrie Pavel, despre cum se poate
realiza, nu doar consuma mângâiere. „Este drept să gândesc astfel despre voi toţi, fiindcă vă port în inima mea,
întrucât, atât în lanţurile mele cât şi în apărarea şi întărirea Evangheliei, voi sunteţi toţi părtaşi aceluiaşi har...
Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă
Cuvântul lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:7-14) Deşi împrejurările erau potrivnice, ei aveau încă putere şi resurse să
se ocupe de alţii. Aceasta înseamnă să creştem spre maturitate şi să nu rămânem mereu copii în credinţă, să ne
tot întărească şi să ne mângâie şi să ne ducă alţii de mână. Când o să putem mângâia şi duce de mână şi noi pe
alţii? Doamne, ajută-ne ca să se poată spune şi despre noi, cum am citit despre tesaloniceni: „ de aceea întăriţi-vă
şi mângâiaţi-vă unii pe alţii cum şi faceţi în adevăr”. Să fim mângâiaţi şi întăriţi la nevoie, dar să ştim să
mângâiem şi să întărim şi noi pe alţii la nevoie. Amin.
 „Trăiţi în pace” (Romani 12:18)

INTRODUCERE
1. „Trăiţi în pace” este sfatul Mântuitorului şi al întregii Scripturi (Marcu 9:50; Romani 12:18; 1 Tesaloniceni
5:13)
2. Pacea este o stare sfântă de o valoare inestimabilă (Filipeni 4:7)

I. EXPLICAŢII GENERALE
A. Pacea cu Dumnezeu
1. O ofertă şi realizare divină, o binecuvântare (Numeri 6:26; Isaia 53:5; Ioan 14:27; Romani 5:1)
2. O şansă ratată de lume (Isaia 27:2-5; Luca 19:41-44)
3. Un legământ, o perspectivă pentru credincioşi (Romani 5:10; 2 Corinteni 5:18-20; Coloseni 1:20)
B. Pacea dintre oameni (Luca 2:14)
1. O urare reală între / pentru credincioşi (Exodul 4:18; 2 Regi 5:19; Psalmul 122:1-7; 125:5; 128:6; Luca 7:50)
2. O realizare parţială, temporară, o utopie pentru necredincioşi (Ieremia 6:14; 12:1; Apocalipsa 6:4; 2
Tesaloniceni 5:3; Isaia 48:22; 57:21)

II. SFATURI PRACTICE

A. Pacea în condiţii favorabile
1. Pacea rezultă din neprihănire, dintr-o bună relaţie cu Dumnezeu şi ascultare de Cuvânt (Psalmul 119:165; Isaia
32:17; 48:18; Psalmul 81:13; Romani 14:17; 1 Corinteni 15;32; Iacov 3:13-18; 2 Petru 3:11-14)
2. Pacea se realizează sub călăuzirea Duhului (Romani 8:6; Galateni 5:22; 2 Timotei 2:22; Evrei 12:14)
3. Un om cu pace în duh este o Evanghelie a păcii, pentru oricine o primeşte (Matei 10:12-13, 34-36; Luca 10:5).
4. Cine are pacea să o oferăşi altora (Romani 12:17-18)
B. Pacea în condiţii nefavorabile
1. Necazul, provocările conflictuale nu trebuie să ne ia pacea (Ioan 16:32-33; 1 Corinteni 7:15; 2 Timotei 4:16-
17; Psalmul 4:8; Isaia 57:2)
2. Lipsa păcii reclamă căutarea ei imediată (Matei 5:24; Psalmul 34:14; 1 Petru 3:11; Proverbe 17:1; 16:8;
Efeseni 4:3)
3. Niciodată nu tulbura pacea spirituală - lasă-i în pace! (Ioan 12:7; Fapte 5:19; 1 Corinteni 7:15; Osea 4:17)

ÎNCHEIERE
1. Credinciosul este în Împărăţia păcii (Isaia 9:6-7; Romani 14:17; 15:13, 33). Pacea trebuie să stăpânească
(Coloseni 3:15)
2. O rugăciune pentru pace (2 Tesaloniceni 3:16)

INTRODUCERE

Expresia biblică „Trăiţi în pace,” este sfatul Mântuitorului, în contextul vieţii de credinţă: „Sarea este
bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi
înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:50) Apostolul Pavel arată aria păcii când scrie în Romani 12:18
- „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” Sfatul acesta ne cere să trăim în
pace cu cei din biserică şi, pe cât este cu putinţă, cu toţi oamenii, căci întreaga Scriptură este un îndemn la pace.
În Filipeni 4:7 se poate observa valoarea inestimabilă a păcii pentru ca fiecare să o poată aprecia la
valoarea adevărată: „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în
Hristos Isus.” Cine ajunge să cunoască pacea, ce ne este oferită de Dumnezeu, pe care putem să o avem în noi şi
care ne dă posibilitatea de a trăi în pace cu cei din jurul nostru, nu se poate să nu vorbească şi altora de ea.
Oamenii, în priceperea lor mărginită, nu pricep ce valoare are. Când există pace, întreaga fiinţă este sub
stăpânirea lui Dumnezeu şi aceasta înseamnă totul.

I. EXPLICAŢII GENERALE
A. Pacea cu Dumnezeu
Vom aborda câteva fenomene generale ale păcii sub diferitele ei ipostaze. Mai întâi, ce este pacea lui
Dumnezeu şi cum a realizat El pacea cu noi? Din Scriptură înţelegem că pacea este o ofertă şi o realizare
divină, o binecuvântare. Nu uitaţi că expresiile de binecuvântare din Numeri 6 se încheie cu cuvintele: „şi să-ţi
dea pacea”. Dacă nu dă Dumnezeu pace, nu este. Prorocul, sub inspiraţie divină, a surprins modul prin care ne-a
parvenit nouă pacea. Cum s-a putut face împăcarea între un Dumnezeu care a fost ofensat şi omul răzvrătit?
„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea,
a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5) De aceea, Domnul Hristos a fost îndreptăţit să
spună: „Vă dau pacea Mea”, căci era realizatorul ei. Şi cu atâta bucurie o putem auzi şi noi, chiar dacă ucenicii
au fost primii care au beneficiat de oferta minunată a Mântuitorului, care a zis:: „Vă las pacea, vă dau pacea
Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27)
Domnul Isus, când s-a prezentat între ucenici, a repetat: „Pace vouă!” Dumnezeu îşi luase pacea de la
Israel, cum este scris în profetul Ieremia, dar a venit Domnul Isus să o readucă, adică să restabilească relaţiile la
parametrii normali, desăvârşiţi, între Dumnezeu şi om. În aceeaşi idee scria şi Pavel în Romani 5:1, surprinzând
aspectul juridic al pacificării. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu,
prin Domnul nostru Isus Hristos”. Omul nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu, nu avea demnitate, pentru că
era vinovat, dar, odată oferindu-ni-se starea de îndreptăţire, prin jertfa Domnului, reabilitarea noastră pe care o
acceptăm prin credinţă, aduce o stare de pace cu Dumnezeu. Prin Domnul Isus s-a rupt perdeaua Templului
şi s-a deschis o cale nouă şi vie şi fiecare mântuit poate intra la Dumnezeu, să-i spună: ,,Tată ”. Dumnezeu
priveşte cu bunătate spre noi prin Domnul nostru Isus Hristos. Slăvit să fie El!
Dacă de partea Lui, Dumnezeu, după ce a făcut pace cu noi, este mulţumit şi omul trebuie să guste
împlinirea aceasta. Dar din nefericire, nu toată lumea valorifică şansa aceasta. Pentru unii, pacea rămâne o
şansă mare, dar ratată. De aceea ei vor suporta, la sfârşit de istorie terestră şi de răbdare a lui Dumnezeu,
mânia sfântă. Însă până atunci, Dumnezeu oferă pacea, aşa cum unii regi din vechime aprindeau torţe în faţa
vrăjmaşului şi cei care se predau până nu se stingea torţa, erau graţiaţi, iar ceilalţi erau cuceriţi cu forţa. Aşa
spune Dumnezeu în Isaia 27:4-5 - „N-am nici o mânie. (adică Dumnezeu nu este supărat pe oameni în mod
nejustificat) Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini voi merge la luptă împotriva lor şi-i voi arde pe toţi, afară
numai dacă…vor face pace cu Mine.”
În Luca 19:41-44 vedem că Ierusalimul a ratat şansa păcii, posibilitatea de a trăi în pace cu Dumnezeu.
Astfel de situaţii se pot întâlni până la marginile pământului şi în toate perioadele istoriei: „Când S-a apropiat de
cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care
puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te
vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe
tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când
ai fost cercetată.” De aceea, să ne bucurăm că am intrat în această stare de pace şi prin harul Domnului am
cunoscut îndurarea care ne vine de sus.
Dacă aşa stau lucrurile, avem o datorie a împăcării, cum scria apostolul Pavel în 2 Corinteni 5:18-20 -
„Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat
slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală
păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui
Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu
Dumnezeu!” Ai împăcat pe cineva cu Dumnezeu? Ai vorbit cuiva despre pacea pe care o oferă Dumnezeu, sau
mijloceşti la Dumnezeu pentru cei de lângă tine, rugându-L: Doamne, iartă-i şi împacă-te cu ei? Pacea se
realizează pentru că există condiţii, dar noi trebuie să fim purtătorii soliei ei. Inima noastră trebuie să lupte cu
ardoare, pentru a se realiza împăcarea oamenilor cu Dumnezeu.

B. Pacea între oameni

Cu ocazia naşterii Mântuitorului, îngerii cântau: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe
pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14). Pacea este o realizare deplină doar pentru credincioşi, cât
despre cei necredincioşi, ea este o realizare parţială şi temporară şi va rămâne o utopie, un ideal neatins.
Scriptura este plină de urări cu „pace”: Ietro a zis lui Moise: „Du-te în pace”, Elisei a zis lui Naaman:
„Du-te în pace”. În Psalmul 122, David omul lui Dumnezeu face o rugăciune pentru tot Ierusalimul din pricina
fraţilor şi le doreşte pace. În Psalmul 125:5 este reluată ideea păcii când: ,,Pacea să fie peste Israel!”. Urarea
apare şi în Psalmul 128:6 - „Pacea să fie peste Israel!”. Mântuitorul a spus ucenicilor, să ofere mai întâi „pace”,
când vor intra într-o casă şi, dacă o primesc şi vor fi un corespondent al păcii, o vor avea, iar femeii păcătoase i-a
zis: „Du-te în pace, credinţa ta te-a mântuit” (Luca 7:50). O rezultantă imediată a mântuirii este dobândirea
păcii. Credincioşii primesc pacea şi sunt păstrătorii ei, prin harul lui Dumnezeu.
În cartea profetului Ieremia, observăm o aparentă contradicţie, care de fapt arată partea plină şi partea
goală a paharului, când scrie: „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Şi totuşi
nu este pace!” (Ieremia 6:14) Pacea nu se poate realiza doar din slogane. De exemplu, dacă sunt doi oameni
certaţi, problema nu se rezolvă cu o singură frază: „Împăcaţi-vă, daţi acum mâna cu «Pacea Domnului» şi
îmbrăţişaţi-vă”. Aceasta poate ţine la copiii mici, dar nu la oamenii mari. Sunt unele probleme care nu merită
dezbatere, dar dacă există un conflict real, cu cel puţin o parte vătămată, pacea trebuie obţinută. În Ieremia 12:1
apare o nedumerire a profetului: „…«Tu eşti prea drept, Doamne, ca să mă cert cu Tine; vreau totuşi să Te întreb
asupra orânduirilor Tale. Pentru ce propăşeşte calea celor răi şi toţi mişeii trăiesc în pace?»” În ce fel de pace?
Adică o vreme, sunt lăsaţi să se bucure de viaţă; nu întotdeauna Dumnezeu îi cercetează pe oameni cu războaie
sau necazuri. Se întâmplă ce scria Asaf în Psalmul 73; el observa cum celor răi li se bulbucă ochii de grăsime, au
de toate, îmbătrânesc liniştiţi, dar ei sunt în conflict cu Dumnezeu, însă soarta lor este pierzarea. Ei deţin o pace
superficială, dar „Când vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile
naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5:3). Pentru că scrie în Apocalipsa
6:4 că Dumnezeu va îngădui să fie luată pacea de pe pământ şi de altfel este dovedit că niciodată de-a lungul
istorie nu a fost o pace desăvârşită. A fost pace într-o ţară şi război în alta. Chiar dacă de la al Doilea Război
Mondial nu a mai fost un conflict de aşa anvergură, anual zeci de conflicte şi zilnic sunt victime omeneşti. De
atunci, nu a existat nici un minut de pace pe glob. În Isaia 48:22 este scris: „ Cei răi n-au pace, zice Domnul”şi
este repetat în 57:21 - „«Cei răi n-au pace» zice Dumnezeul meu.”

II. SFATURI PRACTICE

A. Pacea în condiţii favorabile

Cum să trăim în pace? Noi nu trăim în pace ca să putem dormi noaptea liniştiţi şi doar aşa că e mai
uşor fără duşmani decât cu ei. Noi trebuie să trăim în pace şi să fim găsiţi în pace pentru a avea parte de
Împărăţia lui Dumnezeu. „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi
voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile
aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm
ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste
lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:11-14) Să ştiţi că cei fără
prihană şi fără vină vor avea şi pace. Cine nu are pace înseamnă că are vină şi vom vedea aceasta foarte clar din
Scriptură. Noi aşteptăm o Împărăţie a păcii, dar din Romani 14:17 înţelegem că aceasta nu este numai o
împlinire în viitor. Aici nu-i o profeţie. Studiaţi contextul în care este scris: „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu
este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie
înăuntrul nostru. Aceasta nu înseamnă că nu mâncăm şi nu bem, dar nu în acestea stă împlinirea omului mântuit,
ca a celor din afară, care trăiesc după regula; „să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15:32).
Pentru noi împlinirea şi satisfacţia, constă în neprihănire şi pacea ce apare în suflet imediat după ce suntem
socotiţi neprihăniţi. Când ai pace te bucuri în Duhul Sfânt, căci Domnul Isus nu a zis „bucuraţi-vă în
ceruri”, ci bucuraţi-vă încă de acum pentru că că numele voastre sunt scrise în ceruri. Acum şi aici putem
să fim plini de pace şi bucurie, dar numai dacă trăim şîn neprihănire.
Fiindcă pacea este o rezultantă a neprihănirii, cine are o relaţie bună cu Dumnezeu şi ascultă Cuvântul,
are pace. El nu are mustrări de cuget, pentru că trăieşte în sfinţenie, cum adeveresc următoarele versete: „ Multă
pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire.” (Psalmul 119:165); „Lucrarea
neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie.” (Isaia 32:17) Omul nu devine
desăvârşit peste noapte, dar pe măsură ce se lucrează sfinţenia în viaţa cuiva, dreptatea, bunătatea şi toate
calităţile sfinte, pacea devine tot mai intensă. Pacea se obţine prin racordarea la voia lui Dumnezeu, de aceea
striga Domnul prin robii Săi: „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi
fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18); „O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile
Mele!” (Psalmul 81:13) Un râu creşte în debit până ajunge la mare. Aceiaşi idee a intensităţii crescânde o
exprimă cântarea ce urează să avem fericire şi pace „ca un fluviu”, „ca o mare”. Dacă îl ascultăm pe Dumnezeu
aşa va fi. Dacă ai făcut voia Domnului, Duhul Lui se odihneşte peste tine, ai mulţumire şi gândul la răsplată, în
fericire cu Domnul, ceea ce-ţi oferă o pace deplină.
Apostolul Iacov vorbeşte şi el despre pace, arătând că ea este adusă de înţelepciunea care vine de sus
prin Cuvânt: „Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu
blândeţea înţelepciunii!” (Iacov 3:13) Dar dacă avem stări de scandal, cu duh de ceartă şi pizmă, acestea nu vin
de la Domnul, ci de la Satan. „Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iacov 3:18)
Doamne, dă-ne pacea aceasta! Şi ca nu cumva să creadă cineva că este imposibil să menţii pacea, după cum la
şcoală este foarte greu să iei numai zece, să fii tot timpul cu lecţiile pregătite, să răspunzi la toate orele şi să şti la
toate testele, vă amintesc că avem un pedagog desăvârşit - Duhul Sfânt. Când ucenicii erau pe punctul de a-şi
pierde pacea, Domnul le-a spus: „Să nu vi se tulbure inima, Eu nu vă las orfani, vă trimit un Mângâietor”. Dacă
în corabie s-au ridicat valurile şi Domnul a fost acolo, i-a salvat. La fel, Duhul este lângă noi şi ne ajută, numai
să-i ascultăm sfaturile:. „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după
lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” (Romani 8:6) Nu trebuie decât să asculţi în Duhul, în îndemnurile Lui, să i
te supui căci „roada duhului dimpotrivă este dragostea, bucuria, pacea, ...” (Galateni 5:22) Ascultă-L dacă vrei
să ai pace. Imaginează-ţi că ai în familie un profesor de matematică şi într-o zi eşti trist că nu poţi rezolva nişte
exerciţii la algebră şi zici: „Nu mai le rezolv, căci nu ştiu cum se rezolvă”. Dar dacă tatăl tău, sau fratele tău mai
mare este profesor, poate să te ajute şi totul devine uşor. Noi facem mereu greşeli, dar Duhul ne ajută în
slăbiciunea noastră, ne învaţă, numai să ne lăsăm învăţaţi şi îndemnaţi.
În condiţiile acestea putem împlini sfaturile Scripturilor: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte (lucrurile
sfinte) pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22); „Urmăriţi pacea
şi sfinţirea ...” (Evrei 12:14) Dacă ai pacea înăuntrul tău, tu eşti o Evanghelie a păcii, nu doar când mergi să
predici, ci peste tot unde te duci, eşti omul păcii. Căci nu se poate să „curgă” altceva dintr-un izvor bun.
Mântuitorul spunea ucenicilor, cu privire la abordarea oamenilor în propovăduire, în Matei 10:12-13 - „ La
intrarea voastră în casă uraţi-i de bine...”: „Pacea să fie peste casa aceea.” (Luca 10:5) S-ar putea, scrie în
Matei 10:33-34, ca în casa aceea, numai doi să primească pacea şi trei s-o refuze şi să se nască un conflict. Cum,
pacea noastră stârneşte conflict? Conflictul nu este în fond între oameni ci între Împărăţia lui Dumnezeu
şi Împărăţia întunericului este un permanent război. Apostolul Pavel arată în Efeseni 6, că noi nu avem de
luptat în acest conflict cu oamenii, pe care îi apelăm cu pace şi le aducem o veste bună. În acest cadru este
oportun sfatul iniţial din Romani 12:18 - „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi
oamenii.” În primul rând vom avea pace cu cei credincioşi Domnului, dar vrem să rămânem în pace şi cu
ceilalţi. Nu ne vom supăra pe un vecin, pentru că nu se pocăieşte, chiar dacă el nu a primit pacea. Iar dacă el îţi
declară război şi aruncă săgeţi, tu pune steagul alb la poartă. „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce
este bine, înaintea tuturor oamenilor.” (Romani 12:17)
Ce să mai zic despre relaţiile dintre credincioşi. Este interzis să se facă o slujbă cu pizmă şi cu duh de
ceartă, ca nu cumva Evanghelia păcii să fie afectată prin acţiunile războinice ale cuiva.

B. Pacea în condiţii nefavorabile

Ce să facem atunci când avem necazuri şi suntem confruntaţi cu conflicte în familii sau în
societate? În asemenea stări riscul este foarte mare să ne fie afectată pacea. Noi vorbim liniştiţi acum, dar
dacă în timpul slujbei ar veni răufăcători să ne deranjeze, nu ştiu exact câţi dintre noi s-ar agita, şi-ar pierde
cumpătul şi ar acţiona nepotrivit. Sau ce vom face atunci când ne întoarcem acasă şi suntem întâmpinaţi de
cineva care se comportă ca şi Mical, când vrei să dai mâna cu pace, celălalt este cu sabia scoasă din teacă. În
Ioan 16:32-33 Mântuitorul avertiza astfel: „Iată că vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui;
şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi
pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ceasul ispitei va veni la noi la
fiecare, aşa cum a venit şi în cazul Mântuitorului.
Pentru că cea mai mare parte a vieţii o trăim în familie, apostolul Pavel admite posibilitatea ca un
credincios să aibă un partener de viaţă necredincios, care poate frecvent să facă scandal. Atunci problema se
pune să divorţezi de el sau nu. „Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea
aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.” (1 Corinteni 7:15) Deci, dacă
partenerul vrea să se despartă, cel credincios este chemat şi în acele condiţii să rămână în pace. Iar dacă cel
necredincios vrea mai tărziu să revină, să se împace, trebuie acceptat cu pace. Se poate aşa? Se poate, căci cel
credincios nu-i singur, ci este cu Domnul şi El va suplini nevoile bărbatului sau femeii rămaşi singuri, ca şi când
ţi-ai pierde partenerul în alte circumstanţe, ca şi cum ţi-ai pierde fraţii. Pavel a zis pe timpul anchetei: „... toţi m-
au părăsit, ... Domnul a stat lângă mine (2 Timotei 4:16-17).
Pacea trebuie să fie în inima fiecăruia dintre noi în fiecare zi, aşa ca să se împlinească ce scrie în Psalmul
4:8 - „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.” De ce? Am
o soţie bună, am copii care mă ascultă, mi s-a înmulţit rodul grâului şi al mustului? Nu neaparat. La alţii sunt
aceste împliniri, dar pacea interioară nu ţine de condiţii exterioare. Dacă Dumnezeu îţi ia pacea, pot să te
înconjoare toţi cu dragoste, totul este zadarnic, este ca şi cum Dumnezeu îţi ia viaţa, atunci pot să-ţi facă toţi
respiraţie artificială şi să-ţi pună perfuzii, tot mori. Când Dumnezeu îţi ia pacea, s-a terminat cu fericirea, dar
când El o lasă nu o poate nimeni lua. În asemenea condiţii vom avea şanse să rămânem neprihăniţi şi să murim
în pace, căci cel neprihănit moare în pace, se odihneşte în culcuşul lui (Isaia 57:2). Domnul poate să ne dea
pacea în orice vreme în pofida oricăror condiţii de adversitate. Aici va fi miracolul păcii, când lumea nu o
are, când diavolul vrea să ţi-o fure, Dumnezeu să te ţină cu pace. Va fi echivalentul a ceea ce este scris în
Psalmul 33:18-19 că Dumnezeu Îşi întinde mâna şi păstrează pe ai Lui cu hrană în timp de foamete, la fel
îi păstrează cu pace în timp de conflict.
Dacă cineva dintre noi a constatat că-i lipseşte pacea, trebuie să o caute urgent; este o reclamaţie din
oficiu, care trebuie să ne pună în gardă, conform celor scrise în Psalmul 34:14 - „Depărtează-te de rău şi fă
binele; caută pacea şi aleargă după ea!” Expresia aceasta este reluată în 1 Petru 3:11 - „Să se depărteze de rău
şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească”. Mântuitorul arăta cât de imperativă este căutarea păcii, cât
de urgentă este necesitatea obţinerii ei:. „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi
vino şi adu-ţi darul.” (Matei 5:23-24) Nici nu intră în discuţie un conflict deschis, vorbim de situaţiile de care nu
ţi-ai dat seama. Dacă cealaltă parte nu cedează, mai degrabă mulţumeşte-te cu o masă săracă decât cu un bou
îngrăşat cu ură (Proverbe 17:1). Mai bine lasă de la tine. Mai bine mai puţin, dar cu pace, decât mari venituri cu
strâmbătate, cu tulburare căci în casa celui rău nu este pace (Proverbe 16:8). Apostolul explica fenomenul
dobândirii păcii în dimensiunea lui spirituală: „căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efeseni
4:3). Când doi oameni intră în conflict, fiecare este tentat să creadă că el este condus de un duh bun, dar dacă se
ceartă, amândoi sunt duşi în rătăcire. De aceea, dacă se strică o relaţie şi ai duşmănie pe cineva, atenţie la duhul
care crezi că este peste tine. Dacă vrei să faci o lucrare bună, fă-o cu pace.
În biserică, în condiţii de păcat, declarăm „război” răului, dar să nu ne pierdem pacea cu Dumnezeu, în
sensul că tot Evanghelia păcii o vestim. De aceea, biserica nici nu poate lua alte măsuri decât să-l excomunice pe
cel ce face dezbinare şi aceasta cu părere de rău şi vorbe părinteşti, chiar dacă sunt spuse cu autoritate. Uneori se
poate pierde pacea în familie, în societate sau în biserică, din cauza unor probleme materiale; de exemplum unul
vrea să fie zugrăveala albastră şi altul verde. Dar fie şi maro închis, dar să fie cu pace şi dacă e mai scumpă una
ca alta. Pacea se poate pierde de multe ori în situaţii legată de bani, ca în cazul ucenicilor, când o femeie a vărsat
mirul de preţ pe trupul Mântuitorului, Iuda a considerat că trebuia făcut altceva cu acei bani, de aceea Domnul îi
zice: „Las-o în pace!”. Ba încă Domnul a lăudat-o că a făcut un lucru frumos şi ucenicii după trei ani şi jumătate
de ucenicie, sub impulsul lui Iuda, nu al Duhului, au fost şi ei afectaţi. Expresia aceasta mai apare în Fapte 5:38-
39, rostită de un om înţelept, Gamaliel înaintea soborului: „Şi acum, eu vă spun: «Nu mai necăjiţi pe oamenii
aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este
de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că vă luptaţi împotriva lui Dumnezeu.»”
Deci atenţie, nu cumva să tulburaţi pacea cuiva, chiar dacă e vorba de cineva care nu-i pe un drum bun.
Dumnezeu a zis în Osea 4:17, despre „Efraim (care) s-a lipit de idoli: «lasă-l în pace!»” Uneori am văzut mame
care doresc să-şi vadă un copil la credinţă în 24 de ore. Nu-l forţa, că produci un rău mai mare, ci roagă-te,
vorbeşte-i frumos, abordează-l cu Evanghelia păcii, iar dacă nu o primeşte cu vorbe bune, lasă-l în pace.

ÎNCHEIERE

Credinciosul care are pace este deja în Împărăţia păcii, condusă de Domnul păcii (Isaia 9:6-7). Pavel
scria în Coloseni 3:15 - „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să
stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători.” Pacea trebuie să fie stăpână şi cine îşi permite să iasă de sub
domnia păcii nu mai recunoaşte pe Împăratul păcii. Când pacea nu te stăpâneşte, tu nu eşti robul lui Dumnezeu.
Domnul Isus, când a intrat în Templu, ţinea într-o mână biciul şi în cealaltă untdelemnul; nu-şi pierduse pacea.
Dimpotrivă, în acele zile, El a zis ucenicilor: „Vă dau pacea Mea” (Ioan 14:27).
Dacă acest ideal nu este încă atins, să apelăm la rugăciune şi să fim gata să cerem iertare şi chiar să
răbdăm o pagubă, numai să nu ne certăm. Ori de câte ori simţim că pacea ne lipseşte, să ne rugăm pentru noi şi
pentru ceilalţi şi: „Însuşi Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel. Domnul să fie cu voi cu toţi!”
(2 Tesaloniceni 3:16)
 „Bucuraţi-vă ... Plângeţi ... .” (Romani 12:15)

INTRODUCERE
1. Bucuraţi-vă… plângeţi... (Romani 12:15), fiecare atitudine la vremea ei (Eclesiastul 3:4), aparţine realităţii
cotidiene a credincioşilor, umanităţii (Psalmul 30:5)
2. Împletirea lor şi asocierea la fiecare dintre ele se realizează prin puterea lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 1:4-7)

I. BUCURAŢI-VĂ…(Filipeni 4:4)
A. Momente de bucurie
1. Bucuria etapelor vieţii de familie (Proverbe 10:1; Luca 1:57-58; Psalmul 128; Proverbe 5:18)
2. Bucuria împlinirilor materiale (Fapte 14:16-17; Eclesiastul 5:19; Isaia 9:3; Psalmul 4:7 )
3. Bucuria mântuirii (momente speciale; o permanenţă) – pentru credincioşi, îngeri, divinitate (Luca 2:10; 15:5-
7, 23-24; Matei 2:10; Isaia 53:11; Ţefania 3:17; Psalmul 9:2; 16:11; 66:1; 1 Petru 1:6-8; Ioan 15:11)
B. Absenţa bucuriei comune (Psalmul 97:11)
1. Determinată de neacceptarea „bucuriei” pentru ceilalţi oameni (Luca 15:24-32); sau existenţa bucuriei – în
vremea plânsului, mângâierii (Psalmul 35:26; Proverbe 2:14; 17:5)
2. Bucuria falsă – în lume şi / sau păcat (Daniel 5:1-5; Ioan 16:20, 22; Iacov 4:8-9)

II. PLÂNGEŢI…..
A. Momente de plâns
1. Plânsul pierderii (morţii) celor dragi din familie sau dintre prieteni (Marcu 5:38; 2 Samuel 12:16, 22-24;
13:36; Luca 7:13; Psalmul 30:7 )
2. Plânsul necazurilor (1 Samuel 11:4; 20:41; 30:4-6; Iov 2:12; 42:11; Neemia 1:2-4)
3. Plânsul pentru cei păcătoşi este o durere comună, deşi ei nu simt pentru că sunt „morţi” spiritual (Luca 19:41)
B. Absenţa plânsului comun
1. Determinat de plângeri reciproce (Coloseni 3:13; Iacov 5:9)
2. O urmare a indiferenţei sau a urii umane (Obadia 1:10-14)

III. BUCURAŢI-VĂ… (şi) PLÂNGEŢI…

– Mardoheu, Estera şi evreii (Estera 4:1-4, 16; 8:3, 6, 15-17; 9:17-19)

ÎNCHEIERE
1. Orice om ce vrea bucurie – să se bucure cu cine se bucură. Orice om ce a plâns (nu-i o bucurie) să mai
„consume” din plânsul celorlalţi (Ioan 3:29; Filipeni 2:18-29)
2. În veşnicie vor fi separate: „bucuraţi-vă”, de „plângeţi” (Isaia 35:10; Matei 25:21, 41)

INTRODUCERE

Cu ajutorul Domnului am ajuns la ultima lecţie din tematica „Principii sfinte” care are ca şi suport
biblic central Romani 12:15 - „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.”. Să luăm sfatul
apostolului Pavel şi în conformitate cu ceea ce scrie Solomon în Eclesiastul 3:4 - „…plânsul îşi are vremea lui şi
râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui şi jucatul îşi are vremea lui…” Şi o dimensiune şi cealaltă
aparţin vieţii acesteia. Ele nu sunt programate dinainte, nimeni nu ştie dacă în zilele ce vor urma, se va bucura
sau va plânge, dar oricum în viaţă va avea parte de amândouă. În Psalmul 30:5 David scrie: „ ...seara vine
plânsul, iar dimineaţa veselia”. Poate să fie şi invers. Seara să fie cineva bucuros, şi dimineaţa, o boală sau o
veste tristă să-l facă să înceapă ziua cu lacrimi.
În viaţa de credinţă trebuie să ştim să împletim bucuria şi plânsul, pentru că ele apar într-un mod
mai evident decât în viaţa celor din lume. La noi bucuria este mai mare, mai puternică, dar şi motivele de
plâns sunt mai speciale şi chiar mai multe decât ale lor. Iată ce scria apostolul Pavel vorbind despre cei care
trebuiau să accepte în viaţa lor şi bucuria, şi necazul: „Ştim, fraţi prea iubiţi de Dumnezeu alegerea voastră. În
adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare
îndrăzneală. Căci ştiţi că, din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi. Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele
şi pe urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt;
aşa că aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi Ahaia.” (1 Tesaloniceni 1:4-7) Viaţa are
bucurie, dar nu lipsită de necazuri. Să le luăm pe rând, pentru că aşa vin şi ele, nu se poate deodată: să te bucuri
şi să te necăjeşti.

I. BUCURAŢI-VĂ…

Mai întâi, „bucuraţi-vă”. Ştiţi că Pavel a scris foarte mult de bucurie în epistola căte filipeni; „Bucuraţi-
vă totdeauna în Domnul! Iarăş zic: Bucuraţi-vă” (Filipeni 4:4). La fel, în lecţia aceasta învăţăm să ne bucurăm
cu cei ce se bucură (nu singuri), dar să ştim că trebuie şi să plângem, la nevoie, cu alţii.

A. Momente de bucurie

Am scris momente de bucurie, pentru că efectiv sunt scurte. Dacă viaţa e scurtă şi plină de necazuri,
cum zice Iov, cât mai rămâne pentru bucurii? Există bucuria etapelor vieţii de familie şi voi cita o bucurie a
părinţilor: „Un fiu înţelept este bucuria tatălui” (Proverbe 10:1). Uneori, părinţii se bucură de un copil, dar pot şi
să plângă. Iată un exemplu de bucurie a părinţilor. „Elisavetei i s-a împlinit vremea să nască; şi a născut un fiu.
Vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.” (Luca
1:57-58) Surorilor, când auziţi că o soră a născut, bucuraţi-vă împreună cu ea, că bucuria aceasta este binevenită
după durerile naşterii. Aşa spunea Mântuitorul în Ioan 16, că o femeie se întristează când urmează faza naşterii,
dar după aceea se bucură când vede copilul. Dacă se poate, bucuraţi-vă şi în perioada sarcinii, dar uneori sunt
momente de ispită, cu cei din jur, când o femeie rămâne însărcinată, îndeosebi când are un număr mai mare de
copii.
Când se naşte un copil, nu poţi să-ţi dai seama dacă va fi înţelept, sau nu. Dacă este înţelept, vor fi
momente de bucurie şi mai târziu în viaţă; când va fi cuminte, când va fi premiant şi va face cinste familiei.
Atunci se împlineşte cuvântul din Scriptură, care zice: „Ferice de oricine se teme de Domnul şi umblă pe căile
Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi-ţi merge bine. Nevastă-ta este ca o viţă roditoare
înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvântat omul
care se teme de Domnul. Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele
vieţii tale şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!” (Psalmul 128) Este un har să te poţi bucura
de copii şi de nepoţi, iar cei care trăiesc mai mult şi de strănepoţi. Am întâlnit oameni chiar în vremea noastră cu
stră-strănepoţi.
Dar bucuria nu trebuie să fie doar în raport cu copiii. Este o bucurie care o pot avea şi cei fără copii:
„Izvorul tău să fie binecuvântat şi bucură-te de nevasta tinereţii tale.” (Proverbe 5:18) Să se bucure fiecare de
partenerul lui. Scripturile evidenţiază bucuria vieţii de familie; căci suntem oameni şi avem nevoie să ne
bucurăm în viaţă. De aceea, la o căsătorie, primii invitaţi sunt rudeniile, apoi prietenii, care se bucură împreună
cu cei dragi. Dumnezeu să dea asemenea momente de bucurie!
Există şi o bucurie a împlinirilor materiale. Nu trebuie să fim materialişti, nu trebuie să-i slujim lui
Mamona, dar după ce ţi-ai făcut o casă, e normal să te bucuri de ea. Dacă ai trudit şi ţi-ai cumpărat o maşină, este
natural să te poţi bucura de ceea ce ai, nu să te urci la volan crispat şi necăjit. Să te bucuri de ceea ce Dumnezeu
ţi-a dat, era o poruncă sfântă. Fiecare trebuia să ia din darurile sale, să adune leviţii şi săracii şi să se bucure de
toate binecuvântările primite de la Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat bucuria aceasta pentru toţi oamenii. El vrea ca
fiecare să se simtă bine, să fie împlinit. ,,El (Dumnezeu), în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să
umble pe căile lor, măcar că drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimes ploi din
cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” (Fapte 14:16-17) Doamne
fereşte să aibă cineva bunuri materiale şi altul să nu se poată bucura! Mai sunt şi astfel de oameni ispitiţi, care nu
se pot bucura dacă vecinilor le merge mai bine ca lor.
Dar să nu uităm că bucuria şi harul de a avea ceva este lăsat de Dumnezeu. „Dar dacă a dat
Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele şi să se bucure în
mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.” (Eclesiastul 5-19) Nu au toţi avere şi bogăţii, dar au ce
să mănânce. Este bine să te bucuri de ceea ce ai să mănânci, să îmbraci şi să foloseşti. Poporul Israel în mod
special se bucura la secerat, pentru că se ocupau cu cultivarea pământului şi după victorii, căci erau frecvent
războaie (Isaia 9:3). Dar exista făgăduinţa că va veni o bucurie mai mare decât bucuria aceea. Psalmul 4:7 spune:
„Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului.” Eu cred
că, cine a muncit şi vede binecuvântarea lui Dumnezeu, se poate bucura, dar atenţie, să nu vă bucuraţi cu unul
care a înşelat sau a furat ceva. El se bucură că este „prada” mare, dar nu poate avea şi o adevărată bucurie.
A treia şi cea mai importantă bucurie, pe lângă viaţa de familie şi valorile pământeşti este bucuria
mântuirii, cu momente speciale de extaz (în vremea convertirii - botezului, în timpul rugăciunii, în zile
speciale de slujbă prin bucuria în Duhul Sfânt) , dar şi o bucurie permanentă. Aceste bucurii întrec gândirea
omenească şi ele sunt pentru credincioşi, nu pentru lume. Dacă Dumnezeu ne învaţă să ne bucurăm cu cei ce se
bucură, să ştiţi că în primul rând respectă El aceasta şi când ne bucurăm de mântuirea noastră, se bucură şi El
împreună cu îngerii.
Dumnezeu se bucură când ne merge bine, dar cel mai mult se bucură atunci când ne întoarcem la
El. Aşa cum spunea tatăl fiului risipitor: „Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat;
era pierdut, şi a fost găsit.” (Luca 15:23-24) Vom vedea că bucuria aceasta a coborât din cer pe pământ, odată cu
naşterea Mântuitorului. Nu a fost doar o bucurie pentru Maria şi Iosif. „Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi; căci
vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul.»” (Luca 2:10) Astfel, fiecare mântuit, de
îndată ce intră în harul mântuirii, se bucură cu ceilalţi mântuiţi şi cu Dumnezeu care este împlinit, fericit că a
realizat mântuirea, iar îngerii se bucură şi ei. Aşa cum şi magii care au zărit steaua şi au găsit drumul, n-au mai
putut de bucurie.
Domnul a spus şi o pildă din care reiese mai clar bucuria colectivă, când a vorbit despre păstorul ce-şi
caută oaia pierdută. „După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, când se întoarce acasă, cheamă pe
prietenii şi vecinii săi şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută». Tot
aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci
şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15:5-7) Iată o altă referinţă unde este
surprins Dumnezeu într-un moment special de bucurie, ca să ni-L imaginăm mai bine cum se bucură El.
„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare
bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Ţefania 3:17) Dacă Dumnezeu se
bucură de un singur om salvat, cu cât mai mult se bucură de un popor; dacă unul provoacă o bucurie mare, un
popor provoacă o bucurie extrem de mare.
Domnul Isus este prezentat şi El în profeţia lui Isaia că va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va
înviora. Apoi cartea psalmilor este plină de versete de bucurie: ,,Voi face din Tine (Doamne), bucuria mea”
(Psalmul 9:2); „Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului” (Psalmul 66:1). Să ne
bucurăm împreună, ca o anticipare a bucuriei când ne vom bucura împreună cu fiinţele cereşti pentru că am fost
mântuiţi. Pentru a prezenta bucuria noi relaţii cu divinitatea şi toate fiinţele rămase fidele Creatorului, Împărăţia
lui Dumnezeu este comparată cu o nuntă. Petru scrie celor ce sunt în aşteptarea mântuirii: „ În ea voi vă bucuraţi
mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca
încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să
aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi
în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită…” (1 Petru 1:6-8)
 B. Absenţa bucuriei comune

Nu toţi oamenii pot să se bucure. În Psalmul 97:11 este scris: „Lumina este semănată pentru cel
neprihănit, şi bucuria pentru cei cu inima curată”. Sunt oameni care nu pot să se bucure cu adevărat. Unii nu se
bucură, pentrucă nu pot să accepte bucuria sau fericirea altora. Imaginea fiului mai mare, întors de la ogor,
este, din nefericire, o realitate mereu actuală. „El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a
ieşit afară şi l-a rugat să intre…Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era
mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15:28-32) Aceasta ar însemna ca atunci când Dumnezeu
mântuieşte pe cineva, sau îi dă o împlinire de-o natură sau alta, extinzând spectrul acestei stări tu să nu te poţi
bucura. De ce să-l ierte Dumnezeu pe el? De ce să-i dea lui? Ştiţi că şi Haman, pentru că era foarte egoist, atunci
când pentru Mardoheu a fost o zi de bucurie, el nu s-a putut bucura şi s-a dus acasă trist şi supărat. Dacă nu te
poţi bucura de bucuria altora, rămâi fără bucurie. Poate fi ospăţul la tine în casă, dacă tu nu-i accepţi pe cei care
se bucură, rămâi fără bucurie.
Unii sunt efectiv pe invers, pentru că se bucură atunci când altora le merge rău sau greu. Pentru
ei este mai potrivit: „bucuraţi-vă de cei ce plâng”. Despre unii ca ei s-a scris: „Ci să fie ruşinaţi şi înfruntaţi
toţi cei ce se bucură de nenorocirea mea! Să se îmbrace cu ruşine şi ocară, cei ce se ridică împotriva mea!”
(Psalmul 35:26). În Proverbe 17:5, sunt surprinşi unii sub incidenţa unei hotărâri a lui Dumnezeu, a unui adevăr
care se va împlini. „Cine îşi bate joc de sărac, îşi bate joc de Cel ce l-a făcut; cine se bucură de o nenorocire, nu
va rămânea nepedepsit.” Pentru cel care nu plânge cu cei ce plâng şi se bucură în mod nepotrivit, o să vină
vremea să plângă singur, dacă n-a ştiut să se bucure atunci când trebuia să se bucure.
Mai există o bucurie, fără Dumnezeu, o bucurie falsă, a lumii, aparenta bucurie a păcatului.
Amintiţi-vă de Belşaţar, care a făcut un mare ospăţ cu dezmăţ şi blasfemie, când a folosit vasele sacre, dar o
mână tainică a scris pe perete despre el, rostindu-i sentinţa. La fel când Mântuitorul a fost prins, El însuşi a spus,
că lumea se va bucura (Ioan 16:20, 22). Atunci ucenicii erau trişti, iar femeilor plângeau. A fost o bucurie foarte
scurtă, fără nici o valoare, plină de mustrări de conştiinţă, pentru cei ce şi-au împlinit ambiţiile De aceea,
oamenii au zis după aceea: „Fraţilor, ce să facem?” Bucuria lumii este de o clipă şi în fond nu este bucurie.Este
o falsă bucurie. Este o împlinire bucuria celui ce a făcut răul? Se bucură pe moment, până ce este prins, pentru
că răul va veni asupra lui. Pe oamenii aceştia, Iacov îi îndemna să se oprească din versul de joc şi mai degrabă
să cânte de jale. „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor;
curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se
prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare.” (Iacov 4:8-9)

II. PLÂNGEŢI…

A. Momente de plâns
 Noi am vorbi tot de bucurie până în capăt, dar sună clopoţelul şi trebuie să cântăm şi de jale, nu doar de joc.
Sunt momente şi de plâns, dar sunt doar momente. Poate cele mai grave sunt atunci când moare cineva drag. În
asemenea situaţii se plânge cu jale, cu durere. Unii sunt foarte zdrobiţi, asemenea lui Iacov pentru fiul său iubit
şi deosebit, Iosif, încât nu voia să fie mângâiat. Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, sunt multe
asemenea situaţii, pentru că oamenii mor, în medie, unul în fiecare minut. Când îţi moare cineva drag, este
normal să plângi, dar sfatul este să plângi şi cu cel ce plânge. Dacă moare unul dintre soţi, primul afectat este cel
care rămâne, apoi copiii. Femeile împlinesc mai uşor acest verset, pentru că ele au un bagaj lacrimogen mai
bogat decât bărbaţii. Dar a plânge nu înseamnă doar a lăcrima, ci a suferi lângă cel care este întristat, a te
durea şi a lua parte la necazul cuiva, pentru a-i alina durerea, nu doar prin nişte cuvinte de mângâiere, ci,
dacă se poate, şi printr-un sprijin material, vizite şi tot ce s-ar cere.
Să observăm ce a făcut David când copilul lui, născut din curvie, trăgea să moară: „David s-a rugat lui
Dumnezeu pentru copil şi a postit; şi când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ.” (2 Samuel
12:16) A plâns doar până a murit copilul, deşi nu se obişnuia aşa, cum nici astăzi nu se întâmplă, totuşi a zis
slujitorilor săi de la versetul 22-24: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: «Cine ştie dacă nu
Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?» Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot
să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine». David a mângâiat pe nevastă-sa
Bat-Şeba…” În asemenea situaţii, poate trebuie să se mângâie chiar cei în cauză. După o vreme, tot ca pedeapsă
pentru păcatul lui, a sosit vestea morţii fiului celui mai mare, înainte murise cel mai mic. „ Pe când isprăvea el
vorba, iată că fiii împăratului au venit. Au ridicat glasul şi au plâns; şi împăratul şi toţi slujitorii lui au plâns
mult.” (2 Samuel 13:36) Cred că acum ar fi fost rândul Bat-Şebei să-l mângâie. Toţi trebuie să luăm parte, cât se
poate de echilibrat şi să plângem cu cei ce plâng, să ne doară de cei ce suferă, chiar dacă sunt pedepsiţi pentru
fărădelegile lor. Mântuitorul însuşi a fost foarte îndurerat de asemenea momente. Unei femei îi murise bărbatul,
nu ni se spune când şi în ce împrejurări, dar iată că moartea nemiloasă i-a luat şi copilul: „Când S-a apropiat de
poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o
mulţime de oameni din cetate. Domnul, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!» Apoi S-a
apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: «Tinerelule, scoală-te, îţi spun!»” (Luca 7:12-
14) Pe un om care are în el Duhul lui Dumnezeu nu pot să-l lase reci lacrimile cuiva şi el va împlini cerinţa:
„Plângeţi cu cei ce plâng.” Domnul a putut să facă pe femeia aceea să nu mai plângă, să facem şi noi atât cât
putem face. Elcana s-a apropiat de Ana şi a întrebat-o: „Pentru ce plângi, pentru ce nu mănânci?” Nu putea face
mai mult ca om, dar a încercat să o mângâie.
Îmi amintesc că am trecut pe la un frate căruia îi murise soţia şi o îngropase cu o zi mai înainte. El mi-a
zis: „Bine că ai venit la mine, poate că voi reuşi să mănânc, singur nu pot, doar plâng”. Fiecare avem nevoie de
asemenea întăriri în momente grele. Bărbaţii poate zic că sunt tari, dar nu sunt mai tari ca David, care a zis
Domnului: „Doamne, prin bunăvoinţa Ta mă aşezasei pe un munte tare... dar Ţi-ai ascuns Faţa şi m-am
tulburat.” (Psalmul 30:7)
 Plânsul mai este provocat de necazuri şi uneori sunt dureri sufleteşti care întrec un deces. Este
dovedit psihologic, că un divorţ într-o familie, provoacă o durere mai mare decât moartea. Unii au
necazuri cauzate de boli, alţii de suferinţe din partea oamenilor sau de unele pagube. Unii suferă în plan
fizic, alţii psihic. Iată câteva referinţe din Scriptură care dovedesc aceste stări:
Tânărul David, deşi era uns împărat, a fost multă vreme huiduit de Saul şi slujitorii săi şi cel care a
înţeles să plângă cu cel ce plânge, a fost Ionatan. „După plecarea băiatului, David s-a sculat din partea de
miazăzi, apoi s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a închinat de trei ori. Cei doi prieteni s-au îmbrăţişat şi au
plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând.” (1 Samuel 20:41) Ca să plângi cu cel ce plânge, trebuie
să te duci el, nu o să vină el la tine. De aceea scrie în Evrei 13 să cauţi pe bolnavi, pe cei care sunt în lanţuri, iar
în Matei 25 este arătat cât de importantă este această lucrare. Să te duci, şi chiar dacă nu poţi schimba situaţia, să
stai alături de ei când plâng, chiar dacă tu nu poţi plânge şi astfel poţi lua parte la suferinţa lor.
În timp ce David şi partizanii lui, erau plecaţi pe front cu Achiş, a venit un alt necaz peste ei, căci au
năvălit amaleciţii şi au ars întreaga colonie evreiască din Ţiclag. Când s-au întors au văzut că nu mai este nimic,
nici neveste, nici copii, nici proprietăţi. „Atunci David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns
până n-au mai putut plânge” (1 Samuel 30:4). Impresionant, să vezi sute de bărbaţi războinici plângând. În
versetul 6 scrie: „David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau
amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul,
Dumnezeul lui.” Nu aş vrea să fiţi ca nişte copii care aşteaptă tot timpul să fie legănaţi sau neapărat să plângeţi
şi să vină cineva să plângă cu dumneavoastră. Sunt momente când trebuie să te îmbărbătezi singur, ceea ce nu e
uşor, dar cât puteţi, siliţi-vă. Plângem într-o situaţie de deces, de necaz, dar să nu facem ca bocitoarele în zona
Olteniei care plâng teatral.
Să ştiţi că şi Saul, când era Duhul lui Dumnezeu peste el, a fost sensibil la necazul celor din Iabesul
Galaadului, ameninţaţi de un popor vecin cu o subjugare cruntă, cu dorinţa să le scoată ochiul drept. „ Solii au
ajuns la Ghibea, cetatea lui Saul şi au spus aceste lucruri în auzul poporului. Şi tot poporul a ridicat glasul şi a
plâns. Saul tocmai se întorcea de la câmp, în urma boilor şi a întrebat: «Ce are poporul de plânge?» I-au
istorisit ce spuseseră cei din Iabes.” (1 Samuel 11:4-5) El a mobilizat poporul din Israel şi le-a venit în ajutor de
urgenţă. Aşadar, nu treceţi indiferenţi pe lângă fraţii sau surorile voastre care plâng.
Neemia era paharnicul împăratului, dar scria el: „a venit Hanani, unul din fraţii mei şi câţiva oameni
din Iuda. I-am întrebat despre iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie şi despre Ierusalim. Ei mi-au
răspuns: «Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile
Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile sunt arse de foc». Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns şi
m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor.” (Neemia 1:2-4) Trebuie să te
doară pentru o familie destrămată, sau pentru unii ajunşi în sărăcie, în boală, sau necazuri. Când auzi o asemenea
veste, este bine să mai iei cu tine pe cineva care are ceva „untdelemn” şi un altul care are ceva bani şi să te duci
să vezi ce-ai putea să faci. Dar este foarte important că Neemia a apelat şi la Dumnezeu, cu rugăciuni, ca să nu
plângă fără Dumnezeu, ci cerându-I sprijinul.
 Un alt plâns necesar este plânsul pentru cei păcătoşi. Samuel a plâns pentru Saul toată noaptea,
pentru că l-a durut lepădarea lui. Însă, din nefericire, pentru cei lepădaţi se spune să nu mai plângi, căci nu mai
are sens. După ce un om a ajuns să fie lepădat, te-ai putea spăla pe faţă ca David la moartea copilului, căci nu
mai este nădejde. Dar pentru cei care încă mai pot să fie salvaţi, să plângi şi poate că lacrimile noastre să-L
înduplece pe Dumnezeu şi să-i întoarcă la pocăinţă, ca în cazul unui nepoţel care avea un bunic necredincios; s-a
dus şi i-a spus despre Dumnezeu până când bătrânul i-a interzis, dar copilul a zis: „Bunicule, o să mă rog şi o să
plâng pentru tine” , ceea ce a adus convertirea bătrânului. Nu judecaţi fără milă, ci mai degrabă plângeţi pentru
cei ce sunt pierduţi şi Domnul să se îndure de ei!

B. Absenţa plânsului comun

Este trist că uneori ne plângem unii de alţii, nu plângem unii pentru alţii. Biblia ne spune în Iacov
5:9 - „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă”.
Dar ce să facem dacă avem o plângere? „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul,
iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” (Coloseni 3:13). Unora le vine să plângă de
cele comise de alţii împotriva lor, cum se întâmplă foarte frecvent la copii, când se plâng unii împotriva altora,
punând vina unul pe celălalt. Pe copii îi iertăm, dar e mai rău când între soţi unul plânge şi celălalt se plânge de
el, în loc să se ajute unul pe altul. Nu vă plângeţi, mai degrabă iertaţi-vă! Sunt şi situaţii în care unii plâng, iar
alţii sunt indiferenţi, sau chiar se bucură. În Obadia sunt prezentaţi doi fraţi (două neamuri) şi starea lor, aşa a
fost de la început; ce se întâmplă între popoare se întâmplă între oameni: „Căci în ziua când stăteai în faţa lui, în
ziua când străinii îi luau averea, când străinii intrau pe porţile lui şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului. Şi tu
erai atunci ca unul din ei! Nu trebuia să te uiţi mulţumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuia să
te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pieirii lor şi nu trebuia să vorbeşti cu semeţie în ziua strâmtorării!” (Obadia
1:11-12) Dar ce trebuia să facă? Să plângă! Să nu te bucuri nici când îţi cade vrăjmaşul în mână, ci să plângi, să-
ţi fie milă de el. Unii nu l-au înţeles nici pe David, de ce a plâns când a murit Saul sau Abner? David a fost un
om după inima lui Dumnezeu, care efectiv a plâns cu cine plângea.

III. BUCURAŢI-VĂ… (şi) PLÂNGEŢI…

Iată un exemplu în care bucuria şi plânsul sunt împletite, aşa cum scrie: „Bucuraţi-vă cu cei ce se
bucură şi plângeţi cu cei ce plâng”. Cunoaşteţi planul lui Haman, din cartea Esterei. Alergătorii au plecat în
grabă, au vestit în capitală şi în tot imperiul pogromul evreilor. „Mardoheu, aflând tot ce se petrecea, şi-a sfâşiat
hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere
strigăte amare şi a mers până la poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac. În
fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi hotărârea lui, a fost o mare jale printre iudei; posteau,
plângeau şi se boceau şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-au spus
lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace şi să ia sacul de pe
el, dar el nu le-a primit.” (Estera 4:1-4) Când Mardoheu a plâns, a plâns şi Estera. Toate acestea după ce Estera a
ajuns regină şi s-a bucurat. Evident că s-a bucurat şi Mardoheu. Acum, la greu, „Estera a trimis să spună lui
Mardoheu: «Du-te, strânge pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi,
trei zile, nici noaptea nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele; apoi voi intra la împărat, în ciuda legii;
şi dacă va fi să pier, voi pieri.»” (Estera 4:16) Ea putea să stea liniştită la palat, dar a înţeles să plângă cu cei ce
plâng, a înţeles să postească cu cei care suferă şi Dumnezeu a schimbat răul în bine. Dar să mai vedem un
moment de plâns. „Apoi Estera a vorbit din nou înaintea împăratului. S-a aruncat la picioarele lui, a plâns, l-a
rugat să oprească urmările răutăţii lui Haman, agaghitul şi izbânda planurilor lui împotriva iudeilor.” (Estera
8:3) Ea a zis: „Căci cum aş putea eu să văd nenorocirea, care ar atinge pe poporul meu şi cum aş putea să văd
nimicirea neamului meu?” (Estera 8:6) Pe Estera o durea pentru toată naţiunea şi Dumnezeu a schimbat
vremurile şi a venit momentul bucuriei. „Mardoheu a ieşit de la împărat, cu o haină împărătească albastră şi
albă, cu o mare cunună de aur şi cu o mantie de în subţire şi de purpură. Cetatea Susa striga şi se bucura.
Pentru Iudei nu era decât fericire şi bucurie, veselie şi slavă.” (Estera 8:15-16) Iudei, reprezentaţi prin
Mardoheu şi Estera, au fost alături la plâns şi alături la bucurie. Doamne, fă ca aşa să fie şi Biserica! Atunci se va
împlini ce scrie Pavel în 1 Corinteni 12, despre suferinţa şi bucuria întregului Trup al lui Hristos. Aceasta ar
însemna să fim uniţi şi la necaz şi la fericire.

ÎNCHEIERE

A te bucura şi a plânge este o realitate cotidiană. Îţi place să te bucuri? Bucură-te cu cei ce se bucură.
Îţi place să plângi? Nu-i place nimănui, de aceea plânge şi tu alături de cel necăjit să nu bea singur tot paharul de
amar. Pavel a scris filipenilor despre Epafrodit că a fost foarte bolnav şi aproape de moarte. Ştiind că au fost
intristaţi, le-a trimis vestea că e bine, pentru că ei trăiau într-o relaţie de frăţietate (Filipeni 2:18-29). Când cineva
se îmbolnăveşte, să nu uităm să, ne rugăm şi să postim, să nu judecăm repede. Biblia nu spune: „judecaţi pe cei
ce se bucură sau pe cei ce plâng”, ci trebuie să participăm potrivit cu starea pe care ei o au. Citind în epistola
către Filipeni, vedem relaţia atât de apropiată a lui Pavel cu filipenii. Când Pavel a avut necaz, nu a avut ce să
mănânce, nu a avut bani, ei au luat imediat parte la suferinţa lui, căci zicea el: „v-aţi gândit voi la aşa ceva, dar
vă lipsea prilejul”.
Bucuria şi plânsul se rotesc ca ziua şi noaptea. Dar în împărăţia lui Dumnezeu nu va mai fi valabil
decât jumătate din acest principiu: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”. Atunci se va împlini Isaia 35:10 -
„Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va
încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” Iar pentru alţii va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor, dar nu o să le mai spună nimeni partea a doua a versetului: „plângeţi cu cei ce plâng”. Acolo
nu va mai trebui să-i cauţi pe cei ce plâng. Vor plânge fără mângâietori.
Mântuitorul spunea că se va zice unora la finalul istoriei: „...intră în bucuria stăpânului tău” (Matei
25:21) şi altora : „Duceţi-vă de la Mine... în focul... pregătit diavolului şi îngerilor lui.” (Matei 25:41) Acolo va
fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Dacă Dumnezeu a păstrat numai bucurie în Împărăţia Sa, să ne facem aici partea
întreagă şi de bucurie şi de plâns. S-ar cuveni, căci şi Dumnezeu participă la ele dar toate până la închiderea uşii,
când vor rămâne de-o parte cei cu bucuria şi în altă parte cei cu plânsul. O, de am rămânea în bucuria desăvârşită
şi eternă! Amin.