Declinul romantismului a început odată cu cu primele semne de criză

manifestate prin repetabilitatea clișeelor. Astfel, tot mai multe voci se ridicăLa
începutul veacului al XX-lea, personalitatea puternică a dirijorului şi
compozitorului Maurice Ravel s-a impus în lumea muzicală prin interpretări
artistice şi prin noutatea lucrărilor sale muzicale, cu tendinţă neoclasică, rafinate
sonorităţi impresioniste şi un nuanţat colorit folcloric. Format la şcoala
impresionistă a lui Debussy şi Fauré, el tinde de timpuriu spre imagini mai nete,
cu contururi clare şi culori mai vii, fără a renunţa la suavul univers impresionist.
El sondează şi poezia folclorului, din a cărui substanţă muzicală îşi făureşte
motive tematice şi armonii viguroase.
Născut la Ciboure (1875), în regiunea bască, el va nutri toată viaţa un interes
deosebit pentru folclorul basc, pentru ritmurile sale trepidante şi langoarea
seducătoare a melodiilor. La Conservatorul parizian studiază pianul, iar din
1897, contrapunctul cu A. Gédalge şi compoziţia cu G. Fauré, care îi va sădi
dragostea pentru vechile moduri, pentru simplitatea şi echilibrul construcţiei
sonore, dar şi pentru eleganţa melodică şi rafinamentul armonic.
În anul 1901 se clasează doar pe locul doi la concursul pentru Premiul Romei cu
cantata Myrrha. După patru ani, lucrările sale n-au fost pe placul juriului
academist, încât acesta, pretextând depăşirea limitei de vârstă, nu i-a mai permis
să participe. Acest fapt nu l-a descurajat şi nici nu i-a barat drumul creator, ci l-a
îndârjit, lucrând cu tenacitate pentru a-şi desăvârşi tehnica componistică.
Pianist remarcabil, înflăcărat de creaţia pianistică a lui Schumann, Chopin şi
Liszt, el dedică primele sale lucrări acestui instrument: Menuet antic (1895),
Habanera (1895), Pavana pentru o infantă moartă (1899), dovedind o înclinaţie
deosebită pentru genul dansului, de la cel din epoca Barocului până la cel
modern: vals, fox-trott, dar şi pentru blues. Cu piesa Jocuri de apă (1901),
inspirată de clipocitul şi sunetul unor râuri şi cascade, irupe spiritul său novator
în domeniul scriiturii pianistice, impregnată cu numeroase efecte de virtuozitate
tehnică şi strălucire timbrală.
Nefiind adeptul efuziunii romantice, el reînvie spiritul clasic francez în Sonatina
pentru pian (1905), de o perfectă claritate arhitectonică, încântător modalism şi
farmec melodic, şi al suitei preclasice în Mormântul lui Couperin (1917). Scrisă
în memoria lui Couperin, în această suită evocă graţia şi eleganţa muzicii
Barocului francez în cele şase piese: Preludiu, Fugă, Forlana, Rigaudon,
Menuet, Toccată, care se remarcă printr-o melodică limpede şi vaporoase
armonii.
Mulţi pianişti sunt atraşi de două importante cicluri pentru pian: Oglinzi (1905),
alcătuit din cinci miniaturi ample: Fâlfâieri – fluturi în noapte, Păsări triste, O
barcă pe ocean, Alborada del gracioso, Valea clopotelor şi de suita Gaspard al
nopţii. În celebra Alborada del gracioso, plină de fantezie şi cu sonorităţi
fastuoase, foloseşte ritmuri şi intonaţii spaniole, bogate armonii şi culori ce
amintesc de muzica andaluză. Se inspiră în numeroase lucrări din muzica
spaniolă, pasională şi plină de poezie, încât recurge la citate folclorice pentru a
surprinde spiritul spaniol, Ravel fiind considerat de Manuel de Falla drept un
“compozitor mai spaniol decât toţi spaniolii”.
În suită Gaspard al nopţii alternează imaginile fantastice ale zânei apelor din
Ondinecu cele sumbre din Spânzurătoarea şi cu straniile viziuni nocturne în
Scarbo – duhul rău al nopţii. Aceste două importante cicluri au o scriitură
pianistică complexă, sonorităţi orchestrale şi rafinate armonii, care pretind din
partea interpretului o prodigioasă virtuozitate pianistică şi deosebit simţ
coloristic în tălmăcirea bogatelor elemente tematice.
Atras de tot ceea ce putea da aripi inspiraţiei sale, Ravel participa săptămânal la
cenaclul ”Samedis” al pictorului Paul Scordes, alături de poeţii Leon Paul
Fargue, Tristan Klinger şi pianistul Ricardo Vines, toţi debussyşti convinşi. La
elevul său, Marcel Delage, îi întâlnea pe compozitorii Schmitt, Caplet, de Falla
şi Stravinski, iar duminicile mergea la cenaclul “Godebsky” (pentru copiii
acestuia va scrie ciclul de miniaturi pianistice Mama mea, gâsca -1908) unde
poposeau Picasso, Diaghilev şi Vuillard. Sensibil la lumea fantastică a poveştilor
lui Ch. Perrault şi a altor autori, Ravel înlănţuie în suita Mama mea, gâsca cinci
imagini fermecătoare cu sonorităţi fluide şi culori variate: Pavana frumoasei
adormite din pădure, Băieţelul cât un deget, Urâţica – împărăteasa pagodelor,
Frumoasa şi monstrul, Grădina fermecată, realizând cu fantezie şi forţă
expresivă mirifica lume a basmului.
Cu Serge Diaghilev, a cărui ansamblu de balet a dominat Europa timp de două
decenii (1910-1929), a colaborat şi Ravel, ca şi alţi contemporani: Stravinski,
Debussy, Satie, Falla, Auric, Milhaud, Poulenc. Pentru renumitul artist rus a
scris poemul simfonic coregrafic Valsul, alcătuit dintr-un mozaic de dansuri
vieneze. După acest omagiu adus Vienei, nemuritorul oraş al valsului, el a
compus baletul Dahnis şi Chloe (1912) şi opera-balet Copilul şi vrăjile (1925).
Inspirat de romanul antic grec al lui Longos, baletul Daphnis şi Chloe ne poartă
în lumea muritorilor, în viaţa cărora se amestecă zeii, prilej pentru Ravel de a
scrie o muzică încântătoare şi plină de surprize, pentru a evoca pendularea între
real şi fantastic. Muzica baletului, urmărind desfăşurarea acţiunii şi, totodată,
portretizând personajele, acoperă întreaga gamă de expresii afective, nuanţate de
Ravel cu discreţie şi minuţie, fără a le ştirbi din forţa lor de atracţie. De la
seraficele duete şi până la orgiaticele ansambluri finale ale păstorilor, Ravel ştie
să dozeze tonusul emoţional pentru a-l aduce la paroxismul împlinirilor. Muzica
este atât de sugestivă, încât cele două suite extrase din acest balet pot fi socotite
ca veritabile poeme simfonice.
În muzica dramatică n-a contribuit decât cu opera bufă într-un act Ora
spaniolă(1907), pe libretul lui Frank Nohain. Lucrarea, primită la început cu
răceală, a rămas în repertorii datorită pitorescului muzicii, autorul păstrând
echilibrul între bufoneria tradiţională şi o muzică menită să atragă prin farmecul
propriu. După modelul lui Schubert, a compus opt Valsuri nobile şi sentimentale
(1911), transformate în baletulAdelaida sau Limbajul florilor, nişte sclipitoare
poeme miniaturale, spumos armonizate şi măiestrit colorate. În fantezia lirică
Copilul şi vrăjile, compozitorul creionează isprăvile unui copil răsfăţat, pedepsit
pentru răutăţile sale printr-o vrajă ce însufleţea toate lucrurile stricate de el şi
care îl ameninţă până în momentul când acest copil neastâmpărat îşi recunoaşte
greşelile.
În creaţia sa simfonică a fost impulsionat de îndrăznelile unor precursori, ca
Chabrier, Satie sau Korsakov. După uvertura şi suita pentru voce şi
orchestrăŞeherazada (1898), scrie Rapsodia spaniolă (1907), o suită de patru
piese pitoreşti:Preludiul nopţii, Malaguena, Habanera şi Feeria, care
demonstrează forţa dramaturgică şi paleta sa orchestrală colorată cu nuanţe
iberice.
Cea mai populară creaţie simfonică este Bolero-ul, compus în 1928 la cererea
dansatoarei Ida Rubinstein, care îşi dorea un balet de la autorul lui Daphnis. Pe
un ritm ostinat de bolero, care persistă până la sfârşitul lucrării, Ravel expune la
flaut o amplă melodie din două perioade muzicale, după care, reluând mereu
aceeaşi linie melodică, îi suprapune succesiv câte un instrument la distanţă de
cvartă, cvintă şi octavă. Rezultatul este persistenţa obsedantă a acestei melodii
care, la fiecare reluare, modificându-se efectul timbral prin adăugire, creşte ca
intensitate. Se realizează astfel o creştere neschimbată, doar în final explodează
brusc o lumină puternică ca un foc de artificii.
Sedus de muzica orientală, compune pentru voce şi pian diferite melodii, incluse
în cicluri: cinci Melodii greceşti, două Melodii ebraice, trei Cântece din
Madagascar(1926), şapte Cântece populare, trei Cântece ale lui Don Quijote,
realizate cu acelaşi lirism sobru, cu economie de mijloace şi rafinament sonor.
Amintim şi ciclul de lieduriIstoriile naturale pe versurile lui J. Renard (Păunul,
Greierul, Lebăda, Ursul pescar, Bibilica) şi cele trei Poeme după Mallarmé.
Lucidul şi severul Ravel, duşmanul expresiei emfatice şi sentimentale, ne-a lăsat
valoroase creaţii în genul muzicii de cameră, unde desluşim cultul său pentru
perfecţiunea formei şi a scriiturii: Trio în la minor (1914), Cvartet de coarde în
Fa major (1903), Sonata pentru vioară şi pian (1927), Sonata pentru vioară şi
violoncel(1922). În Sonata pentru vioară şi pian se depărtează de tipul dramatic
al sonatei clasice, lucrarea fiind mai degrabă o suită de trei tablouri pitoreşti,
realizate cu variate mijloace violonistice şi pianistice.
Atacă genul cameral cu succes în Cvartetul de coarde. Se simte în această
lucrare filiaţia Franck-Fauré, atât prin modulările mereu împrospătate, cât şi prin
melodica discretă, bazată pe teme scurte ce se derulează în secvenţări liniare
prelungite. Dar spre deosebire de Fauré, de la care a preluat procedeele, el
explorează spaţiul sonor fluctuând temele în diferite registre prin savante
imitaţii. Modalismul, preluat de la Fauré, este aici socotit ca sistem, căci
pentatonica guvernează aproape toate structurile tematice. Aceasta conferă
părţilor cvartetului un iz oriental, dar şi un farmec specific, căci pe trunchiul
secvenţărilor pentatonice Ravel construieşte armonii tonale, ce îmbogăţesc
climatul sonor. Cvartetul are o logică a construcţiei, bazată pe principiul ciclic
franckist, clădirea tuturor părţilor realizându-se pe temele generate de o celulă
melodică de bază. Lucrarea este un exemplu de clasicitate şi de fermitate a
scriiturii, despre care autorul declara că ea: ”Răspunde unei voinţe de construcţie
muzicală, fără îndoială imperfect realizată, dar care apare mult mai netă decât în
creaţiile anterioare.”
Pentru vioară şi orchestră a scris Rapsodia Tzigane (1924), de mare dificultate
tehnică şi cu un caracter strălucitor. În ampla introducere lentă, violonistul are
posibilitatea de a se exprima prin recitative, prin armonii sau momente
polifonice. Se înlănţuie un joc pitoresc, fără a fi realizat însă cu citate din muzica
ţiganilor, ci cu elemente intonaţionale în stil popular.
Oscilarea între poezia subtilă şi tensiunea afectivă, mereu cenzurate de un tonus
inconfundabil, este prezentă nu numai în Sonata pentru vioară şi pian, în
Cvartet, ci şi în Trio-ul său. Pe măsură ce avansează în vârstă, armoniile tonale
par a fi mereu în creştere, fără a anihila însă filonul pitoresc al secvenţărilor
modale. În ceea ce priveşte structura, în toate cele trei lucrări de cameră
observăm respectul pentru formele clasice ale ciclului sonatei, astfel că
limpezimii melodice i se adaugă şi claritatea construcţiei.
Aceeaşi rigoare şi ordine clasică, acelaşi echilibru sonor şi farmec armonic
caracterizează şi cele două concerte: Concertul pentru pian şi orchestră în Re
major (1931), pentru mâna stângă, a fost dedicat pianistului Wittgenstein, şi
Concertul pentru pian şi orchestră în Sol major (1931), în care include ritmica
elastică şi melodica seducătoare a muzicii de jazz, aşa cum a făcut-o cu Blues-ul
din partea mediană a Sonatei pentru vioară şi pian.
Scris în 1931, Concertul pentru pian şi orchestră în Re major are trei mişcări
distincte, cântate fără întrerupere. Este o lucrare de virtuozitate cu reliefuri
ascuţite şi unele armonii dure în prima secţiune, cu melodia fluidă ostinată din
cea secundă şi sonorităţi de jazz reluate în final. Despre acest concert, Ravel
declara următoarele: “Este într-o singură mişcare, cu multe efecte de jazz,
scriitura nefiind simplă. Într-o lucrare de acest gen, esenţial este de a nu da
impresia unei ţesături lejere, ci a unei lucrări scrise pentru ambele mâini. Am
recurs la un stil foarte apropiat de cel al unui concert tradiţional.” Faţă de
modalismul mai pregnant din primul concert, în al doileaConcert găsim pagini
strălucitoare cu structuri bitonale, lirico-meditative şi frenetice ritmuri de jazz.
Opera sa simfonică este atestată prin pagini substanţiale şi convingătoare, de un
colorit orchestral de mare iscusinţă, sau orchestrări ale propriilor sale lucrări
pianistice: Mama mea, gâsca, Mormântul lui Couperin, Pavana, Valsuri nobile şi
sentimentale, Habanera, Alborado del gracioso, în care relaţiile timbrale
pianistice sunt dezvoltate şi diversificate cu măiestria unui abil orchestrator. Ele
circulă în toată lumea, concurând cu succes orchestrarea suitei pianistice de
Musorgski, Tablouri dintr-o expoziţie, în care Ravel realizează imagini
orchestrale de mare varietate poetică şi subtilitate picturală.
Marea sa varietate ritmică izvorăşte din diferite surse folclorice şi din
particularităţile dansurilor care l-au inspirat, de la vechea pavană până la
ritmurile moderne. Armonia sa tonală cu structuri modale, dinamica şi agogica
gradată, diversitatea combinaţiilor timbrale, plasticitatea sonorităţilor conferă
muzicii sale pregnanţă şi originalitate, încât, alături de Debussy, Ravel
contribuie la configurarea limbajului muzical modern din prima jumătate a
veacului al XX-lea.