POEZIE ȘI RETORICĂ ÎN DIALOGURILE ION ȘI GORGIAS

Discuţiile platoniciene asupra retorici şi poeziei sunt extinse şi influente. Și la fel ca în

atâtea alte cazuri, Platon stabileşte ordinea de zi a tradiţie ulterioare. Încă analiza și
observaţiile sale despre fiecare dintre aceste subiecte - retorica şi poezia, ni se prezintă cu
provocări și interpretări filosofice semnificative. În primul rand, nu este clar de ce leagă cele
două subiecte atât de strâns împreună (el sugerează faptul că poezia este un fel de retorică).
Platon cu siguranţă a crezut că este o problema de mare importanţă, ce trebuie pusă în balanţă,
asa cum reiese din celebra declaraţie din Republica că "există o veche ceartă între filozofie şi
poezie" (Republica, 607b5-6). În dialogurile sale, atât această ceartă cît și cearta dintre
filozofie şi retorică este, pînă la urma, o luptă între două moduri de a înțelege lumea – cel al
filozofiei, pe de o parte, şi al poezie sau al retorici, pe de altă parte. Dar ce anume fac obiectul
acestor certuri? Ce intelege Platon prin "poezie" şi "retorică"? Scopul prezentului eseu este de
a analiza discuţiile sale asupra retoricii şi poeziei, aşa cum sunt prezentate în doua dialoguri:
Ion si Gorgias. Platon este (paradoxal) cunoscut pentru calitățiile retorice și poetice proprii
dialogurilor sale, un fapt care va fi, de asemenea, discutat în cele ce urmează.

Cînd ne gîndim la remarci filozofice despre poezie, ceva de genul unui tratat de
estetică ne vine în minte. Cel puţin ne aşteptăm la o examinare riguroasă a caracteristicilor
care definesc "poezia"; a diferenţelor dintre stiluri de poezie (epic, tragic, liric, comic, şi aşa
mai departe); a felului în care poezia este sau nu este obligată să fie reprezentare, imitaţie,
expresie - adică toate posibilele înțelesuri ale cuvântului "mimesis" din greaca veche - sau
trebuie să fie ea fictiune. Fiecare din acesti termeni necesită la randul lor sa fie definiţi. La fel
de importante ar fi şi observaţiile despre diferenţele dintre poezie şi alte forme de artă, în
special de muzică și pictură, aşa cum ar fi important si reflecţia asupra relaţiei dintre poezia
păstrată pe cale orală şi poezia comunicată prin cuvântul scris. ”Poetica” lui Aristotel, în sine,
se apropie mai mult de aceste cerințe necesare pentru o explorare filozofică a poeziei.

Amplele discuţii platoniciene despre poezie înşeala aceste aşteptări. El nu a scris

niciun tratat despre subiectul acesta – de fapt, el nu a scris niciodată un tratat - ci s-a gândit să
dea dialogurilor sale un aspect "dramatic", care să conțină în sine o formă de poetic - iar
observaţiile sale sunt şerpuitoare și înșelătoare (chiar şi într-un singur dialog) ce par să te
conducă în direcții ciudate, cum ar fi în discuţiile cu privire la corupţia de sine a poeziei la
care se presupune că îşi expune publicul. Mai mult de atat, Platon a crezut că ceva de o
importanţă enormă atîrna în evaluarea pe care o face el poeziei, ceva care l-a împins dincolo
de demersul de a obţine simple detalii cu privire la obiectul analizat, într-un mod filozofic si
respectabil. Una dintre cele mai renumite afirmații din unul dintre cele mai faimoase dialoguri
ne anunţă că "există o veche ceartă între filozofie şi poezie" (Rep 607b5-6), în sprijinul căreia
Platon citează câteva obscure, dar furioase bucăţele polemici – presupuse ca fiind făcute de
către poeţi împotriva filosofilor - cum ar fi acuzaţiile că filosofia este o "cățea hămesită care
latră la maestrul ei" şi că e "mareață prin elocvența goală a prostiilor". Iar o mare parte din
finalul Republicii este un atac asupra poeziei, care demonstreaza fara urme de îndoiala, că
cearta dintre poezie şi filosofie este o temă permanentă în opera lui Platon.

Dimensiunea oferită acestei certe în economia operei, mai ales în Republica, indică
faptul că pentru Platon în joc se afla conflictul dintre ceea ce am putea numi moduri de a
judeca lumea; se pare că probleme de mare importanţa în etică, politică, metafizică, teologie,
şi epistemologie sunt puse în joc de fapt aici. El introduce fraza de mai sus cu privire la ceartă
prin identificarea oponenților săi, adică acei "laudatori ai lui Homer, care spun că acest poet a
educat Grecia, şi că, în ceea ce priveşte gestionarea educaţiei in problemele umane este util sa
se facă după scrierile lui prin aranjarea vieții în acord cu gîndurile poetului."(606e1-5).
Lăudatorii lui Homer îl consideră pe acesta o fîntana de înțelepciune. Platon este de acord cu
faptul că Homer, într-adevăr, este educatorul Greciei, şi imediat adaugă că Homer este "cel
mai poetic şi primul dintre poeţii tragici." Platon se situeaza singur de la inceput împotriva a
ceea ce pare a fi întreaga "filozofie a vieţii" din vremea sa, pe care Homer (şi adepţii sai) au
propovaduit-o cu succes. Deoarece Homer daduse forma culturi populare de pana la el,
Platon, prin urmare, se opune unei culturi asa cum o cunostea. Si nu numai atat: cearta nu este
doar între filozofie şi Homer, ci intre filozofie şi poezie. Platon are in vedere toate formele de
"poezie", considerând că influenţa lor este persuasivă şi de multe ori dăunătoare, şi că toate
afirmațiile poetice despre natură şi divin sunt greșite. El se adresează nu doar lăudatorilor lui
Homer, dar si acelor lucruri pe care Homer le laudă și le dă ca model. Iar această critică este
una care transcede timpurile, Platon punînd piatra de temelii pentru o ceartă ce avea sa dureze.
[3] Trebuie menţionat aici faptul că în ”Apologia” (23e), printre acuzatorii lui Socrate sunt
incluși poetii, a căror cauză o reprezintă Meletos.

Nu este uşor să ne dăm seama ce înțelege Platon prin poezie, de ce îi este adversar,
dacă cumva este periculoasă din cauza formei sale sau din cauza conţinutului său, sau pentru
ambele, şi dacă problema aceasta ar mai avea relevanță și în zilele noastre. Cu privire la cel
de-al treilea aspect ne punem intrebarea: critica sa se aplică, să zicem, tragediilor lui
Shakespeare? Pentru poeziile lui Mihai Eminescu sau poeziilor lui Mircea Cărtărescu?
Întrebările sunt complicate de faptul că Platon nu a avut in minte (sau nu de prima dată)
poezia ca un text scris citit în tăcere, ci el a avut în vedere poezia recitată ca spectacol, de
multe ori organizate în amfiteatre. Trebuie să se aibă în vedere că atunci când Socrate şi
Platon își îndreptau atacurile, poezia a fost de departe mai influentă decât ceea ce Platon
numeşte "filosofie". Nu trebuie să se uite că la vremea aceea propunea un proiect nou de
gîndire care era văzut cu scepticism în ceea ce privește valoarea lui (lumea încă se întreba ce
este filosofia). Prin contrast, poezia pare în prezent relativ marginată într-o societatea
capitalistă și liberală ca în aceea în care trăim.

În ciuda rigorii, şi uneori a sincerității cu care Platon critica poezia, el nu numai pune
degetul pe o problemă profundă și de interes a vremii, dar trezește o altă polemică prin faptul
că scrie filosofie într-un mod care poate fi ușor calificat ca fiind poetic. Această "ceartă între
poezie şi filosofie" devine astfel pe drept intrigantă dar si ciudată. Despre ce este vorba, până
la urmă?

Cînd apelăm la cea de-a doua temă în cauză, şi anume retorica, ne găsim chiar mai
derutați decît înainte. Ce au filosofi de spus despre retorică? În general vorbind, foarte puţin.
Ca toti oameni carora le place să contemple, filozofilor nu le place retorica, deoarece fiind
practicată fcu fervoare este considerată ca tragînd în jos discursul public împingîndu-l spre
manipulare și demagogie. In general filosofii resping retorica în favoarea analizei atente și a
argumentării riguroase. "Retorica" tinde să aibă o conotaţie negativă, şi în cea mai mare parte
ajunge să însemne "doar retorică." Dacă în zilele noastre filozofii au puține de spus despre
retorică, prin contrast, în trecut Aristotel dedica un tratat subiectului. Și Platon a luptat cu
retorica – sofistică cum uneori mai este numită, cu toate că cele două nu sunt identice tot
timpul. Să ne reamintim că Socrate a fost condamnat la moarte în parte pentru că el a fost
suspectat de a fi un sofist, un inteligent retorician care răsuceste cuvinte şi face din cel mai
slab argument unul puternic, și care pentru o taxă îi va învăţa pe alţii tehnici relevante. [4]
Platon și polemica sa împotriva sofiștilor a fost atât de convingătoare și persuasivă și într-un
chip atît de manipulator, încît, coroborat cu o bine stabilită şi în curs de desfăşurare ostilitate
populară faţă de sofistică (a ostilitate căreia Socrate i-a căzut, în mod ironic, victimă), s-a
ajuns la utilizarea cuvîntului "sofist" ca pe un termen de desconsiderare, însemnînd ceva ca
"simplu retorician." În dialogurile lui Platon există fără îndoială o neîncetată luptă între
filozofie, pe de o parte, şi retorică şi sofistică pe de altă parte. Despre ce este vorba?

Nu este uşor de înţeles de ce acest subiect este atât de important pentru Platon, ce
aspecte esenţiale se pot găsi în polemică, şi dacă retorica este întotdeauna un lucru rău. Se pot
găsi exemple lăudabile de retorică propriu-zisă: ruga funerală a lui Pericle, renumitul discurs
al lui Stefan cel Mare din finalul piesei ”Apus de soare”, vibrantul îndemn la luptă din timpul
celui de-al doilea război mondial al mareșalului Antonescu. Acestea au fost discursuri
retorice, ce nu pot fi numite doar simplă retorică, să nu mai vorbim de sofistică! Mai mult,
Socrate uneori nu se ridică mai sus decât interlocutori lui, retorici ai vremii, și chiar poate fi
considerat sofistic (unele dintre argumentele sale împotriva lui Thrasymachus în cartea I din
Republica au fost suspectate ca fiind sofistice, iar interlocutorii săi au spus că ocazional s-au
simțit ca și cum i-ar fi făcut din vorbe). Şi nu sunt ele, însele, dialogurilor lui Platon retorice
intr-un sens sau altul?

Aceste observaţii ne dezvăluie o altă întrebare. Oricît de interesante par a fi temele

care tratează poezia şi retorica, atunci când citim Platon, de ce să le grupăm împreună? Puțini
oameni de azi și-ar imagina că există vreo legătură interesantă între poezie şi retorică. Ai pune
laolaltă pe poeţi și retoricieni pare bizar, căci n-ar părea că vreunul ar știi prea multe despre
ceilalți. Totuşi, Platon însuşi le consideră pe amîndouă ca fiind foarte apropiate: în Gorgias
502c el caracterizează poezia ca un fel de retorică. Astfel, Platon ne oferă un motiv de a le
analiza împreună. Această legătură între poezie şi retorică este, desigur, controversată și va fi
discutată mai jos.

Temele noastre au dimensiuni întinse în opera platoniciană, şi, într-adevăr, aproape

fiecare dintre dialogurile lui Platon este relevant pentru una sau mai multe dintre ele.
Prezentul eseu se va limita la doar două dialoguri, Ion și Gorgias. Le va discuta, în această
ordine, iar în finalul eseului voi analiza dimensiunea poetică și retorică din dialogurile sale.

DIALOGUL ION

Ion este un recitator profesionist cîștigător la concursuri - un "rapsod" – al lui Homer,

în special. [6] Deşi el recită cu multă convingere necesară şi emoţie, el nu "imită" personajele,
în sensul de a le juca rolurile (desigur, Homer nu scrisese pentru teatru). El este un interpret,
dar nu un actor. Ion este înfăţişat ca măiastru și priceput în a face Iliada si Odiseea să prindă
viaţă, prin comunicarea cu har a dramei personajelor audienţei sale şi prin implicarea acestora
sufletește în acțiunea piesei. Am putea spune că dă o reprezentare și dă expresie caracterelor
și acţiunii narative din poemele epice ale lui Homer, şi, astfel, într-un sens se identifică cu
subiectul său şi își conduce publicul să facă acelaşi lucru. Așa cum Ion singur o spune în
dialogul care-i poartă numele: dacă şi-a făcut bine treaba, va plînge el însuși recitînd versuri
triste iar publicul va plînge alături de el (535b1-e6). Toți sunt cumva transportați, datorită
capacități narative a lui Ion, în chiar scena originală (după cum spune Socrate, Ion este "lângă
el", căci în entuziasmul de moment crede că și el este prezent la locul faptei pe care o descrie;
535b7-c3).

Dar Ion crede că e capabil de chiar mai multe, pentru că pretinde a fi un expert în a
explica ce vrea Homer să spuna în piesele sale. E un "exegete" (531a7) un interpretator prin
excelenţă, iar această afirmaţie îl intrigă pe Socrates. El nu e de acord ca Ion să-și dovedească
aptitudinile sale în calitate de rapsod, şi în loc, insistă să aibă un dialog cu privire la abilităţile
pe care susţine Ion că le posedă, de altfel, tipic pentru Socrate. Fiind recitator şi exeget,
rapsodul din vremuri nu are nici un analog exact astăzi, ca meserie. Cu toate acestea, în timp
ce Ion nu este un poet el însuși, el are importante trăsături în comun cu poetul.

În esenţă, Socrate încearcă să demonstreze că Ion are cîteva prejudecăți ce par că se

bat cap în cap, și de a căror șubrezime poate scăpa cu excepţia cazului în care o altă asumție,
destul de ciudată, este introdusă. Ion susţine că el este un foarte bun explicator al lui Homer;
că este un foarte bun explicator doar al lui Homer, şi că își pierde interesul precum şi
priceperea dacă un alt poet (cum ar fi Hesiod) este adus în discuție (531a3-4, 532b8-c2; 533c4
-8); pentru că Homer își creează subiecţii mult mai bine decât orice alt poet (531d4-11,
532a6-8). În privința asta Ion e un laudator al lui Homer la care se face referire în Republica
X (a se vedea mai sus, şi 542b4). Se observă că Socrate prima oară se străduiește să obtină de
la Ion un număr de afirmații cu care acesta să fie de acord și pe care să le creadă ca fiind ale
lui; este o condiţie esenţială pentru o anchetă a la Socrate în stil filozofic.

Dacă Ion este un exegete al poeziilor lui Homer, cu siguranţă, el trebuie să înţeleagă ce
spune poetul, altfel nu ar putea să-i tălmăcească gîndurile. Acest lucru de la sine înţeles este
afirmat de Socrate la început (530c1-5), şi degrabă acceptat de către preafericitul Ion. Cu toate
acestea, dacă Ion intelege ce spune poetul despre X, şi judecă ca poetul vorbeşte bine despre
X, trebuie să fie în măsură să evalueze şi alte păreri ale altor poeţi în legătură cu subiectul în
cauză. De exemplu, Homer vorbeste foarte mult despre felul cum s-a dat războiul; ca un
expert în Homer, care susţine că poetul a vorbit frumos despre subiect (în sensul că l-a descris
întocmai cum s-a întîmplat), Ion ar trebuie să fie în măsură să explice cum tocmai Homer a
descris exact totul si cum Hesiod, să zicem, a vorbit greşit. Dacă poți conștient (531e10) să
spui că un vorbitor e bun pe un subiect, poți, de asemenea, să spui care vorbitor greșește pe
același subiect, de vreme ce condiţia de a face acest lucru este să aibă cunoştinţe relevante pe
respectivul subiect. Dar acest lucru pare să contrazică afirmaţia lui Ion că el îl poate explica
numai pe Homer, nu și pe alți poeţi.

Să recapitulăm, de vreme ce paşi urmați de Socrate sunt importanți pentru critica

adusă poeziei. Pentru a-l interpreta pe Homer bine, trebuie să înţelegem ce a spus Homer;
pentru a face acest lucru, şi pentru a susţine ideea noastră că a vorbit exact și bine, trebuie să
fim în stare să pricepem subiectul despre care vorbeşte Homer (la fel cum ar trebui să știm
ceva medicină ca să putem să înțelegem pe cineva care ne vorbește despre sănătate). Mai
mult, Homer însuşi trebuie să fi înţeles bine lucrurile despre care a vorbit. Ca interpreţi sau
evaluatori, ne pretindem a fi experţi în a face o examinare (în acest caz, a lui Homer), la fel
cum ca membri ai unei comisii de examen medical ar trebui să fim în măsură să evaluam un
candidat la medicină. Asa că, ca buni cunoscători ne pronunțăm despre adevărul din
învățăturile lui Homer despre XYZ; şi, prin urmare, asumăm astfel că Homer a încercat să
stabilească adevărul despre XYZ. Având în vedere că el tratează subiecte centrale ale omului
şi a vieții cucernice (531c1-d1), s-ar părea că Homer pretinde a fi învățat, şi că, noi purtîndu-
ne după perceptele lui trebuie că și noi pretindem a fi învățați (532d6-e1). Dar, asumția că
suntem învățați se lovește de unele probleme (poeţii nu se pot pune de acord între ei, după
cum arată Socrate); şi în scopul de a depășii aceste inadvertențe și pentru a sprijinii în
continuare evaluarea pe care am facut-o, trebuie să acceptăm neapărat o discuţie atât tehnică
cât şi filosofică . Tehnică, pentru că pe subiecte cum ar fi (să zicem) de război, ar trebui să fie
consultaţi generalii de armată cu privire la corectitudinea lui Homer; filosofică, pentru că atît
metoda de evaluare per ansamblu (metoda socratică), precum şi pretențiile comprehensive
despre adevăr făcute de un interpret sau poet, intră în aria preocupărilor de ordin filozofic așa
cum crede Platon.

De aici nu mai e decât un pas pîna la judecata că nici Ion și nici Homer nu pot sustine
pretenția lor de cunoaștere şi, prin urmare, nu pot susţine afirmaţia potrivit căreia poeziile
sunt lucrări bune și frumoase. Din pasaj în pasaj, Homer își dă cu parerea despre subiecte
care fac parte din diferite domenii de specialitate (de arta sau de calificare), tot atâtea ramuri
ale cunoașterii. Dar nici rapsodul și nici Homer nu pot poseda cunoştinţe din toate aceste
ramuri de specialitate. Ion, în încercările sale de ai rezista ajunge să susţină că datorită
studiului lui Homer, el ştie ce va trebui să spună un strateg (de exemplu) (540d5). Din
moment ce el a acceptat că acest lucru ar implica posedarea artei strategiei (541e2, techne kai
episteme), asumția lui devine infailibilă, și Socrate îl recunoaște ca un bun strateg, dar care
tocmai a eșuat să-și demonstreze premisa primară, aceea că ar fi fost foarte priceput în
”știința sa despre Homer” (542a1 ).

Ion ajunge astfel în fața unor alternative:

1. Poate apăra în continuare ideea că știe despre ce vorbește (în sensul că posedă
acea techne Kai episteme). Dar dacă apără asta atunci sunt dispuși să fie
examinați și de experții în materie.

2. Poate admite că n-are habar de ce vorbește, lucru care ar putea fi înțeles în mai
multe feluri, după cum urmează

2.a) Cineva ar putea spune că și chiar dacă nu știe multe lucruri tehnice legate de
subiect, se pricepe cît de cît legat de problemele umane. În Republica, Socrate îi lasă să spună
asta și apoi îi atacă încercînd să le arate că au greșit în toate problemele respective.

2.b) Cineva ar putea spune că, deși nu se pricepe nici tehnic și nici non-tehnic să
discute subiectele, posedă arta de a crea imagini frumoase în ceea ce privește subiectele. Dacă
Homer vorbește frumos despre X, asta înseamnă doar că Homer vorbește frumos într-un sens
retoric și nu înseamnă că necesar vorbește în cunoștiință de cauză. Asta ne îndreaptă spre
retorică, care după părerea lui Platon nu are autoritatea să educe Grecia.

2.c) Ion poate să admită că nu știe să vorbească despre subiectele tratate de Homer, dar
că Homer știe despre ce vorbește. Dar dacă Ion nu cunoaște subiectele, de unde știe că Homer
le cunoaște. Iar dacă Homer le cunoaște, de ce un interpret bun ca Ion n-a putut învăța nimic
de la acesta. Ceea ce ar demonstra că Homer nu e un bun învățător.

2.d) Varianta asumată în dialog, anume aceea că Ion recită ce compune Homer, nu în
cunoștiință de cauză ci prin inspirație divină. Sunt ca veneratorii lui Bachus, nu în toate
mințile (534b4-6), posedați de o nebunie creativă.
 Varianta inspirației divine rezolvă unele probleme pentru Ion și Homer, dar aduce
altele. O problemă o indică Socrate spre finalul dialogului, cînd îi oferă lui 2 posibilități, ori să
fie uman și să accepte responsabilitățile care vin cu aceasta, nu să se ferească să răspundă
despre natura înțelepciunii lui, ori să accepte marca divin și să se supună tezei inspirației. Ion
o alege pe ultima pe motiv că e mai drăguță

DIALOGUL GORGIAS

Dialogul Gorgias este unul dintre cele mai amare dialoguri, în care replicile sunt
uneori pline de mânie, de dezacord, de neînţelegere între părți și de retorică tăioasă. Cearta
dintre filozofie şi retorică devine o luptă urâtă în Gorgias.

Socrate îi cere lui Gorgias să definească cu ce se ocupă el, adică, să definească

retorica. Și îi cere să facă asta într-un mod în care să se distingă retorica de discursul filozofic:
prima ar produce discursuri de laudă şi de critică, cea de-a doua ar răspunde la întrebări prin
dialog (dialegesthai; 448d10) într-un efort de a ajunge la o definiție concisă, şi cu intenţia de a
înţelege mai bine subiectul discutat. Filosoful este bucuros să renunțe la argumentele greșite
în cazul în care lucrul acesta duce la o mai bună înţelegere; înţelepciunea, şi nu renumele, este
scopul urmărit de filozof (457e-458a).

Gorgias este forţat prin provocări succesive să treacă de la perspectiva că retorica are
ca obiect cuvintele, la perspectiva că activitatea sa şi eficacitatea ei se petrece doar în şi prin
cuvinte (spre deosebire de artele manuale) și că obiectul său este cea mai mare preocupare a
omului, şi anume libertatea. Retorica, "pentru întreg neamul omenesc, îi procură libertatea, și
pentru fiecare cetățean în parte, îi poate da în propriul său stat conducerea celorlalți" (452d6-
8). Această libertate este un fel de putere ce produce capacitatea de a convinge pe alţii să facă
voia cuiva; "retorica este făuritoarea convingerii și întreaga ei străduință, scopul ei din urmă,
se oprește aici” (453a2-3). Dar convinge asupra ce mai exact? Răspunsul lui Gorgias este:
despre problemele legate de justiţie şi nedreptate (454b7). Dar cu siguranţă, există două tipuri
de convingere, una care convinge pur şi simplu, şi alta care produce cunoştinţe. Analogia
acestui argument cu critica pe care o face poeziei devine deja clară; în ambele cazuri, Socrate
vrea să susţin că vorbitorul nu este un vorbitor adevărat, şi că transmite cunoştinţe audienţei
sale. După cum s-a arătat, Socrate definește poezia ca o specie de retorică. Scopul ei este de a
mulţumii şi de a impresiona pe spectator, adică, este un mod de lingușire. Înlăturînd ritmul și
metrul, te vei găsi în fața unui text prozaic precum limbajul direct. Poezia este deci tot un fel
de a vorbi în public, o cuvîntare, și asta-i tot (502a6-C12).

Oratorul este un făuritor de păreri în sufletele ascultătorilor săi (455a3-4). Şi că, fără
această calificare, alte arte (cum ar fi medicina) nu pot să-și facă munca lor în mod eficient
(456bff). Retorica este o artă cuprinzătoare. Dar Gorgias oferă un răspuns crucial care pînă la
urmă contribuie la prăbuşirea lui: retorica nu ar trebui să fie folosită împotriva oricui. Deşi
oratorul învaţă pe alţii să folosească drept această calificare, este întotdeauna posibil ca vreun
student să abuzeze de ea. Acesta este urmată de o altă admitere dăunătoare: oratorul stie ce
sunt dreptatea, nedreptate, precum şi alte calităţi morale, şi le predă elevului în cazul în care
studentul este un ignorant (460a). Ar urma, după părerea lui Socrate, că adevăratul orator este
un filozof. Dar Gorgias nu este un filozof şi, prin urmare, nu poate sti natura calităților morale
în cauză. Asa ca arta lui constă, de fapt, în a se preface că le cunoaște și a-i face pe alții să
creadă lucrul ăsta (459d-e). Dar acest lucru nu poate fi acceptat de Gorgias; acceptă însă că
dacă, un orator știe ce este dreptatea, atunci acesta trebuie să fie un om drept și să acționeze
întocmai (460b-c). Aici Gorgias este prins într-o contradicţie: el a susţinut că, un student care
şi-a dobândit arta retorici ar putea-o folosi în mod nedrept, dar acum susţine că un orator nu ar
putea comite o nedreptate.

Toate acestea sunt prea mult pentru Polus, un student de-al lui Gorgias, prin a cărui
intervenţie mînioasă se trece în partea a doua dialogului (461b3). Un nou argument reiese de
aici care să ajute idea că oratorii nu ştiu și nu oferă cunoaștere, şi anume, că retorica nu este o
artă sau meşteşug (techne), ci doar simplă experiență (empeiria). Socrate adaugă că obiectul ei
este de a produce satisfacţie. Pentru a a-și susține punctul, Socrate analizează împărţirea dintre
îngrijirea corpului şi grija de suflet. Medicina si gimnastica oferă cu adevărat îngrijirea
corpului, produsele cosmetice şi bucatele gătite pretind a o face, dar nu o fac. Politica este arta
care ii pasa de suflet; justiţie şi legislaţia sunt ramurile sale, şi imitaţii fiecărora sunt retorica şi
sofistica. Așa cum medicina e față de bucate, tot asa stă justiţia față retorica; șa cum
gimnastica e față de produsele cosmetice, tot la fel legislaţia față de sofistică. Adevaratele
îngrijiri sunt forme de artă (technai) cu scopul de a face bine; cele false, au scopul de a
produce placeri trecătoare (464b-465d). Să se țină cont de faptul că sofistica şi retorica sunt
foarte strâns legate aici; Socrate observă că acestea sunt distincte, dar strâns înrudite şi, prin
urmare, deseori confundate de către persoane (465c).
 Unul dintre personajele dialogului, Callicles aduce în discursul său celebra acuzație
împotriva filozofiei ca fiind o ocupaţie copilărească, și care practicată după tinerețe,
interferează cu exercitarea bărbătească a puterii, favorizînd ignoranţa față de modul cum
lumea politică reală funcționează, facînd din filozof un răsfăţat fără apărare. Exemplu său este
nimeni altul decât Socrate; Filosofia (spune el profetic) îl va face pe Socrates neajutorat în
fața acuzaților (486a-c). Pe de altă parte, ce înseamnă a avea putere? Callicles este destul de
explicit: putere este abilitatea de a indeplini orice dorinta pe care o ai. Puterea înseamnă
libertate, libertatea înseamnă neînfrînare (492a-c). Capacitatea de a face ceea ce vrei este
împlinirea, în sensul de realizare a plăcerilor. Retorica este un mijloc în acest scop.

Cearta între retorică şi filosofie, astfel înţeleasă, în cele din urmă, oferă o serie de
probleme fundamentale. "Retorica" constituie de fapt aici o viziune asupra întregi lumi.
Cearta sa cu filosofia este cuprinzătoare, şi se poartă cu privire la natura lucrurilor; existenţa
normelor morale; legătura existentă între fericire şi virtute; natura şi limitele rațiunii; valoarea
motivelor (înţeleasă ca exercitarea rațională în urmărirea scopurilor), în viaţa umană; natura
sufletului și a sinelui, precum şi la întrebarea dacă există o diferenţă între adevărata şi falsa
plăcere, cu alte cuvinte, este plăcerea bună sau nu. Este surprinzător că, în timp ce Socrate
vrea să facă diferența dintre "retorică" și discursul pe care îl are dialogul filozofic, în practică,
diferenţele se estompează. Socrate începe să-și lungească alocuțiunile, de multe ori sună
retoric, şi își termină discursul cu un mit. Pe de altă parte, Callicles avansează o teorie bine
legată (fundamentată în distincţia dintre natură şi convenţie), şi o apără. După aceste treceri
dintr-o parte în alta a rolului de orator, Socrate trage concluzia că ceea ce este în joc e, pînă la
urmă, în ce chip trebuie ca cineva să-și trăiască viața (500c). Este viaţa "politica" și ocuparea
cu retorica, înţeleasă ca exercitare a puterii şi a gloriei, superioară vieţii de filozof?

CONCLUZIE

Există un acord general că Platon a perfectat, poate, chiar a inventat o nouă formă de
discurs. Dialogul platonic este un tip de retorică îmbunătățită. Acesta încorporează și
elemente de poezie. Cele mai multe, evident, sunt dramatizarea prin dialog cu trăsături
regăsite în tragedii şi comedii (de exemplu, utilizarea ironiei autoritare, importanţa intrigii, a
contextului, rolul caracterelor individuale). Nici un caracter numit "Platon" nu spune vreodată
un cuvânt în textele sale. Lucrările sale narează de asemenea o serie de mituri, şi e plină de
imagini, alegorii, şi frânturi de poezii. Într-adevăr, astfel în felul în care se stabileşte în oraşul
din dialogul Republica, Socrate este un povestitor de mituri (376d9-10, 501e4-5). Din anumite
puncte de vedere, dialogurile pote fi bănuite de a fi opere de fictiune; nici unul dintre
dialoguri nu a avut loc exact aşa cum a le-a prezentat Platon, mai multe nu aveau cum să aibă
loc, unele conţin caractere care nu au existat. Acestea sunt conversaţii imaginare, imitatii ale
unor conversaţii filosofice. Cititorul este invitat să reflecte și să se vadă în diferite personaje,
să se identifice cu ele, chiar dacă se focusează pe argumente. Cititorii lui Platon adesea se
referă la dmensiunea "literară" a scrisului lui, sau pur şi simplu se referă la ele ca la o specie
de literatură filosofică. [32]